Cine ar putea iubi întregul când în vitrină sunt nişte bucăţi din el aşa frumoase? Sau mă rog, să le zicem acceptabile...

---
Unloveble...

[quote name='Data'q' date='8 Jul 2008, 03:49 AM' post='625726']
[color="green"]Cine ar putea iubi întregul când în vitrină sunt nişte bucăţi din el aşa frumoase? Sau mă rog, să le zicem acceptabile...

Cine va avea curajul sa sparga vitrina cu palmele, fara a avea grija cioburilor patate cu sange. Si va infrunta dezamagirea " bucatilor " de minciuna atat de frumos ambalate cu zambetul pe buze. La urma urmei nu poti sa plangi cand nu ai pierdut nimic. Sau poate doar o iluzie.

Apropii obloanele simţurilor, şi aud din nou şuieratul molatic şi familiar a unui tren ce mă leagănă pe valuri cucerite de alţii sau care încă aşteaptă a fi cartografiate de fiecare suflet, cuget şi păreri ce le colindă...
Acu' se merge-ncet, şi nici deal nu este, că orizontu-i drept, de pus sub cumpănă... Eu îl cred dintr-o privire, nu-l mai verific cum mulţi alţii-l măsoară la fiecare răsărit, la fiecare apus, mirându-se că e la fel, sau vezi Doamne, ce s-a mai schimbat de ieri! Mirându-se, agitându-se, văitându-se, alungând liniştea presărată de un vânt tomnatic ce nu se mai miră de nimic.

Vagonul în care şăd nu-i nici măcar d-ăla de care-mi place... E cu compartimente, cubic i-aş spune dacă aş vrea să râd de el, de limitele sale. Nu e vagon din cele cu etaj, aerisit, în care mai poţi arunca o ocheadă şi la cel din faţa şi la cel din spatele vagonului, după plac. Sau la cea, nu la cel...
Singurel acu', dar mai bine aşa... Mă uit printr-un geam ce s-ar vrea curat şi ochii mi-s înceţoşaţi ş-aici, atent fiind mai degrab' la ce aud, că mi-e cald şi bine, că n-ar trebui să-mi lipsească nimic. Trenul sigur va ajunge la destinaţie, cu întârziere sau fără, zău că nu contează...
Din când în când se mai opreşte şi în staţii. Nu de mult oprit-am chiar într-o mare gară în care s-a schimbat locomotiva ochelarilor de citit, cu cea a condeiului. Dar e încă la început cea nouă, în rodaj, mare diferenţă încă nu se vede. Alte gări mai mici? Da, sunt destule, în care oameni mici şi oameni mari îşi netezesc îmbrăcămintea înainte de a se urca în tren, dar mai ales când se coboară, nu cumva să se arate şifonaţi.
Câteva personaje văd că fac aceaşi navetă ca şi mine, prin viaţa asta... Uneori mi se alătură, alteori ba. Feţe dragi, cu care se găsesc o vorbă de schimbat, un sentiment, bun sau rău, dar incitant. Îţi mai dă nişte culoare, uneori se asortează cu a ta, alteori chiar ţi-o schimbă. Rareori ai ceva atât închis pe tine, în tine, de niciuna nu se poate atinge de tine.

Închisesem ochii ca să simt ceva anume. Şi uite unde am ajuns! Dar nu puteam să fără prolog, fără preludiu, în al meu colţ.
O palmă sau poate două, pentru ele mi-am tras obloanele astăzi şi de ceva timp încoace... Da, mi-e dat să simt căldura unor mâini, blândeţea lor, din când în când, a unei drumeţe ce stă mai mult pe hol, lipită cu spatele de geamul compartimentului în care şăz eu mai totdeauna. Sunt zile, seri mai ales, când îşi ţine mâinile la spate, între ea şi geam, că n-are altă treabă cu ele. Şi atunci mi-este dat să-mi pot lipi a mea palmă, mult mai mare, de geam, să o ating, să o simt, fără ca ea să ştie... Doar aici.
Când e mai frig pe partea mea de geam încep a-l scrijeli încet, cu unghia, făr' de sunet, iar el se subţiază lăsând a ei căldură să treacă mai uşor, iar el, geamu', se încălzeşte mai rapede, intimidat parcă de dorinţa mea, de nevoia mea. Dar nu-i aşa... E doar el bun cu mine. Nici măcar urme nu las, căci ea nu observă; nici alţii, slavă Domnului...
Dacă a intrat vreudată în compartiment? Da... A stat lângă mine, am vorbit, am simţit-o atât de aproape... Ei şi? Ea coboară unde are de coborât, eu la fel, fiecare cu ale sale... Dar şi dacă ale sale ar deveni ale mele şi invers? Nu, am mai zis: fără vise! N-aduc decât amar în tot ce poţi simţi amarul... Doar scopuri...
Iar scopuri... Aş vrea şi eu să se întâmple ceva frumos fără de scop predefinit... Să răsară în sfârşit o floare fără să te gândeşti cum ai vrea să arate de dinainte. Poate câţiva spini acolo, n-ar fi rău, dar să miroase frumos şi ... Nu! Să vedem ce iese, acum, cât încă mai e soare, iar mâinile ei încă se mai lipesc de geamul meu din când în când.

