Firisor De Floare Albastra, Dan, bătrînul soldat Optiuni

[Taunul]

Dan, bătrînul soldat

Daniel, sau mai pe scurt, Dan, chiar bătrîn nu era la cei 55 de ani ai lui, însă ducea povara sisifică a unor răni căpătate în multele războaie la care luptase. În ultimul lui război, în urmă cu vreo cinci ani şi a vazut că în grupa lor erau numai soldaţi tineri. Mirat se adresă comandantului care, cindva, a fost cel mai nou venit în grupa şi a rămas în armata ca militar de carieră:
"Unde mi-s vechii camarazi, băiete?"
O adresare cam obraznică, însă Dan era îngrijorat foarte.
"Păi ştii şi tu, Dane. Parte sunt în cărucioare de invalizi. Ce să facă aici? David era în spital de vreo doi ani. Schija aceea din creier nu a putut fi extrasă. S-a tot plimbat schija aceea în capul lui şi a spart un vas de sînge. S-a îndurat Dumnezeu de el şi a murit. Băiatul lui a venit la mine şi mi-a spus că vrea să-i ia locul tătăne-sui, însă doar ştii regula. Am trebuit să telefonez maică-si, văduva lui David şi ea a spus nu. Acum băiatul e la comandament în afară de pericol. Desenează planuri tactice şi aud că reuşeşte foarte bine.
Moişe a murit şi el. I-a trebuit să urce pe Everest. Vechiul lui vis. Acum vreo trei ani a şi reuşit. S-a întors acasă cu picioarele degerate şi a fost nevoie de operație. A pierdut laba piciorului stîng şi doar era stîngaci. I-au fixat o proteză şi Moise a declarat că e ca nou.
Anul trecut musai să urce iar, însă a ales o pîrtie nefolosită. Ghidul local i-a spus că acolo sunt mereu avalanşe, însă Moise pe a lui.
"Uite ce e, Costică". Asa obisnuia el să-i cheme pe toti acolo. "Dacă îţi este teama, stai acasă, dar dacă mă însoţesti te platesc dublu".
Şi au plecat.java script:;
Dupa vreo săptămînă de urcuş a început o ploaie cu tunete şi fulgere care a desprins parte din creasta muntelui. Bolovanii de acolo au trecut aproape de ei.
"Avalanşă", a ţipat "Costică". "Sari în borta din dreapta şi să ne rugăm celui de sus".
De sărit a sărit el, însă cu proteza aceea nu a fost destul de rapid şi noianul de zăpada l-a smuls de unde era şi dus a fost. Ghidul a anunţat autorităţile prin transmiţător şi elicoptere l-au căutat fără să-l găsească. Să trimită localnici nu s-a putut căci nimeni acolo nu a avut curaj. Ghidul l-a găsit mort dupa vreo săptămînă, L-a aburcat în spate şi l-a cărat la cabana de la poalele muntelui. Aşa l-am pierdut şi pe Moise. Cît despre ceilalţi.... Au obosit. Dar spune-mi, Dan! Nu crezi că la vîrsta ta ai putea sta acasă la căldurică şi la mîncărică? La munca ta tot au nevoie de tine acum".
Dan era Inginer proiectant la tancul Merkava IV care tocmai intrase In faza de teste pe teren şi comandantul ştia. Pasamite, erau tanchişti cu totii.
