Spune-mi, daca te-as prinde intr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?

Nichita Stanescu, Poem

In arta iraniana si in miniaturi, vinul este adesea reprezentat.Cateodata are un sens simbolic si cateodata un sens literal.Asta depinde de artist.Oricum simbolismul e cel mai frumos aspect din arta iraniana.

Timpul

In sticla nu-i, in ceasul cu nisip
Ce curge lin si sec aceeasi ora.
Nu-i in apus si nici in aurora
Si urma-i pe pamant nu are chip.
Dar il aud tarziu, la foc de soba,
Cum pasu-i apasat isi face drum
Venind din tara umbrelor si cum
In inima imi bate ca-ntr-o toba.
Recheama tot ce-a fost si o sa fie;
Toti anii mei cu clipa lor invie
Din totdeauna, fara ieri si azi.
Simt mana-i cum m-atinge ca o moarte —
Si in oglinda sta un alt obraz
Ingalbenind ca fila dintr-o carte.


Autor: Ion Pillat

Acelaşi gând

Fereşte-te să ai dreptate
Când eşti îndrăgostit!
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristeţea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!

Nichita Stanescu

Afara nu mai ploua

Cuvintele ...
Nu-si mai au rostul
Atunci cand ploua
In suflet

Nichita Stanescu

Nichita Stanescu - Sfarsit De Anotimp

Eram atât de atent,
încât se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele înghetau în jurul meu,
prefacându-se-n stâlpi rasuciti.

Eram atât de atent,
încât plutirea ondulata-a mirosurilor
se prabusea-n întuneric
si parca niciodata n-as fi-ncercat
frigul.

Deodata
m-am trezit atât de departe
si de strain
ratacind înapoia chipului meu,
ca si cum mi-as fi învelit simturile
cu relieful fara de noima al lunii.

Eram atât de atent,
încât
nu te-am recunoscut, si poate
ca vii mereu,
în fiecare ora, în fiece secunda,
si treci prin asteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de trimf.

Saisei Murou - Poezia Ploii

Ploaia e asemenea dragostei.

Cadea neintrerupt.
Oamenii priveau abatuti campul verde
Si ploaia
Ce nu contenea.

Ploaia isi oglindea forma nuda
Si caderile-i triste
In inima lor.

Sufletul nobil din oameni,
Putin obosit si stingher,
Se mohora, iar si iar,
Multa vreme am urmarit cu privirea picurii ploii.

Poema 15 de Pablo Neruda

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã,
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ti-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat





Acest topic a fost editat de exergy33: 2 Jan 2009, 05:37 PM

Parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate
sau pe două tunele paralele,
fără să ştim că mergem unul lângă altul,
două suflete asemănătoare
în situaţii asemănătoare,
întâlnindu-ne
la sfârşit
în faţa unei scene pictate
de mine,
o scenă destinată numai ei,
ca un anunţ secret al prezenţei mele,
al faptului că cele două coridoare
se împreunaseră,
în sfârşit,
şi ora întâlnirii sosise.

Ora întâlnirii sosise!

Era adevărat, oare,
că cele două coridoare
se împreunaseră
şi că sufletele noastre
se contopiseră şi ele?

Câtă iluzie!

Nu, coridoarele erau tot paralele.
Doar zidul despărţitor era de data asta
din sticlă
pentru ca eu să-i pot vedea
chipul tăcut şi de neatins…

Dar zidul nu era întotdeauna din sticlă:
uneori era din piatră neagră
şi eu nu mai ştiam atunci
ce se petrece de cealaltă parte
şi nici ce făcea ea
în aceste intervale.
…
crezusem
că venea pe un alt tunel,
paralel cu al meu,
dar ea aparţinea în realitate lumii largi,
lumii fără de margini
a celor ce nu trăiesc în tunele.

( Tunelul - Ernesto Sabato - 1948 )

Acest topic a fost editat de exergy33: 17 Jan 2009, 09:11 AM

Gândurile unui mort

De mână-aş prinde timpul ca să-i pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pământ?
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri
şi din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?

Tu, inimă, eşti liniştită-acum!
Mult a trecut
de când îmi răsfrângeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineaţă
şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?
O zi?
Sau poate veacuri?

Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.
Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aş întinde mâna şi le-aş strânge într-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pământul poate nu mai are flori.

Gândul meu şi veşnicia seamănă
ca nişte gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă şi ea
de sute şi de mii de ani?

Să fie paşii mici şi guralivi ai ei,
sau poate pe pământ e toamnă
şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormânt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?

de Lucian Blaga

Carpe diem

Ai ochi senini, mărgăritare-n gene,
Surâsul tău - al toamnei vânt de dor,
Suave aurii, steluţe îmflorite strălucesc în rouă,
Valuri parfumate, unde dulci mistere mor.

