Firisor De Floare Albastra, Dan, bătrînul soldat Optiuni

[Taunul]

Dan, bătrînul soldat

Daniel, sau mai pe scurt, Dan, chiar bătrîn nu era la cei 55 de ani ai lui, însă ducea povara sisifică a unor răni căpătate în multele războaie la care luptase. În ultimul lui război, în urmă cu vreo cinci ani şi a vazut că în grupa lor erau numai soldaţi tineri. Mirat se adresă comandantului care, cindva, a fost cel mai nou venit în grupa şi a rămas în armata ca militar de carieră:
"Unde mi-s vechii camarazi, băiete?"
O adresare cam obraznică, însă Dan era îngrijorat foarte.
"Păi ştii şi tu, Dane. Parte sunt în cărucioare de invalizi. Ce să facă aici? David era în spital de vreo doi ani. Schija aceea din creier nu a putut fi extrasă. S-a tot plimbat schija aceea în capul lui şi a spart un vas de sînge. S-a îndurat Dumnezeu de el şi a murit. Băiatul lui a venit la mine şi mi-a spus că vrea să-i ia locul tătăne-sui, însă doar ştii regula. Am trebuit să telefonez maică-si, văduva lui David şi ea a spus nu. Acum băiatul e la comandament în afară de pericol. Desenează planuri tactice şi aud că reuşeşte foarte bine.
Moişe a murit şi el. I-a trebuit să urce pe Everest. Vechiul lui vis. Acum vreo trei ani a şi reuşit. S-a întors acasă cu picioarele degerate şi a fost nevoie de operație. A pierdut laba piciorului stîng şi doar era stîngaci. I-au fixat o proteză şi Moise a declarat că e ca nou.
Anul trecut musai să urce iar, însă a ales o pîrtie nefolosită. Ghidul local i-a spus că acolo sunt mereu avalanşe, însă Moise pe a lui.
"Uite ce e, Costică". Asa obisnuia el să-i cheme pe toti acolo. "Dacă îţi este teama, stai acasă, dar dacă mă însoţesti te platesc dublu".
Şi au plecat.java script:;
Dupa vreo săptămînă de urcuş a început o ploaie cu tunete şi fulgere care a desprins parte din creasta muntelui. Bolovanii de acolo au trecut aproape de ei.
"Avalanşă", a ţipat "Costică". "Sari în borta din dreapta şi să ne rugăm celui de sus".
De sărit a sărit el, însă cu proteza aceea nu a fost destul de rapid şi noianul de zăpada l-a smuls de unde era şi dus a fost. Ghidul a anunţat autorităţile prin transmiţător şi elicoptere l-au căutat fără să-l găsească. Să trimită localnici nu s-a putut căci nimeni acolo nu a avut curaj. Ghidul l-a găsit mort dupa vreo săptămînă, L-a aburcat în spate şi l-a cărat la cabana de la poalele muntelui. Aşa l-am pierdut şi pe Moise. Cît despre ceilalţi.... Au obosit. Dar spune-mi, Dan! Nu crezi că la vîrsta ta ai putea sta acasă la căldurică şi la mîncărică? La munca ta tot au nevoie de tine acum".
Dan era Inginer proiectant la tancul Merkava IV care tocmai intrase In faza de teste pe teren şi comandantul ştia. Pasamite, erau tanchişti cu totii.
"Comandant! Tu nu avea grija asta. Nu sunt de neînlocuit acolo. Am crescut la lucru boboci destepţi.Ei mînuiesc calculatorul cum nu voi şti niciodată. Drept e că eu am scris specificaţiile tehnice a fiecărui şurub de acolo, dar l-am scris deja. Poate că dupa teste am să trebuie să fac ceva corecturi şi adăugiri, dar pînă atunci mai trece vremea".
În acea zi Dan a primit un tanc Merkava III înzestrat cu toate minunăţiile tehnicii şi cu o echipa de doi tineri soldaţi a pornit spre front.
Peripeţiile lui din războiul acela vor fi povestite mai tărziu. Dan mi-a promis că mi le va relata. Ceea ce ştiu e că un obuz i-a distrus tancul şi unul din cei doi soldaţi ai lui a fost grav rănit. După ce a anunţat la comandament cerînd infiermieri, i-a dat primul ajutor şi impreună cu celălalt soldat au sărit pe un tanc al duşmanului, au atuncat înăuntru grenade ocupîndu-l. Cu tancul acela cei doi au mai făcut şi alte isprăvii în ziua aceea, dar ştiu doar că spre asfinţit era singurul tanc în funcţiune. Toate celelalte şi ale lor şi ai inamicului, parte ardeau şi parte aveau şenile distruse.
"A fost mai uşor decît decît crezi. Doar am tot exersat tot felul de metode la armată", mi-a spus, însă eu n-am mai dormit în noaptea aceea. Vezi bine, Dan este cel mai bun prieten al meu, deși sunt mai în virsta decît el.
Dupa războiul acela ultim, Dan a primit o decorație de bravura pe care a aruncat-o într-un sertar şi gata.
"Dan!", i-a spus soția. "Îmi este îndeajuns. Ăsta a fost ultimul tău război. Promite-mi".
Avea cancer soţia şi Dan i-a promis şi s-a ținut de cuvint. Ea, sotia, a murit la scurt timp dupa aceea şi Dan s-a cufundat cu de-a întregul în munca sa. Alte femei i-au tot călcat pragul, dar el le spunea că încă mai este îndrăgostit de soţia decedată. Copii nu avuseseră. Dan a făcut toţi anii munca de voluntariat la şcoli cu copii veniţi din familii de nevoiaşi şi i-a ajutat să înveţe o meserie. Copiii îl adorau şi cîţiva, urmînd exemplul lu,i au învăţat la facultate şi s-au alaturat la echipa lui de muncă. Era mereu invitat la nunţi şi botezuri şi îşi cheltuia cu daruri mai tot salariul. Cu rănile vechi trăia în bună pace şi medicilor nu le trecea pragul decît pentru analize de sînge odată la un an, doi. Medicul era mulţumit de rezultate şi Dan, om cu credinţă, aducea mulţumiri Domnului. Singur nu era căci deobicei era la lucru multe ore şi venea acasă la dormit doar. Lucra pînă şi Vinerea, iar sîmbăta pleca să pescăreasca SCUBA, marea lui plăcere. "Pescărit" era expresia lui, insă întra în mare fără arbaletă, ci doar cu un aparat de fotografiat subacvatic. În tinereţea lui a fost atacat de un rechin rătăcit în apa aceea rece şi Dan a scăpat cu fuga. De la acea peripeţie obişnuia să ia cu el un stilet lung cît o zi de post, dar nu a fost nevoie să-l folosească.