"Comandant! Tu nu avea grija asta. Nu sunt de neînlocuit acolo. Am crescut la lucru boboci destepţi.Ei mînuiesc calculatorul cum nu voi şti niciodată. Drept e că eu am scris specificaţiile tehnice a fiecărui şurub de acolo, dar l-am scris deja. Poate că dupa teste am să trebuie să fac ceva corecturi şi adăugiri, dar pînă atunci mai trece vremea".
În acea zi Dan a primit un tanc Merkava III înzestrat cu toate minunăţiile tehnicii şi cu o echipa de doi tineri soldaţi a pornit spre front.
Peripeţiile lui din războiul acela vor fi povestite mai tărziu. Dan mi-a promis că mi le va relata. Ceea ce ştiu e că un obuz i-a distrus tancul şi unul din cei doi soldaţi ai lui a fost grav rănit. După ce a anunţat la comandament cerînd infiermieri, i-a dat primul ajutor şi impreună cu celălalt soldat au sărit pe un tanc al duşmanului, au atuncat înăuntru grenade ocupîndu-l. Cu tancul acela cei doi au mai făcut şi alte isprăvii în ziua aceea, dar ştiu doar că spre asfinţit era singurul tanc în funcţiune. Toate celelalte şi ale lor şi ai inamicului, parte ardeau şi parte aveau şenile distruse.
"A fost mai uşor decît decît crezi. Doar am tot exersat tot felul de metode la armată", mi-a spus, însă eu n-am mai dormit în noaptea aceea. Vezi bine, Dan este cel mai bun prieten al meu, deși sunt mai în virsta decît el.
Dupa războiul acela ultim, Dan a primit o decorație de bravura pe care a aruncat-o într-un sertar şi gata.
"Dan!", i-a spus soția. "Îmi este îndeajuns. Ăsta a fost ultimul tău război. Promite-mi".
Avea cancer soţia şi Dan i-a promis şi s-a ținut de cuvint. Ea, sotia, a murit la scurt timp dupa aceea şi Dan s-a cufundat cu de-a întregul în munca sa. Alte femei i-au tot călcat pragul, dar el le spunea că încă mai este îndrăgostit de soţia decedată. Copii nu avuseseră. Dan a făcut toţi anii munca de voluntariat la şcoli cu copii veniţi din familii de nevoiaşi şi i-a ajutat să înveţe o meserie. Copiii îl adorau şi cîţiva, urmînd exemplul lu,i au învăţat la facultate şi s-au alaturat la echipa lui de muncă. Era mereu invitat la nunţi şi botezuri şi îşi cheltuia cu daruri mai tot salariul. Cu rănile vechi trăia în bună pace şi medicilor nu le trecea pragul decît pentru analize de sînge odată la un an, doi. Medicul era mulţumit de rezultate şi Dan, om cu credinţă, aducea mulţumiri Domnului. Singur nu era căci deobicei era la lucru multe ore şi venea acasă la dormit doar. Lucra pînă şi Vinerea, iar sîmbăta pleca să pescăreasca SCUBA, marea lui plăcere. "Pescărit" era expresia lui, insă întra în mare fără arbaletă, ci doar cu un aparat de fotografiat subacvatic. În tinereţea lui a fost atacat de un rechin rătăcit în apa aceea rece şi Dan a scăpat cu fuga. De la acea peripeţie obişnuia să ia cu el un stilet lung cît o zi de post, dar nu a fost nevoie să-l folosească.