Ar trebui să deschid acum obloanele, să las lumina Soarelui să se joace cu cea a Lunii şi în clopotniţa mea...

Pauză (în mine)...

---
Do not pity the dead, pity the living. And above all, those who lived without love.(Albus Dumbledore)
Harry, I'm going to let you in on a little secret. Every day, once a day, give yourself a present. Don't plan it. Don't wait for it. Just let it happen. It could be a new shirt at the men's store, a catnap in your office chair, or two cups of good, hot black coffee. (Twin Peaks; sursa: Serenity)

---
I met in the street a very poor young man who was in love. His hat was old, his coat worn, his cloak was out at the elbows, the water passed through his shoes and the stars through his soul.(Victor Hugo)

---
Sărut ce-i sub mănuşa de argint, Don Quijote.
Se va găsi cineva, sunt sigur... Şi n-am de ce (mă) plânge. Nu...
Mă ierţi poate că răspund aşa tărziu.

Orizonturi? Nu văd decât unul, din a mea plută. Poate câteva insule îndepărtate îi mai întrerup linia continuă, dreaptă; insule în care mi-aş putea înfinge rădăcinile căutând comori ascunse.
Apa? Era liniştită, aproape limpede (dacă aş spune limpede aş invoca perfecţiunea... nu-mi permit!). Până foamea m-a răzbit şi m-a înhămat la vânătoare de sirene. Pardon, o sirenă, una singură, a cărui cântec încă se mai aude, în liniştea mării...
Da, îmi mai lasă şi momente de respiro, cu acea vioară pe fundal, ce-mi ţintuieşte privirea, sufletul în adâncuri. În rest, îmi învineţesc mâinile, strângând de pluta asta şubredă, ce încă mă mai ţine la suprafaţă. Nu, nu ştiu să înot. Încă n-am învăţat şi de fiecare dată când am căzut (fall in...), abia am reuşit să nu mă înnec. Slavă Domnului că mai de fiecare dată a fost o altă înnaripată să mă scoată la suprafaţa.
Una din ele purta semnul lalelei (ce amintiri!) ...
Bobârnace, împunsături, mângâieri... De note subţiri, scurte sau lungi, sau calde şi îmbietoare: valuri... Multe, mari, sărate, de parcă-s joaca unui Cupidon inocent, fiu de Poseidon în astă poveste, ce nu-şi aminteşte să fi descoperit apa în alte timpuri afară decât în cel numit prezent. Uneori îmi place să mă lupt, c-o armură a veseliei pe mine (cheerfulness), nici nu i-aş zice luptă, ci joacă, dar alte ori jalea îmi e singura cârpă ce-mi acoperă trupul, faţa, din nou, sufletul.

Şi nu e prima mare de genu' pe care-mi vâslesc visele... Acu' ori îmi place, la un nivel mai subsolic, prin ale mele pivniţe o fi vreun vin ales, ce se vrea tot timpul purtat, a nu fi lăsat liniştit, că-şi pierde tot farmecul. Ori... se joacă iar împieliţatul ăla ce vroia un glob de fulgere... Şi-ncă unu'! Şi-ncă unu'! Încă nu-i, dar parcă se adună norii.

Yann Tiersen - Sur le Fil
---

Pe alte planuri însă, mi s-a permis în sfârşit să deschid un cufăr cu jucării, din care am tot ales.. Dar două din ele sunt perfect în categoria toys for... me. Culmea e că poartă aproape aceleaşi litere: a, i, k, o, n. Acum, bineînţeles, trebuie să plătesc tributul pentru aceste delicii... Dar nu-i bai, că se poate.
---

"Young lovers seek perfection
Old lovers learn the art of sewing shreds together
and of seing beauty in a multiplicity of patches."(How to Make an American Quilt)

"You'd think that people would have had enough of silly love songs." (Moulin Rouge)

Globul de fulgere s-a adunat în cele din urmă, mai mic, ce-i drept, dar acu' se destramă ca un ghem de lână, prinzând viteză, la vale, până nu va mai rămânea decât ce-a fost.

Acum mi-s ca o lumânare... Las arsuri pe-alocuri, ce acu' stau în sare sau în gheaţă ca să se vindece. P-alţii abia dezamorţesc, ce zboară deasupra mea. Încălzesc doar ce se apropie de mine, topindu-mă încet, dar sigur ... Mai mic, mai mărunt, luminând o slovă veche, din ce în ce mai mult, că deh, ea-i pe masă şi de ea mă apropii...
Ce-i scris în ea? Nu vreau să ştiu deocamdată. O listă de datorii, plină de păcate, cel mai probabil ...

