Frumos scris, e placut sa te citesc, sa stii ca nu esti singura care are insomnii, mi se mai intampla si mie sa ma ia somnul pe la 6 dimineata cand trebuie sa incep sa ma pregatesc de servici, ce fac eu cand nu pot dormi? Ma uit la un film, gasesc insomniaci ca si mine pe mess , citesc sau pur si simplu gandesc la toate si la nimic si pana la urma tot ma ia somnul, pe la 6 cateodata e drept dar....

Sunt timida. Atat de timida, ca unii m-au crezut autista. Intr-o vreme devenise atat de rau, c-am ajuns sa-i cred si eu. In public (adica oricand mai era cineva pe langa Dani), ma retrageam intr-un colt, fie el si imaginar, si taceam. Traiam mai mult inauntrul meu decat in afara. De altfel, nici nu stiu de ce pun verbul la trecut, pentru ca toate astea se intampla in continuare.

Niciodata nu mi-au placut grupurile. La scoala, de mica, daca trebuia sa vorbim cu fata spre clasa, ma apuca plansul. De altfel, am evitat intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. N-am facut parte din vreo gasca, m-am imprietenit cu fiecare in parte – nu am probleme in a socializa cu o singura persoana. Dar cand sunt intr-un grup, gasca, adunare, colectiv sau orice altceva ce implica mai mult de o persoana, ma blochez. Nu stiu ce-o sa fac in fata publicului cand o sa iau Nobelul. Daca trebuie sa spun ceva, am emotii, ma inrosesc, iar ca sa evit toate astea, tac. Prin gand imi trec replici geniale, raspunsuri sclipitor de inteligente, argumente imbatabile, dar tac, altfel as capata atentia grupului.

In liceu, ca sa scap de timiditate – vezi, Doamne – am facut cursuri de teatru. Incercam, uneori cu succes, sa par relaxata, cool si amuzanta cand faceam exercitii. In paralel, ma imprieteneam cu fiecare coleg in parte, ceea ce-mi garanta procentul de public incurajator de care aveam nevoie. Alte exercitii imi erau odioase. Eu, cea cuminte, discreta si tacuta, trebuia sa imi inchipui ca vorbesc cu cineva aflat de cealalta parte a parcului si sa-mi urlu numele cat sa ma auda. Oroare. N-am ajuns pe scena si, retrospectiv privind, ma bucur. Se pregatise o piesa geniala („Regele moare”, a lui Eugen Ionescu), regizata si jucata foarte misto, cu care s-au luat mai apoi si multe premii. Cu mine pe scena, poate ar fi devenit un fiasco.

Teatrul a trecut (desi aveam oaresce talent), timiditatea a ramas. Imi place sa spun ca, de fapt, prefer rolul de observator de pe margine. Am devenit chiar buna la asta. Adevarul ca as vrea si eu sa fiu una dintre aceia cu carisma, care doar apar si devin centrul gravitational al grupului, liderii inascuti, pe care toata lumea ii place. Insa talentul meu de a tacea ar fi invidiat si de calugarii cistercieni, aia de vorbesc numai prin semne si numai la nevoie.

Cand am inceput sa fac naveta intre Romania si Franta, a fost si mai si. In primul rand, pe autocar faceam 48 de ore (sau mai mult, in functie de maiestria soferilor de a da peste ambuteiaje). Altii ar vorbi cu colegul de scaun, cu ceilalti calatori in pauze, ar lega poate prietenii. Nu eu. Eu am tacut, am citit si am batut recordul mondial la somn pe scaun de autocar. Cine se mai poate lauda ca a dormit 40 de ore aproape in continuu?

Apoi, dupa cum v-am zis, vine problema cu emotiile cand trebuie sa ma bag in seama. Mai ales in franceza. Aveam impresia ca uit tot, faceam greseli penibile, eu, cea care trecuse bacul (nivel avansat) cu 10. Ai lui or fi crezut ca sunt muta. Rezerva mea de pe vremea cand eram in Romania era, fata de cea din Franta, ca o majoreta echipata cu pompoane, high on sugar si Red Bull, fata de o testoasa de 500 de ani in perioada hibernarii. Nu scoteam un cuvant. La masa, mancam cuviincios, cu coatele lipite, fara un cuvant, fara zgomot, ziceam da la orice mi se propunea (da, am mancat pentru prima data melci numai ca sa nu ma mai intrebe de inca zece ori „dar de ce nu vrei sa gusti macar?”). Am rezistat totusi eroic in fata Roquefortului si a altor neamuri de-ale sale, comparabile la miros cu un starv de caine uitat vara la soare, decupat in bucati si indesat in sosete de cioban. S-a ras de mine cand am fost in vacanta cu el, parintii lui si matusa-sa Jocelyne: pana in Sud, timp de 10 ore, am tacut. In Sud, timp de o saptamana, am tacut. Ok, recunosc, am deschis gura in timpul meselor, ca sa zic ca nu mai vreau o portie de aia sau aialalta. Si ca sa intreb cine era in baie, ca voiam si eu. Plus alte maruntisuri, dar nu tineti asa mult la precizie, nu?