Fericite gânduri, vise alinate,
Fără priviri rătăcitoare suspinând de-o sărutare,
Lipit la peptul tău, dogoritoare raze mă-nconjoară,
Cu vraja ta desmierdătoare.

Şi m-aş juca prin părul tău,
Ca printr-un lan de lăcrimioare,
Un dă lină delicată, o atingere catifelată,
Mă-nfioară pe la mâini.

O clipă de iubire să-ţi răpesc,
O clipă doar, ca emoţia unui gând,
Căci uită-te în jurul tău şi vei găsi,
Ochi ce nu te vor ucide niciodată.

de Danco.

... versuri de Luis Cernuda

(fragment)

S-ar putea ca timpul din infern
Să aibă măsurariul de aici,
Sau poate că este lipsit de măsură,
Nu ştiu. Dincolo de toate, timpul,
Precum zic, se mişcă înapoi.
La fel ca istorioara noastră, a ta şi a mea
(Mai bine zis a mea,
Deşi de partea ta rămîne ocazia şi motivul,Ceea ce nu-i puţin), care se repetă din nou
Dinspre sfîrşit spre început.
Rezultă totuşi ciudat
Să trec de la principiul uitării
Către fervoarea iluziei cînd totul
Se animă de prezenţa ta,
Iar de aici la ignorarea
Anterioară întîlnirii noastre.
Astfel că în infern n-aş mai crede
Şi în acelaşi timp, ideea de paradis
S-ar prăbuşi de la sine.

Angoasa

Cu genunchii strivesc pamantul
In fata unui zid de cristal,
Pumnii mei strang supusi ace de gheata.
E ger, multa durere, negru mister.

Privesc prin zid o haita de lupi.
Au ochii flacari albastre, demonici.
Ei stau nemiscati si tacuti,
Sa nu tulbure gerul ce-mi ingheata,
Incet, incet, sangele, picul de viata.

Atat de trista, atat de trista,
Dau drumul inimii sa faca ce-o vrea.
Inima mea, eliberata,
In zid, cu putere, indrazneste sa bata.
Sa faca ce-o vrea...

Ah, inima,
Timpul incremenit a sfaramat,
Lupii sunt departe, in urma,
Ingropati sub... zidul daramat.

de Marina Delion

Acest topic a fost editat de Rehael: 20 Jun 2009, 10:56 PM

33 de ani de viata, alergand naravas din Ohio pana in Golful Mexicului.
33 de cautari neimplinite din disperari pana in ameteli.
33 de nelinisti ascunse intr-un pahar de whiskey.
33 de argumente pentru o logica a metaforei - niciodata nu vor fi de-ajuns.
33 de versuri pentru anii pierduti in intrebari si regasiti intr-un singur, mare raspuns.
33 de imagini ale mortii amanate.
33 de calatorii, unele pe muntii prapastiosi ai mintii amortite, altele pe marea iluziei.

Hart Crane

Astăzi ne despărţim


- Ştefan Augustin Doinaş -

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

CERCUL

Scuturîndu-se mărul de mere,
Precum părul de pere,
Precum omul de idei
Şi timpul de secunde…

In timp ce mănînc
Cineva incearcă să mă mănînce.
In timp ce plîng
Cineva incearcă să plîngă.

Şi fară să văd
Te ating auzindu-te,
Îmi măsor distanţa în timp,
Încercînd doar să te ating.

Eu incerc.
Tu incerci.
El incearca.
Noi incercam.

Eu in cerc.
Tu in cerc.
El in cerc.
Noi in cerc.

- Daniel Tudor -

Teodor Duna - De-a viul

abia trecut prin miezul nopţii
şi eu înspăimântător de viu.
viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.
atât de viu, că o sută de vieţi
au rămas în afara mea, înfăşurate.

şi apoi viaţa a încă o mie de oameni
şi apoi viaţa peretelui, viaţa
lemnului, viaţa carcasei, toate se năpustesc
spre mine şi mă umplu.

şi orice este viu şi orice a fost viu
îşi fac loc în mine şi mă înconjoară.

viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile.
şi totul începe să clocotească de viaţă.

şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,
că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.

şi nimeni mai plin şi mai trecut
prin miezul nopţii decât mine.
şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi
ca-ntr-o mie de piei.
îmi desprind mâinile de corp,
viaţa se învălmăşeşte în jurul meu,
îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine
ca-ntr-un canal.

viul ăsta de o sută de tone spulberă orice,
străpunge carcasele,
străpunge cimentul şi totul clocoteşte de viaţă:
asfaltul respiră, lemnul respiră, miezul nopţii respiră.
şi chiar dacă nu e nimeni în jur,
lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.

acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,
îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele
şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc
înnebunite prin aer
şi la o sută de metri deasupra pământului
explodează ca mii de artificii.

