Si apoi?...

Valurile tachinau vâslele galerei, împingând-o tot mai mult spre marginea orizontului, unde cascada încerca sã umezeascã aripile vântului, sã-i îngreuneze zborul ca sã poposeascã mai mult prin aste meleaguri.
Disperarea sclavilor era hrãnitã de coama biciului ce pocnea ca din copite pe spatele lor asudat... Nici unul nu avea sã renunþe, sã arunce în valurile flãmânde agoniseala ultimului an: darurile pentru prinþesã trebuiau sã-ºi ajungã destinaþia chiar cu preþul acestor suflete.
Galera se înclinã acum pânã ce puntea gustã din dulceaþa acelor ape tulburate, iar vâslele de pe cealaltã parte gâdilau vãzduhul fãrã nici un rost. Nu pentru mult, cãci vasul îºi puse iar burta pe apã, plimbând ºi izbind iar în pereþii solizi a calelor întunecoase cuferele cu bogãþii ºi mirodenii. O singurã cuºcã stãtea nemiºcatã, cu barele-i de argint învelite în mãtase verde, pironitã-n podea la cele ºase colþuri ale ei. O respiraþie groasã, liniºtitã, º-un foºnet de aripi þ-ar fi atras atenþia dacã ai fi putut sã te laºi în voia liniºtii ce încã te viseazã.
Cãpitanul îºi aruncã ocheanul în capul cârmaciului de ciudã cã a venit pân' la urmã ziua în care sã nu mai aibã trebuinþã de el; vedea marginea cascadei, o auzea ºi nu mai rãmânea decât sã-ºi smulgã barba ºi mustãþile ce i-au þinut de cald în atâtea ºi atâtea deºerturi. Prost a fost sã asculte de un vis trimis de acelaºi Poseidon ce râvnea la aceaºi comoarã pentru fiica sa.
Degete lungi ºi prea subþiri apucã acum de coada toporului a cãrui ascuþiº ºtie doar gustul palmierilor ºi a gâtlejurilor ce au stat prea þapene. Paºi mari ºi hotãrâþi se grãbesc cãtre cuºcã, iar somnul lacãtului aurit îºi gãseºte sfârºitul. La fel ºi trupul sãu... Tânãrul, fiu de bufon ºi croitoreasã de la curtea aceluiaºi rege ºi tatã, dã odihnã lamei înfierbântate ºi îºi întinde palma deschisã cãtre acea respiraþie. Buze groase apucã rãdãcinile dulci ºi hrãnitoare, scot un nechezat de mulþumire ºi se întind cãtre buzunarele bãiatului: mai erau ºi acolo bunãtãþi din ãstea, ca de fiecare datã... Încãlecã, înainte ca douã copite sã-ºi lase urmele pe unul din pereþi. Încã o loviturã, încã una, pânã când gaura fu de ajuns de încãpãtoare pentru amândoi. Un avânt, o sãriturã ºi o întindere a aripilor a fost de ajuns pentru a scãpa de înghiþitura cascadei ce îngreunã urmãtoarele secunde.
Zbor lin, prin pletele vântului, urmã apoi, înaintea nunþii celui care aduce un Pegas prinþesei...

ªi apoi s-a ivit cãrãdaºca de soacrã de dupã colþ, dupã cum le ºade bine acriturilor sã oþãrascã pânã ºi zâmbetul Soarelui cu otrãvurile lor.
Feciorul i se dusese în lume, izgonit de pucioasa-i înfierbântatã în vorbe mieroase. Singurã ºi cu gâtlejul uscat de lipsa adulmecãrii, ieºea la drumul mare de îndatã ce-i ajungeau la urechi glãscioare fragede. Niciun puiet al pãdurii n-avea a duce viaþã bunã câtã vreme hoaºca ºedea la pândã. Cocoºatã de rãutãþile ce-i atârnau de bruma de suflet ca pietrele de moarã, veºnic mestecând mãtrãgunã cât sã-ºi dreagã gustul, tot mereu cu un ac bont gata sã înþepe barem aerul din jur, se aropie de piticuþi cu un aer plin de înþelepciune ºi porni graiurile vrãjitoreºti cât mai ademenitor cu putinþã. Din brãdet, trei pui de animal vândut pe doi taleri ºed de învaþã nemaivãzutul meºteºug de zmulgere a inimilor din piept ori barem a liniºtii din suflet.
Se dusese Zmeul de acasã ºi lãsase acritura de strajã la marginea drumurilor.
Nebãnuitori, piticuþii þopãiau ºi chirãiau în legea lor, gata sã se ia la harþã pe o postaie de salcâm.