Şi tot a trecut timpul şi Dan tot singur era atunci cînd venea acasa. Într-un timp i-a venit gîndul să construiască ceva sîmbetele. Ideea era să facă un dispozitiv actionat cu electricitate care să fie de folos oamenilor paralizati de la briu în jos şi să le permita să mearga şi chiar să urce scări. Problema nu era planul, căci ştia exact ce dorea, ci suma necesară achiziţionării pieselor componente. Şi Dan, care nu spusese vreo minciună "serioasă" în viaţa lui, s-a gindit la un subrefugiu cam deochiat. Să faca ceva care să-i aduca numele pe paginile ziarelor, să-l faca cunoscut ca persoana înventivă şi astfel să atraga investitori. În şase luni începea ziua Ierusalimului şi ideea lui a fost să concureze la întrecerea ciclistă cu un vehicol cu care pină şi el, la virsta lui, va iesi căstigator.
Dan se apuca de treabă. Ştia că primul vehicol fusese cu aburi, mai apoi cu electricitate şi abea pe la începutul secolului XX cu benzină. Astăzi vehicole hibride sau total electrice există, însă pe atunci erau doar un vis căci bateriile cu plumb erau atît de grele şi voluminoase, încît vehicolul mai mult statea decît înainta [baterii litium-ion sunt azi "penultimul rîcnet. Ultimul sunt acei capacitori descrişi aici"]. Ideea era să costruiască un capacitor cu mari posibilităţi de înmagazinare a energiei electrice staţionare. Avînd nevoie de ajutorul unui chimist pentru construirea electrolitului a dezvăluit planul bunului prieten Valer care a fost entuziasmat de idee. Nu voi întra în amănunte aici căci capacitorul acesta este astăzi pe cale de a fi patentat. Rezultatul a fost un cilindru obţinut prin rularea unei benzi foarte lungi şi subţiri compusă din doua straturi între care se afla acel electrolit special, uscat şi subtire şi el. Capacitatea rezultată a permis înmagazinarea unei energii capabilă să urnească un vehicol usor la distanţe de cîtiva kilometri. Dan nici nu avea nevoie de mai mult. Ideea era să folosească energia doar la urcuşuri căci conditia sa fizică îi permitea să se descurce pe restul itinerariului. Şi bicicleta? Un motor electric de mici dimensiuni plasat în axul roţii din faţă. Acest motor era deosebit de altele prin aceea că energia electrică era conectată la axa, care îndeplinea rol de excitator, stator pentru cunoscători, iar partea mobila, adică rotorul, era periferial. Practic nimic nou. Aşa a fost construit primul automobil electric.
Şi a venit şi ziua concursului. Era vorba de o întrecere populară. Participau acolo pînă şi copii însoţiţi de părinţii lor pe un itinerar scurt de cîtiva kilometri aflat pe teren orizontal. Seniorilor le fusese rezervată o potecă de 70Km. cu urcuş la Ierusalim care se afla la vreo 760m. înălţime faţă de mare. Primii clasaţi urmau să fie răsplătiţi cu o diplomă şi o statuietă de bronz.
La înscriere s-au cam mirat cei de acolo de apariţia acestui om în vîrstă la întrecere şi i-au cerut dovadă de la medic. Dan o avea cu el şi întrecerea a început. Erau acolo cam 200 de participanţi, unul mai tînăr şi mai antrenat decît celălalt. La începutul primului urcuş, aflat la distanta de cca. 35Km. de punctul de pornire, Dan a ajuns printre ultimii căci nu a acţionat motorul şi prin difuzoarele aflate în masini care îi însoteau a tot auzit:
"Dan Toledano, bătrinul luptător, încă înaintează. Dacă va termina cursa îl vom propune pentru o medalie ca premiu de participare."
La începutul urcuşului şi-a spus:
"Acum e acum" şi încetul cu încetul, după încă 10Km. de urcus abrupt, a terminat primul întia etapa. La difuzoare tot a auzit:
"Oameni buni! Nu-mi vine să cred. Luptătorul căştigă teren. Acum se află printre primii trei.... Ura! A terminat primul!"
"Deh. Acum nu mai sunt numit "bătrîn".
Nu prea se simtea împăcat cu stratagema, dar nu pentru sine o făcea şi hotărîse de la bun început că va părăsi cursa înainte de ultima etapa şi aşa a şi făcut.