Gladiator - Sorrow
---

Scoţându-mi puţin masca metaforelor, vreau să spun încet şi cu mult amar cum renunţ la a mai fi un Quasimodo blestemat să aibă tot timpul o Esmeraldă după care să tânjească, înlocuindu-l cu un Data mai pustiu, mai safe, ce primeşte input-uri şi răspunde cu output-uri, pentru care orice bucurie e sărbătoare, mai naţională sau mai ordinară, după intensitate.
Vreau ziua în care să mă uit la săptămâna ce a trecut şi să mai vreau una exact la fel... De intensă, de complicată, de liberă!
---

"Paper has more patience than people."
"Hello used to have a girlfriend named Ursula. I know her too.
She's perfectly sweet and perfectly boring." (The Diary of Anne Frank)
Eu pierd dorinta de a avea ceea ce caut, tot cautand ceea ce doresc. (Antonio Porchia)
Realitatea e ruina unui basm....

Dedic acest post maicii Siluana, în a căror dialoguri (live, la cateheze, sau de pe net) mi-au încălzit nu o dată sufletul. Şi nu glumesc ...
Mulţumesc Domnului că am şansa s-o aud, s-o văd şi să fiu fericit de cuvintele ei ... N-or fi exact cuvintele pe care le-am auzit dar aşa mi le amintesc eu:

---
Părintele Ovidiu, invitat la cateheza de pe 2 Decembrie, la Biserica Talpalari, din Iaşi, ne zice:
Era odată o oaie neagră. Culmea era că toate celelalte erau albe... Albeee, ca neaua. Şi toate o ocărau pe cea neagră, o făceau în tot felul, ba că strică reputaţia turmei, ba că-i urâtă...

Şi vine o dată o ploaie mare-mare, puternică, care a ţinut multe, multe zile.
Vine apoi şi vremea bună şi când iese Soarele dintre nori, ce să vezi? Toate oile erau negre acum.

---
La această povestioară, maica Siluana să ne spună şi ea o povestioară cu oi:
Era o dată o oaie şi turma ei ... Şi ce zice oaia? Ia să văd eu ce floare frumoasă e cea de acolo... Turma e aici, o văd şi ce-mi strică. Ce frumos miroase floarea asta. Uite şi mai multe.. Şi mai merge oaia, mai merge, nu-şi făcea griji, căci turma era tot acolo.

Şi merge ea până dă de nişte spini... Dar între spini, cea mai frumoasă floare pe care o văzuse ea vreodată. Şi încearcă, încearcă s-o ajungă. Şi o ajunge într-un final. Acu' să iasă, dacă ar mai putea... Dar nu mai putea, căci spinii se prinseseră bine în blăniţa ei.

Ce face o oaie în situaţia asta? Oaia behăie.
Şi behăie şi behăie până când păstorul o aude. Şi o aude, vine la ea, o curăţă de spini şi o duce pe umerii săi înapoi în turmă.

---
Acum vă voi pune un citat dintr-un interviu drag mie:
"Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă – nu? Îi leagănă. Bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Şi în felul ăsta, asta învăţăm. Când un copil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun… şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la baiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit."

Sarbatori fericite, Data, imbelsugate si pline de revelatii spirituale!

...... si un an nou minunat!

LA MULTI ANI !!!

În punga cu talanţi ce-o port la brâul sufletului am descoperit un grăunte.
L-am simţit la dejte de mai multe ori, n-ar fi acum prima dată, dar în ultimul timp mi-a plăcut să-l ţin în mână. Ba în palmă, minunându-mă la el, ba în pumnul strâns, să nu cumva să cadă, să nu cumva să-l pierd.
Altă explicaţie nu văd, dar se pare că la cald şi bine bobul meu a încolţit. Şi e aşa ... înălţător să vezi cum îşi creşte ceva atât de mic în ceva mai mare, mai mare. Şi frumooos... Bătu-l-ar norocu’ să-l bată!
Crescut-a el, dar unde?! Spre lumină, în sus, ar fi trebuit, și s-a dus și-n partea aia, dar mai mult s-a băgat la mine pe sub piele, căutând căldura.
Și-a găsit-o, cu răbdare. Și-a ajuns să-mi înveselească inima cu bucurie și-acu ”săraca”, are momente de transpiră de atâta căldură.
Pericol de sufocare? Nu. Căci se poate respira prin verdele viu, plus că sunt încă multe colțuri ascuțite, ce încă nu au fost înmuiate sau tocite de plăntuță.

Cum să mă exprim la final de început de poveste?
Totul a pornit de la un bob de grâu, care crește, crește și mai are de crescut foarte mult și a cărui tulpină, frunze înveselesc o inimă pe care creștea doar flori de gheață. Acestea se topesc, una câte una și adapă florile de grâu frumos mirositoare.

Inimi înflăcărate ...