Bineinteles, in conditiile astea, viata mea sociala era pe moarte. Zic era, pentru ca mai mergeam in vizite la familia lui si, incet-incet, am inceput sa mai deschid gura. Mai schimbam si eu o vorba si cu altcineva decat consortul.

Apoi am cunoscut-o pe Lydia, si ea la fel de vorbareata ca mine. Cu ea, daca nu vorbim despre lucrurile pe care le aveam in comun, ma plang de consort si analizam ce si cum. Apoi ea zice de al ei (care de altfel zici ca-i frate geaman cu Dani, numai ca mai tanar. In rest, la fel de enervant din aceleasi puncte de vedere). Dupa ce terminam cu ei, tacem. Partea buna e ca stiu ca ea stie ca nu-s vorbareata, si ca stiu ca ea stie. Si invers. De aceea, tacerile noastre in doua nu sunt stanjenitoare. Tacem, ne plimbam, uneori conversatia se reinnoada de la sine, cateodata nu.

Dar cum Lydia are si scoala si job part-time, nu ne vedeam atat de des. Si-n afara de ea, nu mai ieseam din casa pentru nimeni, iar viata mea sociala m-a amenintat din nou ca se sinucide.

Am inceput sa fac depresii. La inceput rare, apoi cate una pe zi. Mi-era dor de tara si de prietenii mei, cu care stateam de vorba cu orele, tragand de o cafea si-o tigara. Nu-mi gaseam de lucru (si iata-ne ajunsi la momentul in care mi-am facut blog). Stiti ce s-a intamplat mai departe. Prin iunie eram intr-o stare atat de proasra, ca Dani a fost nevoit sa accepte faptul ca aveam nevoie de o intoarcere la radacini. V-am zis ca in timpul vacantei am fost guresa ca o vrabie si vesela ca un pitigoi.

Si intr-adevar, de cand m-am intors din tara, parc-o duc mai bine. Mai schimb o vorba cu vanzatoarele sau bibliotecara, unde inainte ma panicam doar la ideea asta. In familie, vorbesc mult mai mult ca inainte si observ ca lumea ma place si asa. Am cunoscut-o pe Alex, despre care pot sa va spun doar ca mi-a devenit repede cea mai buna prietena. Cu ea, vorbesc mai mult decat cu oricine de pe-aici (in afara de consort, cu care sunt totusi bot in bot zi de zi). Am indraznit chiar sa zambesc lumii pe strada si uneori mi s-a zambit inapoi. A ajuns chiar sa-mi faca placere sa intru in vorba, sa fiu deschisa, primitoare, zambitoare.

Ma schimb. Si asta ma bucura.

P.S. Poze noi. Am fost la plimbare cu un cuplu de prieteni veniti in vacanta la Paris.
P.P.S. Multumesc, Anca, imi face placere sa stiu ca-ti face placere

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 14 Aug 2008, 10:50 PM

Imi place cum scrii! Ai toate sansele sa ajungi scriitoare, stii?

Iti doresc dimineti in care sa te trezesti cu zambetul pe buze si zile frumoase!

Multumesc, pica bine complimentul, dat fiind ca vreau sa ma fac scriitoare cand o sa fiu mare
_________


"- Vino sa te joci cu mine - o pofti micul print. Sunt atat de trist.
- Nu pot sa ma joc cu tine - zise vulpea. Nu sunt imblanzita.
- A! iarta-ma - rosti micul print. Insa, dupa un rastimp de gandire, adauga:
- Ce inseamna "a imblanzi"?
- E un lucru care prea e dat uitarii - zise vulpea. Inseamna "a-ti crea legaturi" ... (...) Trebuie sa ai foarte multa rabdare. La inceput, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, in iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvant. Graiul e izvor de neintelegeri. Insa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce in ce mai aproape de mine ..."


Imblanzeste-ma. Sunt timida. Sunt sperioasa. Sunt salbatica.

Cand intalnesc pe cineva nou, sunt rezervata. Ca sa-mi ascund rusinea si temerile ("Daca se plictiseste?", "Daca apare o pauza?", "Daca zic ceva neinteresant?") sub masca mea prietenoasa. Am un zambet simpatic si sunt buna ascultatoare, compensatia naturii, ca sa fiu si eu buna la ceva in relatiile sociale. De fapt, m-am ascuns undeva in vizuina si ma rog sa nu se intample vreunul din lucrurile de care mi-e frica. Daca imi place de persoana in cauza, incep incet sa scot botul metaforic. Daca insa apare vreun element perturbator si nu mai am atentia ei, ma ascund inapoi.

Sunt ca vulpea Micului Print, salbatica. Trebuie sa te asezi in fiecare zi putin mai aproape. Sa nu faci miscari bruste, ca indata fug si va trebui s-o iei de la inceput. Trebuie sa ai rabdare cu mine, sa-mi asculti tacerile pana la capat, pentru ca am povesti de spus. Sa te fereasca Sfantul sa razi de mine, ca ma inchid imediat, de nu ma mai scoti din vizuina nici cu fum de ardei, si voi ramane pe veci neincrezatoare fata de tine.

