La Plimbare Prin Lume, [Jurnalul lui Gavrochette] Optiuni

[Mihai]

Scrieri, ganduri, amintiri din viata lui Gavrochette veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

[Gavrochette]

Ganduri la intamplare

(fragmente dintr-un alt jurnal, scrise cu cateva luni in urma)

Eram o fetita ce devenea femeie, eram confuza si speriata, si cautam un adapost linistit ca sa ma transform intr-un frumos fluture albastru.
Si tu ai venit si mi-a daruit pacea. Eram speriata, si tu m-ai adapostit in bratele tale, eram confuza si tu m-ai facut sa descopar cine sunt. Tandretea ta mi-a redat pacea, si m-ai acoperit cu dragostea ta ca sa pot deveni femeie.
Datorita tie acum sunt puternica si frumoasa, multumita tie sunt dulce si tandra, si alaturi de tine sunt pregatita sa aduc pe lume alti micuti fluturi albastri.

Vreau sa-ti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine. Tu mi-ai redat puterea de a iubi, m-ai facut sa renasc, alaturi de tine am descoperit cat de frumoasa e viata.
Iti multumesc ca ai impartit totul cu mine, momentele de bucurie si cele de tristete, multumesc ca ai fost langa mine cand am avut nevoie de tine. Sunt a ta, iti multumesc ca esti al meu. Te iubesc, iti multumesc ca ma iubesti. Eu l-am gasit pe Fat-Frumos si stiu ca basmul meu va avea un sfarsit fericit.

***

Am in fata albumul cu poze de cand eram mica. In prima poza, pe cand aveam 6 luni si ai mei locuiau in Timisoara. Patutul meu se afla langa patul transformat pentru poza in canapea si acoperit de cuvertura de un maro vulpesc, de catifea moale, de care imi amintesc si acum. In poza, mama, pe atunci de vreo 26 de ani, ma imbraca. I se vad doar spatele si parul blond cenusiu, scurt si buclat. Poarta o rochie albastra pe care, pe la 6-7 ani, o imbracam sa ma joc cu vecinele "de-a doamnele". Pe canapea, eu, o papusa-bebe cu puf in loc de par si cu ochi mari albastri, cu gurita bosumflata, uitandu-ma serioasa la fotograf. Nu stiu pana la ce varsta am stat in patut, dar imi amintesc clar jucariile care apar in poza: catelul de plus galben, pe care daca il trageai de lesa, latra, si iepurasul de plus pe care l-am pastrat pana printr-a opta, desi avea sarma din urechi rupta, si celalalt catel de plus alb cu vestuta in patratele si cu basca la fel aplecata strengareste peste o ureche buclata.

Imi amintesc de mine la 1-2 ani, stand jos pe covor, sub masa, cerandu-l mamei cîla si palalu´ pentru jocul meu preferat. Puteam sta ore in sir sa torn apa din sticla in pahar si inapoi, minunandu-ma cum disparea apa treptat si intrebandu-ma unde se ducea (pe covor, facand o balta in jurul meu. De asta mama nu-mi dadea cîla si palalu´ prea des.)

Dau pagina si cad pe ganduri. Mazgalesc cu stiloul pe marginea foii ca sa-l fac sa scrie. Multa vreme n-am scris decat cu pixul si acum literele sunt deformate, cuvintele parca aruncate din varful penitei.

Albumul - pe care l-am confiscat ca sa-mi lipesc numai pozele mele - e foarte vechi, de pe vremea cand mama si tata erau tineri. Are coperti cartonate, verzi-lamaie, cu model verde inchis in relief si cu un trandafir auriu imprimat in mijloc. Foile negre, tari, si foile transparente si fosnitoare dintre ele (pe care, mica fiind, le rupeam ca sa copii pe ele portrete din cartea "Trecute vieti de doamne si domnite") sunt tinute laolalta de snurul galben, impletit, cu ciucuri la capete.

Aud apa din ibric fierband alaturi si pun stiloul jos ca sa-mi mai fac o cafea. Ma gandesc ca nu-mi place sa scriu la calculator. Il simt impresonal, detasat, ma blocheaza. Ma reasez la masa si mi se face dor de biroul de stejar din fosta "acasa". Biroul la care stateam in dupa-amiezile de vara, cu ochii pierduti pe fereastra, ore in sir, auzind vag, ca de pe alta lume, zgomotele de afara. Uneori citeam si nu mai auzeam nimic in jurul meu, cu caietele de teme deschise in jurul meu, ca sa pot ascunde cartea in caz ca venea mama sa ma verifice. Observ cat de mult seamana acum scrisul meu cu al mamei. Gandurile imi ratacesc iar. Imi amintesc cand mama imi transcria temele pe curat, ca sa ma ajute sa scriu mai frumos. Ma uitam la randurile ei caligrafice, la literele aliniate, cuminti, rotunde, usor inclinate spre dreapta, si ma chinuiam sa le imit. Diferenta se vedea intotdeauna. Scriam urat, dezordonat, imi schimbam des stilul de scris. Nici acum nu pot zice ca am scrisul format. Uneori scriu frumos, cu litere mici, caligrafice, in randuri stranse si ordonate ca niste siruri de soldatei de jucarie colorati. Alteori scriu aerisit, foarte aerisit, ca Ana, prietena mea cea draga, cu litere mari, rotunde, ocupand un rand cu cinci cuvinte. Alteori scriu ca tata, cu litere drepte, ascutite, un scris de om serios, cu picioarele pe pamant. Sau ca mama, acum, cu litere inghesuite si aproape dezordonate, aratandca un zid de tepi mici, fara bucle.

Incerc sa scriu mai incet, mai frumos, dar degetele mi se razvratesc, n-au rabdare, de parca mi-as pierde ideile daca nu m-as grabi. Ma foiesc, nu-mi gasesc pozitia. De aia mi-e dor de biroul de acasa.

Imi aprind alta tigara (oare de ce are alt gust cand folosesc chibrituri? sau mi se pare mie?), mai iau o gura de cafea si-mi amintesc cand il intrebasem o data, demult, pe tata, de ce fumeaza cand isi bea cafeaua. "Cafeaua fara tigara n-are gust", mi-a zis el zambind, si mie mi s-a parut o prostie, pentru ca pe atunci amandoua mi se pareau amare, neplacute la gust. Imi aduc aminte de episodul asta de fiecare data cand imi beau cafeaua de dimineata si-mi aprind, instinctiv, o tigara.

Dau pagina albumului si ma regasesc pe mine cea de la 3 ani, in fata bradului de Craciun. Port o rochita roz cu lalele albe pe piept, am parul scurt (multa vreme l-am avut asa, pentru ca era subtire, "ca puful de pui" zicea mama, si mi-l tundeau mereu ca sa-l indeseasca. Si acum parul meu e moale si fin), port ciorapei albi de bumbac si ghetute rosii, si sunt doar cu un cap mai inalta decat papusa mea, Liliana cea blonda. Pe peretele din spate e un tapet care il acopera complet, reprezentand o padure toamna, la care ma uitam cateodata ore intregi, asezata pe covor.

Pe Lili am avut-o pana printr-a opta, o tineam din nostalgie, desi un ochi i se stricase, o mana era legata cu elastic, iar picioarele se balanganeau. Nu voiam s-o arunc pentru ca mi se parea o cruzime fata de papusa care imi fusese tovaras de joaca atata vreme. In acea vara insa, tata a atuncat toate "vechiturile" din balcon, pe Lili, catelul alb cu bascuta, iepurasul cu urechile indoite, lebada albastra gonflabila pe care pluteam intr-o alta poza de pe la 4 ani, la mare. Cateva zile dupa aceea m-am simtit golita, o parte din copilaria mea fusese aruncata, mi se taiasera puntile spre ea. Abia acum imi dau seama ca din vara aceea n-am mai putut sa spun povesti.

Pierd cateva minute gandindu-ma la dupa-amiaza aceea de vara cand am incercat sa-l conving pe tata sa nu le arunce, pentru ca "imi trebuie", desi erau vechi si stricate si nu ma mai atingeam de ele.

Ma dor degetele, dezobisnuite de scrisul de mana. Dau pagina subtire si ma uit la o alta fotografie, din alta vara. Aceeasi Deni mica, blonda, de data asta purtand o rochita de mohair moale, albastra, si ghetutele maro "cu bomba", cum le ziceam eu atunci, pentru ca limbile lor semanau la forma cu ciuperca unei explozii nucleare, pe care o vazusem intr-o poza. Ma uitam serioasa la fotograf, cu capul usor plecat, cu gura intredeschisa. In minte imi vin iarasi dupa-amiezile calde si linistite de vara, de parca toata copilaria mea a fost vara. Incerc sa-mi amintesc ceva petrecut iarna si-mi dau seama ca nu tin minte nimic pana la 7 ani, decat Craciunurile si revolutia (aveam 4 ani pe atunci), dar nimic cu zapada.

Imi aprind ultima tigara din pachet. Trebuie sa ma duc sa-mi iau altul, si atunci vraja scrisului se va rupe, si ma voi aseza din nou jos, in bucatarie, sa termin cartea care mi-a dat atata pofta sa-mi astern amintirile.

Gandurile mi se risipesc, nu mai vor sa curga prin varful penitei. Inchid albumul si privesc scrumul tigarii, pe care trebuie sa-l scutur. Degetele nu mai au rabdare, scrisul se deformeaza, devine dezordonat, ilizibil.
Gata. Punct. Ma cheama realitatea.

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 23 Sep 2007, 04:43 PM

[Gavrochette]

Deni si Lili:



Deni si ghetutele cu bomba:



Acest topic a fost editat de Gavrochette: 23 Sep 2007, 06:21 PM

[Promo Contextual]

[Gavrochette]

Puteti comenta chiar va rog

[anushca]

Am rămas aşa, cu un zâmbet întors în trecut.

Demult notam la rândul meu într-un jurnal: la început, visul se numea Timişoara, cu teatrele, fântâna din centru, Bastion, Castelul Huniazilor, bulevarde, flori, cu Bega, tarabele sârbilor, oameni cu aer aristrocratic, copii cu hăinuţe de domnişori şi domnişoare...
Zâmbesc. Mă văd la vârsta aceeaa minunându-mă de fetele frumoase. Am un fel de bluziţă- ai zice că-i rochie- şi pantalonaşi tricotaţi… Sar într-un picior admirând clădirile şi femeile drăguţe....

Bun găsit ţie şi jurnalului tău, Domniţă. M-ai făcut să cutreier prin sertărelul cu amintiri şi să visez...

Acest topic a fost editat de anushca: 24 Sep 2007, 02:12 AM

[Gavrochette]

Bun gasit si tie, Anushca. Mi-a facut placere sa-ti citesc mesajul, iar albumul cu poze vechi ma asteapta... Pe curand poate, noi povesti din copilarie

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 24 Sep 2007, 05:02 PM

[Gavrochette]

La plimbare prin Provins
- In Turnul lui Cezar -

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 26 Sep 2007, 09:35 PM

[Gavrochette]

Alte poze din Provins, un sat medieval aflat in patrimoniul Unesco



Am facut un slideshow, dati click pe imagine ca sa-l vedeti

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 26 Sep 2007, 10:55 PM

[Mihai]

Pe cand noi povesti din copilarie?

[Gavrochette]

Cat de curand sper, cand imi va reveni inspiratia. Bine, recunosc, e doar o scuza, nu trebuie decat sa fac ca data trecuta, sa scot albumul din dulap si sa ma las inconjurata de amintiri... Dar zilelea astea sunt prinsa cu un articol despre viata lui Vlad Tepes pentru un site international, ca m-am enervat din cauza unei ametite de americance care scrie numai aiureli despre el si m-am hotarat sa dau oamenilor "the real story".

Dupa aceea o sa incerc sa ma reapuc de scris

[Gavrochette]

O alta zi la fel ca celelalte, fara nici un eveniment in perspectiva. In plus, e innorat. Ce mai, e inviorator de-a dreptul. Sa va explic de ce stau acasa fara sa fac nimic: fiind romanca in Franta, nu pot lucra decat in anumite domenii ; ca sa o fac intr-unul care nu se afla pe lista « permis romanilor », imi trebuie o promisiune de angajare, pe baza careia primesc permisul de munca. Buba e birocratia, atat in Franta cat si la noi (caci hartiile sunt trimise de la o tara la alta ca mingile de tenis), ceea ce inseamna ca nu pot avea permisul mai devreme de 3 luni. Si care patron, sef, manager sau cum vrei sa-i zici imi da mie scris ca ma angajeaza sigur in 3 luni ?... Deci pana una-alta, stau frumos in casa si incerc sa-mi omor timpul pe net, ca de-atata vreme de facut nimic mi-a pierit si pofta de citit, si de scris, si de filme, si de tot. Macar dac-as putea iesi la o plimbare - nu de alta, dar malul Marnei e la doi pasi ; de fapt, de ce zic prostii, ca nici cand e soare si frumos nu ies din casa. Pe de alta parte, plimbarea de una singura nu-i asa amuzanta; si, in plus, malul Marnei il stiu pe de rost...
N-am crezut ca in Franta ma voi simti ca-ntr-o inchisoare...

Plictiseala e cel mai crunt si mai necrutator motiv de depresie.

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 29 Nov 2007, 03:11 PM

[Gavrochette]

Rasarit deasupra raului

[Gavrochette]

M-am apucat in sfarsit de treaba ca sa-mi gasesc un job. Primul lucru pe lista era sa sun la consulat pentru informatii, mai ales ca sa stiu orarul, pentru ca pe 3 siteuri diferite am vazut 3 orare diferite . Am inceput cu dreptul: primul numar de telefon suna ocupat. Al doilea suna in gol. Am reincercat. Acelasi rezultat... Bun, am lasat asta deoparte si m-am dus pe siteul Disneyland sa caut o oferta de munca pe care o vazusem in ziar, mi-au cerut sa-mi fac cont, am stat jumate de ora sa le dau toate informatiile (cre' ca numai de copilarie nu m-au intrebat, ca de restul.... ), am pus CV, le-am scris si scrisoare de intentie ca sa nu spuna ca nu-s draguta, acuma tineti-mi pumnii sa ma primeasca la interviu... ca am patit-o deja cu Air France care m-a refuzat pentru ca sunt romanca... Imi mai ramane sa ma rog pana primesc un raspuns

[Gavrochette]

Maine plec la vanatoare de serviciu.

Am primit mail de la consulat. Surprinzator e faptul ca mi-au raspuns, desi la telefon nu le place sa vorbeasca. Mi-au zis asa: chiar daca sunt romanca, am dreptul sa lucrez, daca am promisiunea de angajare cu care ma duc sa cer "schimbare de statut" cu care mi se va da titlu de sejur si autorizatie de munca. Da' la membrii UE nu se mai da titlu de sejur. Adica se da da' nu stie toata lumea. A nu, stai. Nu se da dar n-au aflat si aia de la consulat care trebuie sa informeze lumea. Adica pana la urma eu ce dracu' fac?

Mi-au mai zis ca ambasada nu ma poate ajuta cu nimic. Evident, nu stiu de ce am mai intrebat daca pot sa ma ajute, ca doar is pusi acolo ca sa arate strada frumos. Oamenii mi-au zis politicos sa-i intreb pe frantuji. Bun asa. Frantujii ia ghiciti ce mi-or zice?

Nici un raspuns de la Disney. M-am dus pe site-ul lor si am mai raspuns la o oferta, ca poate daca n-o fi una, o fi cealalta.

Dani m-a sacait sa scriu si la Tarom, adica sa depun o "candidatura spontana". Adica cum ar fi, sa bat la usa omului, sa-i zic ce stiu sa fac si sa-l intreb daca n-are cumva pe undeva ceva si pentru mine. No, fie, important e sa nu zic ca am scapat vreo ocazie. Am trimis deci CV si scrisoare de intentie.

Am verificat cu ocazia asta lista de domenii in care romanii pot lucra fara multa hartogaraie care ia timp. Sunt 150 de posibile joburi. Acuma sa ma hotarasc daca vreau sa incerc ca zidar, faiantar, instalator, pescar marin, tehnician de centrala sau altele asemene. Toate, in afara de chelnerita si femeie de serviciu, cer specializare. Multa.

M-am uitat si prin anunturile de pe internet si ziare, dar degeaba, nimic din ce as putea face. Concluzia unei zile pline de nervi si stres, m-a apucat plansul. Consortul a incercat sa ma ajute, dar nu-i vina lui ca Franta ii condusa de dobitoci si ca din cauza lor nu pot sa-mi castig cinstit painea.

Bun, deci pana or binevoi ai de sus sa-mi raspunda, ma duc sa caut un post de chelnerita sau vanzatoare. Maine, de la ora 11, cu Lydia, studenta fara bani si fara job, incepand cu mall-ul de la noi si terminand cu uriasul Val d'Europe. Cineva tot trebuie sa aiba nevoie si de noi...

[tikky]

Am primit mail de la consulat. Surprinzator e faptul ca mi-au raspuns, desi la telefon nu le place sa vorbeasca. Mi-au zis asa: chiar daca sunt romanca, am dreptul sa lucrez, daca am promisiunea de angajare cu care ma duc sa cer "schimbare de statut" cu care mi se va da titlu de sejur si autorizatie de munca. Da' la membrii UE nu se mai da titlu de sejur. Adica se da da' nu stie toata lumea. A nu, stai. Nu se da dar n-au aflat si aia de la consulat care trebuie sa informeze lumea. Adica pana la urma eu ce dracu' fac?

intr-adavar, daca lucrezi, ai nevoie inainte de titre de séjour (le arati la prefectura promisiunea de munca - "promesse d'embauche"). Permisul de sedere se obtine destul de usor, numai ca e putina umblatura si la prefectura e de asteptat (cred ca situatia este asemanatoare peste tot in Franta).

http://www.paris.fr/portail/vosdemarches/P...ortlet_id=17777

[Gavrochette]

Mersi, mie la prefectura mi s-a zis ca imi trebuie la promesse d'embauche pe care o dau la prefectura, ei o trimit la ANPE, de acolo in Ro la ministerul muncii, si de acolo imi trimit autorizatia de munca; asta o sa dureze 3-4 luni. Pe de alta parte mi s-a zis ca titre de séjour se da acum numai la cei care vin din afara UE. Deci nici ei nu stiu ce vor... In fine, om trai si om vedea. Pana una-alta daca-mi gasesc un job micut ca sa ma ocupe pana trec alea 3 luni, sunt multumita.

Acum 5 minute m-a sunat tata ca vrea sa-mi trimita bani, ca i-a zis mama ca am nevoie De unde pana unde, nu stiu. Am de mancare, am unde sta, am haine, am cosmetice, imi permit sa ma alint din cand in cand - vreau sa zic, nu-s chiar asa rau. De unde o fi scos si mama povestea asta cum ca nu mai pot de nevoie, nu stiu...

Mdah.

[Gavrochette]

Am fost cu Lydia la vanatoare de job, si cautarea a fost mult mai fructuoasa decat ne asteptam noi. Am gasit vreo 10 locuri unde ar avea nevoie de mine, am depus CVuri si scrisori de intentie la vreo 5 care ma intereseaza mai mult. Nici n-a fost nevoie sa mergem in Val d'Europe, am gasit tot aproape de casa (mall-ul Arcades), acum imi tin pumnii (singura, da) sa ma vrea vreunul. Mi-ar placea sa fie FNAC-ul sau Nature & Découvertes, ca au legatura cu ce-mi place mie mai mult si mai mult, adica cititul, natura si decoratiunile interioare .