Vecina ei, aaa, Gheunoaia parca ... spune ca, cica ginerele, adica Ariciu' ar fi de vina. De cand si-o trimis robul sa aduca Pegasu' miresei, ... ce umbla inainte, dar acu' sa-l vezi cat de tepos e.

Gabuisera pastaia, o dejghiocasera si imparteau frateste boabele grase, mustind de seva. Pe carare veneau agale patru gaste indesate, gafaind pe limba lor. Un nor gatuit strasnic de cingatoarea Soarelui se dadea peste cap sa puna de-o ploicica barem; iar randunicile nici ca-l luau in seama, ameteau ochi curiosi si naduseau frunti incruntate ridicate inspre jocul lor.
Poposise in poarta conacului radvanul cu ravase tainuite, rotunjite la capete cu flacari flamande si cetluite binisor peste buricele legate fedeles cu panglici colorate.
Calatori din taramuri indepartate inspre zari neguroase aveau sa poposeasca la cascioara cu povesti in vreo cateva zile. Aveau sa sada cateva zile si apoi aveau sa plece pentru toate celelalte zile. Si astea toate claie peste gramada taman cand regatul se afla in toiul pregatirilor de sarbatoare.
Noroc cu piticii, priceputi la toate, mai cu seama la dejghiocat pastai in poteci prafoase, sub ochi mici de socrosenie acrita si rascoapta la foc molcom.

Povestea panzei de paianjen intr-o dimineata plina de roua intr-o pajiste de munte pentru o necunoscuta:

Trezindu-se inainte de rasaritul Soarelui, zanele mici ale macesului lenevesc leganate in bratele bumbacoase facute de mesterul tesator. Soarele, scarpinand apoi spinarea muntelui, coace boabele de roua cat sa pritoceasca ceaiul de ierburi, iar placintele cu nectar de salcam sunt numai bune la asa licoare.
Firavele flori ale macesului n-ar sti sa creasca, nici sa adune seminte rotunjoare si sa le inveleasca in catifele rosii, fara joaca si bucuria zanelor mici. Panza cu roua le leagana somnul de amiaza, iar visele cu ploi de vara fac sa creasca giuvaerele macesului. Intre toti, numai paianjenul sade incruntat si toarce noapte de noapte la panzele sale, rostind descantece pentru ploaia mica. Fara migala mesterului morocanos, pajistea n-ar lasa in vazul lumii asa mandrete de maces, parfumat acrisor si stralucitor de oglinjoare dodoloate.

Mesterise Cioplitorul cea moara de vant din os de inorog. Calutul cel batran lasase mostenire timpului o vorba, numai buna de infipt intr-un uluc, peste o seama de istorii fara de care povestile n-ar fi povesti si conacul n-ar fi primitor.
Zefirul nu cuteza sa-si impleteasca soaptele cu dantelele morii; vanticelele celelalte, boarea de dimineata si adierea de amiaza, chicoteau din cand in cand la urechea osului.
Numai sa nu fii vrajitor ca sa nu stii ca moara cea de vant, mestesugita din os fermecat, aduna anume lighioane ale pamantului si ale vremurilor. Si nu le aduna orisicand, ci taman in zilele cand hoardele nevazute tropaie naravase, fierband de dorul bataliilor demult apuse.
Insa carbunii cei tamaiosi arsi de Magician in ulcioarele sale si irezele locuitorilor regatului au tocit intr-adins vorbele morii. Si asa soptite le facusera, ca la sorocul stiut se adunasera langa moara un purice potcovit, o maiastra fara creasta, trei purcei de lapte acru si un sburator.
Astuia din urma i se zbatuse ochiul stang vreo cateva zile; cat sa dea Scufitei ireze felurite, neodihnitoare defel.