Nici sa nu ma plictisesti. Daca te asezi mereu in acelasi loc, daca nu zici nimic, daca nu-mi arati vreun semn de interes, plec sa-mi caut un alt imblanzitor sau pur si simplu ceva mai bun de facut. E drept ca am zis ca nu-mi place sa fiu in centrul atentiei lumii, dar am si eu micul meu orgoliu de hranit si rasfatat. Daca-mi lauzi inteligenta sau modul de a gandi, o sa-l vezi cu labele-n sus, dand disperat din coada, fara rusine.

Daca ai reusit sa ma scoti din vizuina, ai gasit o interlocutoare oricand dispusa sa discute pe orice subiect vrei tu. Tin sa cred ca am lucruri interesante de spus si ca pot fi foarte amuzanta, daca sunt suficient de relaxata. De altfel, discutiile inteligente sunt momeala ideala pe care sa mi-o fluturi pe la nas, nu le refuz decat dimineata, pana la a treia cafea. Inainte de asta, creierul meu e capabil doar sa intretina conversatii usoare si sa dicteze "inspira, expira".

Putini au avut rabdare sa ma descopere, sa ma imblanzeasca pana la capat (iar aceia pot conta pe mine oricand, oriunde, orbeste). Multi se opresc cand isi dau seama ca sunt salbatica. Altii, cand vad ca nu ma apropii suficient de repede. Cei mai multi se opresc dupa ce m-au scos din vizuina. Cine mai are rabdare, azi, sa astepte sa descopere pe cineva si sa construiasca poduri si legaturi?

Multumesc, Ana, ca ai stat langa mine si m-ai suportat mereu. Multumesc, Bogdane, ca ai vazut mai departe de zburdalnicia de moment si de fata copilaroasa. Multumesc, Razvane, ca ai tacut, ai ramas, ai asteptat si ai ascultat cu atata rabdare. Multumesc, Alex, ca dupa toate ezitarile, nesigurantele, asteptarile, fricile, surprizele, ne-am imblanzit reciproc.

Dar tu? Vrei sa ma imblanzesti?

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 15 Aug 2008, 11:50 PM

Mai intai de toate, ascultati aici.


Am facut o prostie, prostiuta, trasnaie sau, cum zicea sora-mea pe vremea cand era mica, dulce si inocenta - si peltica - o stanaie.

Voiam sa umplu ceva cu apa la chiuveta din baie, asa ca am lasat recipientul sub robinet si m-am dus in camera sa mai vorbesc pe mess. Intre timp, m-a sunat si consortul si m-a tinut de vorba, in timp ce eu ascultam apa la baie curgand si ma gandeam ca "parca vezi ca il inund pe vecinul de jos". Dani inchide in sfarsit, ma duc in baie, recipientul evident plin - si observ ca apa in plus, in loc sa curga in chiuveta, cursese pe langa...

Bun, nu-i nimica, imi zic. Pun mana pe burete, sterg cat pot pe dupa dulapul de sub chiuveta, fericita ca n-a curs chiar asa mult. Si-mi simt sosetele ude. Un paraias curgea molcom de sub dulapior spre mine. Inghet un moment, apoi insfac dulapiorul si-l tarai deoparte, hotarata sa sterg tot pana nu vine vecinul dupa mine cu coada de la mop. Cand colo... dedesubt, ditamai balta se lafaia frumos pe gresie, intinsa pana sub masina de spalat, hotarata, ea, sa-mi dea batai de cap. Ma uit lung la ea, ea se uita lung la mine, ranjind probabil satisfacuta in mintea ei de balta. Clar, buretelul meu n-avea nici o sansa in fata obezei. Caut deci toate carpele disponibile prin casa, le insir pe jos, le mai intind pe unde nu ajungeau, le storc din cand in cand, dar balta nu scadea nici de-al naibii. Eu stergeam, ea revenea de sub masina de spalat.

Dedesubt, aud usa deschizandu-se si pe urma pasi pe scari. Pfooaaii, panica, vine vecinul sa faca scandal. Ma gandesc repede ce-as putea sa-i spun ca sa nu pic de copchilita ametita si iresponsabila si hotarasc sa fac pe victima, "spalam pe jos, mi s-a facut rau si am rasturnat galeata, scuze...". Dau in continuare cu mopul pe langa carpe, apa tot revenea, noroc ca vecinul nu venea la mine, ca eram deja destul de stresata si asa.

Dupa multa vreme, munca si carpe stoarse, in sfarsit balta pare sa se micsoreze, in schimb e un miros de mucegai ud in baie, ceva de groaza. Asa ca am profitat ca tot mutasem tot ce se putea pe-acolo si-am si spalat cum trebuie. Si iaca, trasnaia se termina cu bine!

Vorba cantecului, "fallait pas me laisser sans baby-sitter!"

Am intalnit si functionari de treaba

Da, am ajuns s-o spun si pe asta. Sa pun bazooka deoparte si va povestesc de ce.