---
Mai pe scurt: Două suflete ce cresc împletindu-și unul altuia dorințele, nevoile.

---
Așează-te Hristoase pe tronul minții mele. Și lasă mintea Ta să fie mintea mea și voia Ta să fie voia mea.
Ca atunci când face un copil primii pași, așa se uită Dumneazeu la noi și are grijă de noi în fiecare moment.
Să râzi de tine, ca ai să ai de ce râde toată viața...
Nimeni nu înflăcărează cu ”trebuie”. (Maica Siluana)

Hapiness is in doing, not in getting what you want.

---
Sărut-mâna, frumoaselor, pentru urările de bine de la sărbători.

Iti doresc o primvara luminata de razele sufletelor tuturor celor care te inconjoara!

Am avut ocazia să călăresc pe câteva luni scăpate din țarcul Timpului într-o pelerină la care visasem de foarte multă vreme.
Visuri, gânduri și dorințe adunate fără sudoare, chiar dacă unii văzând borcanul cât e de plin ar zice că desaga mi-a fost plină de răbdare, mai este încă; după cum ziceam, aceste condimente amestecate încet într-o miere trecută și amară, mi-au făcut deliciul fiecărui moment în care mi-am privit solitudinea și viața cum dansau în fața mea.
De câteva luni însă, în care grăuntele menționat mai sus și-a extins lianele prin mai toată clopotnița sufletului meu, am putut trăi ceva nou: văzut de departe, un vis împlinit. Ca un cub de zahăr scăpat și el în al meu borcan, topindu-se încet în bataia ritmului cu care lumea se învârte, odată cu ea și ce e înăuntru’ sticlei. Logic.
Ca un drog mi-a îndulcit diminețile, zilele, până s-a topit de tot, rămănând doar un ambalaj colorat, lângă sticla albăstruie, rece.

Acest cub de zahăr, sau, de vă place mai mult, această pelerină purtată, trebuie să recunosc, m-au făcut să mă simt… om, până să dispară. Nu mai eram eu, clopotarul ce mă știam. Până și Soarele zâmbea altfel, Luna dansa altfel pe așternuturile moi … Da’ parcă nu eram eu! Eram alt eu. Nou, poate mai luminat, mai lucios, abia dat cu ceară. Dar simțeam aceste diferențe și ... mă uitam în sertarele sufletului la hainele vechi, călduroase, ce aveau ce era mai bun: familiaritatea.
Și au tras de sfori neștiute, negrișorii mei, până când dorul de vechiul eu s-a umflat în mine ... Acum, un vânt liniștit îmi duce pânzele pe ape line, cunoscute, acasă.

Și vechiul eu scrie din nou aici, și iar vă văd măselele de minte căscând

Trăgând de corzile unei concluzii, ori îmi cresc în ogradă o plantă autohtonă, ce nu mă face să mă simt străin de mine ori... scap în borcan un diamant de zahăr, care nu se topește în veci și nu rămâne decât să mă rog Celui de Sus ca gustul cel nou să nu ia prea mult din ce fusese ... un eu.

bine ai revenit printre povesti

Tot ce-mi vine acum a face e să călăresc ca nebunul pe un cal negru ca smoala, pe o plaja nesfârşită, ţinând mâinile în jurul gâtului, cu urechea lipită de respiraţia lui grăbită.

De-a dreapta mea, jarul nisipului dă aripi fratelui meu patruped, iar la stânga mea apa sărată îmi stropeşte faţa, răcorindu-mi gândurile, simţiriile.
Ştiu, ştiu că alergând aşa voi ajunge pe unde am mai fost odată şi-nc-odată, că orice ocean e un mare lac, că orice viaţă e plină de cercuri sau triunghiuri... Ştiu... Dar putem admira de fiecare dată ce e frumos, putem să vedem acum ce n-am apucat să vedem atunci.

Şi e un Soare mare, atât de mare deasupra lacului meu, ce nu vrea a apune, ci numa’ a răsări, de fiecare dată când mă uit la el.

Run

---
Mulţumesc, tikky. Am scris pe ciornă ce e mai sus şi m-a curpins mirarea să văd că mă aşteaptă imaginea ta ... acvatică. Surpriza mi-a fost placută şi de asta: mulţumesc.

---
"Slavă Ţie, pentru minunatele potriviri de întâmplări pe care le-a orânduit pronia Ta."

Petalele ofilite ale florilor din vasul de cristal pluteau acum în apa limpede, aproape înghețată, din vasul de gresie.

Nu credeam că o să mă mai simt vreodată ca un Quasimodo. Speram ca o dată în viața asta să fi fost de-ajuns. Credeam că-s mai bun de-atât.
Și se întoarse, plecă din lumina răsăritului ce inunda un oraș amorțit, se duse să-și lustruiască clopotele, plăcerea fiecărei zile. Făcu o cruce mare, cât de dreaptă putu el, luă o perie și începu frecușul acestei zile.

