Firisor De Floare Albastra, Dan, bătrînul soldat Optiuni

[Taunul]

O poveste frumoasa, felicitari pentru postare.

Multumesc.
Eu am tradus.
Nu stiu cine a scris-o.

[Taunul]

Huşiul copilăriei

Era prin 1947 şi numai bine mă făcusem mare - sase ani bătuţi pe muchie.
În Huşi îmi petreceam verile. Mai bine zis, parte din ele. Mătuşa acolo locuia. "Respiră mult şi stai la soare", spunea tata, Domnul să-l aibe în paza Sa. "Poate ai să ai poftă de mîncare şi ai să mai pui ceva carne pe tine." Chestia asta cu "carnea pe tine" devenise un fel de motto de care nu am scăpat pînă ce natura şi-a făcut treaba şi am început să ţin dietă. Dar şi aşa, uneori mă surprind că mă silesc să las farfuria goală, căci "hrană pe gratis nu primim", un alt motto împortant.
Să mă întorc la sfatul tatei. De respirat respiram eu oricum, dar soarele mi-a ars spinarea şi mătuşa m-a învelit în nişte pansamente cu ulei şi felurite unsori cumpărate de la frizerul tîrgului care mai era şi spiţer. S-o fi priceput frizerul acela la tunsul căpăţânilor, dar la problema mea nu găsise soluţie şi am ştiut de atunci că soarele e bun pentru verze, dar eu mai bine să caut umbra.
Mătuşa locuia într-o căsuţă cu două odăiţe şi un pridvor mic dar frumos, căci unchiului, care se născuse în Maramureş, învăţase de mic să sculpteze lemnul. Apă luam, cu găleţi şi cobiliţă, de la fîntîna din deal. Eu luasem sarcina asta asupra mea căci tot voiam să arăt că motto-ul nu mi se potrivea. "Sunt slab, dar sunt puternic", spuneam. Necazul venea de la fiica vecinei, o frumuseţe de fată mai mare ca mine cu vreo trei ani şi vînjoasă ca o iep'şoară de soi. Vezi bine, chiar dacă lua apă după mine, ajungea acasă înaintea mea. "Ei!, ce-i asta?", îmi spuneam, "adică o fată e mai tare ca mine?". "Lasă măi Ben", spunea mătuşa. "Ce împortanţă are? Oricum e mai mare decît tine şi mai împlinită". Tot încercam eu să plec după apă la diferite ore ca să nu o întălnesc, dar ca un făcut numai bine ieşeam că vinea şi ea la fîntînă. Peste un timp mi-a spus că vrea să fim prieteni şi ne întorceam împreună. Deh, naturaleţea copilăriei. A plecat după un an, clandestin, cu familia ei în Israel şi de atunci n-am mai văzut-o.
Unchiul lucra la depozitul de scănduri, perete în perete cu căsuţa lor şi într-o zi nişte porci din curtea depozitului aceluia au rîmat zidul de cirpici pînă ce s-a prăbuşit. Porcii, vezi bine, au fugit la timp, dar am trebuit să locuim în singura odaie rămasă pînă ce unchiul a făcut în loc un perete de scănduri de toată frumuseţea.
Seara luminam una din odăi cu o lampă de gaz şi mătuşa nu uita de fiecare dată să amintească că are 25 de luxi şi e cea mai mare lampă din Huşi. Curtea se învecina cu o alee de castani şi vara erau multe albine acolo. Într-o zi nişte albine au hotărît că fac parte din peisaj şi m-au fugărit pînă acasă. "Nu-i nimic, Ben, că te-au înţepat. Face bine la reumatism", a spus mătuşa."Poate", am spus, "dar eu nu am boala asta". "N-are aface, acum eşti imun", a răspuns ea. Abia acum văd că nu a avut dreptate.
Lîngă fîntîna de care am scris mai sus locuia "hahamul" Huşiului, unchiul mamei. Indeletnicia lui era de a sacrifica orătăniile după datină. Veneam la el doar dacă îmi promitea că face o pauză. De la el am învăţat felurite povestiri din bătrîni şi chiar unele scrise în Biblie. Atunci cînd începea să povestească i se luminau ochii şi părea de parcă el se luptase cu acel Goliat filistin. În special îmi plăcea legenda eroului Samson, Herculesul Bibliei. De la unchi am auzit pentru prima dată de Ierusalim şi de promisiunea Domnului că va veni ziua cînd ne vom întoarce acolo. "Cînd?", întrebam şi unchiul devenea grav şi-mi răspundea şoptit că asta nu depinde de noi.
Dar să mă întorc la căsuţa mătuşei şi la ograda ei comună cu cea a vecinilor. Lipită de căsuţa ei era o alta, ceva mai mică care stătea cam într-o rînă. Uşă nu era acolo, ci doar un geamlîc mare de două palme. "Cine stă aici, mătuşă?, am întrebat. "Păi cum cine? Nu alta decît Muma Pădurii", veni răspunsul. "Şi cum intră căci uşă nu văd?". "Ca orice vrăjitoare. Prin hogeag, altfel cum?", a răspuns. "Şi acum e înăuntru?". "Păi nu. Ea vine noaptea şi pleacă în zori". "Aha", mi-am spus. "Las-c-o prind eu". Zis şi făcut. După ce unchii au adormit, m-am furişat eu de cu seară din casă, suindu-mă pe acoperişul bordeiului aceluia hotărît la fapte măreţe, dar Muma Pădurii mi-o fi făcut vreo vrajă şi m-am trezit abia dimineaţa la cîntarea cucoşului.
Baie făceam într-o balie "specială", aşa o numea mătuşa, cu apă adunată în butoiul de sub burlanul casei. "Asta e o apă foarte buna", spunea mătuşa. "Face piciorul mic". Aveam o fîntînă şi în curte, dar nimeni nu lua apă de acolo de cînd, în vremea războiului, un soldat beat, habar n-am de ce naţie, a plonjat în cap acolo crezînd, poate, că are vin în ea. Au venit mai apoi camarazii lui şi l-au dus cu onor mare la ţintirimul creştinesc.

Deh. Trecute toate. Am fost acolo după mulţi ani şi n-am mai recunoscut locul. Era acolo un căsoi mare şi diform, dar castanii aceia rămăseseră şi m-am odihnit la umbra lor.

.

[Promo Contextual]