După...

Înconjurat de ziarişti şi admiratori Dan a surîs cam făstăcit de atentie şi a declarat:
"Tot ceea ce am de spus voi declara mîine la o conferinţă de presă."
Şi aşa a şi făcut. Ideea construirii de astfel de biciclete motorizate a plăcut unor investitori şi, cu banii primiţi, Dan a putut începe construirea aparatului pentru invalizi. În momentul de faţă invenţia este în curs de realizare şi Dan a înregistrat patentul. În mare este vorba de un fel de schelet metalic fixat la brîu. Tije coboară de-a lungul picioarelor şi motoraşe electrice, acţionate de un sistem inteligent de soft, controlează sistemul dînd posibilitate invalidului de a şi îngenunchia. Scriu asta pentru a explica motivul pentru care el poate urca şi scări. Sistemul este controlat după comenzi date de invalid printr-o tăstătura de mici dimensiuni cu doar zece clape şi Dan a şi verificat aparatul pe voluntari.

Cam asta deocamdată. Acum Dan lucrează la altă invenţie şi cred că nu e om mai fericit decît el.

[phili]

Un roman feminist scris in limba romana. In lucru inca.
http://7000ani.blogspot.com

[Cla]

Un român feminist?? ! Oh good God !! Arme Sau. Baietel sau fetita? Cu rochie?

Acest topic a fost editat de Cla: 3 Aug 2010, 03:25 PM

[Taunul]

&

&


Tatal meu



Trei frati erau. Avraham, Izhac si Iaacov Ben_Gal. Cred ca bunicul meu, Moise, il iubea cel mai mult pe Iaacov biblicul si nestiind daca i se vor mai naste baieti, l-a numit asa pe primul lui nascut.

Mama ma nascuse pe cind tata era deja barbat matur. Eu am fost primul nascut si numele ales pentru mine a fost Shalom. Shalom, Fiul Valului, Shalom Ben Gal in ebraica. Era asta in 1941 si Actiunea Barbarossa tocmai incepuse. Cind sa ma inregistreze la Primarie, functionarul de acolo care il cunostea pe tata, i-a spus:

- Mai Iancule ! Mi te-ai facut pacifist? Shalom, adica Pace, nu este un nume bun acum.

- Bun sau nebun, e numele bunicului meu si nu vreau alt nume, a spus tata.

A spus fonctioneru':

- Uite ce e. Mai gindeste-te si vino intr-o saptamina de acum.

Dupa o saptamina se prezinta tata si spune:

- La circumcizie numele inscris in registrele noastre a fost Shalom si daca nu-ti place, atunci da vorba cu rabinul.

Si iac'asa am ramas cu numele Shalom.

Cu cinci zile inainte de nasterea mea murise bunica, mama tatei si Moise, bunicul, statea Shiva. Fusese o femeie iubita de toti bunica si pierderea ei il lasase pe bunic neconsolat. Statea bunicul pe un covoras de shiva* [vezi jos explicatia], refuza sa manince si plingea tot timpul. Si intra tata cu vestea cea buna:

- Ai nepot, tataie si numele lui e al tatalui tau Shalom.

Si se ridica bunicul de pe covorasul acela si lacrimile de durere se amestecara cu lacrimi de bucurie.

Tata era deja barbat de 40 de ani la nasterea mea. Era inalt de peste 1.8 metri si cintarea vreo 120 Kg . Meseria lui era contabilitatea si stia sa pregateasca rapoarte financiare pentru clientii sai mici meseriasi ca nimeni altul. Nu era coltisor in lege pe care sa nu-l cunoasca si i se duse buhul pentru succesul lui in "optimizarea" taxele pe care clientii lui le datorau statului. Niciodata nu facuse nimic impotriva legii si daca nu era sigur de ceva se sfatuia cu un prieten al sau, avocat cu renume.

Dupa 1947, incetul cu incetul, sectorul particular incepuse sa se restringa, caci regimul communist silea pe micii meseriasi prin taxe grele sa se reorganizeze in cooperative. Veniturile tatei incepusera sa scada din zi in zi, insa la un moment dat a venit la noi nu mai stiu care comisar comunist si i-a spus tatei.

- Iancule. Am numit ca Administrator al Judetului un tip cu origine sanatoasa, insa omul habar nu are de nimic. De nu aveai stramosi negustori te alegeam pe tine. Uite ce propun eu. Daca esti de accord te numesc loctiitorul lui si vei avea o leafa ca a lui.