Domnita Fantasee!

asa-i ca nu a mai plouat de ceva vreme?... nicio urma proaspata de poveste pe aici! Oare "moara cea de vant, mestesugita din os fermecat" sa poata aduna si pasii povestilor?
Cineva spunea ca si eu sunt alb si frumos ca o poveste. Oare asa trebuie sa fie toate povestile? Mereu albe, singure si... triste?

Acest topic a fost editat de anushca: 11 May 2007, 09:11 AM

Anushca duse sunt poveºtile spre un rãgaz, însã or veni îndãrãt repejor. Ploile-s multe, niscaiva într-atât de nãbãdãioase cã au luat ºi dus departe frânturi de timp.
De doreºti o istorioarã anume, ajunge sã ceri.

Orice poveste e prilej de visare, domnita. Dar daca vrei poti sa-i faci micutului alb una frumoasa ca el si toamna in care s-a nascut. Stiu ca o sa se bucure

Sa nu uit: am daruit greierasului povestea ta. I-a trimis-o soricuta scrisa pe raze de luna. Poate intr-o zi va ridica aiuritul nasucul si o sa invete inceputul visului

Bine ai fãcut, anushca. Poveºtile în dar împlinesc dorinþe.
Povestea micuþului alb se þese chiar acum, în vreme ce stãm la taclale. Mânuþele harnice ale timpului ºi boarea parfumatã dinspre brãdet aduc puzderie de istorioare odatã cu gângãniile colorate, atrase de plãcinta cu fragi pusã la rãcorit pe pervazul bucãtãriei conacului.
La lãsarea întunericului, þesãtura va fi gata.

Acele pivniþe împãrãteºti erau fermecate. Oriºicine, cale de trei uliþe desfundate, una pietruitã care ducea la rãu ºi ulicioara din dosul împãrãþiei, putea sã juruiascã straºnic pentru aceasta.
ªoricuþii pivniþelor împãrãteºti þineau frâiele celei mai însemnate dregãtorii, vezi bine, înfricoºarea slujnicelor ºi rosul ciucurilor pernelor domneºti nu-i aºa de ºagã precum s-ar putea crede. Ce cetate e aceea din care n-ar rãzbate toatã ziulica chicoteli muiereºti, dãngãneli rãguºite de clopot fãrã coadã sau juruieli amarnice pe pricini de hamuri rupte.
Pârdalnica de dregãtorie ºoriceascã nici cã se sfârºea, barem cãtre vreun fel de hodinã, dacã nu cât de-o lene împãrãteascã.
Zâna ºoricuþilor fãgãdui ajutor grabnic ºi trimise în dar neamurilor o ºoricuþã albã, sfioasã, cu ochiºori perlaþi. Coºuleþu-i de alun brumat, cãptuºit cu frunzele cãlduroase ale unor oarecari mesteceni, ascundea biniºor trei rãvaºe ursitoare.

Domnitei Fantasee

Felurite lighioane ale regatelor ºi vremurilor aflaserã cãrarea înspre moara de vânt. Însãºi steaua din marea fiartã ajunsese pânã în deal ºi-ºi treãgea cum, bucuroasã, sufletul.
Pornise cândva la drum de hãt departe, din oarecare mãri adânci ºi smolite din boltele de deasupra cerurilor. Râurile perlate ºi rãdvanele rãtãcitoare i-au înlesnit potecile pânã la gura cea de rai a ploii înspre pãmânturi mãnoase. Cu voia timpului dus, poposise pe umãrul unui cãlãtor vestit, cunoscãtor al tainelor cãrãrii vieþii. Caravana sa purta din inima deºertului giuvaere cãtre malurile verzi ale apelor mari. Fiul cel mic al vestalei mute plânsese multe zile în ºir, pânã ce cãlãtorul îi pusese la ureche steaua de mare. ªoaptele ei adormiserã grijile pruncului ºi drept mulþumire vestala deschisese larg baierele drumului cãtre regatul cu poveºti. Acolo, la moara de vânt din os de inorog, orice stea din marea fiartã ar cãpãta douã perle strãlucire ºi o aducere aminte.