Pe scurt, ma simt bine, mi-am recapatat speranta si in plus, bonus din partea destinului cred, mi-am facut o noua buna prietena. Cu Lydia ma simt mai bine decat cu propriile mele surori, avem aceleasi pasiuni, acelasi mod de a gandi, pana si barbatii nostri seamana

In alta ordine de idei, miercuri e ziua mea. O sa vina Lydia cu iubitul si Delphine, prima prietena pe care mi-am facut-o aici, si pe care n-am mai vazut-o din decembrie, ea fiind o persoana foarte ocupata (mai ales sa astepte un telefon de la asa-zisul ei iubit, care o cauta o data la doua saptamani). Lydia mi-a cumparat deja un cadou, e o fata rapida

Tata mi-a trimis si el 200 de euro, deci ma bucur ca pot sa ma alint un pic, mai ales ca am gasit in cutia postala un catalog de cosmetice agnes b. cu numele meu pe el si cu oferta speciala de ziua mea. Acuma ma intreb cum au aflat de mine, ca n-am nici in clin nici in maneca cu agnes b. Dar ce conteaza, important e ca au farduri foarte faine

[Gavrochette]

Delphine se da bolnava de doua zile. Nu c-ar fi ingrozitor si de neiertat intr-o situatie normala, dar donsoara gaseste scuze de fiecare data cand o intreb cand mai iesim la o cafea. Si nu ne-am mai vazut din decembrie. Insa pe MSN bineinteles ca ma iubeste si-mi este prietena

Mai era vorba sa vina si Phillip, un pusti de 18 ani, irlandez, tot prieten de-al meu. Ca din intamplare, e plecat la Pau si nu vine inapoi pana duminica. Noroc de Lydia, ca e o dulceata de fata si ne intelegem, ca amandoua suntem parasite de prieteni si batute de soarta.

In afara de asta, nimic nou, decat ca mi-au raspuns omuletii de la Tarom, si anume ca n-au nimic liber acum, dar ca ma vor tine la curent daca apare ceva.

E ziua mea. Anul trecut n-am facut nimic, acum doi ani plangeam ca a uitat toata lumea de mine. Om vedea ce-o fi anul asta.

[Elena Z]

Gavro, cu o mica intarziere (excusez-moi ) iti urez din tot sufletul un calduros "La multi ani" & tot binele din lume! Avec ta permission, vreau sa iti dedic o poezie:

La Multi Ani - Tudor Arghezi

Cititor de vreme buna,
Sa-ti urez pe nai si struna,
Lautar si de condei,
Ce-i mai bine din ce vrei.

Sa-ti traiasca toti ai tai
De prin munti si de prin vai,
De prin târguri, de prin sate
Risipite prin bucate
Semanate, secerate
Tarii tale-mbelsugate.
Jignitele fie-ti pline
Cât si zilele senine.
Deie-ti anul buna ploaie,
Târle lungi de oi balaie
Si frumosi ca soarele
Cautând ogoarele.
Fie-ti dragule, copiii
Struguri albi, ciorchini de vie,
Fetele ca piersica.
Sa-ti traiasca vitele,
Cele cu copitele
Cât si potcovitele.
Si sa aibi vitei câti vrei,
Nascuti multi, tot câte trei,
Si femeia ta din casa
Fie-ti zvelta si frumoasa
Ca vlastarii pomului,
Bucuria omului.

Si copii
Cu ochi caprii
Si frumosi ca soarele
Pazindu-ti ogoarele.
Baietii ca mugurii,
Fetele ca strugurii.
Piersicile sa le cada
în camase, din livada.

O urare pentru voi,
Cititori de slove noi.
Anul care, iata-l, vine
Sa v-aduca numai bine.

[Gavrochette]

Multumesc mult, mi-a placut foarte mult poezia, in plus m-ai nimerit bine, Arghezi e unul din preferatii mei Deci:

[Elena Z]

[Gavrochette]

Imi vine sa-l bat pana i-o suna apa in cap.
Imi vine sa ma dau cu capul de perete, ca sa ma abtin sa nu-l bat.
Si-mi vine sa urlu, ca sa nu ma dau cu capul de perete.

Totul a inceput cand am facut prostia sa-i arat lui Dani ce-i aia un mmorpg (massive multiplayer online roleplaying game -> World of Warcraft, Lineage, Last Chaos, Shaiya etc). Acuma nu se mai misca din fata calculatorului de dimineata pana seara, sau de cand vine de la serviciu pana seara, cand ii fac de mancare isi ia farfuria in fata calculatorului, daca vorbesc cu el trebuie sa semnalizez ca pe aeroport inainte ca sa-i captez atentia, daca vreau sa ma alinte, primesc un "nu acum puiu, sunt intr-o echipa si trebuie sa-i ajut", daca-i zic "trebuie sa facem curat", zice da si acolo se termina, pana ma enervez (ca acuma) si fac eu tot. Bineinteles ca pe urma domnul se poarta ca si cum nimic nu s-a intamplat, si e foarte, dar foarte uimit cand isi da seama ca eu am tendinte criminale la adresa lui. Ce-i inca si mai rau, e ca baiatul e sincer (!!), ca nu mai are legatura cu lumea exterioara, i-as putea spune "in 5 minute o sa aiba loc o explozie nucleara, trebuie sa fugim", ca el mi-ar spune "da, stai putin ca trec nivelul si vin"

Azi trebuia sa facem curat si mai ales sa spalam vasele (in plus e randul lui), chestie prevazuta si amanata de zile intregi, si ia ghiciti ce a facut el toata ziua de azi, incepand cu momentul in care a deschis ochisorii Acum e prost dispus ca nu intelege de ce am o fata de inmormantare, o privire de ucigas in serie si refuz sa vorbesc cu el, in sinea lui isi zice probabil ca tre' sa-mi vina ciclul sau ceva de genul. Problema e ca am dus gunoiul (nu numai galeata ci si cele cinspe mii de sticle pe care le punem deoparte pentru reciclare care acopereau trei sferturi din podeaua bucatariei noastre si asa nu prea mare), am facut mancare, am strans rufele, acus pun mana si pe matura si mop, iar el n-a miscat nici un deget Si nu-i prima data.

Va spun, azi o sa moara cineva. Ori eu de nervi ori el in torturi.

edit: cand am pus mana pe aspirator, a venit repede sa-mi spuna ca face el tot, cred ca a simtit ca-i era viata in pericol...

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 12 Mar 2008, 07:21 PM

[(Afrodita)]

Oooffff, copiluuuu, asa-mi amintesti de mine si de zilele in care traiam la Constanta cu al meu "iubi" Inutil sa spun ca am plecat de-acolo la un moment dat, ca mi se acrise de cate faceam si de cata putoare exista in curu' lui (nu prea frumos cur, recunosc )!

Eu zic sa iei fraiele in maini si sa-i explici ca asa nu merge! Nu de alta, da'l inveti sa fie si mai putoare si dupa aia tu iti blestemi zilele.

Si eu sunt cam obsedata de curatenie. In ultima perioada, de cand al meu a inceput sa munceasca pana la 12 noaptea, i-am strans hainele dupa el din baie (ca le lasa pe jos dupa ce faceam baie), aduceam prosoapele cand sa ne bagam in cada, gateam, spalam vase, tineam casa curata - ca am avut o mica depresie si asta fac cand sunt depresiva: curat si frec in disperare, ca sa ma "racoresc". Ei bine, m-am enervat si nu am mai adus prosoape intr-o seara. A recunoscut cu gurita lui ca in subconstient stie ca eu ma ocup de asta, de aia el nu le face. Asa ca am incetat sa ma mai ocup. Si a inceput musiu sa spele vasele iara, sa isi stranga lucrurile (desi aseara iara a uitat, da-i amintesc eu azi ), sa-si gateasca iara si tot asa. Ba pana si sora-sa a facut curat bec in sufragerie si bucatarie de mi-a picat fatza cand am vazut! (ea nu face nimic niciodata).

Stiu ca intr-un fel suna de parca sunt rea si nu ma gandesc ca e obosit de la munca si alte alea, dar nu stiu cum sa spun: am slugarit dupa doi pe principiul ca saracii de ei erau obositi si n-aveau timp, a cam venit si vremea mea sa fac ce vreau si ce-mi place si sa am grija de mine. Daca nu eram eu, tot ei trebuiau sa faca, tot ei au strans dupa cururile lor pana sa ma cunoasca pe mine, asa ca nu le cade mana sa stranga iar.

Eu spun sa nu mai faci nimic in casa, decat strictul necesar cat sa-ti fie tie ok si inchide ochii la vasele nespalate din chiuveta (mai ales daca e randul lui) si mai inchide ochii si la casa vraiste, ca la un moment dat observa el. Si daca te intreaba ce si cum, aminteste-i zambind ca era randul lui si ca l-ai lasat pe el sa faca, cand simte el ca are chef. Si daca o face pe-a nebunu, fa-o si tu pe-a nebuna si gata! Zau asa!

[alexei]

@afrodita mama,nu ai deloc dreptate

[tikky]

ba da, are dreptate

____
scuze, Gavrochette, ca am dat asa buzna in jurnal

Acest topic a fost editat de tikky: 14 Mar 2008, 11:15 AM

[(Afrodita)]

Alexei, ba am dreptate! Ca femeia nu e facuta sa fie sluga putorii de barbat! Si nu-mi spune mie ca barbatul asteapta muierea sa vina in casa lui sa-i faca curat - ca daca e asa, atunci mai e si porc, si nesimtit si nenorocit pe deasupra!!

Dupa 5 ani de experiente in domeniu, stiu sigur ca am dreptate! Ah si nu uita: tu esti roman, al meu e galez, al ei e frantzuz, vorbim de natii si specii diferite de barbati aici, ce apartin unor culturi diferite Asa ca tot io am dreptate

[Anca_M.]

Gavrochette mi-a facut mare placere sa te citesc, Afrodita si ceilalti....:

1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca in copac. Si plange. Barbatul descopera pestera.

2. In pestera e frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.

3. Copii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bata si pleaca la vanatoare.

4. De la atata carne, Copilul se imbolnaveste de scorbut si beri-beri. Femeia plange. Barbatul descopera agricultura.

5. Deoarece mamutul se lasa cu greu ucis, Barbatul lipseste prea mult de acasa. Femeia plange. Barbatul incepe sa creasca animale domestice: vaca, oaie, porc, gaina, etc.

6. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa cu garnitura de boabe verzi fierte mancata de pe o frunza. Si plange. Barbatul descopera olaritul.

7. In pestera e curent si umezeala si din cauza asta copii racesc, fac pneumonie si mor. Femeia plange. Barbatul construieste mai intai un bordei apoi o casa din lemn si piatra.

8. A venit iarna si e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se poate prelucra si confectioneaza haine.

9. Hainele din piele precum si alea din blana put. Femeia plange. Barbatul descopera pe rand hainele din lana (care sunt aspre si zgarie - Femeia plange), hainele din in (care tot aspre sunt - Femeia suspina) si intr-un final hainele de matase (care par a fi multumitoare – Femeia zambeste). Mai tarziu, Barbatul rezolva si problema mirosurilor emanate de pieile si blanurile mentionate mai sus.

10. Diverse treburi lipsite de importanta cum ar fi protectia turmelor de animale si starpirea potentialilor pradatori tin Barbatul departe de casa. Femeia plange. Barbatul domesticeste cainele si pisica.

11. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Si incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.

12. Femeia se plictiseste de atata stat in casa si vrea sa-si largeasca orizontul. Normal.incepe sa planga. Barbatul inventeaza roata, domesticeste calul si descopera barca pentru ca femeia e fragila si oboseste repede. In plus de asta nimeni n-ar vrea sa o auda iar plangand... peste ani...

n. Femeia simte nevoia de a "evada" din cotidian. Nu are timp, bani sau dispozitia pentru excursii in strainatate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de vazut, afara e vreme urata. Capac peste toate, ca de obicei, Barbatul nu e acasa si oricum nici el n-ar intelege mare lucru. Femeia ar avea asaaaaa . un fel de chef de a scrie ceva care sa-i aduca complimentele unor necunoscuti si sa fie o chestie care sa pastreze anonimatul si absolut totul trebuie sa fie sub control si… Pentru a nu stiu cata oara in istorie, Femeia incepe sa planga. Barbatul inventeaza blog-ul.



--------------------------------------------------------------------------------

Morala: Cand femeile plang, umanitatea evolueaza.

Alta morala: Fara femei am fi trait si acum in copac.

[alexei]

complimente

[(Afrodita)]

Anca, e frumos ce-ai spus tu, numai ca ai uitat sa mentionezi femeile care au participat si ele la evolutia tuturor prin munca si sudoare, nu doar prin lacrimi

Da-mi place concluzia ce zice ca daca femeile n-ar fi atat de greu de multumit, noi si azi am trai in copaci

Asta e, aspiram catre mai bine mereu - si pare-se asta n-a facut nici un rau pana acum, decat tot femeilor, ca pana nu plangem, nu ne baga nimeni in seama

[Anca_M.]

Da Afrodida, cred ca e clar ca randurile alea sunt scrise de un barbat care apreciaza totusi femeile , si adevarul e ca ............ ce ne-am face noi fara barbati? dupa cine am plange, pe cine ne-am supara, pe cine am cicali? Las` ca-s buni

[(Afrodita)]

Am zis io ca nu-s buni? Is buni si ei... la unele, altele... (descarcat nervii ) Doar ca am io o problema cu "putorile" de genul alora intalnite de mine si consider ca o scarmanatura din cand in cand nu le face rau

[Anca_M.]

Corect ai dreptate, doar eu sunt binedispusa in momentul asta si cred ca din cauza asta sunt mai ....impaciuitoare.

[(Afrodita)]

Ah, pricep Eu-s cam stresata si de aia nu iert nimic acum

[Gavrochette]

Bre da' vad ca v-am dat subiect de vorba...
Eu tot incerc sa-l educ pe Danutu, dar stiti vorba ceea cu calul batran Cred ca trebuie sa pun batul pe el

Ieri am fost cu Lydia sa mai cautam de munca in alt centru comercial mult mai mare, da' n-am gasit decat 3 locuri (dintre care unul e pentru la vara)

Pana una alta, iaca motiv de distractie, m-am prostit in fata webcamului alaltaieri:

[Gavrochette]

Azi va prezentam un post din seria "The more people I know, the more I like my dog"

Am uitat sa va spun ca m-am facut reprezentanta Avon ca sa castig doua parale cat nu muncesc. Sa nu faceti ca mine, e naspa.
In primul rand tanti pilot nu mi-a dat tot ce scria in brosura ca trebuie sa-mi dea ca sa incep cu dreptul, de exemplu esantioane. Am pierdut o comanda pentru ca tipa nu stia cum miroase parfumul pe care il voia si eu n-am putut s-o ajut. Dup-aia: tanti ma inscrie cu o saptamana inainte de data trimiterii comenzii, si pretinde sa-i fac bani. De unde si cu ce dracu sa fac bani, ca abia incep si n-am nici ce sa-i arat omului?! Bun, in fine, imi zice ca in doua-trei zile imi trimite nr de reprezentanta cu care o sa pot sa fac comanda (asta a fost joi 6 martie, sambata trebuia sa am numarul, joi 13 dimineata se termina campania). Desteapta ma suna marti seara sa-mi dea numarul si sa ma intrebe daca am comenzi "Femeie, da' esti tampita?!" imi venea sa-i urlu la telefon. Pai cum naiba vrei sa ma duc pe capul omului sa-mi dea o comanda daca eu nu stiu cand pot s-o trimit?! adica sa-i zic "da, mersi ca ati ales produsele, da' nu stiu daca o sa le aveti pe 19 martie sau pe 9 aprilie, atata suntem de profesionisti noi astia de la Avon". Bun, tanti ca nu si nu ca n-am dreptate, dar imi mai da 2 zile (cata generozitate!!) ca sa adun macar de 75 de euro. Imi fac niste hartiute de reclama, ma plimb o zi intreaga sa le pun la oameni in cutiile postale (inca mai am febra musculara de nu pot nici sa cobor scarile), pun anunt la mine in scara sa stie vecinii, si asa mai departe. Cateva ore mai tarziu, anuntul din scara rupt, hartiutele de reclama aruncate pe jos si calcate in picioare. Dati-va dracu', puteati sa le aruncati acasa, boilor, ca doar suntem vecini si vad ca sunteti marlani daca le aruncati pe jos! A doua zi imi zic, bine, nu vreti anunt in scara, imi pun pe cutia mea postala, ca doar ii a mea si n-are ce sa va deranjeze. Ei de unde, azi gasesc foaia rupta pe jumate, si m-au luat toti dracii, lua-v-ar naiba de cretini egoisti si pe voi si pe aia de v-au facut, sa imputiti lumea! cu ce dracu aveti voi treaba cu cutia MEA?! ca doar nu v-am lipit pe usa voastra, manca-mi-ati afisele sa mi le mancati si sa va stea in gat, ca nu pot sa castig si eu un ban cinstit (nu ca altii care stau ca porcii la ingrasat acasa pe banii statului)! Dracu sa va ia de frantuji parizieni, ca m-a mancat undeva sa vin in Franta, ca nu-mi era bine acasa!

Nu mai povestesc si de restul (cum a fost ieri la cautat de job) ca ma iau nabadaile si oi omori pe cineva in seara asta. Ca sa nu mai zic de vaca de la coafor care se poarta cu mine de parca am venit sa ma tund gratis la salonul lui Franck Provost si care-mi pretinde sa-i stiu orarul pe de rost, eu care vin prima data la ei, sta-le-ar foarfecile-n gat

putains de cons de parisiens enculés de merde

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 15 Mar 2008, 07:05 PM

[Gavrochette]

I hate people

Iar ma bufneste plansul ca nu-mi gasesc de munca. Urasc Franta cum n-am urat nici o tara inainte si-i urasc pe imputitii care asteapta sa aiba cinj' de mii de CVuri ca sa aleaga unul si nu-i anunta pe ceilalti ca sa nu mai astepte, urasc legile care platesc oamenii sa stea acasa dar nu-i lasa pe altii sa munceasca, altii care chiar vor sa-si miste fundul ca apoi sa plateasca taxe ca sa mai stea o putoare de francez acasa, il urasc pe ala care a limitat accesul strainilor la munca si pe boul ala care n-a semnat tratatul schengen si din cauza caruia degeaba suntem in UE ca nu putem sa muncim decat ca spalatori pe jos si maturatori de gunoaie, muriti ba! muriti toti, fir-ati al dracu' de imputiti, voi si toata familia voastra la fel de imputita

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 15 Mar 2008, 10:04 PM

[(Afrodita)]

Nu dispera... Va fi greu, dar persevereaza zi de zi si ai sa vezi ca reusesti Si nu baga in seama rautatile, ca tot tie iti va fi greu

[Gavrochette]

Afro
dar tot urasc Franta, sa stii.