S-a plecat de la o mica problema, nu intru in detalii (pe scurt, voiam sa scot bani de pe card si nu stiam ca am o suma limita pe saptamana, asa ca a trebuit sa ma duc la banca).

Conversatia a inceput cu dreptul, tipul de la ghiseu a intrebat cine-i pentru rendezvous cu consilierii, noi am zis ca am venit pentru bani si el ne-a zis, razand, sa iesim ca nu mai are. Ne-a poftit apoi la ghiseu si i-am povestit despre problema la bancomat si mi-a explicat, zambind, care-i treaba cu limita aia. Mi-a dat formularul de completat, eu i-am zis ca nu-mi stiu numarul de cont (da, stiu, rusinica), Dani s-a scuzat ca el imi tot spune sa-l invat pe de rost, tipul a ras si i-a zis sa ma pedepseasca, sa ma invat minte. La care Dani s-a aplecat si m-a sarutat, iar functionarul a ras si mai tare si a zis ca nu asa o sa invat.

Mi-a cerut apoi buletinul, s-a uitat la el crucis si l-am lamurit cum se citeste (de la stanga la dreapta, dupa informatia binevoitoare a lui Dani), ca pentru neromani e mai greu de descoperit unde-i data de nastere. Am glumit un pic pe tema actelor de identitate de prin diverse tari, i-am aratat si permisul (francez) ca sa se asigure ca nu l-am mintit cu data si mi-a dat banii. Pe care i-am inmanat consortului, zicandu-i "Uite draga, pentru vasele spalate saptamana asta". Sa fi vazut ce fata a facut tipul, eram pe jos de ras. Dupa ce mi-am tras sufletul, i-am explicat ca de fapt sunt pentru nunta; ne-a felicitat, ne-a intrebat cand si unde si ne-a zis ca stie restaurantul, "e ala cu piscina, nu?". I-am zis ca da, iar el mi-a dat de inteles ca s-ar putea sa aterizez in ea in timpul petrecerii. Am plusat, plangandu-ma ca nu stiu sa inot, la care Dani s-a oferit, galant, sa ma salveze, cu trandafirul intre dinti. Radeam ca niste ametiti toti trei la ghiseu, ba si colega lui de alaturi chicotea, iar clienta ei radea si ea fara sa se ascunda. Ne-am luat la revedere intr-un sfarsit, cand au inceput sa mai vina omuleti si l-am lasat sa-si vada de treaba (desi parea ca avea mai mult chef de distractie decat de munca).

Iata deci ca exista si functionari simpatici, ceea ce rascumpara pacatele colegilor lor din spatele diverselor ghisee.

Demult, am vazut o leapsa foarte interesanta pe blogul "Rezistenta urbana": ce i-ai arata unui turist strain venit sa-ti viziteze orasul?
Am raspuns in sfarsit azi, dar cum, daca as copia textul aici, s-ar pierde pozele, mergeti voi pe blogul meu si cititi acolo. Promit ca data viitoare pun postul aici

Legile lui Murphy sunt impotriva mea

Fidel legilor de gen "Daca esti la o coada de 2 persoane, cea care plateste se câcâie o ora" si "La casa Mai putin de 10 articole e mereu cea mai lunga coada", precum si "Cand te grabesti cel mai tare, atunci statul la coada dureaza cel mai mult", destinul meu s-a hotarat sa se distreze. Da, pe seama mea, evident.

Prima intamplare: ieseam de la film, la 9 jumate, si a trebuit sa trecem pe la Carrefour sa mai luam trei lulele, trei surcele care ne lipseau din gospodarie. Bineinteles, la o ora asa devreme, toti erau la cozi, in loc sa se uite naibii la NCIS, House MD si Insula tentatiilor pe la casele lor. La toate casele de marcat erau cozi de cel putin douazeci de persoane. Noi si ale noastre trei fleacuri ne-am indreptat, normal, spre cele doua deasupra carora scria, cu litere mari si de tipar, moins de 10 articles. La una din ele erau patru persoane, la alta una care se pregatea sa plateasca. Ghiciti la care ne-am asezat. Corect, la ce de-a doua, si asta a fost prima noastra greseala. Tipa respectiva cumparase doi litri de apa plata si nu-si gasea cardul de fidelitate. Mi-am zis ca nu-i ia mult sa scotoceasca prin geanta microscopica si am incercat sa ignor crampele teribile din stomac, aparute, tot fidele legilor lui Murphy, in momentul cel mai inoportun. Ei, as. Nu si-a gasit cardul, dar n-a renuntat la cele 0,002 centime pe care le castiga pentru apa aia. A intrebat-o pe vanzatoare daca e ok sa-i dea codul cardului, femeia i-a zis ca da, aia iar a inceput sa caute printr-un carnetel, puricand fiecare pagina, de parca afurisitul de cod era incriptat foarte complicat pe undeva. Am inceput sa bat din varful piciorului, semnul ca situatia incepe sa ma calce pe nervi; si cum nervii nu fac bine la stomac, s-au inrautatit si crampele. Imi venea s-o iau pe tanti de cap si sa-i bag carnetelul pe gat.