Iti doresc sa aluneci pe partia fericirii intreaga viata, nu numai in anul care vine. LA MULTI ANI Data !

La Multi Ani!

Te asteapta la granita dintre vis si trezire, in momentul in care esti constient ca visezi, acolo el va fi mereu.....

şi multe imagini frumoase!

Si in zapada proaspat asternuta il vei gasi....



.... este acolo pentru tine..... te asteapta

De la primele jocuri în nisipul Șiretului sau printre pletele părului din grădină începuse să adune mărgelele copilăriei, prefăcute-n perle prin umbra timpului. Apoi începu să adune bomboane ale cunoștiinței binelui și răului, păstrate bine în aceași cutiuță, mic cufăr, comoara unei vieți. Se mai pun și perlele de la gâtul unor vrăjitori, mici lumi pline de formule mai mult sau mai puțin elastice. Plus trei perle de nădejde.
Luă Clopotarul ale sale mâini cioturoase și deșărtă pe o mătase purpurie ale sale perle. Știe că va mai afla și altele, dar cu câte are acum începu să croiască un rozariu. Sub privirea blând-a Lunii, îl va pune la gâtul unui lup. Închise ochii: încă-i aude lăbile alergând de colo-colo, în pădurea cea fără de capăt.
---

Mulțumesc, dragile moșului pentru urările voastre. Și vouă un an binecuvântat!!
Fiica_lunii, l-am găsit. Zăpadă nu prea a fost anul ăsta, dar s-a împlinit ce mi-ai urat. Mulțumesc!
---

Iubește-mă când merit cel mai puțin pentru că atunci am cea mai mare nevoie.

Când te va păli dorinţa de a-mi cunoaşte clopotniţa?
Să simţi vibraţia fiecărei uşi de lemn, să pui mâna pe zăvorul de fier (încins sau de gheață), ca apoi, să intri... Să aduci lumină-n colțurile împăienjenite, să te oglindeşti în scuturile eroilor ce m-au vizitat, să dansezi în raze colorate de vitraliile ferestrelor mici, perfect geometrice. Să te împiedici de ciocane tocite în bătăile unei singure inimi, în drum spre o biblioteca micuță, plină de griji, vise și icoane... Nu lăsa Timpul să te amăgească, să te plimbi într-un final doar în compania lui, prin aceste odăi.
---

Loneliness is a good thing to share with somebody.
Tristețea mea aude nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră. (Nichita Stănescu)

Cu drag, pentru clopotnita ta.

La multi ani, Data'q!

În miez de noapte trimise pe Nebun să fure cel mai mic clopot din turla bisericii celor ce au ochi să audă cu ochii și văzut cu mintea. Se puteau lipsi ei de țeasta asta de căpos, uscată bine la soare deșertic și folosită mai mult ca talangă de spăriet zburătoarele.
Întoarse clopotul cu poalele-n sus, smulse limba cu clopoței și turnă cel mai bun vin, dulce acrișor, din vița de vie sălbatecă din Poiana Ursului fără coadă, vin pe care-l păstra în butoiașele din pivnița clopotniței, special pentru zile amare.
Presără două linguri de papuci de casă a miriapodului din pod pentru a pleca mai repede gândurile cele rele, niște puf de libelulă să vină gânduri cele simple și curate, câteva gene de melc ca să fie ochii mai căscați data viitoare, câteva ghiare de cioară ca să ne trezim mai de dimineață și să apucăm mai bine ziua de șireturi, o coadă de veveriță pentru sprinteneală, câteva coji de nuci pentru întărire și ca să nu dăm în pofte rozătorești.
Se amestecă bine-bine cu două limbi de ceas până se ridică din clopot o spumă ca de nori, mai întâi de furtună, dar tot amestecând acolo, se limpezește spuma până e mai senină. Se ia apoi licoarea cu tot cu clopot și se pune la răcorit în calea celor patru vânturi și se așteaptă până la răsărit. La primul nechezat de mânz se bea fără suflare, până la fund. Ai pierdut glăsciorul mânzului, poți să arunci licoarea, că și-a schimbat deja culoarea și nu mai e bună.

Și gata! O bău clopotarul, iar ziua deja devini mai veselă, mai de îndurat, mai tihnită în așteptarea ceasului de bătut clopotele. Cele mici în fiecare zi, de dimineață, în ceasul al treilea și la vremea poveștilor, cele mari, mândria clopotarului, în zi de sărbătoare.

---
Sărut-mâna și pensula, fiica_lunii. Pus icoana la colț răsăritean al clopotniței...
Mulțumesc și ție, buburuzo.

---
"Be yourself; everybody else is already taken." (Oscar Wilde)
A smile is a curve that sets everything straight.
"Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor!" (Solomon)
Dragostea arde, dar lipsa dragostei usuca.
Viata e grea pe cat e omul de prost.