[Gavrochette]

Cand iubitul nu-i acasa, Gavrochette is face poze



Oare sa-i iau cadou lui iubi sau sa-mi mai iau o pereche de pantofi?



Obraznica







Cioc cioc!



Secsi



Visatoare



Chiar imi cumperi rochita aia?



No mommy, I didn't do anything, I swear!



Can I have that chocolate, pweeeeeaseeeee, pwetty pwease, look at my big wet eyes!



In alta ordine de idei, trebuie sa ma duc la posta, la securitatea sociala, la biblioteca si la magazin sa-mi iau cafea, si nu vreau sa ies din casaaaaaaaaaa!

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 19 Mar 2008, 02:02 PM

[Gavrochette]

Va anunt oficial ca in octombrie ma marit

[Elena Z]

Pe cat? la franzuji sau in tara?

[Gavrochette]

Inca nu am hotarat data, probabil pe 20 sau 27, ca-i duminica.
In Franta facem cununia civila si cand om avea bani destui o sa venim in Romania sa facem cununia religioasa, ca sa fie ambele familii la cate-o nunta in felul asta

[Gavrochette]

Schumi al meu a murit.

S-a intamplat azi-noapte. Se pusese sa roada ceva plastic si nu voia nici de-al naibii sa roada, de exemplu, ceva din ce-i pusesem in farfuriuta de cu seara. Dani incerca sa doarma, ca urma sa se trezeasca la 5 jumatate; in plus, avusesem o zi aiurea, plina de ghinioane ce au culminat cu refuzul masinii de a porni in momentul in care trebuia sa plecam de la parintii lui. Prin urmare, era obosit si mai mult decat nervos. Cand Schumi a inceput sa roada, i-am luat cusca si i-am pus-o in bucatarie, inchizand usa, cum faceam de obicei ca sa nu-l mai auzim, dar nu mult dupa aceea, ametitul a inceput sa roada si mai de-al dracu', de-l auzeam si prin usa, si prin perna pe care mi-o pusesem pe cap; iar zgomotul de plastic zgariat cu dintisorii lui ascutiti e un mod garantat de a trezi si a agasa pe cineva.

Prima data, s-a ridicat din pat, enervat, si s-a dus sa-i dea una peste botic, ca sa-l faca sa se opreasca, insa pacea nu a durat mult. Neobisnuit de incapatanat, Schumi a continuat sa roada si mai tare, si mai insistent. Era aproape 3 noaptea, si Dani a sarit din pat, plin de nervi, si a tipat la Schumi, dand in acelasi timp o palma peste tubul pe care il rodea. Zgomotul m-a facut sa ma ridic si sa incerc sa-l calmez, cum il stiam iute la manie. L-am gasit uitandu-se fix la hamsterul care intepenise intr-un colt de cusca, tremurand. L-am luat in mana si l-am mangaiat ca sa se calmeze, dar Schumi se zbatea neincetat sa scape. L-am pus inapoi in cusca si a inceput sa se plimbe de la un capat la altul, nesigur pe picioruse, de parca s-ar fi lovit la cap. M-am uitat la Dani si l-am intrebat ce s-a intamplat, dar stiam ca nu il atinsese pe Schumi, pentru ca nu am auzit usa custii deschizandu-se. Singura concluzie la care am ajuns a fost ca Dani facuse prea mult zgomot si prea brusc, iar bietul hamster, pe langa faptul ca era speriat de moarte, fusese si asurzit, caci urechiusele acestor animalute sunt atat de sensibile. Am dat sa deschid cusca sa-l iau si sa-l mangai, cum facusem de atatea ori ca sa-l linistesc, dar Schumi a fugit intr-un colt, s-a facut ghem si a inceput sa scoata niste sunete ciudate, intre stranut si scheunat de catel. In mai putin de un minut, era mort. Facuse un stop cardiac de frica.

Am petrecut o ora plangand unul in bratele celuilalt, caci bietul Schumi ne era drag amandorura, fusese cadoul lui de Craciun pentru mine, si se invinovatea de moartea lui, de faptul ca-l speriase. Nici eu nu imbunatatisem situatia, caci incercarile mele de a-l mangaia ca sa-l calmez il facusera sa se panicheze inca si mai tare. Si amandoi uitaseram de faptul ca citisem undeva cat de sensibili la zgomot sunt hamsterii si cat de usor pot muri de frica. Insa acum, Schumi e mort si nimic nu-l poate aduce inapoi, nici lacrimile, nici remuscarile.

O sa-mi fie atat de dor de el...



Acest topic a fost editat de Gavrochette: 14 Apr 2008, 07:21 AM

[Serenity]

Condoleante, Gavro Stiu cum e sa te atasezi de animale, am si eu motan si am avut catei, pisici, ratuste, pui de gaina... mi-au murit si mie multi. Eu te sfatuiesc sa nu iti mai iei hamsteri, pasari, animale mici in general... pentru ca sunt foarte sensibili si mor repede. Mai bine luati-va o pisica.

[Gavrochette]

Nu avem loc de pisica, pentru ca stam intr-un apartament de o camera
Cred ca o sa luam alt hamster, dar mai incolo, cand om fi mai bine, ca Dani saracul numai la asta se gandeste

[Gavrochette]

Iaca inca un post in care urmeaza sa-mi manifest entuziasmul in legatura cu Avon.

Sa incep cu inceptul: cum luna asta n-am reusit sa fac vreo comanda, madama responsabila, vrand probabil sa joace rolul unei Fairy Godmother, mi-a zis ca-mi va da mie clientele ei din Noisy, pentru ca, vezi Doamne, ea are prea multe pe cap ca sa se ocupe de ele. Eu, fericita ca nu trebuie sa merg din usa-n usa, ceea ce n-as putea face nici batuta, ca-s prea timida, i-am multumit femeii si mi-am notat prima adresa.

Am fost azi sa vorbesc cu respectiva. In primul rand, responsabila a insistat sa nu o sun dinainte, probabil pentru ca la telefon clienta poate sa te amane, sa spuna ca azi n-are timp da' poate saptamana viitoare, pe cand odata cu tine la usa, un catalog tot tre' sa ia. Deci m-am facut frumoasa, mi-am pregatit geanta cu cataloage, esantioane si tot tacamul si m-am urcat cu D. in masina ca sa ma duca el, ca pe harta parea cam departe.

Booon... Ajungem pe undeva prin zona, gps-ul zicea ca am ajuns, placuta cu numele strazii zicea ca nu si nu, D. se enerveaza (ca de obicei), coboram si o luam pe jos, ca poate-poate om da de strada respectiva. Intr-adevar, dam peste ea la 50 m mai incolo, dar nu era numarul potrivit, ca noi voiam un 16 si eram la 30. O luam in partea cealalta - o piata, gara RERului, magazine, tarabe. Dupa ceva umblatura regasim numerul strazii - 6. El se enerveaza iar, eu ma intreb cum naiba de la numarul 30 incoace nu e nici un bloc, da' ajungem la numarul 6. Ne invartim in jurul pietii, ne intoarcem inapoi, ajungem la parcare, el se enerveaza si mai tare - ca in plus era si un cartier nasol, plin de golanasi care se uitau lung la mine, cocotata pe tocurile mele rosii - si bineinteles ca nu-i convine ideea sa am cliente in zona, ne hotaram sa plecam acasa cand paf! numarul 16 ne loveste intre ochi. Era mai ascuns, asa, dupa un zid inalt de 3 metri, cum de nu l-am vazut mai devreme.

Deja satula de povestea asta, intru in bloc, cu D. maraind in spatele meu, o gasesc pe Céline C. la interfon, sun, nimic. Ma uit la D., el se uita la mine, da din umeri. Mai sun o data, imi raspunde un tip. Ii zic cine sunt si pe cine caut, imi zice ca nu-i nici o Céline C. acolo. Pai pe cutia postala si langa buton scrie ca e. Nu e, don'soara. Aha. Bine, seara buna. Si-o fi zis nenea sa nu-mi deschida, sa nu-si bata capul, ca de, cui ii plac vanzatorii pe la usi?

D. plin de draci, eu planuind in secret asasinatul tipului si al madamei responsabila care a insistat de vreo cinjpe ori sa nu sun inainte, ne intoarcem la masina si venim acasa.

Concluzia e ca-s satula pana-n gat de Avon, sta-i-ar in gat sefei celei mari care a creat sistemul asta in care ea frecmenteaza, cum zice amicul meu Ian, si reprezentantele fac toata munca, pentru doi lei. Adica eu trebuie sa gasesc cliente (ceea ce implica umblat mult si aiurea), sa le atrag atentia, sa le-o mentin mai mult de doua minute, sa le explic ce-i aia Avon (ca doar n-o sa dea ei banutii pe reclame cand exista reprezentantele, deci eu fac si munca unui intreg serviciu de PR si publicitate), sa le conving sa cumpere ceva, sa le mai si livrez produsele dup-aia (si ghiciti cine plateste toate drumurile astea), iar daca sunt probleme cu cecurile sau cu produsele, iar ghiciti cine plateste oalele sparte si trimisul inapoi la sediu. Cat castiga in medie o reprezentanta, aici? 300 euro, daca are noroc. Cat am castigat eu pana acum? 50 euro. In doua luni. Pentru toata munca de zi cu zi, nervii, stresul, vorbitul, convinsul, reclama, febra musculara, grijile, "fidelizarea clientelei", sa nu mai zic problemele pe care le-as avea daca as merge prin cartierele naspa cum e ala unde m-a trimis madama. 50 de euro. Pai sa nu-i bagi de unde au venit, mama lor de porci exploatatori?! Scrie cumva pe mine sclava sau voluntar? Sunt macar platita cum trebuie pentru tot ce fac? Nu zic sa ma plateasca separat pentru fiecare job inclus in descrierea postului, da' macar minimul pe economie, dracu' sa-i ia! Oi fi eu intr-o situatie proasta, ca n-am serviciu si nu ma vrea nimeni aici, dar nici atat de disperata nu-s, sa lucrez pe 10 euro pe luna. Eeee, ce moasa-sa pe gheata, mai bine stau acasa si scriu povesti nemuritoare.
Howgh.





Cre' ca de-acu o sa scriu mai mult p-aici, eventual o sa mai fac un copy-paste, ca pe la han dau mai rar.

[(Afrodita)]

Welcome to the club Desi io am patit-o cu o companie ce "vindea" acte de caritate si io ma duceam din usa-n usa

Cum naiba de n-ai stiut tu ce munca e cu Avonul, ca eu ii stiu de vreo 10 ani in Ro? Pe la tine n-au ajuns Avoanele in ultimii 10 ani?

Nu te mai agita, hani, toate la timpul lor. Si actele si jobul si toate alea ce vin cu ele. Incetul cu incetul.

***

Condoleante pentru ala micu, soricelu

***

Felicitari in legatura cu nunta, desi eu spun sa te mai gandesti Stiu ca nu suna bine, da' dupa parerea mea - te grabesti. Daca faci nunta doar ca sa iei cetatenie de frantzuz si sa-ti gasesti usor de munca si sa ai avantaje - atunci e treaba ta, dar daca e sa te iei din dragoste... E mai cu motz aici... Gandeste-te bine ce faci, ca e grea calea de intoarcere o data luata o decizie de genul... Si uneori nu mai exista intoarcere.

Multa bafta

[Gavrochette]

Ba stiam cum e cu avonul, numai ca in Iasi daca puneam anunt la intrare ca sunt reprezentanta, pana maxim a doua zi eram vizitata de toate vecinele, de la Radio Sant la pustoaicele de 12 ani. Aici nici daca trag lumea de maneca nu se-ntampla nimica, asta ma dispera.

Cat despre casatorie, din dragoste ne luam, numai ca mai devreme decat am prevazut. Noi am decis ca ne casatorim de mai bine de un an, numai ca voiam sa strangem ceva banuti pentru nunta. Acuma ca nu reusesc sa-mi gasesc de lucru, evident ca nu pot sa pun bani deoparte, si in plus fac depresii cateodata de-mi vine sa innebunesc, deci am hotarat sa ne casatorim mai devreme. Din dragoste, dar mai devreme, ca sa pot lucra cat mai repede, ca dragostea nu tine de foame... Si-n plus sunt prea independenta ca sa mai suport sa plateasca el pentru tot si sa nu-mi permit sa-mi cumpar singura macar tampoanele. De intors inapoi nu cred c-o sa vreau, singura chestie pe care o regret e ca Dani nu-i nascut in Romania, dar asta nu se poate schimba, deci... asta e.

Sper ca odata ce voi incepe sa lucrez si implicit ma voi simti mai bine aici, nu voi mai regreta atat de mult tarisoara mea si -mi va fi mult mai usor sa ma adaptez.

[ilie]

mama lor de porci exploatatori?!

Scrie cumva pe mine sclava sau voluntar?
Da,chiar daca nu se vede. Asa te vad ei.

[Gavrochette]

mersi de incurajare, amu' sa-mi zici si unde scrie pe mine sclava, ca sa stiu daca sa port sapca

[ilie]

Chiar pe frunte. Sapca sau alte chestii pot ajuta.
Ca sa reusesti unde esti, ar trebui sa vorbesti cu niste emigranti mai vechi, ca sa-ti explice cum sunt viata si caracterul local.

N-ar trebui sa te superi, ci sa privesti mai realist.

[Gavrochette]

Nu ma supar, bre, stai fara grija. Daca m-as supara asa repede chiar ca n-as mai putea trai p-aici

In alta ordine de idei, ieri am iesit cu bicicletele pe malul Marnei si am mers pana la padure. Frumos a mai fost...










Restul de poze aici

[Gavrochette]

Ieri am iesit iar la plimbare de-a lungul raului cu Lydia. Ne-am luat cu vorba si cu admiratul naturii si ne-am trezit ca ajunsesem departe, cam pe unde incepe padurea din pozele de mai devreme... doua ore de mers pe jos, si mai trebuia sa ne si intoarcem... Noroc de Fat Frumos ca s-a oferit sa vina dupa noi, ca altfel nu stiu cand ajungeam acasa, cu bietele mele picioruse care incepeau sa ma doara.





Revin si cu lebedele surprinse pe langa cuib

edit: asaaa, ziceam de lebede:





Si, preferata mea




Acest topic a fost editat de Gavrochette: 26 Apr 2008, 12:56 PM

[Gavrochette]

Despre adaposturile copilariei mele
O sa incep cu "casuta noastra", mai exact o magazie de-a bunicii in care, cand o gaseam libera, eu si vara-mea ne amenajam "casa": puneam toale pe jos, bucati de dantele la geam, busteni sau bostani in chip de scaune, o scandura pe alti doi dovleci era masa, desenele noastre erau pe pereti, lampa veche cu gaz a bunicii facea oficiu de bec (mai mult de decor, ca nu ne lasa bunica s-o aprindem, sa nu ne dam foc). Ce galagie era cand ajungeam in vacanta acolo si magazia era ocupata!... Saracii bunici, numai ei stiu cat i-am surzit sa ne-o elibereze de fiecare data...
Acolo ne ascundeam la amiaza, in loc sa dormim, ca sa povestim de baietii care ne placeau noua pe la scoala; acolo ne aduceam papusile si carpele sa le facem haine, ca bunica nu suferea parsivenia in casa, iar noi nu puteam croi fara sa insiram petice si ate peste tot; acolo ne aduceam mancarea, cand bunicul nu ne tragea de urechi sa venim la masa cu ei; acolo ne duceam si "prada" adunata in dupa-amiezile de haladuiala prin gradina si de cocotat prin copaci: mere, pere, visine, struguri verzi, zarzare crude, bucati de turta sterpelite din bucatarie, corcoduse si alte bunataturi; acolo primeam "vizitele" vecinelor de aceeasi varsta cu noi; acolo puneam la cale toate expeditiile de cautare a comorilor celor doi verisori mai mari (de fapt o cutie de plastic cu monezi ruginite, margele de plastic si alte nimicuri, pe care am reusit cumva s-o si ratacim, de nu m-a uitat Manu nici acuma) si celelalte jocuri care ne umpleau ziua, dintre care preferatele noastre era de-a indienii, de-a Robin Hood sau de-a Stefan cel Mare. Aveam si arcuri de papura cu sageti de trestie (cu care era sa-i scot un ochi sora-mii intr-o zi) si am fost cea mai fericita cand tata mi-a facut unul din lemn de corn, care nu se rupea cand il incordam mai tare si care trimitea sagetile mele mai departe decat ale vara-mii. Aveam si sabii de lemn, bineinteles, si coifuri de hartie, ca soldatii adevarati, si cand nu ne aratam vitejia dand iama prin gaini si curci ne ascundeam in casuta noastra sau pe vreo craca de corcodus si ne povesteam una alteia povesti cu eroii nostri.
Un alt coltisor de la bunici care mi-e drag e podul casei. Il exploram in dupa-amiezile molesite de caldura in care satul dormea si nu aveam cu cine sa ne jucam. Urcam cu grija scara, sa nu ne alunece piciorul si sa ne rupem gatul, intram in pod si ne opream langa usita, sa ni se obisnuiasca ochiul cu intunericul care incepea la cativa pasi mai incolo. In stanga noastra era un cufar cu malai, in care ne ingropam mainile pana la cot, placandu-ne mangaierea lui, si din care luam cate-un pumn sa dam la oi in loc de tarate. Altadata ne jucam iara de-a comoara, si desenam simboluri ciudate in faina, care cica erau indicii sau mesaje de amenintare din partea altor pirati care cautau si ei comoara.
In dreapta erau alte lazi mai micute prin care scotoceam cu placere, stiind ca mereu era ceva frumos de gasit. Cateodata petice mai colorate decat ale noastre, panglici de tot felul si haine vechi, alteori erau carti sau caiete de-ale parintilor si verisorilor nostri de cand erau mici ca noi. Tin minte si acum un caiet de-al lui Manu cu multe desene pe care incercam sa le copiez si pe care l-am pierdut pe undeva, de am bocit cateva zile dupa el.
Dupa ce terminam de jucat cu malaiul si de scormonit prin lazi, ne uitam dupa cuiburi de viespi. De obicei se ascundeau in zona umbroasa, dupa horn, asa ca inaintam cu grija, sa nu cumva sa dam de vreunul si sa-l starnim fara sa ne dam seama. Odata trecuta primejdia asta, podul era al nostru. Cel mai mult timp petreceam in capatul cel mai indepartat, unde se tineau nucile si prunele uscate, intelegeti voi de ce... Tin minte ca am coborat o data cu buzunarele pline de perje, pe care le mancam cu pofta sub ochii sora-mii, care nu stia ce-s alea, si i-am zis ca-s caradasti uscate. Ce mutra a facut...
Daca nu eram nici in casuta noastra, nici in pod, eram sigur prin vreun copac. In fata casei crestea un nuc imens, cu crengi groase, care ne placea pentru ca era usor de urcat in el si nu ne era frica sa cadem, din cauza ramurilor solide. In nuc ne era bine, ca era racoare mereu, oricat de calda ar fi fost ziua, in schimb erau multe furnici mari si negre pe care trebuia sa le evitam. In plus, bucataria de vara era tocmai dedesubt, iar daca bunica facea de mancare, noi eram afumate, de nu mai iesea mirosul vreo doua zile. De aceea preferam alti copaci, mai putin umbrosi, dar si mai lipsiti de pericole.
Cum ar fi corcodusul. Se afla langa casuta noastra acoperita de vita de vie, prin care trebuia sa ne croim drum ca sa putem urca in copac. Doua dintre crengi se intindeau aproape vertical, fata in fata - alea erau bancile noastre. Puteam sta acolo ore intregi, sa palavragim si sa ne indopam cu corcoduse, si-n plus de acolo se vedea tot satul, de jur imprejur. Tot de acolo pandeam soseaua, in departare, in zilele cand trebuia sa vina ai nostri sa ne vada, sau duminicile cand se intorcea bunicul de la targ, cu sacosele pline de bunatati ascunse. Din corcodusul nostru au mai ramas acum doar cateva crengi betege.
In spatele casei, in vie, s-a gasit o vreme si un cires negru cu coroana deasa, din care se vedeau imprejurimile inca si mai bine, dar asa de inalt, ca saraca bunica venea adesea la trunchiul lui sa se roage de noi sa ne dam jos, pana nu ne-om sparge capul. Nu odata am facut glume proaste pe socoteala ei, manjindu-ne fruntea cu suc de cirese, de se speria biata bunica, dar niciodata nu ne-am rupt ceva.
Iarna, coltisorul nostru era dupa soba, unde si dormeam. Acolo ne adunam papusile si carpele si umpleam patucul de scame si resturi, de se lua bunica cu mainile de cap, sau ne aduceam piesele de lego si construiam pana ne plictiseam, apoi le lasam pe unde se nimerea, de nu o data ne-a injurat bunicul dupa ce calcase in vreo piesa... Alteori, cand nu mai aveam carpe sau chef de ele, aduceam din cusca pui de iepure, pe care ii tot dragaleam, imbracam in petice, infasam, pupam si strangeam in brate pana ni-i lua bunica, sa nu-i mai chinuim. Deasupra patucului se gaseau icoanele la care ne inchinam, ca niste fetite cuminti, dimineata si seara, pierdute in admiratie in fata ingerilor blonzi si a decoratiunilor de pe margini, si candela pe care bunica o aprindea duminica inainte de a merge la biserica.
Cand am crescut prea mult ca sa mai incapem in patucul de dupa soba, bunica ne-a expediat in cealalta casa, casa mare, unde se primeau oaspetii. In afara de cele doua camere in care nu se locuia si de tinda mare, mai era o camaruta, pe care o numeam paraivan, in care se afla un pat, o soba si un dulapior, si care servea mai ales de hram, cand bunica o folosea drept bucatarie, fiind mai aproape de camera unde mancau musafirii. In paraivan am petrecut toate vacantele de vara de pe la paispe ani incoace, singura cu vara-mea, ca bunicii dormeau dincolo. De cate ori nu ne-am culcat la ore tarzii de noapte, asa tarzii ca deveneau devreme, din cauza ca stateam la povesti si radeam ca nebunele, profitand ca nu mai era bunicul prin apropiere sa maraie la cea mai mica si neauzita soapta...