Şi tot a trecut timpul şi Dan tot singur era atunci cînd venea acasa. Într-un timp i-a venit gîndul să construiască ceva sîmbetele. Ideea era să facă un dispozitiv actionat cu electricitate care să fie de folos oamenilor paralizati de la briu în jos şi să le permita să mearga şi chiar să urce scări. Problema nu era planul, căci ştia exact ce dorea, ci suma necesară achiziţionării pieselor componente. Şi Dan, care nu spusese vreo minciună "serioasă" în viaţa lui, s-a gindit la un subrefugiu cam deochiat. Să faca ceva care să-i aduca numele pe paginile ziarelor, să-l faca cunoscut ca persoana înventivă şi astfel să atraga investitori. În şase luni începea ziua Ierusalimului şi ideea lui a fost să concureze la întrecerea ciclistă cu un vehicol cu care pină şi el, la virsta lui, va iesi căstigator.
Dan se apuca de treabă. Ştia că primul vehicol fusese cu aburi, mai apoi cu electricitate şi abea pe la începutul secolului XX cu benzină. Astăzi vehicole hibride sau total electrice există, însă pe atunci erau doar un vis căci bateriile cu plumb erau atît de grele şi voluminoase, încît vehicolul mai mult statea decît înainta [baterii litium-ion sunt azi "penultimul rîcnet. Ultimul sunt acei capacitori descrişi aici"]. Ideea era să costruiască un capacitor cu mari posibilităţi de înmagazinare a energiei electrice staţionare. Avînd nevoie de ajutorul unui chimist pentru construirea electrolitului a dezvăluit planul bunului prieten Valer care a fost entuziasmat de idee. Nu voi întra în amănunte aici căci capacitorul acesta este astăzi pe cale de a fi patentat. Rezultatul a fost un cilindru obţinut prin rularea unei benzi foarte lungi şi subţiri compusă din doua straturi între care se afla acel electrolit special, uscat şi subtire şi el. Capacitatea rezultată a permis înmagazinarea unei energii capabilă să urnească un vehicol usor la distanţe de cîtiva kilometri. Dan nici nu avea nevoie de mai mult. Ideea era să folosească energia doar la urcuşuri căci conditia sa fizică îi permitea să se descurce pe restul itinerariului. Şi bicicleta? Un motor electric de mici dimensiuni plasat în axul roţii din faţă. Acest motor era deosebit de altele prin aceea că energia electrică era conectată la axa, care îndeplinea rol de excitator, stator pentru cunoscători, iar partea mobila, adică rotorul, era periferial. Practic nimic nou. Aşa a fost construit primul automobil electric.
Şi a venit şi ziua concursului. Era vorba de o întrecere populară. Participau acolo pînă şi copii însoţiţi de părinţii lor pe un itinerar scurt de cîtiva kilometri aflat pe teren orizontal. Seniorilor le fusese rezervată o potecă de 70Km. cu urcuş la Ierusalim care se afla la vreo 760m. înălţime faţă de mare. Primii clasaţi urmau să fie răsplătiţi cu o diplomă şi o statuietă de bronz.
La înscriere s-au cam mirat cei de acolo de apariţia acestui om în vîrstă la întrecere şi i-au cerut dovadă de la medic. Dan o avea cu el şi întrecerea a început. Erau acolo cam 200 de participanţi, unul mai tînăr şi mai antrenat decît celălalt. La începutul primului urcuş, aflat la distanta de cca. 35Km. de punctul de pornire, Dan a ajuns printre ultimii căci nu a acţionat motorul şi prin difuzoarele aflate în masini care îi însoteau a tot auzit:
"Dan Toledano, bătrinul luptător, încă înaintează. Dacă va termina cursa îl vom propune pentru o medalie ca premiu de participare."
La începutul urcuşului şi-a spus:
"Acum e acum" şi încetul cu încetul, după încă 10Km. de urcus abrupt, a terminat primul întia etapa. La difuzoare tot a auzit:
"Oameni buni! Nu-mi vine să cred. Luptătorul căştigă teren. Acum se află printre primii trei.... Ura! A terminat primul!"
"Deh. Acum nu mai sunt numit "bătrîn".
Nu prea se simtea împăcat cu stratagema, dar nu pentru sine o făcea şi hotărîse de la bun început că va părăsi cursa înainte de ultima etapa şi aşa a şi făcut.