Cum arată o zi în plinătatea sa albă:
Mă trezesc luni, greu, morocănos, cu mâinile încă întinse, după urmele ce se pierd pe nisipul clepsidrei. Merg domol la serviciu, acasă, serviciu, mai fac o tură de oraş cu cineva alături, printre discuţii în papuci de casă, seviciu, acasă, alerg apoi, fug, fug vesel spre ziua de vineri, când adorm iar ca să pot visa o sâmbătă şi o duminică întreagă.
Nisipul alb umple acuşi clepsidra. Cufere multe, mai mici, mai mari, pline de iubire, răbdare, iertare, dreptate, cumpătare, curaj, prudenţă şi alte grozăvii, se adâncesc încet sub marea albă, temelie castelului ce va să fie.
Vântul nu ajunge aici.
Doar mâna Lui o poate întoarce. O poate culca, să nu mai alerg. O poate sparge.

---
"In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inceput sa realizez ca este o greseala sa fortez o situatie sau o persoana, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine ca nici acea persoana, si nici eu insumi nu suntem pregatiti si ca nu este momentul… astazi stiu ca aceasta se numeste Respect." (C. Chaplin)
"Omenirea
a tot dormit
- si doarme inca -
leganata de
bucuriile ei ingraditoare
ale iubirilor ei
limitate."
(Telhard de Chardin)

Pe unde mai esti Data'q ?

Fost-am departe, coniţă... Şi departe sunt şi acum, dar aşa de mult a trecut d-atunci, încât tot ce văd în juru-mi e aproape de mine şi eu de ele.

Dar s-o iau cu începutul c-aş-ar fi frumos...
Apoi omu’ când iese din casă nu uită să-şi ia cheile la cingătoare, nu-i aşa? Eu le ţineam tot timpul cu mine, aşa că am închis lacătele cu nădejde ş-am plecat după lemne de foc. Când m-am întors cu braţul plin de vreascuri, ia cheile dacă ai de unde... Imediat gândurile zburară către Nebun, căci l-a prins furtuna-n pădure as-noapte şi unde să se ducă, unde să se ducă? Strânse-n pumn al nopţii miez şi bătu cu el de uşa clopotniţei. I-am dat bineţe şi o pătură de lână sură şi l-am poftit înăuntru, lângă foc. La ruga mea, Moş Ene l-a vizitat degrabă, înainte de a trosni lemnele’n foc ca fiind al zecelea ceas din sară. Prin urmare, acu’ eu mă uitam la uşă, uşa se uita la mine – probabil prin gaura cheii – lacătele atârnate de urechea zăvorului la fel. Linişte în jur. Doar vântul umbla lelea fluierând şi atunci îmi sări în gânduri Nebunul.
Am lăsat lemnele să se sprijine de uşă şi am luat-o la fugă spre conac. Căutând prin camerele sale pustii, printre valuri de pânză de păianjen, l-am găsit cu o mână pe inelul de chei şi cu cealaltă numărându-le. Trecuse de mie.... Când m-a văzut, s-a speriat săracu’, s-a uitat îngrozit la chei, la mine, din nou la chei şi a început să le facă ghem una câte una şi să le înghită. Culmea, acu’ i-a dat doar şapte la numărătoare...
Să nu credeţi că fără chei se poate intra în clopotniţă. Nici să te caţeri pe ea n-ai putea, că e prea ‘naltă şi te-atacă ciorile; cât despre celălalt set de chei, e pus în siguranţă, lângă clopotele dinspre miazăzi.

Apăi mie atât îmi lipsi să plec dintr-aceste tărâmuri în care n-aveam cui să-i trag clopotele... Luai câteva mere pădureţe din curtea conacului şi pornii făr’ de grabă la drum. Se ţinu Nebunul după mine vreo câteva ceasuri, dar când văzu că se depărtează prea mult i se făcu iar frică şi s-a’ntors. Gata! Am scăpat de el! Hihi... Unde am ajuns şi pe cine-am întâlnit, vă voi spune în alte cuvinte, dar să-mi ung oleacă mintea cu miere de urs, ca să nu-mi plece gândurile haihui şi să vă ţin iar câteva luni albe şi pline până auziţi iar de mine.

---
Dă-i lui Dumnezeu tot ce îți cere, apoi ia tot ceea ce îți dă.
Lumea are nevoie de persoane care nu au nevoie de lume.

Să vă spun cum s-a însurat un biet clopotar cu Zâna Primăverii? Să ajungem până acolo mai întâi... Hihi.

Rămăsesem că-mi luasei opincile la plimbare... Am luat calea Sudului, în speranţa de a întâlni lume mai multă, mai felurită, zile mai lunguieţe, cu mai multe franjuri de Soare, dar din păcate mai puţini munţi şi coline, dar cu gândul că voi găsi o clopotniţă părăsită lângă vreun cătun plin de verdeaţă, bună voie şi voinţă.