[N.V.]

Vai Gavro ce-mi faci!
Las la o parte articolele pentru licenţă şi-ncep să-mi aduc aminte de cotloanele în care-mi petreceam copilăria cu genunchi zdreliţi şi parfum de piersici. Aveam şi noi colţul nostru, ales înafara curţii pentru a fi la adăpost de ochii iscoditori ai bunicilor, aveam şi eu nucul mare şi răcoros din faţa casei unde mă tolăneam cu o revistă de benzi desenate, în timp ce bunica mă tot ruga să am grijă, să mă dau jos, să nu păţesc ceva. Şi podul de la şură în care urcam la repezeală să vedem câţi pisoi are anul ăsta pisica. Şi răcoarea scaldei în zilele călduroase de vară. Doamne câte n-am mai făcut! Că trebuia săraca bunica să-mi aducă iepuraşii în coş să mă joc cu ei la soare, şi puişorii să-i aşeze în alt coş lângă. Şi n-aveam atunci absolut nici o noţiune de curăţenie. Mă târam prin nisip ca să construiesc castele, alergam cu cea mai mare fericire prin cele mai mari băltoace, iar de se întâmpla să avem purceluşi, eram la datorie în coteţ să-i drăgălesc. Iar cu căţelu' mă înţelegeam întotdeauna cel mai bine. Păi ce, el să nu stea în casă când plouă? Şi mergeam şi mă chinuiam să-l iau în braţe, şi-l duceam taman în aşternuturile curate pregătite de bunica pentru somnul de amiazi. Şi săraca bunica le îndura pe toate că ştia că aşa făcea şi mama şi că aşa a făcut şi ea la rândul ei. Şi-apoi, cum primeam vacanţa, micul tiran din mine comanda mamei să facă bagajul şi să mă ducă la buni. Şi de era vară, aveam timp numa' să zic "săru-mâna" şi să o zbughesc în grădina de căpşune, unde mâncam pe săturate, iar iarna îmi şi luam sania în spinare şi o porneam spre derdeluş, iar când mă întorceam acasă mă aştepta căldura sobei şi miros de cartofi copţi.
Şi acum mi-e atât de dor de viaţa aia fără griji cu zile lungi şi bunici tineri, în care singurele mele griji erau să mă trezesc cât mai repede, să mă duc la culcare cât mai tărziu şi să iau cât mai multe mese la mână.

Şi uite că m-am întins şi eu cu amintirile, într-o zi ploiasă de mai, în care licenţa şi ultima sesiune îmi suflă în ceafă, în penultima lună înainte să mă fac "mare".

[Gavrochette]

Eee, NV, nu fii trista, ca NV cea mica va exista mereu in NV cea mare, ca o papusa matrioshka Nu ai decat sa scrii despre ea sa n-o uiti cumva

[Gavrochette]

Cine-i Soozie

Soozie e o don'soara hamster de aproximativ o luna si jumatate, rasa asa-zis aurie (sau siriana), dar care de fapt e de toate culorile, inclusiv cu pete. Numele rasei vine cica de la culoarea pe care o au toti puii inainte de a trece la culorile definitive si e cea mai raspandita rasa de hamsteri.

Am luat-o acum cateva zile, dupa ce am decis ca am invatat tot ce-a fost de invatat din accidentul cu Schumi. Dintre cei cativa hamsteri care fojgaiau in cusca de sticla, Soozie parea cea mai cuminte, fara sa fie adormita. Am bagat mana in acvariu si a venit sa-mi miroasa degetele, p-orma mi le-a lins timid. Fiindca era asa dulce cu mutrisoara ei de cartita si pentru ca parea sociabila si linistita, am adoptat-o. A stat cuminte in cutia ei pana am ajuns acasa, scotand numai nasucul din cand in cand sa miroasa care-i treaba.

Dupa ce am terminat de montat cusca si i-am dat drumul inauntru, s-a pus pe inspectat. A scotocit in toate colturile, a mutat rumegusul dintr-o parte in alta, a venit sa vada ce faceam cu tuburile alea, m-a mirosit din nou si s-a catarat la mine in palma. Pe urma a descoperit roata si acolo a ramas pana seara.

Deocamdata nu a facut prostii, in afara de faptul ca astupa unul din tuburi cu rumegus si nu stiu de ce. Ah, se mai intampla sa adoarma prin tuburi in loc sa se duca in casuta ei, caraghioasa. In rest e cuminte, dulce, doarme jumate de zi si fuge in roata cealalta jumate.

[Gavrochette]

Gata, s-a hotarat, iesim.
"In jumate de ora-s gata, puiu, promit."
Imi spal parul. Pun balsam. Cat astept, profit sa pun si o masca, sa am pielea ca matasea. Cat astept si dupa asta, incerc sa ma hotarasc cu ce sa ma imbrac. Dupa cateva incercari, ma hotarasc. Acuma tre' sa le calc. Pregatesc fierul. Ma duc sa ma spal pe fata si sa-mi clatesc parul. Am uitat sa pun fierul in priza. Am uitat si sa ma epilez, deci ma epilez. Intre timp fierul de calcat e prea fierbinte, ca nu l-am pus la temperatura care trebuie. Cat astept, ma machiez. Crema, anticearcan, mascara, creion pentru sprancene (ca au ramas deschise de pe vremea cand eram blonda, adica de la 5 ani), un pic de ruj. Ma intorc in camera sa-mi calc tricoul si pantalonii. La naiba, pe pantaloni e o pata. Spal, las sa se usuce putin. Intre timp, imi usuc parul si-l prind. Calc iar pantalonii. Incerc sa ma decid ce geanta sa iau. Am uitat sa ma dau cu deodorant, offf. Imi pun cerceii, ma incalt, schimb geanta.
"Gata", anunt, foarte mandra ca sunt draguta foc si gata de plecare. Al meu maraie ca a trecut o ora de cand ma asteapta. Iesim.

Unde mergem de m-am pregatit atata? Iesim cu bicicletele

Da, stiu, stiuuuuuuuuu! Dar nu ma pot abtine

[Serenity]

Ai uitat manichiura, mandro!!!!

Sa-ti traiasca Soozie! Tare dragalasi sunt sobolanii astia (am glumit cu "sobolani"... chiar sunt dulci)

[Gavrochette]

Manichiura fusese facuta mai devreme

[Gavrochette]

Manifest

Sau cum imi pierd increderea in umanitate, din ce in ce mai repede.

Anumite discutii de azi m-au facut sa ma intreb in ce cred eu si ce valori am eu, in aceasta lume aparent in regresie. Se pare ca cititul e demodat, invatatul e "pentru prosti" (si culmea - ia uitati-va cine-o zice!), scoala e o corvoada, cultura inseamna manele, Coelho si Sandra Brown.

Marturisesc: sunt demodata. Am fost educata sa respect invatatura si profesorii, sa gandesc cu capul meu, sa-i respect pe ceilalti, sa imi pese de natura - chiar daca pentru planeta nu sunt nici macar un purice -, sa-i ajut pe cei care au nevoie, sa-mi iubesc tara, sa muncesc, sa cred in Dumnezeu, sa-i respect pe cei mai inteligenti si mai intelepti decat mine, sa caut mereu mai binele, sa pretuiesc dreptatea si adevarul.

Suna a propaganda? Poate, dar asa sunt eu si asa o sa fie si copiii mei.
Invatatura iti deschide ochii si te ajuta sa gandesti si sa intelegi, nu sa iei pe nemestecatelea ceea ce au zis altii, poate mai prosti ca tine. Cartile te invata sa scrii corect, sa te exprimi corect, sa poti scrie mai mult de o propozitie, sa nu te balbai, sa nu fii ridicol cand trebuie sa vorbesti. Ele iti descopera lumea mai departe decat lungul nasului tau, ele iti arata experientele altor oameni pe care nu-i poti intalni, dar care te pot invata ceva. E ca si cum, intr-o viata, ai avea experienta a mii de alti oameni. Cateodata nu ai nevoie sa te dai cu capul de pragul de sus, de cel de jos si de tocul usii, pentru ca ai invatat sa judeci si sa iei o decizie corecta. In orice carte exista ceva de invatat, fie si cum sa nu faci un anume lucru. Astazi, invatatul a devenit un mod de a-mi petrece timpul, pentru ca imi place sa descopar, sa inteleg din ce in ce mai multe, sa incerc sa devin mai inteleapta.

Am invatat sa respect profesorii pentru munca pe care o fac, pentru ca au incercat (si reusit) sa-mi puna gandirea la treaba; pentru ca, datorita lor, nu am invatat niciodata pe de rost, ci am cautat sa inteleg ceea ce citesc. Pentru ca si-au dedicat viata sa-i indrume pe altii pe drumul bun si spre orizonturile largi, pentru ca asta e una dintre cele mai frumoase probe de altruism, mai ales acum, cand ne uitam la ce fel de elevi populeaza scolile. Profesoara mea de romana a interzis copiatul din cartile de comentarii pentru teme si eseuri, iar daca prindea pe careva, respectivul lua 4. Ne-a invatat sa citim si sa prelucram informatiile noi insine si sa ne formam propriile opinii, ne-a invatat sa discutam, sa cautam mai departe de ceea ce se vede imediat, sa analizam, sa tragem concluzii. Profesoara mea de franceza m-a invatat in trei ani mai mult decat invatasem in noua, pentru ca nu ne-a pus sa tocim, ci sa invatam din placere si sa intelegem ceea ce invatam. Slava Domnului, am avut parte de multi profesori buni, care au tot respectul meu. Datorita lor, acum imi place sa explic altora ceea ce ei nu inteleg, sa-i indrum, sa-i ajut sa descopere drumuri noi.

Am invatat sa iubesc si sa caut dreptatea si sa ma revolt cand ea e calcata in picioare. Am invatat ca, in loc sa ma plang ca traim in rahat si ca dincolo e mai verde iarba, sa pun mana pe lopata si sa-l dau la o parte. Sa nu imi urasc tara pentru ca e la moda, ci sa o iubesc asa cum e si sa fac ceva sa schimb lucrurile in mai bine. Am invatat ca si lucrurile mici conteaza, pentru ca daca le-am face toti, am schimba lumea, si in loc sa le zic altora sa le faca, incep eu. Am invatat sa pretuiesc munca si sa nu ma dau in laturi, cautand confortul si viata usoara pe degeaba. Am invatat sa-i pretuiesc pe cei mai intelepti ca mine si voi alege oricand, dintre Mister World sau vreun pasa miliardar si Saint-Exupéry, Cartarescu, Eliade sau Zola, pe acestia din urma - la fel cum, intre a avea o biblioteca imensa sau o vila pe malul marii, as alege biblioteca fara sa ezit.

Am invatat multe si le voi da mai departe copiilor mei. Iar daca cineva simte nevoia sa arunce cu piatra pentru ceea ce cred, n-are decat, nu asta imi va schimba convingerile.

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 15 May 2008, 12:46 AM

[SORIN]

Sa-ti traiasca purcelu

Sorin.

[Gavrochette]

31 mai 2008
Hepi hepi, gioi gioi, cum zice o amica de-a mea

Asa... stati sa-mi pun si zambetul de rigoare, ala pe care-l am tot de cateva zile, inainte sa dau marea veste.
VIN IN TARA PENTRU DOUA SAPTAMANI!!!

[insert zambarici care se agita si da din maini de fericire here]

Nu stiu daca v-am zis, dar de ceva vreme incoace, depresiile provocate de dorul de tara se faceau din ce in ce mai dese si m-am hotarat sa-mi conving consortul (ca singurul detinator de bani din cuplu) sa ma salveze si sa-mi cumpere bilete pentru o vacanta in Romania. Si in cele din urma s-a dat convins, desi nu-i place ideea de a ma lasa singurica atata vreme, din diverse motive: ca cica s-a obisnuit sa fie cu mine tot timpul, ca vrea si el sa-i revada pe ai mei si asa mai departe. Dar stiu ca adevaratul motiv e ca se teme sa nu-l parasesc, din cauza dragutei de fosta-sa iubita, care i-a facut o faza de neam prost, plecand in vacanta la ai ei ca sa-l anunte o saptamana dup-aia ca nu se mai intoarce.
E drept ca la inceput mi-a cam stricat bucuria cu mutra lunga pe care mi-a afisat-o toata seara, ca na, mi-ar fi placut mai mult sa-mi ofere biletele astea cu zambetul pe buze, ca pe un cadou, in loc sa se simta obligat. Ma rog, el mi-a zis ca nu-i asa, ca se bucura pentru mine, ca nu-i suparat, dar ca se simte ciudat la gandul ca nu ne vedem doua saptamani, yadda yadda yadda, dar eu stiu ca e stresat si c-o sa-i treaca numai cand m-a vedea intreaga inapoi. De asta nu am ales sa petrec trei saptamani sau chiar o luna, desi Dumnezeu stie ce mult as vrea sa pot sta macar cateva zile la fiecare dintre bunicii mei.
Deci programul va fi urmatorul: ajung in Bucuresti pe 5 iunie undeva seara tarziu (cu autocarele astea nu se stie niciodata), stau acolo pana sambata seara sau duminica dimineata, depinde de orarele trenurilor, timp in care ma vad cu diversi prieteni, cu Leah care mi-a promis ca ma duce la carti, cu cativa prieteni de pe forum; dup-aia in Iasiul meu iubit pana pe 12, unde imi voi revedea prietenii de care mi-a fost asa dor si pe Ana mea cea draga care... dar asta, dragii mosului, e o alta poveste, pe care nu pot sa v-o spun; apoi in sfarsit acasa, unde probabil mama o sa ma gatuie ca nu stau decat pana pe 17 si ca n-am venit mai devreme. O sa dau o tura si pe la tara si o sa ma intorc incarcata cu poze de peste tot, abia astept, sunt atat de fericita si incantata si plina de planuri de nu mai stiu sa ma exprim!
Deci yay!

edit: N-am cu ce sa ma imbrac, trebuie sa dau o raita prin magazine, ca vreau sa fac impresie buna, desi stiu ca dupa salutari si prezentari (ca pe unii dintre omuletii pe care o sa-i intalnesc inca nu i-am vazut in realitate) o sa ma autizez ca de obicei intr-un coltisor si-o sa tac de la inceput pana la sfarsit, ca la asta sunt campioana. Cand e vorba de iesit cu un grup si de tacut, nu ma intrece nimeni. Dar na, ce sa-i faci, poate-a trece pana ma marit, dupa vorba bunicii...


3 iunie
Gata de plecare ...sau nu

Cu aproape 12 ore inainte de plecare, un om normal ar avea bagajele gata, pachetelul cu senvisuri gata, cartile pentru drum in geanta si tot ce mai trebuie. Eu nu.

Fidela ideii de ingrasat porcul in Ajun si creierul cu 12 ore inainte de examen, inca nu am pregatit nimica. Hainutele stau cuminti in dulap, senvisurile pe componente in frigider si eu total relaxata in fata calculatorului. Sa nu mai zic ca trebuie sa-mi improspatez culoarea parului, sa fac o baie, sa decid ce dejtu' meu mancam noi diseara si sa ma culc mai devreme ca de obicei, ca ne trezim pe la 5 jumate, ceea ce mie imi displace profund.

Dar cata vreme inca nu-i 5 jumate dimineata, imi zic ca inca e timp sa fac tot ce trebuie si probabil o sa continui sa frecmentez pe diverse forumuri, bloguri si siteuri pana dupa cina.


11 iunie

In caz ca se intreba cineva ce mai fac, is bine, da` mi-e lene sa scriu. Daca ma gandesc mai bine, mi-e lene si sa ies la plimbare ca sa nu ma mai plictisesc, dar na, io v-am zis ca fara cafea sunt zombi si azi n-am baut decat una, si aia slaba.

Pe foarte scurt, la Bucuresti a fost foarte fain, desi n-am vazut nici jumate din oamenii pe care-mi inchipuiam c-o sa-i vad. In schimb baietii de pe locomania.ro au pus de-o intalnire forumista in cinstea mea [zambarici care da din gene] si, in ciuda a ceea ce credeam eu c-o sa fac, adica sa ma autizez intr-un colt, am fost atat de sociabila ca nu m-am recunoscut nici eu. Cred ca de la lipsa de iesit in lume de acasa mi s-a tras, ca mi-a fost asa dor sa mai schimb si eu o vorba, incat, dupa ce ca am tocat-o la cap pe prietena care m-a scos din casa de la amiaza, si la intalnire am fost extrem de vorbareata si vesela. Si nu, n-am baut decat o jumate de bere, la sfarsit, de la care m-am ametit si m-a durut si capul la trezire. Stiu, stiu, sunt jale la bautura.