Intre timp, la casa de alaturi trecusera cele patru persoane si mai venisera doua. I-am zis consortului, care era in spatele meu, ca ne mutam la cealalta, el s-a uitat la mine ca vitelul la usa de termopan, i-am mai zis o data, mai tare, el nu stiu la ce dejtu' meu se gandea si pana s-a prins, au mai venit doi clienti la cealalta coada. Am oftat adanc, am strans din dinti si m-am uitat la matracuca imperturbabila care-si suna familia sa-i gaseasca afurisitul de card si sa-i dea codul. M-am intrebat, cu voce tare, ce vrabia ma-sii cumparase asa important de nu mai putea de rahatul ala de puncte castigate, o nava spatiala?! Ei, pe naiba, as fi avut mai multe rezultate vorbind cu un urangutan senil. La coada cealalta trecusera toti, ba chiar si cei veniti dup-aia. M-am uitat implorator la casierita, indoita de mijloc de la durerea de stomac, si ea a dat din umeri, resemnata. Am vrut sa-i zic dobitoacei de cliente ca-i platesc eu centimele alea amarate, ba ii dau un euro intreg si nou-nout, numai sa se duca dracului acasa cu sticlele si cardul si tot. Cand am deschis gura, Dani m-a luat in brate - probabil mi-a simtit pornirea - si m-a strans tare la pieptul lui. L-am strans si eu, dorindu-mi ca idioata sa dea faliment si sa-i ramana numai aia doi bani in fundul gentii sau sa fi fost insarcinata si sa mi se rupa apa, ca sa trec inaintea ei, si in cele din urma, cand am zis ca mor ori de nervi ori de durere, a terminat si s-a carat. Sta-i-ar cardul in gat.

A doua zi, eram cu Alexandra la un magazinas de cartier sa luam paine si numaistiuce, un fleac oricum. Dimineata fiind, erau deschise numai doua case de marcat, iar la fiecare era cate o persoana. La una era un nenea cu un carucior plin cu varf, la a doua o tanti cu un cos pe jumate plin. Cum n-am retinut nimic din lectiile destinului, m-am mutat de la prima la a doua. Trece tanti, vanzatoarea ii zice cat are de platit si scoate individa un pumn de bonuri de reducere din geanta. Am vazut negru. Avea vreo treij' de bonuri de cate 20 si 50 de centime pe care s-a apucat sa le socoteasca. Evident, cum un astfel de personaj n-are cine stie ce creier, s-a incurcat de vreo 5 ori si tot a luat-o de la capat. Mi-am zis ca o asemenea absurditate e peste puterea mea de suportare si am dat sa ma mut la prima casa de marcat. Pana m-am intors sa ies de la coada si sa ma mut, hop un alt nenea cu un carut de-o tona, tot plin. Vanzatoarea a inceput sa rada, mie mi-a venit sa-i dau peste ochi si m-am pus pe asteptat. Puteam sa-mi fac si cort acolo, ba sa-mi gatesc si micul dejun, pana a terminat idioata de socotit si de inmanat bonurile. Sa mai spun ca la casa de alaturi cei doi neni isi terminasera demult treburile cand am reusit si eu sa trec?...

Buuuun... Nu multa vreme dup-aia, m-am dus iar la acelasi magazin sa-mi iau zahar. Numai zahar, dura 5 secunde sa trec pe la casa si sa ma tirez. Ia ghiciti ce ma astepta. Exact. La 10 case erau 10 cozi. De 30 de persoane cel putin. Sub nasul meu, coada cea mai scurta - dau sa ma asez, cand casiera imi zambeste cu toti dintii si-mi zice ca inchide. Explicati-mi si mie, care stiti, de ce *$@&£µ ciorii, cand sunt cozi imense la toate casele de marcat, 5 sunt inchise si una se inchide sub nasul omului?!? Si ce naiba vrea Murphy asta de la mine?!

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 26 Aug 2008, 05:35 PM

Mai fata, tu ai probleme gen anger management, zau asa!

Ce te streseaza pe tine de fapt de rabufnesti asa la toate nimicurile?

ma streseaza prostia altora care nu se uita ca nu traiesc singuri in orasul asta. si anger management nu-mi trebe, ca inca n-am batut pe nimeni si nici n-am facut crize de isterie in public. ma defulez pe blog, sa rada altii si sa-mi treaca mie.

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 27 Aug 2008, 12:45 PM

Pourtant quelqu’un m’a dit que tu m’aimais encore, serait-ce possible alors…

Mergeam cu ochii in jos, cu gandurile aiurea si fredonand un cantecel de dragoste, cand o sclipire rosiatica printre firele de iarba mi-a atras atentia. O castana. M-am aplecat si am cules-o; am ridicat ochii spre cerul albastru inchis si lumina lui racoroasa mi-a spus ca da, a venit toamna. Pana atunci o banuisem doar ascunsa in mirosurile vestede ale serii si palidul galben al catorva frunze, dar iata ca era aici. Degetele mele mangaiau, fara sa bag de seama, rotunjimea alunecoasa si tare a castanei.