Mergeam agale pe a opta cărare din cele şapte întâlnire, adică de-a dreptul, cu capu-nainte, merele-mi erau pe terminate, aşa că îmi aruncam privirea prin copaci mai mult, după fructe, ouă, sau alte de-ale gurii. Şi uite că privirea mi-a rămas ţintită spre cea mai frumoasă coadă de pasăre pe care am văzut-o eu sau măriile voastre vreodată. Curcubeutică, aş putea spune, căci în lumina mândrului Soare, toate culorile jucau o horă. Valuri, valuri de pene lungi şi mătăsoase... Ridicându-mi privirea, coada începea dintr-o haină albicioasă, mult prea bine strânsă pe corpu-i de zeiţă, ca din poveştile caravanelor. Partea stranie e că felurite păsări mici, multe şi colorate ca fructele toamnei, toate trăgeau de poala ei, grăbite şi speriate de întunericul serii ce se apropia.

Mă scărpinai sub căciulă, zburară câteva molii ce-mi ceruseră să le scot pe ascuns din ultimul han în care am dormit, şi apoi m-am prins ce se petrecea mai sus de mine. Ajunsesem în colţurile pădurii, chiar acolo unde Soarele se plimbă mai puţin, unde păianjenii cei mai bătrâni îşi aduc prada prinsă cu mare viclenie, pentru a fi devorată încet-încetişor, până la următoarea foame. Orice pădure are şi astfel de colţuri... Apoi păsările încercau să elibereze nişte mâini, cu siguranţă. Nu mi-a fost greu să urc până acolo, călcând nişte picioare de păianjen. Au încercat să mă muşte de picior, dar s-au înnecat cu glodul mlaştinii prin care trecusem de curând. Bine mi-am zis eu că-mi voi spăla opincile înainte de a intra în satul ce vine şi nu mai devreme... Odată ajuns sus, am început să rup pânzele, cu grija la mâinile subţiri, la trupul firav ce-mi cădea tot mai mult în braţe.

Când Luna tocmai învelea cu o pătură de stele Soarele dus la culcare eu duceam cu grijă acest pui de om către biserica din sat, căreia îi văzusem turla de departe. Păsările mici mi-au zburat de pe umeri şi căciulă abia când am bătut la uşa bisericii, când un preot nins făcu ochii mai mari decât ochelarii ce-i purta la vederea fetei ce-o purtam pe braţe, adormită de razele blânzi ale Lunii.
Acum poveşti cu feţi frumoşi ce salvează prinţese şi primesc fata de soaţă şi jumate de împărăţie aţi mai citit voi, cu siguranţă... Cam aşa am păţit-o şi eu, mai puţin partea cu frumosul şi cu împărăţia. Se pare că singura cămară liberă din sat era sus, în turla bisericii, aproape de gustul amărui al clopotelor şi inima lor ce tresălta în mâinile mele. Cât despre fată... Era fiica preotului, care mai avea 3 fete, dar aceasta era cea mai mica, o zeiţă a bucuriei, ce zâmbea Soarelui în fiecare dimineaţă şi toate florile îşi deschid petalele pe unde trece, adormea o dată cu venirea Lunii, ce cânta mai frumos ca orice pasăre cunoscută mie şi avea darul nepreţuit de a nu se supăra de nimic. De sus, din noua mea căsuţă, puteam ţine un ochi la Soare, ca să bat clopotele dimineaţa, ca să trezesc cocoşii din sat şi să anunţ sărbătorile din următoarea zi, iar celălalt ochi pe această minune, ce avea darul să-şi înnoade codiţele prin cele mai stranii locuri şi situaţii.

Prin urmare, nu de puţine ori a trebuit să alerg la ea înainte de a cădea în vreo fântână fără de fund sau din ghearele vreunui balaur cu care încerca să se împrietenească, iar preotul a găsit de cuviinţă că de aşa soţ are nevoie bucuclaşa lui fiică. Cum iubirea înlocuise demult pilonii pe care inima mea mai stătea deasupra apei, începând din ziua în care o purtasem pe braţe, am mulţumit Tatălui şi am cerut mâna fiicei. Devenisem cel mai bun prieten al ei, iar cu permisiunea părintelui, a acceptat aventura.

Ghemul poveştii se termină aici, o dată cu această nuntă binecuvântată, unde satele a şapte coline dansară în cântece şi laude 3 zile şi 2 nopţi. A treia noapte se furase Luna, nu mireasa... Hihi.

---
Alege ce iubeşti şi apoi iubeşte ce ai ales.
"pentru că sufletele se aud, spunea cineva" (Ana)

"A journey is like marriage. The certain way to be wrong is to think you control it." (John Steinbeck)

---
Toate poveştile clopotăreşti sunt adevărate, ridicând voalul metaforelor. Ele se termină aici, în zborul unei pene purtate de vânt...
Să-mi dea Dumnezeu inspiraţie să vă aduc de acum poveşti ca cele de pe prima pagină a acestui caiet de ciorne, cum au fost cele cu stropii de ploaie sau cu cele două felinare.
Mulţumesc celor ce au avut răbdare cu mine.