Asa, sa revin la sucurile mele si berile altora. Am ras in seara aia ca o nebuna, din vina unui anume forumist care ar trebui sa faca stand-up comedy, ca ar deveni bogat imediat, restul au fost foarte draguti, altii n-au vorbit cu mine (banui ca i-am intimidat cu dragalasenia mea, ca pe mess erau mult mai volubili), altii m-au alintat ca pe-un pui de mat, pe scurt, a fost supermegaultrafoarteextraordinar.

La Iasi m-a asteptat Ian la gara, la 5 dimineata, dupa o noapte ingrozitoare pe tren. Sa va povestesc:

Eu credeam ca o sa fie un tren d-ala cu care ma obisnuisem cand eram mai tanara, adica nu cu un singur mare compartiment cu j de locuri, ci mai multe compartimente de 8 locuri. Ei, nu. Si pe langa faptul ca nu aveam nici doza aia mica-mica de intimitate din trenurile vechi, au mai fost si niste tarani, cocalari, cretini sau cum vrei sa le spui, beti morti, care s-au injurat si batut toata noaptea, de am regretat ca nu am doi metri jumate si doosute de kile ca sa-i bat eu pe ei sa taca dracu`. Mai era si frig, ca vrun intelijent pusese aerul conditionat la temperatura Antarcticii (si era noapte, in dejtu` meu, deci deja frig) si mai erau si becuri de nustiucati watti care-si infigeau lumina in ochii mei obositi si iritati de nesomn. Sa doarma altii in conditiile astea, ca eu m-am chinuit ca un martir crestin in temnitele lui Nero. Si uitai sa va spui, ca in graba de a prinde trenul in ultimul minut fara sa-mi pierd biletul (care de altfel era sa ramana la prietena care ma condusese) am uitat sa-mi iau mancare si apa...

Ma rog, am indurat toate astea cu stoicism, am apucat sa si dorm iepureste cate zece minute pe ici pe colo si am ajuns in sfarsit in Iasi, unde saracul baiat, trezit de dimineata pentru mine (ce face prietenia din om), s-a urcat cu mine in taxi si am pornit in cautarea unui bar deschis duminica la ora la care si gainile dorm. Nenea soferul s-a uitat lung la noi, a clatinat din cap si ne-a dus in Tudor, unde dupa ceva plimbare cu bagajele mele (evident grele, ca doar pentru doua saptamani de vacanta trebuie toata garderoba de vara, ca nu se stie niciodata) am poposit la Castel, un bar vai de capul lui, dar deschis pentru eventualii studenti care se intorc de la "invatat" toata noaptea si vor o cafea-doua-trei. Acolo am stat si-am ras pana ne-au dat lacrimile si chiar si dup-aia pana ne-a palit foamea.

Nu mai intru in toate detaliile, pe scurt, am mancat un orez cantonez aptsolut delicios (oamenii merita sa le fac reclama, e vorba de Pizza Pazzo, mancarea e ca la mama bucatarilor acasa si in portii mai mari decat pot eu inghiti, fie si hamesita de foame) si m-am retras la somn vreo 14 ore, ca de cand plecasem din Franta dormisem numai chinuit.

De atunci m-am plimbat prin Iasi, am facut poze, am vazut niste omuleti (da` nu prea multi), am ras de campania lui Nichita (de care cred c-o sa scriu mai incolo) si acuma m-a lovit o mare lene , atata de mare incat desi ma plictisesc rau, mi-e lene sa ies din casa. Mai vad eu.

Poze cand ajung acasa si pot sa le editez.

Mno, cam asta-i.


17 iunie 2008
Iar pe fuga

M-am gandit sa va anunt ca-s inca in viata, am ajuns azi dimineata inapoi in mareata capitala, iar maine la crapatul zorilor plec spre Franta.

Speram sa vad niste lume inainte sa plec, dar problema e ca n-am mijloc de transport, iar taxiurile nici nu intra in ecuatie, din cauza portofelului in plina criza de anorexie. Ceea ce inseamna ca pe la 9 trebuie s-o sterg de la ce intalnire oi avea, sa ma duc sa-mi iau bagajele si sa prind ultimul troleu spre autogara Eurolines, unde o sa frecmentez cu spor pana la ora de plecare. Ceea ce mai inseamna ca n-o sa vad prea multa lume prea mult timp. Ceea ce e very naspa...

Inca sper sa se iveasca vreun print in armura stralucioasa ori vreun suflet milos care sa ma ajute c-o masina, sa pot sta si eu la taclale pana la o ora mai decenta, adica cel putin miezul noptii. Imi ramane doar sa ma rog mult si insistent, poate poate...

edit: pana la urma am luat un taxiu pe la 11, m-am uitat la meci in autogara, am citit, a venit si-un amic sa bea o cafea cu mine, pana la urma a trecut timpul cu bine. Pacat ca n-am apucat sa o vad pe Jude, da' promit ca ma revansez cand vine in Franta :tzuc:


22 iunie 2008
Bucati de puzzle

Mi-e dor de pielea matasoasa, de buzele umede si frematande, de curbele umerilor, de palmele mici, de parfumul cefei, de umbrele corpului. Mi-e dor de atingerile incete cu varfurile degetelor, de respiratiile grabite, de cautarile in intunericul inserarii, de saruturile ascunse in sunetul ploii.
Vreau sa-ti prind talpa piciorului intre palme si sa o sarut apasat.

***

Cand am ajuns acasa, Dani mi-a zis sa nu intru in camera, ca imi pregateste ceva. I-am zis ca oricum aveam de gand sa ma duc direct la dus, ca, dupa atata vreme petrecuta pe autocar, ma simteam mai murdara decat dupa o zi de sapa, pe ogor, in mijlocul lui iulie.

Nu m-am grabit cu spalatul si aranjatul. Voiam sa ma dichisesc pana in cele mai mici detalii, sa dau jos pielea veche si plina de praf si sa ma regasesc proaspata si frumos mirositoare. M-am spalat indelung, m-am dat cu creme, mi-am pus masti, mi-am spalat parul si l-am dat cu balsam, pe scurt, m-am rasfatat pana m-am simtit in sfarsit curata, apoi m-am intors in camera.

Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor. Dani al meu pregatise masa ca la cel mai pretentios restaurant parizian si, sub lumina lumanarilor, vinul licarea in paharele aburite. Am fost atat de surprinsa ca n-am putut zice nimic, ci doar intinde un zambet de la o ureche la alta, ca un copil care descopera pomul de Craciun si intrevede promisiunea cadourilor. Am dat sa ma apropii de masa ca sa-l sarut, cand am vazut ceva pe perete. Un poster alb, pe care scrisese: "Draga mea, viata mea fara tine e ca pamantul fara soare, intunecoasa si trista. Tu esti esenta vietii mele, iubirea mea, fara tine nu ma simt bine, si deci nu-mi inchipui viata fara tine. Vrei sa te casatoresti cu mine? Te iubesc atat de mult."

Cand s-a ivit din bucatarie, m-a gasit nemiscata, cu ochii la poster, cu lacrimile curgand si cu palmele acoperindu-mi fata. A crezut ca plang de dezamagire, dar i-am sarit in brate si i-am sarutat toata fata, pana cand am putut sa ingan, cu vocea pierita, un "da". Aproape am strivit buchetul de flori in care ascunsese un bilet de dragoste, in care imi scria cat de mult ma iubeste. Am fost atat de coplesita de fericirea regasirii si a surprizei, ca toata seara n-am putut spune un cuvant, din cauza zambetului larg si a lacrimilor.

***

Iti iubesc parul moale, în care îmi plimb degetele alintîndu-te. Iti iubesc pielea cu miros de soare si de ierburi salbatice, sub care îti intrezaresc mladierea muschilor. Iti iubesc ochii, atat de adînci încît nu mai exista adînc, negri ca noaptea ori ca abisurile marii, întunecosi ca pacatul si ca întunericul dinaintea lumii. Iti iubesc sprîncenele, linii drepte care adîncesc misterul ochilor încruntandu-se, sau care îi lumineaza a zambet. Iti iubesc buzele pline, al caror sarut atît de blînd sau atît de patimas îmi infioara pielea, al caror surîs îmi da viata. Iti iubesc bratele, care ma cuprind în cercul lor ca într-o reduta ce ma apara de ceilalti, si ma tine prizoniera pentru tine. Iti iubesc palmele în ale caror linii îti citesc destinul, seara, razand amandoi la lumina unei lumanari colorate, care le cuprind pe ale mele precum cuibul niste pasari fara astampar. Iti iubesc degetele lungi, nervoase, a caror vorbarie îti tradeaza gandurile, ale caror atingeri ma mangaie si ma linistesc. Iti iubesc pieptul pe care îmi culc capul, încercand sa ghicesc ce nume îti ritmeaza în bataile ei inima, ascultandu-ti viata ascunsa, rasuflarea calma a sufletului tau. Iti iubesc trupul de care ma lipesc rasfatandu-ma, cautandu-mi sprijinul ca o iedera subtire si unduitoare. Te iubesc pe tine tot, asa cum esti, iti iubesc micul semn de la încheietura mainii stangi, pe care îl am si eu,
alunita pe care ti-o sarut pe piept, urma abia vazuta a unei muscaturi. Iti iubesc gandurile pe care mi le impartasesti si cele pe care mi le ascunzi, cuvintele pe care le rostesti sau nu, zambetele si încruntarile, visele în care nu stiu daca ma vezi, cuvintele frumoase pe care le gasesti ca sa ma alinti. Te iubesc pe tine tot, asa cum esti, pentru ca esti parte din mine si pentru ca esti tu.

***

J'ai rapproché les coussins, j'ai mis quelques fleurs autour
J'ai fabriqué un écrin avec du mauvais velours,
Il me restait du parfum, quelques bougies de secours
On va se cacher dans un coin, un linge sur l'abat-jour
T'es tout ce qu'il me reste, l'amour - dehors c'est insupportable !
Emmène-moi ailleurs, loin des vidanges du diable, ailleurs...

[Gavrochette]

Pentru ca prietenii mei spun lucruri trasnite pe mess...

Mihaita : je veux four me faire une promenade sur le champelizee ala
Mihaita : e visul meu

Mihaita : je suis sur que je t'amuse
Mihaita : mais si je suis enervant si astea, dis moi


Mihaita : esca est ma professeur de francais
Denisa Esk: esc bre
Mihaita : esc bre est ma professeur de francais


Denisa Esk: bre, am ditamai larousseul langa mine si eu caut cuvinte pe net
Denisa Esk: uare-o fi grav?
Weed 13: ce fel de cuvinte?
Denisa Esk: nu stiam ce-nseamna écrin
Weed 13: si acuma stii?
Weed 13: sau sa-ti zic io?
Denisa Esk: ia zi
Weed 13: omuleeeee, ma pui la teste?
Denisa Esk: da
Weed 13: deci
Weed 13: ecrin inseamna un crin virtual



P.S. Va reamintesc ca nu mai dau prea des pe-aici, deci daca vreti sa stiti ce mai fac in mod regulat, dati o raita pe la blogul meu

[Gavrochette]

France, mon amour? Cu siguranta, nu.

Am fost azi sa depunem ultimul act care lipsea din dosarul pentru casatorie, si anume atestatia de asigurare medicala. Sa va explic: oamenii mi-au dat o lista pe care scria sa aduc un justificativ de domiciliu: atestatia de asigurare SAU extras de cont SAU atestatie de gazduire (sau ma rog, cum s-ar putea traduce attestation d'hébérgément) SAU chitanta de telefon/chirie sau orice alt document cu numele meu si adresa lui pe el.

Prima data le-am dus un extras de cont, ca pe foaia de la asigurarea medicala era numele lui - pentru motivul simplu ca eu nu lucrez si ma inscrisese pe asigurarea lui - si ne-am zis ca n-o fi bun. In ciuda faptului ca pe lista pe care ei insisi o facusera scria clar una sau alta, tanti mi-a zis ca extrasul de cont nu-i destul si sa-i mai aduc ceva. I-am explicat frumos ca nu am nici un fel de venit si deci nu platesc chirie, telefon, internet, lumina sau altele si ca i-am adus hartie de la prefectura, completata frumos si semnata, care dovedeste ca stau la Dani si ca el imi asigura cele necesare vietii in aceasta tara fabulominunata. Tanti nu si nu, ca sa-i mai aduc ceva. Ne-am intors prin urmare azi sa-i aducem atestatia de asigurare medicala, pe care mi-o ceruse.

Cand colo, alta surpriza, pe langa faptul ca in locul functionarei de ieri, care totusi era ok, amabila si zambitoare, dam peste o babornita acra care nici nu prea stia care-i exact rolul ei pe-acolo. Atestatia nu-i buna, ca-i pe numele lui. Bine femeie, ii zic, da' ti-am zis ca nu lucrez, ce dejtu' meu vrei sa-ti mai aduc? Poze cu mine si cu prefectul in fata usii cu numele noastre pe ea? Nu, ca trebuie asa si pe dincolo, act cu numele meu si adresa din Franta. Presimteam ca urmarea n-o sa fie placuta si am tras aer adanc in piept inainte sa-i zic ca-i aduc punga in care-mi vine Cosmopolitanul. Si nu i-am zis. Mi-am adus aminte in schimb ca aveam permisul nou, facut aici, cu tot ce trebuie pe el, ba inca si cu poza mea, stampilele si semnaturile oficiale. Il scot triumfatoare si i-l bag sub nas: na justificativ! oficial si semnat de sefu' tau! si-i bag un zambet larg.
- Nu-i bun, zice tanti, nu ajunge.
- Da' de ce dejtu' meu nu-ti ajunge?! imi vine sa-i urlu. Nu-i destul de oficial?!
- Ba e oficial, dar casatoria e altceva, nu-i destul.
- De ce nu-i destul, are si poza mea pe el, ii facut acu' cateva luni, cu adresa din Franta, semnat de prefect, ce dejtu' meu, nu-i la fel de oficial ca mariajul.
- Ba e, da' de fapt nu-i, ca nustiuce, casatoria-i altceva [altceva ce, 'tu-te-n gatu' ciorii?!], permisul nu dovedeste ca blablabla, aduceti altceva.
Am crezut ca-mi explodeaza capul in fata unei asemenea tembele. Dani i-a raspuns repede, ca sa nu-mi lase timp sa fac niste referinte traditionale la neamuri si stramosi, pe care oricum nu le-ar fi inteles:
- Doamna, zice, nu intelegeti ca nu mai avem ce sa va aducem? Domnisoara nu lucreaza, sta la mine si eu platesc tot. V-am dat tot ce aveam.
- Nu-i destul, ca nu dovedeste ca sta la dumneavoastra.
- Da' atestatul de la prefectura la ce plm serveste? se enerveaza si Dani.
- Nu-i destul, dom'le.
- Pai si cu strainii care n-au cu ce sa dovedeasca unde stau ce faceti?
- Pai nu-i casatorim.
CEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE ???
Acuma ati inventat si interdictie la casatorie, mama voastra de handicapati mancatori de mucegaiuri, trai-v-ar familia-n razboi infipta-n teava tunului!! Altceva mai intelijent n-aveati de facut, manca-v-ati codul civil, ca dor tara-i minunata si cânii comunitari care nu exista se plimba cu croissantele sub coada!

...continuarea...

[(Afrodita)]

Vai de cururile voastre
Stiu ca nu-i de ras, da' pana mea, mah, cand le zici asa cu foc n-am ce face altceva decat sa rad

Pe de alta parte chiar ca ma minunez de legile si ideile idioate de le au astia! Insa trebuie sa-i intelegi, ca incearca si ei tot ce pot pentru a preveni casatoriile de convenienta, adica cele care ar da unui imigrant dreptul la acte in toata regula in tara adoptiva.

Multa bafta

[Gavrochette]

mno, oricum acuma nu se mai poate cere cetatenia decat dupa 2 ani de casatorie si se fac si controale la cupluri acasa (sa vada daca traiesc intr-adevar impreuna si alte alea). pe mine m-a enervat faptul ca au pus acolo "una SAU alta" desi le cer pe amandoua. puteau sa puna pe foaia aia "actu' cutare + cutare", ca sa vin pregatita si cu hartiile si cu nervii.
in alta ordine de idei, la afro

[Gavrochette]

O sa ajung sa urasc functionarii, publici sau nepublici, ca vad ca tembelismul e primul criteriu dupa care-s alesi p-aici, prin tara branzii putrede.
M-am dus la posta sa ridic niste bani de la tata. Nemancata, cu gatul tot mai uscat, am stat in picioare aproape o ora la coada, pentru ca au 5 ghisee, dar, evident, numai doi functionari, ca dor n-o sa speteasca mnealor sa fie toti la serviciu la ora la care toata lumea are trebi la posta. Asa. Rabd cu stoicism foamea, setea si durerea de picioare, ajung la ghiseul la care trona o vaca blonda la menopauza, ii zic ca vin sa iau niste bani prin Western Union. Mai pierd 5 minute cu formularul (care nu-i disponibil cat astepti), intre timp asta se ocupa de altul, mai pierd 10 minute din cauza aluia, ii dau in sfarsit formularul si buletinul, asta se uita la mine si-mi zice ca nu-i bun. Ma uit inapoi la ea si astept sa-mi explice. Zice ca nu am data de nastere pe el. I-o arat. Imi zice ca n-am semnatura. Ii intorc privirea plictisita si-i zic:
- Acu' doo saptamani a fost bun, si tot aici la posta s-a-ntamplat.
- Pai colegul care a facut asta nu trebuia sa va dea banii, sa veniti cu pasaportul.
- Madam, acu' doo saptamani si-acu o luna si de cand sunt in Franta, am ridicat banii cu buletinul, s-acuma vii si-mi spui ca nu-i bun? insist eu, ca poate ii intra o raza de lumina in capul ala in carebate vantul si-si da seama ca daca altor doozeci de functionari colegi cu ea le-a ajuns buletinul, ar trebui sa-i ajunga si ei. Sau daca nu, macar sa nu ma trimita acasa dupa o ora de stat dupa fundul ei, ca s-a mosmodit mai ceva ca o baba pe jumate paralizata si cu cataracta. Dar nu, isi pastreaza expresia de vita sub soarele amiezii pe care o sacaie o musca insistenta, si ma trimite dupa pasaport. O injur printre dinti si plec.
Inainte s-o iau spre casa, ma gandesc ca poate la banca (celebra Société Générale) fac si transferuri Western Union si-asa ma scutesc de-un drum, ca tot voiam sa-mi pun banii-n cont. Trag aer adanc, sa-mi pacalesc golul din stomac, si-o pornesc spre banca. Acolo, iar coada, dar numai vreo trei omuleti, asa ca indraznesc sa-i zic lu' nenea de la ghiseu ca vreau o informatie (adica treij de secunde din timpul lui, dupa care, in functie de raspuns, ma pun la coada). Se uita la mine de parca i-am cerut cartea de credit si pin-ul si-mi zice sa astept sa-mi vina randul. Ma oftic. Astept, injurand in gand toata sleahta de tampiti pusi in spatele ghiseurilor de niste tampiti mai mari ca ei. Imi vine randul. Il salut, bla bla, "faceti transferuri prin Western Union?
- Ce?
- Transferuri de bani, repet, mai rar. Prin Western Union.
- Prin ce?
- Prin Western Union.
Se uita la mine, ca vita de mai devreme la un mesaj de eroare Vista.
Ma enervez.
- PRIN WESTERN UNION - 'tu-ti gatu' ma-tii, ii zic in gand - vrei sa-ti desenez?
- Aaaaa, face, de parca a avut o revelatie. Uestern iuinion, pai daca-i prin uestern iuinion..., se maimutareste.
"Ah, vede-te-as la sapa, crapa-ti-ai capu' de handicapat, si pe aia care n-o facut avort si te-o pastrat, catarule", ii mai urez, tot in gand, in timp ce strang cat pot cureaua gentii, ca sa nu-i dau cu ea in cap.
El se hlizeste la mine ca un maimutoi drogat cu prenandez:
- Uestern iuinion, uestern iuinion... nu facem.
Ii urez sa moara incetul cu incetul chinuit de picatura chinezeasca, ii salut colega care n-avea nici o vina si plec, pachet de nervi si pregatita sa explodez la primul care ar fi indraznit sa zica sau sa faca ceva mai aproape de dooj de metri de mine.
Vede-i-as crapati cu burta-n sus, retarzi ajunsi pe locuri de relatii cu publicul, sta-v-ar salariul in gat sa va stea!
Si nu cunosc pe nimeni care vinde aruncatoare de flacari, ca asa mi-ar prinde bine unul maine...