As fi vrut sa ma asez in iarba, acolo, pe marginea strazii, sa ma sprijin de coaja albicioasa a copacului si sa ma uit printre frunze la toamna. In loc de asta, amintirile mi-au napadit mintea; imagini, sunete, desene. Eu, mica, fugind prin parc si imprastiind frunzele; fosnetul lor uscat in timp ce pluteau, castanele, rosiaticele, splendidele castane ce ma pandeau din iarba ca niste mici comori, cu care imi umpleam poala rochitei, buzunarele si mainile, pe care le insiram in toata camera ca sa-mi fac din ele jucarii.

Aveam pe atunci o carte minunata, "Jucarii din natura", cu atatea desene atragatoare, ca ma tinea lipita de ea ore intregi. Priveam cu nesat zecile, sutele de jucarii pe care mi le puteam face odata cu venirea toamnei si-mi adunam material. Lili cea blonda ramanea uitata in balcon, Rebecca, frumoasa mea papusa bruna, era parasita in sertar, alaturi de bucatile de carpa colorata din care ii faceam haine, de acuarelele care ma fascinasera pana atunci si de creta colorata cu care desenam, pe asfalt, calutul cocosat. Trageam de mama si de tata sa ma duca in parc si, acolo, ma uitam in jur la bogatiile care ma asteptau sa le culeg si sa le duc acasa. Castane, ghinde, frunze galbene si rosii, toate promiteau ore de desfatare. Adunam tot ce puteam si, odata acasa, confiscam trusa de scule a tatei si cutiile de chibrituri si ma apucam de mesterit. Ghindele, cu palariutele lor, deveneau capetele unor papusi minuscule, cu brate si picioare de bete si cu fetele colorate cu carioca, ce locuiau in camere de carton cu mobila de castane si covor de frunze, conduceau masini cioplite in maduva de porumb si calareau elefanti de nuci cu trompe de sarma. Jocul asta ma absorbea cu totul si nu ma desprindeam pana nu ramaneam fara materie prima pentru mai multi omuleti si mai multa mobila. Ce conta ca sfredelul lui tata era plin de miez de castana, de nu mai gaurea nimica, ce conta ca pe jos erau numai firimituri de ghinda, bucati de frunze si coji de nuci care intrau, perfide, in picioarele ce se plimbau desculte prin locul meu de joaca, sau ca trusa de scule era imprastiata prin toata casa si ca nu mai erau chibrituri. Eu eram fericita.

On me dit que le bonheur est à portée de main, alors on tend la main et...

Am uitat de mine, am uitat ca acus ma marit si n-am pantofi, am uitat ca mi-e dor de prieteni, ca lipseste aia, ca trebuie sa cumpar celalalta... Rasucesc in mana castana si-i pipai pielea dulce, zambind, cu mintea departe, soptind „on me dit que nos vies ne valent pas grande chose, qu’elles passent dans un instant comme fanent les roses...” si totusi clipa asta dureaza, dureaza, timpul s-a dilatat sub puterea amintirii, sunt acelasi timp fetita incantata si fata ce zambeste cu gandul la ea insasi si... sunt fericita.

Serait-ce possible alors....

A venit vremea castanelor.



P.S. Cantecul e aici: http://www.trilulilu.ro/denisaesk/e981f06ecb8baa

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 30 Aug 2008, 06:54 PM

Sa nu te puna aghiuta sa nu pozili cu tine din ziua cea mare.

stei fara griji, ca daca nu le pun aici, le pun in alta parte si dau linc la cei care vor

Zambete de azi

M-am trezit la 6 jumatate, proaspata si cu ochii nelipiti de somn - si in plus cu senzatia ca ma asteapta ceva frumos.
***
Afara ploua marunt, mirosea a toamna uda si nu era frig. Ziua perfecta. Cafeaua era fierbinte, tare si dulce. Machiajul mi-a iesit foarte bine. Mi-am luat jeansii stramti, camasa baieteasca, vesta stransa pe talie, botinele cu toc preferate, mi-am tras pe ochi sapca de Gavroche. Ma simteam sexy si mi-am amintit ce mult imi placea, cand eram mica, sa ma port ca un baiat.
***
Fotografia cu picioarele goale prin trifoi a aparut intr-un feature pe deviantArt.
***
O fata frumoasa, blonda, cu ochi verzi, mi-a adresat unul din cele mai minunate zambete pe care le-am vazut in ultima vreme.
***
Am intalnit o fetita de vreo 3 anisori, creola, cu paltonas roz, ghiozdanel roz, bucalata ca o papusa si cu parul cret-cret de-mi venea s-o mananc, de dulce ce era.
***
Am trecut pe langa un grup de patru-cinci barbati intre 45 si 55 de ani si au inceput sa rada toti. Unul dintre ei m-a strigat "Hé Gavroche! Bonjour 'tite ch'ti!". Am inceput sa rad si eu si am dus mana la sapca, in semn de salut.
***
M-a amuzat o bruneta draguta, care purta un tricou cu mesajul "A blonde never looked this good".
***
M-am simtit foarte bine in corpul meu subtire, imbracat baieteste, pe tocurile pe care gleznele nu mi-au ezitat nici macar o data.
***
Deci da. Azi a fost o zi minunata.