Zis si facut. Se instala tata in Palatul ala Administrativ, primi o camera cit o casa si in mijocul ei un birou masiv din lemn de nuc pe linga care pina si tata parea un pitic. Alaturea, intr-o camera ceva mai mica, inzestrata cu un birou mititel lucra Nea Vasile, de fapt Vasile Apopii, un batrinel venit "din productie". Saracul Vasile. Nu era strungar mai bun ca el in tot judetul, insa partidul il chemase la datorie. Vasile il admira si respecta pe tata si in curind cei doi devenira prieteni. Vasile statea mai mult in biroul tatei incercind sa invete meseria de administrator. Cam o data pe saptamina erau sedinte cu intreaga echipa a Adminastratiei Financiare. Vasile statea in locul de cinste insa nu deschidea gura decit la inceputul sedintei spunind:

- Declar sedinta descchisa. Rog a ni se prezenta rapoartele si toti stiau ca acest "ni" se refera la tata. Totusi Vasile era respectat de toti caci era om bun si saritor la nevoie.

Si asa trecura trei ani si intr-o buna zi tata ceru o intrevedere oficiala cu acelasi comisar communist care ii propusese serviciul. Omul il primi pe tata spunind:

- Ce fasonul asta cu intalnire oficiala pe capul tau, Iancule. Doar stii ca la mine esti mereu binevenit. Hai, ia loc. Am primit un vinisor de Murfatlar de toata dulceata. Am si tuica de Zalau.

- Ieri m-am inscris pentru plecare in Palestina, spuse tata si comisarul mai mult se prabusi decit se aseza pe fotoliul lui.

- Draga Iancule. Ce e cu dumneata? Nu e bine la noi? Palestina asta e tara capitalista, pe cind la noi o viata sa tot faci. Asta mai ales ca la Adminastratia Financiara esti rege.

- Asa e, spuse tata, insa sotia mea vrea sa fie alaturi de surorile ei care au plecat acolo in urma cu citiva ani.

Cazu comisarul pe ginduri si dupa citva timp spuse:

- Mda. Cu sotiile noastre nun e putem pune, insa doar stii si singur. Dupa indicatiile clare ale partidului vom fi siliti sa te concediem.

- Nu va fi nevoie, draga prietene. Am adus cu mine cererea de demisie.

Si iaca-l pe tata fara serviciu. Nu era singurul in aceasta situatie. Mai toata evreimea din oras ceruse sa plece, insa concedierile priveau doar pe aceia care detinusera pozitii importante. Pe atunci legea interzicea somajul. Oamenii trebuiau sa accepte orice munca care se ivea. Vecinul nostru, inginer constructor si om bolnav de tensiune si diabet, a devenit muncitor constructor al socialismului biruitor si intr-o zi a cazut de pe schela si dus a fost. De atunci nimeni nu a mai cerut aplicarea legii aceleia. Tata s-a intors sa intocmeasca rapoartele financiare la mestesugarii si brinzarii care mai ramasesera neorganizati in cooperative si viata a mers inainte.

*

Intr-o seara dadu buzna la noi acasa Mitica. Omul acesta bun il salvase de la moarte pe tata in Pogromul Iasului. Clatinindu-se de oboseala se prabusi pe un scaun si spuse:

- Iancule! Mare necaz dadu pe capul meu. Ana, singura mea copila este bolnava. Acum doua sapamini a lesinat. La spital i s-au facut o multime de analize. S-a gasit ca are o malformatie innascuta la inima. Un fel de spartura intre nu mai stiu care camere ale inimii care s-a largit cu virsta.

Mitica locuia nu departe de noi si eu imi tot faceam drumul pe acolo ca sa fiu in companiei Anei. La cei 10 ani ai amindorura eu eram copil, insa ea era deja o mica domnisorica nespus de frumoasa. Ne cataram pe copacii de nuci din curtea de acolo si o lasam sa-mi vorbeasca despre papusile ei. La virsta aceea inca ma mai rusinam sa ma joc cu fete si soarta papusilor acelora nu ma interesa, insa Ana avea vraja in toata faptura ei.