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 20 Jul 2008, 04:26 PM

[Gavrochette]

"Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi"
(Ana Blandiana)

Azi a plouat.

A plouat tare, cu pofta, cu bulbuci, cu stropi de-aia mari ca boabele de struguri, a plouat cu hotarare, zici ca se hotarase cerul sa ude tot, sa patrunda peste tot si sa intre in pamant pana la radacinile izvoarelor. Ploaie de vara, calda si cu miros de iarba si de praf. Mi-a facut pofta sa ies sa ma ud pana la piele, sa-mi lipeasca parul de fata, sa-mi musteasca apa in sandale, sa-mi intre in ochi, sa-mi curga de pe gat intre sani si sa-mi se strecoare pe sub haine.

Mi-era asa de pofta ca-mi venea sa sar in papuci si sa fug in fata blocului in momentul in care a inceput sa toarne, dar nu ma simteam „prezentabila”. Am vrut sa ma fac frumoasa ca pentru un iubit inainte sa ies. Mi-am spalat deci parul si l-am indreptat, mi-am lungit genele si mi-am inrosit buzele. Ma gandeam cu ce m-as fi putut imbraca si am ales rochita alba, vaporoasa. Care era sifonata. Am calcat-o. Nu stiam cu ce sa ma incalt. Ma gandeam la detalii practice, de genul „nu-mi iau balerinii, ca iar iese culoarea din ei si imi innegresc talpile. Nici sandalele noi nu mi le iau, ca nu se asorteaza.” Parca innebunisem, ploaia devenise iubita pentru care te agiti sa arati impecabil, s-o seduci. Mi-am luat cizmulite scurte si usoare, se potriveau cu rochia si altceva nu aveam. Mi-am ales geanta, m-am mai uitat o data in oglinda si am iesit. Imi batea inima de nerabdare si de placere. Am sarit pe scari ca pe vremea cand eram mica si ma grabeam sa ajung mai repede in spatele blocului la joaca. In fata usii de sticla, m-am oprit si m-am uitat indelung cum ploua, savurand dinainte. Cu un zambet, am impins usa si am iesit.

Si s-a oprit ploaia.

Mi-a fost ciuda.

Am inspirat adanc, cautandu-i mirosul. M-am uitat la cer, cantarind norii din priviri. Nu puteam sa ma intorc in casa dupa atatea pregatiri, am pornit deci la plimbare cu gandul ca poate s-a intoarce ea. I-am gasit urmele pe flori si pe trotuare. Cerul inseninand se oglindea in cioburile ei si iarba mirosea a proaspat. Imi venea sa-mi ingrop fata in ea. Plimbandu-ma, am dat peste o alta buna si draga prietena, Marna, ceea ce m-a consolat dupa pierderea ploii. Am facut o multime de fotografii, cu care sa ma prefac ca totusi am gasit-o. Am mers prin toate baltile pe care le-am gasit, poate-poate mi-o intra apa in cizmulite, si m-am plimbat pe sub cele mai joase crengi, ca sa adun in par racoarea pe care mi-o promisese. Pana la urma m-a binedispus si am inceput sa zambesc singura. Ma simteam atat de linistita, senina, ca-mi venea sa imbratisez pe cineva. O fata cu un catel flocos in brate mi-a surprins privirea si mi-a zambit inapoi, un zambet larg, cu placere, nu zambetul obisnuit, politicos si rece al parizienilor. Am fost fericita. M-am intors acasa cu sentimentul unei zile bine traite.

M-am dus sa deschid fereastra, sa intre racoarea serii, si a inceput sa ploua iar. Tare, cu pofta, cu bulbuci, sub un cer pe jumatate senin.

P.S. Pozele sunt aici.

[Gavrochette]

(Scris azi noapte)

E 3 jumate. Noaptea. Mie nu mi-i somn.

Am incercat sa adorm pe la miezul noptii, cuibarita in bratele consortului. Canci. Am stat cu ochii in tavan pana mi-au intepenit. Nici urma de somn. Mi-am zis ca Mos Ene trebuie sa fi plecat pe la vreo petrecere, dupa ce i-a dat cu praf de sforait pe la nas lui Dani, care doarme ca un prunc. Cu diferenta ca pruncii nu mana porcii la jir, cum se zice prin Moldova.

M-am sucit si m-am rasucit pe toate partile. Mi-am numarat in gand vizitatorii din ultima vreme si i-am impartit dupa zile, orar, inaltime si culoarea chilotilor. M-am uitat iar la tavan. Nu se vedea nimic, cred ca de la intuneric. Alaturi, consortul sforaia cu atata pofta ca-mi venea sa-i dau una. De ciuda. Am ascultat motorul congelatorului si pe vecinul de la 3 tropaind pe scari la 1 noaptea, tropai-i-ar piticii pe creier pana i-o face cute. A inceput sa ploua, am ascultat ploaia, s-a terminat ploaia. Mi-am revazut amintirile din camin.

Pana la urma, am zis ca orele astea de culcare sunt prea devreme pentru mine, orice-as face, si am aprins veioza. Mi-am dat unghiile de la picioare cu roz. Mi-am smuls cele doua fire de par scapate de epilator. Si m-a pocnit inspiratia, ea care in ultimele doua saptamani a fugit de mine ca cela de tamaie, de-o trebuit sa fug si eu dupa ea, s-o prind de-un picior si s-o tin bine, ca sa mai scriu cate-un post.

M-am ridicat frumos, sa nu-mi trezesc viitorul sot, mi-am luat caietul nou-nout si virgin si stiloul si m-am furisat inapoi in pat. Si dai si scrie si scrie si scrie. Is pe la a zecea pagina. Pregatiti-va de posturi lungi, c-am avut insomnie si-a fost productiva. Am scris 3, am inchis caietul, am baut apa si mi-am dat seama ca tot nu mi-i somn. Am deschis caietul inapoi si l-am scris si pe asta. Ma doare incheietura, ca nu mai sunt obisnuita sa scriu cu stiloul. Parca sunt si obosita, ca incep sa scriu dezlanat si sa uit diacritice. Inspiratia imi adoarme. As rontai ceva, mi-e pofta de alune, dar niste anume kile depuse inestetic imi trezesc constiinta. Nu ma plac asa si oricum nu mai sunt alune. Rontaitul deci pica. De fumat m-am lasat. N-am chef sa citesc.

Se trezeste Dani, ma intreaba de ce nu dorm, ii spun ca nu mi-i somn, da sa raspunda si adoarme. Il invidiez.

[Anca_M.]

Frumos scris, e placut sa te citesc, sa stii ca nu esti singura care are insomnii, mi se mai intampla si mie sa ma ia somnul pe la 6 dimineata cand trebuie sa incep sa ma pregatesc de servici, ce fac eu cand nu pot dormi? Ma uit la un film, gasesc insomniaci ca si mine pe mess , citesc sau pur si simplu gandesc la toate si la nimic si pana la urma tot ma ia somnul, pe la 6 cateodata e drept dar....

[Gavrochette]

Sunt timida. Atat de timida, ca unii m-au crezut autista. Intr-o vreme devenise atat de rau, c-am ajuns sa-i cred si eu. In public (adica oricand mai era cineva pe langa Dani), ma retrageam intr-un colt, fie el si imaginar, si taceam. Traiam mai mult inauntrul meu decat in afara. De altfel, nici nu stiu de ce pun verbul la trecut, pentru ca toate astea se intampla in continuare.

Niciodata nu mi-au placut grupurile. La scoala, de mica, daca trebuia sa vorbim cu fata spre clasa, ma apuca plansul. De altfel, am evitat intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. N-am facut parte din vreo gasca, m-am imprietenit cu fiecare in parte – nu am probleme in a socializa cu o singura persoana. Dar cand sunt intr-un grup, gasca, adunare, colectiv sau orice altceva ce implica mai mult de o persoana, ma blochez. Nu stiu ce-o sa fac in fata publicului cand o sa iau Nobelul. Daca trebuie sa spun ceva, am emotii, ma inrosesc, iar ca sa evit toate astea, tac. Prin gand imi trec replici geniale, raspunsuri sclipitor de inteligente, argumente imbatabile, dar tac, altfel as capata atentia grupului.

In liceu, ca sa scap de timiditate – vezi, Doamne – am facut cursuri de teatru. Incercam, uneori cu succes, sa par relaxata, cool si amuzanta cand faceam exercitii. In paralel, ma imprieteneam cu fiecare coleg in parte, ceea ce-mi garanta procentul de public incurajator de care aveam nevoie. Alte exercitii imi erau odioase. Eu, cea cuminte, discreta si tacuta, trebuia sa imi inchipui ca vorbesc cu cineva aflat de cealalta parte a parcului si sa-mi urlu numele cat sa ma auda. Oroare. N-am ajuns pe scena si, retrospectiv privind, ma bucur. Se pregatise o piesa geniala („Regele moare”, a lui Eugen Ionescu), regizata si jucata foarte misto, cu care s-au luat mai apoi si multe premii. Cu mine pe scena, poate ar fi devenit un fiasco.

Teatrul a trecut (desi aveam oaresce talent), timiditatea a ramas. Imi place sa spun ca, de fapt, prefer rolul de observator de pe margine. Am devenit chiar buna la asta. Adevarul ca as vrea si eu sa fiu una dintre aceia cu carisma, care doar apar si devin centrul gravitational al grupului, liderii inascuti, pe care toata lumea ii place. Insa talentul meu de a tacea ar fi invidiat si de calugarii cistercieni, aia de vorbesc numai prin semne si numai la nevoie.

Cand am inceput sa fac naveta intre Romania si Franta, a fost si mai si. In primul rand, pe autocar faceam 48 de ore (sau mai mult, in functie de maiestria soferilor de a da peste ambuteiaje). Altii ar vorbi cu colegul de scaun, cu ceilalti calatori in pauze, ar lega poate prietenii. Nu eu. Eu am tacut, am citit si am batut recordul mondial la somn pe scaun de autocar. Cine se mai poate lauda ca a dormit 40 de ore aproape in continuu?

Apoi, dupa cum v-am zis, vine problema cu emotiile cand trebuie sa ma bag in seama. Mai ales in franceza. Aveam impresia ca uit tot, faceam greseli penibile, eu, cea care trecuse bacul (nivel avansat) cu 10. Ai lui or fi crezut ca sunt muta. Rezerva mea de pe vremea cand eram in Romania era, fata de cea din Franta, ca o majoreta echipata cu pompoane, high on sugar si Red Bull, fata de o testoasa de 500 de ani in perioada hibernarii. Nu scoteam un cuvant. La masa, mancam cuviincios, cu coatele lipite, fara un cuvant, fara zgomot, ziceam da la orice mi se propunea (da, am mancat pentru prima data melci numai ca sa nu ma mai intrebe de inca zece ori „dar de ce nu vrei sa gusti macar?”). Am rezistat totusi eroic in fata Roquefortului si a altor neamuri de-ale sale, comparabile la miros cu un starv de caine uitat vara la soare, decupat in bucati si indesat in sosete de cioban. S-a ras de mine cand am fost in vacanta cu el, parintii lui si matusa-sa Jocelyne: pana in Sud, timp de 10 ore, am tacut. In Sud, timp de o saptamana, am tacut. Ok, recunosc, am deschis gura in timpul meselor, ca sa zic ca nu mai vreau o portie de aia sau aialalta. Si ca sa intreb cine era in baie, ca voiam si eu. Plus alte maruntisuri, dar nu tineti asa mult la precizie, nu?

Bineinteles, in conditiile astea, viata mea sociala era pe moarte. Zic era, pentru ca mai mergeam in vizite la familia lui si, incet-incet, am inceput sa mai deschid gura. Mai schimbam si eu o vorba si cu altcineva decat consortul.

Apoi am cunoscut-o pe Lydia, si ea la fel de vorbareata ca mine. Cu ea, daca nu vorbim despre lucrurile pe care le aveam in comun, ma plang de consort si analizam ce si cum. Apoi ea zice de al ei (care de altfel zici ca-i frate geaman cu Dani, numai ca mai tanar. In rest, la fel de enervant din aceleasi puncte de vedere). Dupa ce terminam cu ei, tacem. Partea buna e ca stiu ca ea stie ca nu-s vorbareata, si ca stiu ca ea stie. Si invers. De aceea, tacerile noastre in doua nu sunt stanjenitoare. Tacem, ne plimbam, uneori conversatia se reinnoada de la sine, cateodata nu.

Dar cum Lydia are si scoala si job part-time, nu ne vedeam atat de des. Si-n afara de ea, nu mai ieseam din casa pentru nimeni, iar viata mea sociala m-a amenintat din nou ca se sinucide.

Am inceput sa fac depresii. La inceput rare, apoi cate una pe zi. Mi-era dor de tara si de prietenii mei, cu care stateam de vorba cu orele, tragand de o cafea si-o tigara. Nu-mi gaseam de lucru (si iata-ne ajunsi la momentul in care mi-am facut blog). Stiti ce s-a intamplat mai departe. Prin iunie eram intr-o stare atat de proasra, ca Dani a fost nevoit sa accepte faptul ca aveam nevoie de o intoarcere la radacini. V-am zis ca in timpul vacantei am fost guresa ca o vrabie si vesela ca un pitigoi.

Si intr-adevar, de cand m-am intors din tara, parc-o duc mai bine. Mai schimb o vorba cu vanzatoarele sau bibliotecara, unde inainte ma panicam doar la ideea asta. In familie, vorbesc mult mai mult ca inainte si observ ca lumea ma place si asa. Am cunoscut-o pe Alex, despre care pot sa va spun doar ca mi-a devenit repede cea mai buna prietena. Cu ea, vorbesc mai mult decat cu oricine de pe-aici (in afara de consort, cu care sunt totusi bot in bot zi de zi). Am indraznit chiar sa zambesc lumii pe strada si uneori mi s-a zambit inapoi. A ajuns chiar sa-mi faca placere sa intru in vorba, sa fiu deschisa, primitoare, zambitoare.

Ma schimb. Si asta ma bucura.

P.S. Poze noi. Am fost la plimbare cu un cuplu de prieteni veniti in vacanta la Paris.
P.P.S. Multumesc, Anca, imi face placere sa stiu ca-ti face placere

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 14 Aug 2008, 10:50 PM

[dascalita]

Imi place cum scrii! Ai toate sansele sa ajungi scriitoare, stii?

Iti doresc dimineti in care sa te trezesti cu zambetul pe buze si zile frumoase!

[Gavrochette]

Multumesc, pica bine complimentul, dat fiind ca vreau sa ma fac scriitoare cand o sa fiu mare
_________


"- Vino sa te joci cu mine - o pofti micul print. Sunt atat de trist.
- Nu pot sa ma joc cu tine - zise vulpea. Nu sunt imblanzita.
- A! iarta-ma - rosti micul print. Insa, dupa un rastimp de gandire, adauga:
- Ce inseamna "a imblanzi"?
- E un lucru care prea e dat uitarii - zise vulpea. Inseamna "a-ti crea legaturi" ... (...) Trebuie sa ai foarte multa rabdare. La inceput, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, in iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvant. Graiul e izvor de neintelegeri. Insa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce in ce mai aproape de mine ..."


Imblanzeste-ma. Sunt timida. Sunt sperioasa. Sunt salbatica.

Cand intalnesc pe cineva nou, sunt rezervata. Ca sa-mi ascund rusinea si temerile ("Daca se plictiseste?", "Daca apare o pauza?", "Daca zic ceva neinteresant?") sub masca mea prietenoasa. Am un zambet simpatic si sunt buna ascultatoare, compensatia naturii, ca sa fiu si eu buna la ceva in relatiile sociale. De fapt, m-am ascuns undeva in vizuina si ma rog sa nu se intample vreunul din lucrurile de care mi-e frica. Daca imi place de persoana in cauza, incep incet sa scot botul metaforic. Daca insa apare vreun element perturbator si nu mai am atentia ei, ma ascund inapoi.

Sunt ca vulpea Micului Print, salbatica. Trebuie sa te asezi in fiecare zi putin mai aproape. Sa nu faci miscari bruste, ca indata fug si va trebui s-o iei de la inceput. Trebuie sa ai rabdare cu mine, sa-mi asculti tacerile pana la capat, pentru ca am povesti de spus. Sa te fereasca Sfantul sa razi de mine, ca ma inchid imediat, de nu ma mai scoti din vizuina nici cu fum de ardei, si voi ramane pe veci neincrezatoare fata de tine.

Nici sa nu ma plictisesti. Daca te asezi mereu in acelasi loc, daca nu zici nimic, daca nu-mi arati vreun semn de interes, plec sa-mi caut un alt imblanzitor sau pur si simplu ceva mai bun de facut. E drept ca am zis ca nu-mi place sa fiu in centrul atentiei lumii, dar am si eu micul meu orgoliu de hranit si rasfatat. Daca-mi lauzi inteligenta sau modul de a gandi, o sa-l vezi cu labele-n sus, dand disperat din coada, fara rusine.

Daca ai reusit sa ma scoti din vizuina, ai gasit o interlocutoare oricand dispusa sa discute pe orice subiect vrei tu. Tin sa cred ca am lucruri interesante de spus si ca pot fi foarte amuzanta, daca sunt suficient de relaxata. De altfel, discutiile inteligente sunt momeala ideala pe care sa mi-o fluturi pe la nas, nu le refuz decat dimineata, pana la a treia cafea. Inainte de asta, creierul meu e capabil doar sa intretina conversatii usoare si sa dicteze "inspira, expira".