04 septembrie 2008
Ma pun pe scris. Oficial

Tot clocesc niste idei de vreun an in legatura cu un roman, dar tot imi fugea inspiratia si aveam si un blocaj cauzat de nescris prea multa vreme. Mai greu e ca, inainte, adica pe vremea cand scriam (aproape) zilnic, cand eram acasa, aveam tabieturile mele: scriam numai pe masa din bucatarie, noaptea, dupa vreo doua cani de cafea tare de-mi zbarnaia sangele, cu alta cana plina pe masa si fumand ca turcul. Cum imi murea inspiratia, paf! o tigara si parca gandeam mai bine. Reciteam o fraza-doua si ma puneam iar pe scris.

Problema e ca acuma nu mai fumez, nu pot scrie noaptea, ca doarme consortul, mi-am pierdut obisnuinta de a scrie cu stiloul, iar calculatorul ma blocheaza cateodata... deci trebuie sa-mi fac niste tabieturi noi. Se pare ca sunt un fel de capcana pentru inspiratie sau de reflex pavlovian: cum ma asezam la masa cu caietul in fata si-mi aprindeam o tigara, creierul intra in modul "scriituri" si nu ma mai opream cateva ore.

Totusi, de ceva vreme ma tot mananca degetele si parca-parca as scrie, mi-e pofta, mi-e dor si simt nevoia sa o fac, desi o idee bine definita tot n-am. Dar o sa ma arunc in apa, vorba frantuzului, si-oi vedea eu atunci ce fac mai departe. Tineti-mi pumnii.


08 septembrie 2008, 10:44
Blocaj de scriitor

M-am apucat intr-adevar de scris. Aveam chef, aveam ceva inspiratie, ma mancau degetele, numai semne bune, ce mai. Pe urma, in fata foii de Word, blocaj. Ma uitam la ea, asa mare si alba si goala, si nu-mi mai gaseam ideile. Am scris o pagina, si aia proasta, in doua ore, cu greu, eu care, acum vreo doi ani, umpleam caietele fara probleme. Am inceput sa-mi pun intrebari, daca sunt cu adevarat pregatita sa scriu ceva atat de complex cum e un roman, mai ales cu asemenea blocaje. Si cred ca nu. In schimb, m-am hotarat sa-mi dezmortesc mana cu texte scurte, povesti, hai cel mult o nuvela. Si asa, pagina aia de inceput de roman a fost demontata pe bucatele, corectata, taiata, rescrisa. Cand a fost vorba insa de continuat... Dap. Alt blocaj.

Eram exasperata. Trebuia neaparat sa gasesc ceva care sa-mi dea pofta de scris. Muzica n-a mers, cafeaua nu era destul de tare, de citit nu aveam timp. Am inceput sa-mi sacai prietenii, plangandu-ma ca nu pot sa scriu si ca nesimtita de inspiratie a fugit cu altul. Pana la urma, unul dintre ei, ramas in pana de solutii, mi-a zis sa inchid laptopul, sa pun mana pe pix si sa scriu la modul clasic. Eram neincrezatoare, ca stiu ca nu mai am rabdare sa scriu de mana, dar mi-am zis ca de pierdut nu aveam ce pierde. Mi-am luat caietul cumparat de mult pentru asta, un pix cum imi placea mie (da, am preferinte la pixuri, recunosc, daca nu scriu cum vreau eu, ma blocheaza si asta), am inchis laptopul si....

...Am scris cinci pagini pe nerasuflate. Victorie! Prinsesem muza de un picior si o tineam strans. A trebuit sa ma opresc, de oboseala, din cauza ca ma culcasem foarte devreme, la sase dimineata, si ma trezisem la unspe. M-am bagat in pat, triumfatoare, cu gandul sa termin povestea azi.

Prin urmare, dragii mosului, termin cafeaua asta si ma duc la scris.


09 septembrie 2008
Victorie!!

Dupa multe si lungi lupte cu inspiratia, lenea si alte piedici, am castigat! Ma doare capul, ma dor ochii, ma dor degetele, dar am terminat povestea! Sunt atat de mandra de mine, de nu va puteti inchipui. Dar nu mai scriu in viata mea peste 30 de pagini intr-o zi jumate, ca ma apuca damblaua.

Acuma sunt oarecum in dubii. As cere parerile unora, dar nu ale oricui. Cred ca o sa-mi mai deschid un blog, accesibil numai cu invitatie, unde sa-mi pun scriiturile. Care din voi va simtiti in stare sa cititi si mai ales sa criticati in amanunt si cu seriozitate, lasati-mi adresele de gmail pe mess (IDul e in profil) sa va trimit invitatii.