- Iancule. Spuse Mitica. Ana trebuie operata in Germania . Doctorii mi-au spus ca la noi nu exista utilajul necesar si nici cunostiintele cerute pentru necazul asta. Avem nevoie de o suma exorbitanta si rosti ceva care ma ingrozi deabinelea.

Tata se uita la el in tacere neslabind-ul din ochii care pareau ca nici nu-l vad pe Mitica si am avut impresia ca ii simt rotitele creierului invirtindu-se cu repeziciune. Dupa un timp spuse:

- Du-te acasa si spune-i sotiei ca mine dimineata la ora opt aduc banii.

Imbraca tata cele mai bune haine pe care le avea, isi pieptana putinul par de pe crestet si pleca rostogilindu-se in drumul sau.

A doua zi banii necesari erau acasa la Mitica , operatia a reusit si daca pe Ana nu a calcat-o vreun elefant, sanse sunt ca mai traieste si astazi.

Incetul cu incetul am aflat cum a strins tata banii. In noaptea aceea a trezit din somn citeva zeci din cei mai cu stare evrei ai Iasului si mai cu vorba buna, mai cu mai putin buna, a facut ceea ce fusese rugat. Cu uriasul meu tata nu au putut refuza.

-
Au trecut multi ani buni pina ni s-a aprobat plecarea si am mai apucat sa traiesc acolo si bune si mai putin bune, insa toate interesante si pline de farmecul tineretii.


22 Sept. 2010.



Shiva – in semn de doliu, evreii ramin in casa rudei apropiate, parinte, sot sau copil, timp de sapte zile. "sheva", adica "sapte". De la "sheva" vine si "shabat" si "la-shevet" – a sta jos.

[Taunul]