Acest topic a fost editat de cocosel: 21 May 2007, 02:38 PM

... reintoarcere in poveste



Scena din filmul Rebirth of Rostam , film de animatie realizat de un iranian care traieste la Londra.
Am uitat sa mentionez ca Rostam este un personaj legendar din epopeea persana intitulata Shah Nameh sau Cartea Regilor scrisa de Ferdowsi.

Acest topic a fost editat de exergy33: 7 Jun 2007, 03:42 PM

Ce frumos, exergy33 mulþumesc.

Pe nãri îi nãvãlise suflarea grozav de înfierbântatã de goana dupã fluturele verzui, ochiul stâng îi lãcrima de bãrzãunele cules pe drum, limba-i atârna de doi coþi jumate ... când dãdu cu ochiul drept de izvorul strãlucind în soarele dimineþii.
Bãu hulpav, de i se încreþi ceafa, se poticni de câteva ori ºi-ºi umflã pieptul a pocitanie: Zmeul, amorezat, dãduse în patima primãverii, de râdeau ºi iepurii de dânsul.
Scufiþa se dãdu biniºor drept un fag mai grosuþ aºa, numai bine cât sã se sfârºeascã de hohot ºi alta nu. Câtamai lighioana, sã þopãi matale în trei gheare doar-doar s-o îndura Pãdureanca ºi-o ascunde buzduganul sub pat!
Cã de când cu treierarea pãdurii în lung ºi-n lat de bucurie cã avea sã mai creascã un zmeu la conac, Pãdureanca aºa grozav se înfuriase pe soþu-i hãrãzit de blestem, cã acum buzduganul ºedea la loc de cinste lângã dânsa în pat, iarã Zmeul biniºor sub pat, sã þie cald locul de drept al buzduganului.

Ca veni vorba de zmei...
Zice-se ca a fost unul caruia ii placea foaaaarte tare sa aiba umbra deasupra casei lui. Se pare ca avea ceva de a face cu arhitectura zmeiasca, sau cu un oaresce constructor caruia ii placea caldura foarte tare (oare cornitele sau o urma de codita sa fi fost un indiciu?) si a folosit numai materiale ce se incing la soare... si sufla mereu in asa fel incat sa aiba multi nori intre casa lui si soare. Daca un strat nu ajungea, sarea pana in vazduh si muta si alte straturi de nori...

De când lumea ºi poveºtile, umbra de deasupra acoperiºului era semn prevestitor de hodinã ºi de amurguri rãcoroase. Pasãmite nici mãcar zmeii, oriºicât de paralei, nu risipeau vremurile fãrã aºa dorinþã.
Vãlãtuci pufoºi, rozalii de amurg ori sidefii la prânzul cel mare, ori poate platoºe plumburii, grele de grindinã ori de ploi repezi, norii de deasupra caselor zmeeºti prevesteau ades furtunã. Parcã de la o vreme-ncoace nu trecea zi de la mândrul Soare fãrã sã-i tragã o bleandã de vânt la amiazã. Azi aºa, mâine aºa, piticeniile conacului cu poveºti se puserã pe împletit rãchiþele. Se cam umpluse bãtãtura de coºuri cu bunghi rotund, paniere ºi papuci care alunecau pe podele vopsite cu seva copacilor albaºtri.

Poveste de vacanþã cerutã în zori de zi:

Târâte jos de pe dulapul de nuc vechi al iatacului, cuferele din piele de nãpârstoc clãmpãneau din încuietorile de aramã lustruitã sârguincios de bucãtãreasã.
Ducerile înspre regate îndepãrtate aveau mereu izul ista dulceag de lavandã ferecatã într-adins, de plãcinte cu mere coapte decusearã ºi de licoare verzuie cetluitã cu cearã de albine în clondire din nisip topit.
Cele mai alese straie, þesute-n fir de borangic rãsucit în patru urechi, alãturi cu opincile din piele de caprã, ocheanul cu nestemate, scoica perlatã a mãrilor ºi rãvaºul de tainã, toate gãseau culcuº în cufere. Jungherul din pruncie nu voia, de astã datã, cu vreun preþ, sã se pituleascã frumuºel în tolbã. Atunci se plãsmuise istorisirea pietrei de grindinã, cel mai de temut leac al jungherului.