Putini au avut rabdare sa ma descopere, sa ma imblanzeasca pana la capat (iar aceia pot conta pe mine oricand, oriunde, orbeste). Multi se opresc cand isi dau seama ca sunt salbatica. Altii, cand vad ca nu ma apropii suficient de repede. Cei mai multi se opresc dupa ce m-au scos din vizuina. Cine mai are rabdare, azi, sa astepte sa descopere pe cineva si sa construiasca poduri si legaturi?

Multumesc, Ana, ca ai stat langa mine si m-ai suportat mereu. Multumesc, Bogdane, ca ai vazut mai departe de zburdalnicia de moment si de fata copilaroasa. Multumesc, Razvane, ca ai tacut, ai ramas, ai asteptat si ai ascultat cu atata rabdare. Multumesc, Alex, ca dupa toate ezitarile, nesigurantele, asteptarile, fricile, surprizele, ne-am imblanzit reciproc.

Dar tu? Vrei sa ma imblanzesti?

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 15 Aug 2008, 11:50 PM

[Gavrochette]

Mai intai de toate, ascultati aici.


Am facut o prostie, prostiuta, trasnaie sau, cum zicea sora-mea pe vremea cand era mica, dulce si inocenta - si peltica - o stanaie.

Voiam sa umplu ceva cu apa la chiuveta din baie, asa ca am lasat recipientul sub robinet si m-am dus in camera sa mai vorbesc pe mess. Intre timp, m-a sunat si consortul si m-a tinut de vorba, in timp ce eu ascultam apa la baie curgand si ma gandeam ca "parca vezi ca il inund pe vecinul de jos". Dani inchide in sfarsit, ma duc in baie, recipientul evident plin - si observ ca apa in plus, in loc sa curga in chiuveta, cursese pe langa...

Bun, nu-i nimica, imi zic. Pun mana pe burete, sterg cat pot pe dupa dulapul de sub chiuveta, fericita ca n-a curs chiar asa mult. Si-mi simt sosetele ude. Un paraias curgea molcom de sub dulapior spre mine. Inghet un moment, apoi insfac dulapiorul si-l tarai deoparte, hotarata sa sterg tot pana nu vine vecinul dupa mine cu coada de la mop. Cand colo... dedesubt, ditamai balta se lafaia frumos pe gresie, intinsa pana sub masina de spalat, hotarata, ea, sa-mi dea batai de cap. Ma uit lung la ea, ea se uita lung la mine, ranjind probabil satisfacuta in mintea ei de balta. Clar, buretelul meu n-avea nici o sansa in fata obezei. Caut deci toate carpele disponibile prin casa, le insir pe jos, le mai intind pe unde nu ajungeau, le storc din cand in cand, dar balta nu scadea nici de-al naibii. Eu stergeam, ea revenea de sub masina de spalat.

Dedesubt, aud usa deschizandu-se si pe urma pasi pe scari. Pfooaaii, panica, vine vecinul sa faca scandal. Ma gandesc repede ce-as putea sa-i spun ca sa nu pic de copchilita ametita si iresponsabila si hotarasc sa fac pe victima, "spalam pe jos, mi s-a facut rau si am rasturnat galeata, scuze...". Dau in continuare cu mopul pe langa carpe, apa tot revenea, noroc ca vecinul nu venea la mine, ca eram deja destul de stresata si asa.

Dupa multa vreme, munca si carpe stoarse, in sfarsit balta pare sa se micsoreze, in schimb e un miros de mucegai ud in baie, ceva de groaza. Asa ca am profitat ca tot mutasem tot ce se putea pe-acolo si-am si spalat cum trebuie. Si iaca, trasnaia se termina cu bine!

Vorba cantecului, "fallait pas me laisser sans baby-sitter!"

[Gavrochette]

Am intalnit si functionari de treaba

Da, am ajuns s-o spun si pe asta. Sa pun bazooka deoparte si va povestesc de ce.

S-a plecat de la o mica problema, nu intru in detalii (pe scurt, voiam sa scot bani de pe card si nu stiam ca am o suma limita pe saptamana, asa ca a trebuit sa ma duc la banca).

Conversatia a inceput cu dreptul, tipul de la ghiseu a intrebat cine-i pentru rendezvous cu consilierii, noi am zis ca am venit pentru bani si el ne-a zis, razand, sa iesim ca nu mai are. Ne-a poftit apoi la ghiseu si i-am povestit despre problema la bancomat si mi-a explicat, zambind, care-i treaba cu limita aia. Mi-a dat formularul de completat, eu i-am zis ca nu-mi stiu numarul de cont (da, stiu, rusinica), Dani s-a scuzat ca el imi tot spune sa-l invat pe de rost, tipul a ras si i-a zis sa ma pedepseasca, sa ma invat minte. La care Dani s-a aplecat si m-a sarutat, iar functionarul a ras si mai tare si a zis ca nu asa o sa invat.

Mi-a cerut apoi buletinul, s-a uitat la el crucis si l-am lamurit cum se citeste (de la stanga la dreapta, dupa informatia binevoitoare a lui Dani), ca pentru neromani e mai greu de descoperit unde-i data de nastere. Am glumit un pic pe tema actelor de identitate de prin diverse tari, i-am aratat si permisul (francez) ca sa se asigure ca nu l-am mintit cu data si mi-a dat banii. Pe care i-am inmanat consortului, zicandu-i "Uite draga, pentru vasele spalate saptamana asta". Sa fi vazut ce fata a facut tipul, eram pe jos de ras. Dupa ce mi-am tras sufletul, i-am explicat ca de fapt sunt pentru nunta; ne-a felicitat, ne-a intrebat cand si unde si ne-a zis ca stie restaurantul, "e ala cu piscina, nu?". I-am zis ca da, iar el mi-a dat de inteles ca s-ar putea sa aterizez in ea in timpul petrecerii. Am plusat, plangandu-ma ca nu stiu sa inot, la care Dani s-a oferit, galant, sa ma salveze, cu trandafirul intre dinti. Radeam ca niste ametiti toti trei la ghiseu, ba si colega lui de alaturi chicotea, iar clienta ei radea si ea fara sa se ascunda. Ne-am luat la revedere intr-un sfarsit, cand au inceput sa mai vina omuleti si l-am lasat sa-si vada de treaba (desi parea ca avea mai mult chef de distractie decat de munca).

Iata deci ca exista si functionari simpatici, ceea ce rascumpara pacatele colegilor lor din spatele diverselor ghisee.

[Gavrochette]

Demult, am vazut o leapsa foarte interesanta pe blogul "Rezistenta urbana": ce i-ai arata unui turist strain venit sa-ti viziteze orasul?
Am raspuns in sfarsit azi, dar cum, daca as copia textul aici, s-ar pierde pozele, mergeti voi pe blogul meu si cititi acolo. Promit ca data viitoare pun postul aici

[Gavrochette]

Legile lui Murphy sunt impotriva mea

Fidel legilor de gen "Daca esti la o coada de 2 persoane, cea care plateste se câcâie o ora" si "La casa Mai putin de 10 articole e mereu cea mai lunga coada", precum si "Cand te grabesti cel mai tare, atunci statul la coada dureaza cel mai mult", destinul meu s-a hotarat sa se distreze. Da, pe seama mea, evident.

Prima intamplare: ieseam de la film, la 9 jumate, si a trebuit sa trecem pe la Carrefour sa mai luam trei lulele, trei surcele care ne lipseau din gospodarie. Bineinteles, la o ora asa devreme, toti erau la cozi, in loc sa se uite naibii la NCIS, House MD si Insula tentatiilor pe la casele lor. La toate casele de marcat erau cozi de cel putin douazeci de persoane. Noi si ale noastre trei fleacuri ne-am indreptat, normal, spre cele doua deasupra carora scria, cu litere mari si de tipar, moins de 10 articles. La una din ele erau patru persoane, la alta una care se pregatea sa plateasca. Ghiciti la care ne-am asezat. Corect, la ce de-a doua, si asta a fost prima noastra greseala. Tipa respectiva cumparase doi litri de apa plata si nu-si gasea cardul de fidelitate. Mi-am zis ca nu-i ia mult sa scotoceasca prin geanta microscopica si am incercat sa ignor crampele teribile din stomac, aparute, tot fidele legilor lui Murphy, in momentul cel mai inoportun. Ei, as. Nu si-a gasit cardul, dar n-a renuntat la cele 0,002 centime pe care le castiga pentru apa aia. A intrebat-o pe vanzatoare daca e ok sa-i dea codul cardului, femeia i-a zis ca da, aia iar a inceput sa caute printr-un carnetel, puricand fiecare pagina, de parca afurisitul de cod era incriptat foarte complicat pe undeva. Am inceput sa bat din varful piciorului, semnul ca situatia incepe sa ma calce pe nervi; si cum nervii nu fac bine la stomac, s-au inrautatit si crampele. Imi venea s-o iau pe tanti de cap si sa-i bag carnetelul pe gat.

Intre timp, la casa de alaturi trecusera cele patru persoane si mai venisera doua. I-am zis consortului, care era in spatele meu, ca ne mutam la cealalta, el s-a uitat la mine ca vitelul la usa de termopan, i-am mai zis o data, mai tare, el nu stiu la ce dejtu' meu se gandea si pana s-a prins, au mai venit doi clienti la cealalta coada. Am oftat adanc, am strans din dinti si m-am uitat la matracuca imperturbabila care-si suna familia sa-i gaseasca afurisitul de card si sa-i dea codul. M-am intrebat, cu voce tare, ce vrabia ma-sii cumparase asa important de nu mai putea de rahatul ala de puncte castigate, o nava spatiala?! Ei, pe naiba, as fi avut mai multe rezultate vorbind cu un urangutan senil. La coada cealalta trecusera toti, ba chiar si cei veniti dup-aia. M-am uitat implorator la casierita, indoita de mijloc de la durerea de stomac, si ea a dat din umeri, resemnata. Am vrut sa-i zic dobitoacei de cliente ca-i platesc eu centimele alea amarate, ba ii dau un euro intreg si nou-nout, numai sa se duca dracului acasa cu sticlele si cardul si tot. Cand am deschis gura, Dani m-a luat in brate - probabil mi-a simtit pornirea - si m-a strans tare la pieptul lui. L-am strans si eu, dorindu-mi ca idioata sa dea faliment si sa-i ramana numai aia doi bani in fundul gentii sau sa fi fost insarcinata si sa mi se rupa apa, ca sa trec inaintea ei, si in cele din urma, cand am zis ca mor ori de nervi ori de durere, a terminat si s-a carat. Sta-i-ar cardul in gat.

A doua zi, eram cu Alexandra la un magazinas de cartier sa luam paine si numaistiuce, un fleac oricum. Dimineata fiind, erau deschise numai doua case de marcat, iar la fiecare era cate o persoana. La una era un nenea cu un carucior plin cu varf, la a doua o tanti cu un cos pe jumate plin. Cum n-am retinut nimic din lectiile destinului, m-am mutat de la prima la a doua. Trece tanti, vanzatoarea ii zice cat are de platit si scoate individa un pumn de bonuri de reducere din geanta. Am vazut negru. Avea vreo treij' de bonuri de cate 20 si 50 de centime pe care s-a apucat sa le socoteasca. Evident, cum un astfel de personaj n-are cine stie ce creier, s-a incurcat de vreo 5 ori si tot a luat-o de la capat. Mi-am zis ca o asemenea absurditate e peste puterea mea de suportare si am dat sa ma mut la prima casa de marcat. Pana m-am intors sa ies de la coada si sa ma mut, hop un alt nenea cu un carut de-o tona, tot plin. Vanzatoarea a inceput sa rada, mie mi-a venit sa-i dau peste ochi si m-am pus pe asteptat. Puteam sa-mi fac si cort acolo, ba sa-mi gatesc si micul dejun, pana a terminat idioata de socotit si de inmanat bonurile. Sa mai spun ca la casa de alaturi cei doi neni isi terminasera demult treburile cand am reusit si eu sa trec?...

Buuuun... Nu multa vreme dup-aia, m-am dus iar la acelasi magazin sa-mi iau zahar. Numai zahar, dura 5 secunde sa trec pe la casa si sa ma tirez. Ia ghiciti ce ma astepta. Exact. La 10 case erau 10 cozi. De 30 de persoane cel putin. Sub nasul meu, coada cea mai scurta - dau sa ma asez, cand casiera imi zambeste cu toti dintii si-mi zice ca inchide. Explicati-mi si mie, care stiti, de ce *$@&£µ ciorii, cand sunt cozi imense la toate casele de marcat, 5 sunt inchise si una se inchide sub nasul omului?!? Si ce naiba vrea Murphy asta de la mine?!

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 26 Aug 2008, 05:35 PM

[(Afrodita)]

Mai fata, tu ai probleme gen anger management, zau asa!

Ce te streseaza pe tine de fapt de rabufnesti asa la toate nimicurile?

[Gavrochette]

ma streseaza prostia altora care nu se uita ca nu traiesc singuri in orasul asta. si anger management nu-mi trebe, ca inca n-am batut pe nimeni si nici n-am facut crize de isterie in public. ma defulez pe blog, sa rada altii si sa-mi treaca mie.

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 27 Aug 2008, 12:45 PM

[Gavrochette]

Pourtant quelqu’un m’a dit que tu m’aimais encore, serait-ce possible alors…

Mergeam cu ochii in jos, cu gandurile aiurea si fredonand un cantecel de dragoste, cand o sclipire rosiatica printre firele de iarba mi-a atras atentia. O castana. M-am aplecat si am cules-o; am ridicat ochii spre cerul albastru inchis si lumina lui racoroasa mi-a spus ca da, a venit toamna. Pana atunci o banuisem doar ascunsa in mirosurile vestede ale serii si palidul galben al catorva frunze, dar iata ca era aici. Degetele mele mangaiau, fara sa bag de seama, rotunjimea alunecoasa si tare a castanei.

As fi vrut sa ma asez in iarba, acolo, pe marginea strazii, sa ma sprijin de coaja albicioasa a copacului si sa ma uit printre frunze la toamna. In loc de asta, amintirile mi-au napadit mintea; imagini, sunete, desene. Eu, mica, fugind prin parc si imprastiind frunzele; fosnetul lor uscat in timp ce pluteau, castanele, rosiaticele, splendidele castane ce ma pandeau din iarba ca niste mici comori, cu care imi umpleam poala rochitei, buzunarele si mainile, pe care le insiram in toata camera ca sa-mi fac din ele jucarii.

Aveam pe atunci o carte minunata, "Jucarii din natura", cu atatea desene atragatoare, ca ma tinea lipita de ea ore intregi. Priveam cu nesat zecile, sutele de jucarii pe care mi le puteam face odata cu venirea toamnei si-mi adunam material. Lili cea blonda ramanea uitata in balcon, Rebecca, frumoasa mea papusa bruna, era parasita in sertar, alaturi de bucatile de carpa colorata din care ii faceam haine, de acuarelele care ma fascinasera pana atunci si de creta colorata cu care desenam, pe asfalt, calutul cocosat. Trageam de mama si de tata sa ma duca in parc si, acolo, ma uitam in jur la bogatiile care ma asteptau sa le culeg si sa le duc acasa. Castane, ghinde, frunze galbene si rosii, toate promiteau ore de desfatare. Adunam tot ce puteam si, odata acasa, confiscam trusa de scule a tatei si cutiile de chibrituri si ma apucam de mesterit. Ghindele, cu palariutele lor, deveneau capetele unor papusi minuscule, cu brate si picioare de bete si cu fetele colorate cu carioca, ce locuiau in camere de carton cu mobila de castane si covor de frunze, conduceau masini cioplite in maduva de porumb si calareau elefanti de nuci cu trompe de sarma. Jocul asta ma absorbea cu totul si nu ma desprindeam pana nu ramaneam fara materie prima pentru mai multi omuleti si mai multa mobila. Ce conta ca sfredelul lui tata era plin de miez de castana, de nu mai gaurea nimica, ce conta ca pe jos erau numai firimituri de ghinda, bucati de frunze si coji de nuci care intrau, perfide, in picioarele ce se plimbau desculte prin locul meu de joaca, sau ca trusa de scule era imprastiata prin toata casa si ca nu mai erau chibrituri. Eu eram fericita.

On me dit que le bonheur est à portée de main, alors on tend la main et...

Am uitat de mine, am uitat ca acus ma marit si n-am pantofi, am uitat ca mi-e dor de prieteni, ca lipseste aia, ca trebuie sa cumpar celalalta... Rasucesc in mana castana si-i pipai pielea dulce, zambind, cu mintea departe, soptind „on me dit que nos vies ne valent pas grande chose, qu’elles passent dans un instant comme fanent les roses...” si totusi clipa asta dureaza, dureaza, timpul s-a dilatat sub puterea amintirii, sunt acelasi timp fetita incantata si fata ce zambeste cu gandul la ea insasi si... sunt fericita.

Serait-ce possible alors....

A venit vremea castanelor.



P.S. Cantecul e aici: http://www.trilulilu.ro/denisaesk/e981f06ecb8baa

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 30 Aug 2008, 06:54 PM

[(Bonsai)]

Sa nu te puna aghiuta sa nu pozili cu tine din ziua cea mare.

[Gavrochette]

stei fara griji, ca daca nu le pun aici, le pun in alta parte si dau linc la cei care vor

[Gavrochette]

Zambete de azi

M-am trezit la 6 jumatate, proaspata si cu ochii nelipiti de somn - si in plus cu senzatia ca ma asteapta ceva frumos.
***
Afara ploua marunt, mirosea a toamna uda si nu era frig. Ziua perfecta. Cafeaua era fierbinte, tare si dulce. Machiajul mi-a iesit foarte bine. Mi-am luat jeansii stramti, camasa baieteasca, vesta stransa pe talie, botinele cu toc preferate, mi-am tras pe ochi sapca de Gavroche. Ma simteam sexy si mi-am amintit ce mult imi placea, cand eram mica, sa ma port ca un baiat.
***
Fotografia cu picioarele goale prin trifoi a aparut intr-un feature pe deviantArt.
***
O fata frumoasa, blonda, cu ochi verzi, mi-a adresat unul din cele mai minunate zambete pe care le-am vazut in ultima vreme.
***
Am intalnit o fetita de vreo 3 anisori, creola, cu paltonas roz, ghiozdanel roz, bucalata ca o papusa si cu parul cret-cret de-mi venea s-o mananc, de dulce ce era.
***
Am trecut pe langa un grup de patru-cinci barbati intre 45 si 55 de ani si au inceput sa rada toti. Unul dintre ei m-a strigat "Hé Gavroche! Bonjour 'tite ch'ti!". Am inceput sa rad si eu si am dus mana la sapca, in semn de salut.
***
M-a amuzat o bruneta draguta, care purta un tricou cu mesajul "A blonde never looked this good".
***
M-am simtit foarte bine in corpul meu subtire, imbracat baieteste, pe tocurile pe care gleznele nu mi-au ezitat nici macar o data.
***
Deci da. Azi a fost o zi minunata.