Balada ziselor mărunte

François Villon

Ştiu musca-n lapte de-a picat,
ştiu rang pe haina omului,
ştiu de-i senin ori înnorat,
ştiu bine rodul pomului,
ştiu după clei de soiul lui,
ştiu lucrurile ce-s de-un hram,
ştiu cine-i harnic ori haihui,
ştiu tot, de mine habar n-am.

Ştiu haina după epolet,
ştiu orice rasă monahală,
ştiu pe stăpân şi pe valet,
ştiu pe măicuţă după poală,
ştiu hoţul după ciripeală,
ştiu cine-i lacom la bairam,
ştiu unde-i vin ori bute goală,
ştiu tot, de mine habar n-am.

Catâr, catârcă ştiu ce mi-s,
ştiu câte poartă în spinare,
ştiu de Belet şi de Beatrice,
ştiu pe abac o adunare,
ştiu de-amăgiri şi de visare,
ştiu pe husit de ce-i infam,
ştiu Roma ce putere are,
ştiu tot, de mine habar n-am.

Prinţe, ştiu despre fiecare,
ştiu după chip orişice neam,
ştiu că de moarte nu-i scăpare,
ştiu tot, de mine habar n-am.

Octombrie

Octombrie-a lasat pe dealuri
Covoare galbene si rosii.
Trec nouri de argint in valuri
Si canta-a dragoste cocosii.

Ma uit mereu la barometru
Si ma-nfior cand scade-un pic,
Caci soarele e tot mai mic
In diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe dupa zile,
Mai nestatornice si mai
Subtile…

Intarziata fara vreme
Se plimba Toamna prin gradini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Si cum abia pluteste-n mers
Ca o marchiza,
De parca-ntregul univers
Priveste-n urma-i cu surpriza, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnisoara
S-a-ngalbenit, s-a zapacit
Si de emotie-a-nflorit
A doua oara…

(George Topârceanu)

Utopia

~ Wislawa Szymborska ~


Insula unde totul e limpede.

Ai pământul sub picioare.

Singurele căi sunt cele de acces.

Arbuşti îndoiţi sub greutatea dovezilor.

Aici creşte Arborele Supoziţiei Juste
cu toate ramurile dezmembrate din vremuri imemoriale.

Arborele Înţelegerii, uimitor de drept şi simplu,
ţâşneşte lângă izvorul Aaaaa, pricep.

Cu cât mai des hăţişul, cu atât mai vastă perspectiva:
iată Valea lui Evident.

Dacă apar dubii, mintea le-nlătură imediat.

Ecouri stârnite din senin
explică acut toate misterele lumilor.

Pe dreapta, o grotă-n care zace Sensul.

Pe stânga, Lacul Convingerii Ferme.
Adevărul, desprins din adânc, unduieşte deasupra.

Încrederea Absolută se-nalţă deasupra văii.
Vârfu-i oferă perspectiva ideală a Esenţei Lucrurilor.

Deşi fermecătoare, insula e pustie,
iar ştersele urme răsfirate pe plaje
duc toate către mare.

Ca şi cum n-ai decât să pleci,
să te arunci, să nu mai revii din adâncuri.

Din nepătrunsul vieţii.

Îmi amintesc nişte versuri, nici măcar nu ştiu dacă au fost scrise de un poet sau de un oarecare ;

Îmi spui că iubeşti florile
şi le rupi
Îmi spui că iubeşti peştii
şi-i mănânci
Îmi spui că iubeşti păsările
şi le închizi în colivii
Îmi spui că mă iubeşti
şi mi se face frică

Jean Cocteau

Eu retinusem doar ultimele doua versuri.

versuri de Wislawa Szymborska

Nothing can ever happen twice.
In consequence, the sorry fact is
that we arrive here improvised
and leave without the chance to practice.

Even if there is no one dumber,
if you're the planet's biggest dunce,
you can't repeat the class in summer:
this course is only offered once.

No day copies yesterday,
no two nights will teach what bliss is
in precisely the same way,
with exactly the same kisses.

One day, perhaps, some idle tongue
mentions your name by accident:
I feel as if a rose were flung
into the room, all hue and scent.

The next day, though you're here with me,
I can't help looking at the clock:
A rose? A rose? What could that be?
Is it a flower or a rock?

Why do we treat the fleeting day
with so much needless fear and sorrow?
It's in its nature not to stay:
Today is always gone tomorrow.