Jungher neascuþit, cine-a mai pomenit! Bunã-i ºi dãtãtoare de putere piatra care ascute lama ºoptindu-i la urechi vitejiile ce au sã fie, însã tot atât de lacomã ºi de grijulie sã roadã fierul mai abitir ca rugina, cãci nu-i urmã dupã sine.
Din aºa pricinã, de-ar fi crâcnit jungherul la vreo trebºoarã ce i se încredinþa, mintenaº venea vorba de grozãvia pietrei celei de grindinã.
Cicã pornise odat Zefirul de-acasã mai în grabã decât de obicei, mai fãrã chibzuialã ºi cu gând sã vinã-ndãrãt numaidecât. Pânã aci, dupã al doilea nor, sã-ºi numere stelele cãzãtoare din a felie de noapte. ªi nici cã trebuia mai multã lipsã, se gãsi iute careva fãrã de nume sã scoaþã din chingi porþile turnului cât sã scape-n lume Ploaia, ferecatã acolo din nu se ºtie ce pricinã.

Zãluda pornise sã þopãie cu condurii de sticlã peste regate ºi ape, scuturându-ºi genele peste tot locul. Foc se fãcuse Zefirul sã gãseascã porþile desferecate ºi nebuna lipsã, dar parcã ce sã-i faci? Fugi pe urmã-i de-o târãºte îndãrãt!

Fanta, unde esti...cine mai spune povesti pe aici? Sper ca nu ne-ai parasit! Hanul asta are nevoie si de o zina buna care sa dea binete si sa ne imbratiseze calduros pe fiecare...Abia astept sa te vad din nou aici

Regatele îndepãrtate ale lumilor, flori dragã au trebuinþã de vizitare la fiecare soroc al cãldurii. Opt poveºti crãieºti am adunat în coº, alte câteva li s-or adãuga de prin potecile ce tooot aºteaptã a fi strãbãtute.

În fiece zi, cinci ceasuri ºi opt minute ºtiu taina zilei care vine. Nu-i musai cea de mâine, o oarece zi care oarecum vine. Sau stã sã vinã.

Aaaa ce ma bucur ca ai revenit! Mi-era teama ca ai parasit forumul! Stii tu de ce! Ar fi fost pacat...si nu m-as fi asteptat tocmai de la zina povestilor care stie prea bine ca pina la urma binele invinge...nu!

Poveºtile sã pãrãseascã Hanu Ancuþei? Doar cã mai plecãm uneori în vacanþe; în rest, suntem toþi aici: pitici, poveºti, pilde ºi nãdejdi.

Fanta, tu stii vreo poveste despre fericirea ascunsa intr-o coaja de aluna?

Pãcatele mele, aºa istorisire nu cunosc, însã de dragul tãu am întrebat încoace ºi-ncolo prin ãst regat de poveste ºi iacã ce vorbe mi-au ajuns la urechi.

Buza pãdurii ºade lãbãrþatã peste coama dealului de lut roºu, asemenea vorbii rãmasã-n sân, nescoasã la lumina lunii din mãhrama cu suspin. Niºte muri cu rod încã nedat în pârg îmbrãþiºeazã iniºtea, florile albãstrui or fi cândva temei de alte mãhrame ºi de alte uitãturi pieziºe.
Ca strãjerii stau alunii la hotarul pãdurii, legãnându-ºi alene braþele zvelte dupã cum pohteºte Zefirul a-i bate pe umãr. Fiul pãdurii plecase de timpuriu în cele lumi neguroase, iar la plecare desaga îi fusese grea ºi de douã pietre gemene, un colac rãscopt cu mac ºi o alunã cu tichie verzulie. Trasã frumuºel în fir de mãtase de porumb, fiul pãdurii o purta la piept sub ilicul cusut frumos. Pietrele gemene erau pricepute la mãcinarea amarului: când cu sufletul greu, scotea biniºor necazul din piept ºi-l fãrâma între ele iac-aºa, ca la moarã deunãzi.
Colacul rãscopt cu mac era hrana trupului fãrã de care sufletul nu ar preumbla prin astã lume; bãgãm seamã dar cã hrãnea orice trup numai de nu ar fi fost mâncat vreodat.
Iarã aluna cu tichie verzulie ... ei bine, chiar mai puþin de-un bob zãbavã are trebuinþã sufletul ca sã-ºi cânte dorurile. Fãrã ºagã ºi fãrã temei, alunã cu tichie pe mãtase de porumb purtãm toþi în sân, taman sub ia strãbunilor, ca niºte strãjeri peste coama regatului de leagãn.

frumos...