Dialog stradal undeva pe Tera

Cadru:
A. este un om căruia îi place să facă totul singur. El e de părere că o treabă "iase ghine" - cam modovan omu', doar atuci cînd e făcută cu dragoste. A. nu apelează pentru ajutor decît în cazuri extreme.
Şi iac-aşa, într-o bună zi, de fapt, seară, trăbăluieşte A. cu voie bună la ceva, nu importă la ce, lîngă maşina lui, un Subaru Legacy cumpărat la origine în urmă cu fro 17 ani.
B. este vecinul domnului A., însă nu au fost prezentaţi. Domnul B. e fericitul posesor al unei liumzine/auto-mobil Ferrari.
Domnul B. se intoarce de la slujbă. Nu de la lucru, căci "doar proştii lucră", ci de la slujbă.
"Şi slujba domniei sale în ce constă?"
Aici cel întrebat musai să respire adînc de cîteva ori, să-şi dreagă glasul rîgîind cu delicateţă et discreţie, să ia un gît de coniac de ăl bun, dacă are cu el şi să anunţe cu glas plin de teamă respectuoasă:
“Ă, ă..., de fapt nu ştiu. Ceva la Guvern".
Şi iac-aşa, iase B. din bijuteria sa, şterge cu o batistuţă filigrinată un firicel de praf snguratec de pe al seu parbiz şi se depărează de bijuterie cu ochii la ea mergînd de-a îndărîtelea.
Tot înaintînd aşa anapoda, se ciocneşte uşor de Subaru domnului A.
Se răsuceşte mirat oarecum şi expresia feţe sale parcă ar spune:
"Ce cată aici rabla asta pe care doar un orb ar numi-o maşină. Ieri nu era aici".
Îl vede pe vecin şi gîndeşte:
"Nici ăsta nu era ieri aici. O fi proprietarul rablei. E plin de praf vecinelul. De-ar fi ceva de capul lui, ar avea bani să aducă un sclav să-i facă treaba”.
B. se adresează lui A prividu-l cu bărbia ţintită în direcţia crucii de pe coperişul bisericii de peste drum, întrebîndu-se, poate, dacă A. e conştient de cinstea ce i se face:
“Domnule Vecin. Io sunt poprietarul acestei opere de arta denumita Ferrari. După cum vedeţi, roata de rezervă se află pe aripa bijuteriei".
“Da", spune A. "Aşa e. Eu am plătit încă cîţiva lei şi mi-au montat roata în bagaj".
"Vecine. Dumnevoastră pare că nu realizaţi împortanţa istorică şi etimologică a montării minunăţiei R de R. pe aripa bijuteriei mele. Dar nu asta e problema. Văd că aţi luat hotărîrea să parcaţi lîngă biju'. Vă rog să fiţi cu mare băgare de seamă. Iac’ c-abea amu văd io o umbră de zgărietură pe tamponul bijuteriei şi o zgărietură de aceeaşi culoare pe maşina dumneavastră".
"A, dacă-i aşa, nu e bine", spune A. "Ian să vedem…. Zgărietura de pe maşina mea e de acum zece ani. Un camion care transporta un copac, mi-a zgăriat-o. Afară de asta, zgărietura e la o înăltime de un metru, iar tambonul dv. nu ajunge acolo”.
„Domnule Vecin", spune domnul B., "nu m-am aşteptat să mă jigniţi în halul ăsta. Adică ce, eu mint? Io v-am vorbit frumos şi dumneavoastră mă jigniţi?".
"Drept e că vorbiţi civilizat", răspunde A. , "dar nu cu cine trebuie. Daca tot nu aveţi ce face...
Eu, în locul dv. aş trage o raita printre maşinile staţionate aici ca să văd dacă e vreuna zgariată la înălţimea tamponului".
"Domnule Vecin, mă jigniţi din nou. Credeţi dv. că nu stiu şi singur ce am de făcut?. Bună ziua, domnule Vecin, decît aşa sfaturi..."
B. pleaca bombănind:
"Unde om ajunge dacă fiece proprietar de rable işi dă cu părerea?”.

[Taunul]

+++



Doamna Ana si slabaciunile ei

Frumoasa mai era Ana in tineretea ei. Am si astazi o poza pe care adesea am oftat. Anutza era verisoara mea si o casatorie intre noi nu era posibila, caci prea multi idioti aveam in familie din legaturi de astea. Anutza era intens curtata de fanii cei mai bogati ai Iasului si acoperita cu cadouri de la ei, uitase cuvintul "NU".
De altfel, dupa un timp, Anutza a plecat in Israel si acolo s-a maritat cu un baiat de familie buna si mostenitorul averii lui Craesus. Ceea ce Ana nu stia era ca tatal baiatului pierduse averea la joc de carti. Marcel, proaspatul ei sot, nu stia nici el. Si iac'asa s-au trezit proaspetii casatoriti saraci lipsti pamintului.
Anuta, mai bine zis Doamna Ana si-a cam pierdut fragezimea ei vestita in cabana aceia saraca unde plecasera sa locuiasca dupa ce au fost dati afara din palatal vindut de creditori. Marcel nu avea meserie. Nascut cu lingura de ar in gura nu catactisise sa invete ceva. Ana tot nu. Marcel cauta si gasi un post de paznic de noapte la un spital din apropiere si viata continua cu certuri casnice frecvente si impacari nu mai putin dese. In timp se nascura si doi baieti, gemeni identici, frumosi ca maica lor si buni la suflet ca Marcel.
Intr-o rea zi se intoarse Marcel de la lucru si o anunta pe Doamna Ana ca a fost concediat.
- De ce?, a intrebat Ana.
- Ieri noapte a fost la noi o spargere si eu nu am impiedicat-o caci hotii m-au adormit cu ceva.
- Las'pe mina, a spus Doamna Ana, verisoara me.
Si imbraca ea cea ma decoltata si stravezie rochie din dulap, isi pune o fustita care flutura in vint si se prezinta la Don Juanul director al sotului ei. Ce exact s-a petrecut pa larga canapaea a biroului de acolo nu fu dat publicitatii, insa Marcel a fost reprimit la lucru capatind porecla de
"Sir Marcel de Canapea Primitoare."