With smiles and kisses, we prefer
to seek accord beneath our star,
although we're different (we concur)
just as two drops of water are.

Astăzi e ziua Marin Sorescu, într-o zi de 19 februarie s-a născut, apoi cu el s-a întîmplat ceva: o viață de om.

Nu mă pot hotărî ce poezie să aleg, sînt multe care îmi plac, așa că alegeți voi:

Marin Sorescu

Am cumpărat de la Cărturești Arad un volum de poezii Marin Sorescu la prețul de 8 lei, poezia costă foarte puțin.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 20 Feb 2011, 06:59 PM

Copilărie

Pe cînd nu stiam nici un dervis
Dansam ca ei
Cu ochii închisi
Învîrtindu-mă în jurul meu
Cu bratele întinse care
Păreau că se desprind de trup
În transa jocului

Spatiul se lărgea la nesfîrsit
Îmbrătisat de jocul lumii
Furtuna de culori
În umbra pleoapelor mele
Se prefăcea în fulger
Alb

Prinsă în toiul învîrtitului
Galopam pe un cal înaripat
Si pentru nimic în lume nu-mi slăbea
Entuziasmul

Iar căderea
Molatecă
Pur abandon
Gravitatiei
Era doar un alt fel de a pluti
Dacă nu înaltul zborului.

(versuri de Léa Zehavi )

Definitia iubirii

Tu esti asemeni cupei din stravezii cristaluri
Cu incrustatii pure si unduiri usoare
Din tine pot sa soarba, in sacre ritualuri
Si gurile pagane si cele-ncepatoare.

Tu stii s-ascunzi in tine, ca intr-un tabernacol
Extazul si durerea - impreunare grava,
Cand sarutarea-ti darui se-ntampla un miracol:
Veninul pare dulce, si-ambrozia otrava!

(Romeo Morari)

Silva Kaputikian - poeta din Armenia

Te-ai dus

Te-ai dus... dar sufletul meu stie:
Nu-i despartire pentru noi.
Stiu, umbra mea o sa se-atie,
Pe orice drum vom fi noi doi.
Eu casa-ti sunt, îti sunt si cale,
Duci chipul meu pe unde treci.
Patrund în gândurile tale
Si alta n-are loc în veci.
Orice privire de femeie
Ar întâlni privirea ta,
Tot ochii mei or sa-ti scânteie,
Si-n fata pururi îti vor sta.
Oricâte voci sa te-mpresoare
Tot vocea mea vei auzi,
Voi fi în crengi dezmierdatoare
Si-n ochii noptilor târzii.
Cândva, acasa, într-o seara,
Ai sa te-ntorci, sa-ti amintesti;
Voi fi si fumul de tigara
Si raza stelei din feresti.
De-as fi la orice departare,
Te-ajung si inima-ti ating.
La geamul tau sunt numai boare
Si - vifor, geamul ti-l împing.
În clipa ta patrund, si-n casa,
Si - vijelie - voi sufla,
Voi rascoli hârtii pe masa,
Si poate-ntreaga viata ta.
Si astfel n-ai sa poti uita.


Cercul Poetilor Disparuti
www.cerculpoetilor.net

Acest topic a fost editat de exergy33: 6 Apr 2011, 09:15 PM

Daca ai ghici
Tot ce-ti pot dori,
Eu ti-as prinde-n par
Cununa de sori,
Stopita cu flori.

Incearca sa zambesti
Far'sa te-amagesti
Si sa iti doresti
Un lucru usor
Fiindca-i trecator.

Daca iei un strop de ploaie
In palma ai sa vezi
Ca nu-i atat de greu sa speri.
Fur-o raza de lumina,
Incearca-n ea sa crezi
Si ridica-ti fruntea spre cer.

Ia un strop de fericire
Dintr-un colt de cer,
Ochii oglindeste-i in el.
Ia un fluture din soare,
Puneti-l in par,
Langa o cununa de mar.

Daca ai ghici
Tot ce-ti pot dori,
Eu ti-as prinde-n par
Cununa de sori,
Stopita cu flori.

(MBaniciu)

Scutura norii

Scutura norii care ti se aseaza în par,
Scutura pasarile care îti iau ochii,
Scutura visele mai grele ca pietrele.

Pentru ca am sosit si-i vremea sa ma vezi,
Chiar daca gesturile mele te strapung cu singuratate
si ai sa cazi prefacut în pulbere,
Chiar daca vocea mea va aprinde aerul pe care-l respiri
Si ochii tai nu vor mai putea niciodata privi.

(Sophia de Mello Breyner Andersen)

Ultima scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

Mihai Beniuc