Negustorul de vopsele îşi drese glasul apăsat şi împinse deoparte blidul de linte. De-atâta arşiţă şi de-atât nisip, nu-i mai îngăduiau ochii nici măcar un grăunte. Înlăuntrul mastabei avea să fie gata vopsit până la întoarcerea corăbiilor din insule, după cum fusese învoiala în papirus, iar caravanele sale mai aveau de purtat şaizeci de amfore pline-ochi cu straiele de sărbătoare ale cărămizilor din lut. Şi atunci, nobilul avea să-i deie la schimb douăzeci de ulcioare cu ulei de măsline şi vreo câteva butoaie cu vin de cel roş, de-l bea neamul ăla arţăgos al Spartei. Asta, fără îndoială, numa de n-or zăbovi corăbiile, căci apele cele lucitoare ale insulelor doseau feluriţi monştri şi nemaivăzute făpturi lacome de dichisuri, zice-se.

...zice-se, de corăbierii încercaţi de furtuni şi taifune, pe talazurile inspumate, sau pe mările liniştite chinuiţi săptămâni în şir de arşiţă în aşteptarea unei pale de vânt, cu apa şi proviziile pe terminate, urmăriţi de coşmaruri, ticluind poveşti despre insule minunate, pline de bunătăţi, de băştinaşi primitori, a căror viaţă simplă e umbrită din când în când de vreun balaur slobozit din munţii cei păduroşi sau ivit din adâncurile oceanului, fugărind tăietorii de lemne sau pescarii cu luntrile lor...

Acest topic a fost editat de Erwin: 3 Aug 2007, 10:09 PM

Eh, câte şi mai câte ... plină-i lumea cu de toate.

Măreţ este Ptah! Corăbiile se lăsaseră legate la butuc, obosite şi grele de minunăţii din cele regate de poveste. De l-ar fi întrebat careva pe căpitanul ars de soare, Poseidon avusese grija lor, iar neguţătorul legănat în cealaltă corabie taman din valurile luteţe ar pune grija în seama furcilor săgetoase ale celui mai morocănos pescar din câţi a cunoscut vreodată adâncul mărilor.
Îndată ce ar fi sosit calfa artizanului ca să-şi adune mărfurile la sine, negustorului i-ar fi rămas numai greul pungilor de galbeni pe care să-i cheltuiască cum ar şti mai bine. Un micuţ din cei cu ochi leneşi şi piele gălbuie îl ademenise deunăzi cu mătăsuri ales cusute în fire aurite; de aşa ţesături dichisite avea trebuinţă cetatea de granit de dincolo de nisipuri.
Însă drumul până acolo era lung şi înţesat de primejdii, tocmise caravană cu conducător priceput, ce-i drept ... însă decuseară plecase urechea la povestea neamurilor şerpeşti, după cum o rostise învăţătorul sub cortul său din piaţă. Ar mai fi zăbovit un condac, că tot nu se arăta calfa de nicăirea, măcar să isprăvească omul ăla povestea şi ce-a fi a fi.

Intr-un alt colt al taramului povestilor, intr-o camaruta luminata de o singura lumanare, doua maini dibace terminau ultima cusatura. In corpul acela de carpa erau inchise o lingurita de tarana, o basica de peste umflata cu aer, un pic de scuipat, un rest de crenguta arsa, niste paie si, esential, un fir de par. Acum, are cap, corp, membre, o masca de lut... oare ce detalii ar mai trebui adaugate? Oricum ar fi, vraja era aproape gata...

Pe ce tarimuri rataceste maiastra povestilor? Tare mi-e dor de o poveste! Sper ca nu te-ai intilnit cu zgripturoaica cea rea si ti-o fi facut vo vraja sa ni te ia!

Ba chiar aşa! S-o întâlnit cu Sila Sămădzilla, ş-o luvat-o... şî nici mârtanu, nici cocoşu suiţi în vârvu pomului n-or mai văzut-o!