Si a fost "vesel" Marcel a divortat de Ana, a plecat singur pe urmele lui Paul Gauguin in Tahiti si i s-au pierdut urmele.

[Taunul]

Carmelica mia - un fel de intimplare
by BenGal

"Te-ai gindit la mine?", intreba Carmela. Ii simt respiratia fierbinte si vad ca tremura. Feciorelnicii ei sini urca si coboara in rimul respiratiei ei sacadate. Carmela este fiica vecinei, o spaniola apriga si frumoasa care mai innebuneste inca multi.
"Cind a crescut asa Carmela asta", ma intreb "si de ce crede ca eu ma gindesc la ea? Doar am vazut-o crescind si mai ieri ii mai reparam papusile".
Totusi eram nevoit sa recunosc ca asta mica Zaraza, desi fetita inca, este si femeie. O femeie cu tot si toate acolo unde se pare ca trebuie sa fie.
"Asa o fi aratind maica-sa acum vreo 20 de ani", imi spun si simt ca ma ia cu ameteala.
"Carmelica, draga, ce-ti venii? Sigur ca m-am gindit. Stii, papusa ta nu mai poate fi reparata. Am sa-ti fac alta", spun si simt ca falsez. Nu pentru ca papusa aia, naiba s-o ia, e asa sau altfel, ci pentru ca stiu ca, deodata, papusile nu o mai intereseaza. Se uita ea la mine suparata si vad ca inca putin va incepe sa plinga.
"Aha", spune. "Si ce ma face eu acum?"
"Carmela! Carmela! Oare e ce cred eu ca e? Uita-te bine la mine. Eu sunt batrinul Daniel, vecinul vostru. Ti-as fi putut fi tata", ii zic.
Poate, dar nu esti","spune ea sfidator si chiar incepe sa plinga. Plingagioasa nu e ea de fapt, dar acum plinge. Mai ieri ma cauta pligind daca o speria ceva, daca visase urat… Insa acum e un alt fel de plins. Neauzit, dureros…
"Chiar ce trebuie sa fac?", ma intreb. Una stiu. Nu am voie s-o ating caci simt ca judecata mea ar putea da chics. "Doar ea este Carmelica, fetita vecinei. Maica-sa, poate, nu stiu, dar ea? Trebuie sa astept sa-i treaca nebunia…



"

[Taunul]

Subject: La comemorarea unui erou
de Ben Gal

La comemorarea unui erou - Izhak Rabin

Astazi o tara isi pleaca capul indurata la comemorarea unui erou. Cincisprezece ani au trecut de la acel groazic atentat. Tie, Izhak Rabin, iti inchin aceste rinduri, eu, ostasul Ben Gal.

Ai condus la lupta pentru tara pe cei vajnici tineri. I-ai vazut murind cu pieptul sfirtecat de gloante dusmane si ai vrut sa nu mai fie asa. Si ai avut sansa de a ajunge la cea mai mare responsabilitate. Din General si Sef al Armatei ai fost ales Sef de Guvern. Si ai inceput tratative cu sirianul. In tara glasuri de fanatici au spus "nu". Nu vrem sa dam inapoi Siriei nici macar un centimetru din Podisul Golan. Si un criminal murdar s-a strecurat cu pistol in spatele tau si te-a ucis. Nu ti-a fost dat sa mori in lupta alaturi de bravii tineri frumosi, insa eu te-am iubit si astazi ma uit la cei ramasi dupa tine si sufletul meu plinge.

Fie-ti amintirea binecuvintata.