După...

Înconjurat de ziarişti şi admiratori Dan a surîs cam făstăcit de atentie şi a declarat:
"Tot ceea ce am de spus voi declara mîine la o conferinţă de presă."
Şi aşa a şi făcut. Ideea construirii de astfel de biciclete motorizate a plăcut unor investitori şi, cu banii primiţi, Dan a putut începe construirea aparatului pentru invalizi. În momentul de faţă invenţia este în curs de realizare şi Dan a înregistrat patentul. În mare este vorba de un fel de schelet metalic fixat la brîu. Tije coboară de-a lungul picioarelor şi motoraşe electrice, acţionate de un sistem inteligent de soft, controlează sistemul dînd posibilitate invalidului de a şi îngenunchia. Scriu asta pentru a explica motivul pentru care el poate urca şi scări. Sistemul este controlat după comenzi date de invalid printr-o tăstătura de mici dimensiuni cu doar zece clape şi Dan a şi verificat aparatul pe voluntari.

Cam asta deocamdată. Acum Dan lucrează la altă invenţie şi cred că nu e om mai fericit decît el.

[Taunul]

Huşiul copilăriei

Era prin 1947 şi numai bine mă făcusem mare - sase ani bătuţi pe muchie.
În Huşi îmi petreceam verile. Mai bine zis, parte din ele. Mătuşa acolo locuia. "Respiră mult şi stai la soare", spunea tata, Domnul să-l aibe în paza Sa. "Poate ai să ai poftă de mîncare şi ai să mai pui ceva carne pe tine." Chestia asta cu "carnea pe tine" devenise un fel de motto de care nu am scăpat pînă ce natura şi-a făcut treaba şi am început să ţin dietă. Dar şi aşa, uneori mă surprind că mă silesc să las farfuria goală, căci "hrană pe gratis nu primim", un alt motto împortant.
Să mă întorc la sfatul tatei. De respirat respiram eu oricum, dar soarele mi-a ars spinarea şi mătuşa m-a învelit în nişte pansamente cu ulei şi felurite unsori cumpărate de la frizerul tîrgului care mai era şi spiţer. S-o fi priceput frizerul acela la tunsul căpăţânilor, dar la problema mea nu găsise soluţie şi am ştiut de atunci că soarele e bun pentru verze, dar eu mai bine să caut umbra.
Mătuşa locuia într-o căsuţă cu două odăiţe şi un pridvor mic dar frumos, căci unchiului, care se născuse în Maramureş, învăţase de mic să sculpteze lemnul. Apă luam, cu găleţi şi cobiliţă, de la fîntîna din deal. Eu luasem sarcina asta asupra mea căci tot voiam să arăt că motto-ul nu mi se potrivea. "Sunt slab, dar sunt puternic", spuneam. Necazul venea de la fiica vecinei, o frumuseţe de fată mai mare ca mine cu vreo trei ani şi vînjoasă ca o iep'şoară de soi. Vezi bine, chiar dacă lua apă după mine, ajungea acasă înaintea mea. "Ei!, ce-i asta?", îmi spuneam, "adică o fată e mai tare ca mine?". "Lasă măi Ben", spunea mătuşa. "Ce împortanţă are? Oricum e mai mare decît tine şi mai împlinită". Tot încercam eu să plec după apă la diferite ore ca să nu o întălnesc, dar ca un făcut numai bine ieşeam că vinea şi ea la fîntînă. Peste un timp mi-a spus că vrea să fim prieteni şi ne întorceam împreună. Deh, naturaleţea copilăriei. A plecat după un an, clandestin, cu familia ei în Israel şi de atunci n-am mai văzut-o.