[Gavrochette]

04 septembrie 2008
Ma pun pe scris. Oficial

Tot clocesc niste idei de vreun an in legatura cu un roman, dar tot imi fugea inspiratia si aveam si un blocaj cauzat de nescris prea multa vreme. Mai greu e ca, inainte, adica pe vremea cand scriam (aproape) zilnic, cand eram acasa, aveam tabieturile mele: scriam numai pe masa din bucatarie, noaptea, dupa vreo doua cani de cafea tare de-mi zbarnaia sangele, cu alta cana plina pe masa si fumand ca turcul. Cum imi murea inspiratia, paf! o tigara si parca gandeam mai bine. Reciteam o fraza-doua si ma puneam iar pe scris.

Problema e ca acuma nu mai fumez, nu pot scrie noaptea, ca doarme consortul, mi-am pierdut obisnuinta de a scrie cu stiloul, iar calculatorul ma blocheaza cateodata... deci trebuie sa-mi fac niste tabieturi noi. Se pare ca sunt un fel de capcana pentru inspiratie sau de reflex pavlovian: cum ma asezam la masa cu caietul in fata si-mi aprindeam o tigara, creierul intra in modul "scriituri" si nu ma mai opream cateva ore.

Totusi, de ceva vreme ma tot mananca degetele si parca-parca as scrie, mi-e pofta, mi-e dor si simt nevoia sa o fac, desi o idee bine definita tot n-am. Dar o sa ma arunc in apa, vorba frantuzului, si-oi vedea eu atunci ce fac mai departe. Tineti-mi pumnii.


08 septembrie 2008, 10:44
Blocaj de scriitor

M-am apucat intr-adevar de scris. Aveam chef, aveam ceva inspiratie, ma mancau degetele, numai semne bune, ce mai. Pe urma, in fata foii de Word, blocaj. Ma uitam la ea, asa mare si alba si goala, si nu-mi mai gaseam ideile. Am scris o pagina, si aia proasta, in doua ore, cu greu, eu care, acum vreo doi ani, umpleam caietele fara probleme. Am inceput sa-mi pun intrebari, daca sunt cu adevarat pregatita sa scriu ceva atat de complex cum e un roman, mai ales cu asemenea blocaje. Si cred ca nu. In schimb, m-am hotarat sa-mi dezmortesc mana cu texte scurte, povesti, hai cel mult o nuvela. Si asa, pagina aia de inceput de roman a fost demontata pe bucatele, corectata, taiata, rescrisa. Cand a fost vorba insa de continuat... Dap. Alt blocaj.

Eram exasperata. Trebuia neaparat sa gasesc ceva care sa-mi dea pofta de scris. Muzica n-a mers, cafeaua nu era destul de tare, de citit nu aveam timp. Am inceput sa-mi sacai prietenii, plangandu-ma ca nu pot sa scriu si ca nesimtita de inspiratie a fugit cu altul. Pana la urma, unul dintre ei, ramas in pana de solutii, mi-a zis sa inchid laptopul, sa pun mana pe pix si sa scriu la modul clasic. Eram neincrezatoare, ca stiu ca nu mai am rabdare sa scriu de mana, dar mi-am zis ca de pierdut nu aveam ce pierde. Mi-am luat caietul cumparat de mult pentru asta, un pix cum imi placea mie (da, am preferinte la pixuri, recunosc, daca nu scriu cum vreau eu, ma blocheaza si asta), am inchis laptopul si....

...Am scris cinci pagini pe nerasuflate. Victorie! Prinsesem muza de un picior si o tineam strans. A trebuit sa ma opresc, de oboseala, din cauza ca ma culcasem foarte devreme, la sase dimineata, si ma trezisem la unspe. M-am bagat in pat, triumfatoare, cu gandul sa termin povestea azi.

Prin urmare, dragii mosului, termin cafeaua asta si ma duc la scris.


09 septembrie 2008
Victorie!!

Dupa multe si lungi lupte cu inspiratia, lenea si alte piedici, am castigat! Ma doare capul, ma dor ochii, ma dor degetele, dar am terminat povestea! Sunt atat de mandra de mine, de nu va puteti inchipui. Dar nu mai scriu in viata mea peste 30 de pagini intr-o zi jumate, ca ma apuca damblaua.

Acuma sunt oarecum in dubii. As cere parerile unora, dar nu ale oricui. Cred ca o sa-mi mai deschid un blog, accesibil numai cu invitatie, unde sa-mi pun scriiturile. Care din voi va simtiti in stare sa cititi si mai ales sa criticati in amanunt si cu seriozitate, lasati-mi adresele de gmail pe mess (IDul e in profil) sa va trimit invitatii.

Si-amu va zic noapte buna, ca-mi pica ochii in nas de somn si maine iar am trebi *le sigh*

[Gavrochette]

Dupa cum unii dintre voi stiu, maine dimineata pornim (noi doi si socrii - nu, nu ma plangeti, sunt oameni tare de treaba) spre Spania, unde o sa stam cu dejtele de la picioare in evantai pe plaja timp de doua saptamani. Cum acolo n-o sa am net si cum imi sunteti dragi, v-am scris niste posturi dinainte, programate sa se publice singure, ca sa nu ma uitati. Am de gand sa ma intorc bronzata, mai slaba pe unde trebuie si cu muschii lucrati de la alergat dimineata prin apa, sa moara parizienii de ciuda, plus cu niste carti citite (am vreo 8 in valiza, s-a crucit consortul cand a vazut), ba chiar cu inca o bucata de poveste scrisa. Singura mea grija e ca nici unul nu vorbim spaniola, dar ce mai conteaza? Le-om face desene si ne-om intelege.

Prin urmare, dragii mosului, va zic la revedere si ne mai vedem peste doua saptamani! Va promit ca va aduc poze si suveniruri

[N.V.]

Concediu fain Gavro!

Las' că nu-i bai că voi nu ştiţi spaniola: probabil nici ei nu ştiu franceza, dar fac prinsoare că ştiu suficientă română cât să vă înţelegeţi.

[Gavrochette]

sa stii ca la restaurantul hotelului am dat peste o chelnerita romanca in rest multi vorbeau un pic de franceza, o mai rupeam si eu pe spanioleste, ne-am inteles

[N.V.]

Bine-bine, da' vrem detalii şi pozeeeeeeeeee!

[Gavrochette]

Poze aici http://www.flickr.com/photos/31102724@N03, povesti mai incolo ca mi-e lene

[Gavrochette]

Intrebari de salvat lumea (partea intai)
- unul din posturile programate sa se publice singurele cat am fost in vacanta -


Acum ceva vreme, Peculiarme a anuntat ca vrea sa salveze lumea si sa gaseasca ceva bun in oameni, asa ca a pus niste intrebari si m-am oferit sa raspund. Ce-i drept, suferind eu de o mare si de neinvins lene, am tot amanat. Acum profit de lipsa de inspiratie si de nevoia de a scrie ceva dinainte, ca sa aveti ce face cat voi fi eu in vacanta, m-am hotarat sa-i raspund.

Prima intrebare era deci: de cate ori ai fost ajutat complet dezinteresat si de cate ori ai ajutat tu complet dezinteresat? Buna intrebare. Cred ca va trebui sa incep prin a ma lauda pe mine insami, ca faptele necesare imi revin mai repede in memorie.

Nu pot sa spun ca-mi voi aminti destule lucruri ca sa dau un raspuns complet, dar voi profita de slabirea memoriei mele (eh, batranetea asta...) ca sa nu ma laud totusi prea mult si sa-mi pierd vreun fan.

Am fost crescuta in spiritul crestin de catre mama, insa pana la o anumita varsta aveam un mare blocaj cand invatatoarea ne dadea drept tema de compunere "ce fapte bune ati facut azi". Eram suficient de egoista cat sa nu dau covrigul meu unuia caruia ii era mai foame decat mie si sa stramb din nas cand mama aducea acasa copilasi jigariti, flamanzi si murdari pe care ii baga in cada plina cu apa fierbinte, ii punea la masa cu noi si-i culca in cearsafurile "pentru musafiri". De asemenea, din alte motive insa, nu voiam sa-mi ajut colegii de generala sa-si faca temele, desi eram premianta clasei, decat cu plata.

Incerc sa-mi amintesc totusi cand am facut unul din primele lucruri bune din viata mea. Cred ca temele la franceza pentru Ana si cele la fizica pentru restul clasei (asta in liceu, ca noii colegi erau mai simpatici) nu se pun; si cred ca nici adunatul diverselor mâţe, pui de vrabie cu cas la gura, pitigoi accidentati si catei de toate neamurile si adusul acasa, spre disperarea mamei, nu conteaza la numaratoare, ca de astea face toata lumea. Iata ca iar am un blocaj, la fel ca acum paisprezece ani; ma uit la monitor, imi scormonesc amintirile si nimic... Hopa, ia stai asa. Cred ca am gasit una!

Eram, cred, printr-a saptea si stateam in banca cu Lavinia. Eu, pe vremea aceea, eram buna la mate, ea avea numai 6 si 7. Intr-o zi, profesoara ne-a dat ocazia de a capata un 10, ravnit de toti tocmai pentru raritatea cu care era primit. Era vorba de o problema, destul de complicata, cu limita de timp; primii dintre noi care s-ar fi prezentat la catedra cu solutia corecta, ar fi incasat mult-dorita nota. Am terminat problema la timp ca sa fiu eu prima si tocmai ma pregateam sa ma ridic, cand Lavinia m-a rugat, in soapta, s-o las sa copieze, ca alta ocazie sa-si indrepte media n-ar fi avut. Am ezitat destul de mult, caci partea mea egoista voia zecele, insa cealalta parte imi amintea ca Lavinia imi era prietena si voiam s-o ajut. Am acceptat pana la urma sa o las, dar cum scria prea incet, ne-au luat-o altii inainte si am ratat amandoua ocazia.

Imi amintesc si ca intr-o zi, printr-a unspea, a venit la mine o colega care-mi era destul de apropiata si m-a rugat sa-i fac un serviciu. Parea destul de stresata, in pragul lacrimilor, si am tras-o intr-un colt sa-mi povesteasca. Mi-a zis ca ceruse pedagogului un bilet de voie pentru o noapte - statea la internat - si-i spusese lui si mamei ei ca sta la mine, cand ea se dusese la iubitul ei. Maica-sa ceruse, bineinteles, numarul meu de fix, ca s-o sune pe mama, sa verifice alibiul. Aoleu. Trebuia deci s-o conving pe mama sa minta. Mama care n-a mintit in viata ei, nici ca sa evite certurile cu tata, nici ca sa iasa cu basma curata dintr-o belea, nici ca sa obtina ceva. Situatia se prezenta sumbra. I-am explicat fetei toate astea si am zis ca o sa incerc sa fac ceva, in cel mai rau caz sa raspund eu si sa ma dau drept maica-mea. Ea a rasuflat usurata si s-a mai relaxat. Acasa, insa, nu stiam cum sa abordez problema cu mama. M-am tot invartit prin bucatarie, rumegand tot felul de planuri, cu frica totusi sa nu se prinda de ceva si sa ma intrebe ce am, inainte sa fiu eu pregatita. Pana la urma, am riscat si, prin invaluire, pe de departe, am pus intrebarea arzatoare. Bineinteles ca mama a refuzat cu incapatanare, orice argument i-as fi adus eu; am plans, am pledat, ma si vedeam in pielea bietei fete, in fata parintilor cu cureaua in mana. Am plans o zi intreaga, am negociat, am promis o multime de chestii, precum si ca fata urma sa vina sa-si ceara scuze de la mama, pentru ca o punea intr-o asemenea situatie, si pana la urma am castigat. Pacat ca mama Cristinei n-a sunat niciodata...

Imi mai amintesc ca aveam un prieten care, iremediabil bolnav fiind si cu multe probleme de tot felul pe care nu le mai putea duce, voia sa se sinucida - e inca in viata, cu ceva probleme rezolvate si cu planuri de plecari in tari mai calde unde exista tratamente; mai multi care au gasit in mine un umar pe care sa planga si o mana care sa le dea servetelele, o ureche care sa-i asculte injurand sau protestand; am imprumutat si bani ca sa-i scot din belea si nu i-am cerut inapoi cand am stiut ca omul n-avea de unde si altele de genul asta.

De cate ori am fost ajutata complet dezinteresat? Nu-mi amintesc o cifra exacta, dar stiu ca Ana m-a sustinut foarte des cand eram la pamant, m-a furnizat si alibiuri de cateva ori; Florin, un prieten mecanic, mi-a reparat masina de nenumarate ori, fara sa-mi ceara nimic in schimb, de incepuse sa-mi fie rusine si sa-l mai intreb de ce nu-mi merg una sau alta; prima data cand ne-am intalnit eram lesinata (la propriu) de foame, n-aveam bani si m-a dus la restaurant, unde m-a obligat sa mananc mai mult decat puteam duce (multumesc, Florine, pacat ca nu mai dai semne de viata). Ian a venit dupa mine la gara in Iasi (desi el nu statea in Iasi) la 5 jumate dimineata, dupa vreo doua luni de prietenie (si consolat pe umarul sau virtual) pe mess; Mihai, fostul iubit, a venit pe jos pentru aceeasi treaba pe la 3 noaptea (nu mai zic de cate ori m-a ajutat cu alte diverse, in legatura cu calculatorul), altadata a venit la 10 jumate la mine sa ma consoleze dupa o cearta cu dobitocul cu care eram atunci, m-a hranit si imprumutat cu bani de numaistiucate ori; Alina, ametita de vara-mea care mi-e prietena cea mai buna de pe la 3 ani, m-a gazduit cand am fost la Bucuresti si a venit sa ma astepte la autogara la 6 (dupa cum observati, calatoresc mult noaptea, hahaha), plus alte fapte bune de care nu-mi mai amintesc, dar pentru care ii multumesc oricum; Loky, care m-a gazduit cand gazda oficiala a luat-o razna, de a trebuit internata la Socola; Manuel, care si el m-a gazduit la Bucuresti, desi i-am picat pe cap pe neasteptate si ar fi putut sa ma refuze foarte usor; la toti astia se adauga oamenii care ma cunosc doar in lumea virtuala, dar care m-au suportat si sustinut cand am trecut prin momente grele: Bogdan, Razvan, Delphine.

Da, mai exista oameni care stiu sa fie Prieteni, si le multumesc pentru tot. La randul lor, se pot baza pe mine pentru orice imi sta in puteri sa fac.

[Gavrochette]

Lectia de echilibristica

Azi aveam programare la oftalmolog. Cum nu stiam unde-i, l-am intrebat ieri pe nenea Google Maps si mi-a zis ca nu-i departe. De fapt, imi spunea ca respectivul cabinet e la 3 minute de mers pe jos. Asa ca azi, dupa indelungi deliberari cu mine insami pe tema "cu ce sa ma incalt" - ca doar sunt fata, nu - m-am hotarat sa-mi iau pantofiorii mei negri, adorabili si sexy si tocuri de 12 cm. Ca o precizare, am obiceiul sa port tocuri tot timpul si antrenamentul necesar sa port unele atat de inalte, deci nu-i o decizie sinucigasa, da? Asa. Motivul principal pentru care am hotarat sa-i port azi a fost ca nu aveam mult de mers, nu de alta, dar trotuarele din zona nu-s "la nivel european", ci mai mult inrudite cu cele de acasa. Buun.

La 12 fara un sfert am plecat de acasa. Programarea era pentru 12 fara zece. Apare prima piedica pe care uitasem s-o iau in calcul la plecare: ca sa ajung la strada, am de urcat o panta. Cam lunguta. Oftez, Dani se enerveaza ca o sa intarziem, ma trage de mana sa merg mai repede, eu tac. Cine m-a pus sa-mi iau tocuri pe panta? Ma consolez la ideea ca oricum ajungem repede si n-o sa ma doara gleznele de la putin efort in plus. Ajung cu bine pe trotuar, traversam si apare alta problema: Dani zice ca-i la stanga, ca asa i-a zis cutarescu, eu o tin pe-a lui Google ca-i la dreapta, el se enerveaza iar ca intarziem, eu ma enervez ca iar nu ma asculta, pana la urma o luam la dreapta. Dupa doua minute de mers in tacere, ajungem la numarul ...92?! Trebuia sa fie 204! Bineinteles, el nu pierde ocazia sa rada de mine ca, vezi Doamne, nu stiu sa citesc o harta. Cu privirea mea de ai-grija-ce-spui-ca-risti-un-toc-in-frunte (da, pot sa lovesc atat de sus), ripostez ca nu-i vina mea daca Google nu stie sa numere. Prin urmare, am facut un maaaaaaaare ocol, pentru ca, de fapt, trebuia sa o luam la stanga. Ma mai asteapta deci multe si lungi minute de mers.

Ma ia groaza. Cei 500 m care-mi raman sunt alcatuiti din trotuare strambe, denivelate si pline de gauri, apoi din pavaj de piatra cubica. Mai rau decat oricare din muncile lui Hercule. Imi vine sa las totul balta sau sa ma descalt si sa merg in ciorapi. Ma uit la Dani, cu speranta ridicola ca ma duce in brate pana acolo. Vezi de nu; ce, e cumva cavalerul in armura stralucitoare? Ei, asa ziceam si eu. Nici in spate nu ma poate duce, ca-s in fusta maimultdecatfoartescurta. Imi adun tot curajul, il tin bine - ca nici lui nu-i placea perspectiva - si pornim la drum. Dupa zece pasi, ma apuca plansul interior, glezna dreapta se incapataneaza sa nu ramana chiar asa dreapta, mi-e frica sa nu mi-o scrantesc, tocurile sunt prea subtiri ca sa-mi dea stabilitate pe un teren pe care ar fi mers doar un 4x4 al pantofilor, cum ar fi tancurile latarete gen André, ma dor oasele mainii pe care mi-o strange Dani de frica sa nu cad, strang din dinti, imi incordez pulpele si merg. Nimeni nu trebuie sa observe ca sufar.

Dupa o buna bucata de timp - dupa ceasul meu interior, bineinteles - ajungem la partea pavata si respir ceva mai usurata. Macar aici trotuarul nu e inclinat dinspre cladiri spre strada, sa-mi sucesc eu gleznele pe el, in schimb, nici o piatra din pavaj nu sta drept. Ma prefac ca totul e bine, in timp ce imi tin echilibrul pe tocuri si ma fortez sa nu se vada, si intr-un final ajungem la doctor.
Mbun. Consultatia in sine nu-i relevanta, in afara de faptul ca doctorita a tinut mortis sa-mi vada retina (pe care mi-a si complimentat-o, de altfel - si e cel mai neobisnuit compliment pe care l-am primit vreodata) si deci mi-a pus picaturi sa-mi largeasca pupilele. Ce inseamna asta? Ca bietele mele retine trebuie sa suporte o cantitate imensa de lumina, fiindca nu pot sa se inchida, deci teoretic mi-ar fi trebuit ochelari de soare cat mai fumurii. Practic, nu-mi pusesem lentilele pentru consultatie, ci ochelarii. Deci adio ochelari de soare, bun venit senzatie de bufnita scapata in miezul zilei.

Luati deci o pereche de pantofi cu toc subtire si inalt - aia din poza -, trotuarul pe care vi l-am descris si niste ochi inchisi pe motiv de durere de la lumina amiezii si-o sa intelegeti de ce am pus titlul asta.




Acest topic a fost editat de Gavrochette: 8 Oct 2008, 11:04 PM