Felicitari!

Un mod foarte original de a incerca sa transpui pe ecran ceea ce ai simtit si simti/simtiti...povestea ta, care acum a devenit a voastra! Ai talent la scris! succes pe mai departe si sa nu uitati sa transmiteti si mai departe aceste povesti, celor ce sunt pe drum, pentru a le face mai usoara sosirea la destinatie, pelerinilor care inca nu stiu incotro se indreapta!

Mulţumesc, Gordin!


Mul'umesc pentru ale tale gânduri, Romanticadder. Sper să te vedem cât mai des prin cămăruţele hanului...

Felicitari! Casnicie binecuvantata sa aveti!

Felicitari, Data'q, pentru toate schimbarile importante din ultima vreme !!!

Povestea începe cu un om ce mergea prin pădure. Mergea, mergea, dar aceasta nu se mai termina. Când îşi dădu seama că se rătăcise, a început să caute o ieşire. Orele treceau, noaptea se apropia, la fel şi disperarea omului, dar tot ce găsise a fost o femeie mai în vârstă.
Aceasta îi spuse cu blândeţe că ştie ea drumul ce iese din pădure. Au mers, au mers şi în cele din urmă au aflat ieşirea din pădure. La despărţire omul s-a prezentat şi a întins mâna. Băbuţa a întins şi ea mâna, dar în altă direcţie. Atunci a văzut drumeţul că femeia era oarbă, iar ea i-a spus numele său:

Speranţa...
(Preotul VD)

---
Am învatat ca scrisul, ca si vorbitul, poate linisti dureri.

---
Mulţumesc mult pentru felicitări, fiica_lunii, tikky.

Data'q, te imbratisez ca pe copilul meu si-ti doresc carari limpezi, vant bun si puterea de a trece prin valtori ca si prin bucurii cu inteleciunea de care te stiu capabil.
Numai bine, fericitule Clopotar!

clopote de aramă
ritmează paşii toamnei.
în urmă, şuşotind cârcotaş,
vântul ...

De mult mestec şi mestec un vis cu gust dulce-amărui de toamnă şi nu-l pot domestici să stea aliniat în cuvinte.
Dar iată cum un suflu de la răsărit dă viaţă şi curaj peniţei mele de scris şi încerc să înghit fără a mă îneca
cu propriile vise. Dar cine poate înghiţi uscături fără a-şi umezi buzele minţii cu puţină inspiraţie?

---
La primul fel avem în farfurie un codru tânăr, aflat la prima sa toamnă, foarte surprins şi curios de schimbările din jurul său. Noi culori, noi miresme, dimineţi mai reci, mai jucăuşe, pe când dorul de vară e hrănit de Soare din ce în ce mai puţin, la miez de zi, când îşi peticeşte potecile maronii făcând umbre, forme cu degetele sale subţiri.
Nu există atunci, sau poate, cândva. Există doar acum pentru această pădurice şi chiar acum, privirea-i stufoasă i se lipi de o nouă enigmă, un necunoscut nestatornic. În culori schimbătoare, cu blana numai vârtejuri, cu labe pufoase ce se agaţă de orice creanguţă, ochii gri, misterioşi, ce caută, caută şi nu găsesc... Năluca asta e peste tot, şi hihi şi îi gâdilă fiecare mădular. Când se linişteşte, prinzi o fărâmă din vârsta-i seculară, dar nu pentru mult, căci se tocmai s-a luat la harţă cu un pui de somn ce dădea târcoale.

Dacă pământul ar fi plat ca o farfurie, atunci bebeluşii s-ar juca cu vântul. Sau invers.

---
Pentru că bunătatea printre oameni e ca parfumul printre flori. (Cartea Şopârlei)

De fiecare dată când stau să mă gândesc prea mult la o persoană, dungile i se contrastează şi mai mult, umbrele i se adâncesc, ochii senini ca cerul primăvăratic privesc curios şi se măresc, i se măresc până crezi că te vei înneca în ei. E de ajuns să şoptesc câteva gânduri către acel personaj îndepărtat privirilor mele, că le aude şi începe să se gudure la picioarele meie. În fundal, o melodie începe a goni către urechile mele, dar îmi sare numaidecât în poală şi dă cu laba ei moale să prindă fiecare notă. După ce muzica o inundă, se tolăneşte în braţele mele, cască pofticios, îşi caută un loc cât mai atent cu putinţă şi se asează de zici că vrea să stea în braţele tale următoarea mie de ani. Nu apuci să oftezi o dată, că începe torsul. Îţi pierzi degetele în blana ei, căutând amintiri cât mai suave, cât mai hazlii sau cât mai lungi cu acea persoana, până la apusul acestei despărţiri.

Dor...

---
"Hope is the thing with feathers
That perches in the soul,
And sings the tune without the words,
And never stops at all" (Emily Dickinson)