Unchiul lucra la depozitul de scănduri, perete în perete cu căsuţa lor şi într-o zi nişte porci din curtea depozitului aceluia au rîmat zidul de cirpici pînă ce s-a prăbuşit. Porcii, vezi bine, au fugit la timp, dar am trebuit să locuim în singura odaie rămasă pînă ce unchiul a făcut în loc un perete de scănduri de toată frumuseţea.
Seara luminam una din odăi cu o lampă de gaz şi mătuşa nu uita de fiecare dată să amintească că are 25 de luxi şi e cea mai mare lampă din Huşi. Curtea se învecina cu o alee de castani şi vara erau multe albine acolo. Într-o zi nişte albine au hotărît că fac parte din peisaj şi m-au fugărit pînă acasă. "Nu-i nimic, Ben, că te-au înţepat. Face bine la reumatism", a spus mătuşa."Poate", am spus, "dar eu nu am boala asta". "N-are aface, acum eşti imun", a răspuns ea. Abia acum văd că nu a avut dreptate.
Lîngă fîntîna de care am scris mai sus locuia "hahamul" Huşiului, unchiul mamei. Indeletnicia lui era de a sacrifica orătăniile după datină. Veneam la el doar dacă îmi promitea că face o pauză. De la el am învăţat felurite povestiri din bătrîni şi chiar unele scrise în Biblie. Atunci cînd începea să povestească i se luminau ochii şi părea de parcă el se luptase cu acel Goliat filistin. În special îmi plăcea legenda eroului Samson, Herculesul Bibliei. De la unchi am auzit pentru prima dată de Ierusalim şi de promisiunea Domnului că va veni ziua cînd ne vom întoarce acolo. "Cînd?", întrebam şi unchiul devenea grav şi-mi răspundea şoptit că asta nu depinde de noi.
Dar să mă întorc la căsuţa mătuşei şi la ograda ei comună cu cea a vecinilor. Lipită de căsuţa ei era o alta, ceva mai mică care stătea cam într-o rînă. Uşă nu era acolo, ci doar un geamlîc mare de două palme. "Cine stă aici, mătuşă?, am întrebat. "Păi cum cine? Nu alta decît Muma Pădurii", veni răspunsul. "Şi cum intră căci uşă nu văd?". "Ca orice vrăjitoare. Prin hogeag, altfel cum?", a răspuns. "Şi acum e înăuntru?". "Păi nu. Ea vine noaptea şi pleacă în zori". "Aha", mi-am spus. "Las-c-o prind eu". Zis şi făcut. După ce unchii au adormit, m-am furişat eu de cu seară din casă, suindu-mă pe acoperişul bordeiului aceluia hotărît la fapte măreţe, dar Muma Pădurii mi-o fi făcut vreo vrajă şi m-am trezit abia dimineaţa la cîntarea cucoşului.
Baie făceam într-o balie "specială", aşa o numea mătuşa, cu apă adunată în butoiul de sub burlanul casei. "Asta e o apă foarte buna", spunea mătuşa. "Face piciorul mic". Aveam o fîntînă şi în curte, dar nimeni nu lua apă de acolo de cînd, în vremea războiului, un soldat beat, habar n-am de ce naţie, a plonjat în cap acolo crezînd, poate, că are vin în ea. Au venit mai apoi camarazii lui şi l-au dus cu onor mare la ţintirimul creştinesc.

Deh. Trecute toate. Am fost acolo după mulţi ani şi n-am mai recunoscut locul. Era acolo un căsoi mare şi diform, dar castanii aceia rămăseseră şi m-am odihnit la umbra lor.

.