Si-amu va zic noapte buna, ca-mi pica ochii in nas de somn si maine iar am trebi *le sigh*

Dupa cum unii dintre voi stiu, maine dimineata pornim (noi doi si socrii - nu, nu ma plangeti, sunt oameni tare de treaba) spre Spania, unde o sa stam cu dejtele de la picioare in evantai pe plaja timp de doua saptamani. Cum acolo n-o sa am net si cum imi sunteti dragi, v-am scris niste posturi dinainte, programate sa se publice singure, ca sa nu ma uitati. Am de gand sa ma intorc bronzata, mai slaba pe unde trebuie si cu muschii lucrati de la alergat dimineata prin apa, sa moara parizienii de ciuda, plus cu niste carti citite (am vreo 8 in valiza, s-a crucit consortul cand a vazut), ba chiar cu inca o bucata de poveste scrisa. Singura mea grija e ca nici unul nu vorbim spaniola, dar ce mai conteaza? Le-om face desene si ne-om intelege.

Prin urmare, dragii mosului, va zic la revedere si ne mai vedem peste doua saptamani! Va promit ca va aduc poze si suveniruri

Concediu fain Gavro!

Las' că nu-i bai că voi nu ştiţi spaniola: probabil nici ei nu ştiu franceza, dar fac prinsoare că ştiu suficientă română cât să vă înţelegeţi.

sa stii ca la restaurantul hotelului am dat peste o chelnerita romanca in rest multi vorbeau un pic de franceza, o mai rupeam si eu pe spanioleste, ne-am inteles

Bine-bine, da' vrem detalii şi pozeeeeeeeeee!

Poze aici http://www.flickr.com/photos/31102724@N03, povesti mai incolo ca mi-e lene

Intrebari de salvat lumea (partea intai)
- unul din posturile programate sa se publice singurele cat am fost in vacanta -


Acum ceva vreme, Peculiarme a anuntat ca vrea sa salveze lumea si sa gaseasca ceva bun in oameni, asa ca a pus niste intrebari si m-am oferit sa raspund. Ce-i drept, suferind eu de o mare si de neinvins lene, am tot amanat. Acum profit de lipsa de inspiratie si de nevoia de a scrie ceva dinainte, ca sa aveti ce face cat voi fi eu in vacanta, m-am hotarat sa-i raspund.

Prima intrebare era deci: de cate ori ai fost ajutat complet dezinteresat si de cate ori ai ajutat tu complet dezinteresat? Buna intrebare. Cred ca va trebui sa incep prin a ma lauda pe mine insami, ca faptele necesare imi revin mai repede in memorie.

Nu pot sa spun ca-mi voi aminti destule lucruri ca sa dau un raspuns complet, dar voi profita de slabirea memoriei mele (eh, batranetea asta...) ca sa nu ma laud totusi prea mult si sa-mi pierd vreun fan.

Am fost crescuta in spiritul crestin de catre mama, insa pana la o anumita varsta aveam un mare blocaj cand invatatoarea ne dadea drept tema de compunere "ce fapte bune ati facut azi". Eram suficient de egoista cat sa nu dau covrigul meu unuia caruia ii era mai foame decat mie si sa stramb din nas cand mama aducea acasa copilasi jigariti, flamanzi si murdari pe care ii baga in cada plina cu apa fierbinte, ii punea la masa cu noi si-i culca in cearsafurile "pentru musafiri". De asemenea, din alte motive insa, nu voiam sa-mi ajut colegii de generala sa-si faca temele, desi eram premianta clasei, decat cu plata.

Incerc sa-mi amintesc totusi cand am facut unul din primele lucruri bune din viata mea. Cred ca temele la franceza pentru Ana si cele la fizica pentru restul clasei (asta in liceu, ca noii colegi erau mai simpatici) nu se pun; si cred ca nici adunatul diverselor mâţe, pui de vrabie cu cas la gura, pitigoi accidentati si catei de toate neamurile si adusul acasa, spre disperarea mamei, nu conteaza la numaratoare, ca de astea face toata lumea. Iata ca iar am un blocaj, la fel ca acum paisprezece ani; ma uit la monitor, imi scormonesc amintirile si nimic... Hopa, ia stai asa. Cred ca am gasit una!

Eram, cred, printr-a saptea si stateam in banca cu Lavinia. Eu, pe vremea aceea, eram buna la mate, ea avea numai 6 si 7. Intr-o zi, profesoara ne-a dat ocazia de a capata un 10, ravnit de toti tocmai pentru raritatea cu care era primit. Era vorba de o problema, destul de complicata, cu limita de timp; primii dintre noi care s-ar fi prezentat la catedra cu solutia corecta, ar fi incasat mult-dorita nota. Am terminat problema la timp ca sa fiu eu prima si tocmai ma pregateam sa ma ridic, cand Lavinia m-a rugat, in soapta, s-o las sa copieze, ca alta ocazie sa-si indrepte media n-ar fi avut. Am ezitat destul de mult, caci partea mea egoista voia zecele, insa cealalta parte imi amintea ca Lavinia imi era prietena si voiam s-o ajut. Am acceptat pana la urma sa o las, dar cum scria prea incet, ne-au luat-o altii inainte si am ratat amandoua ocazia.

Imi amintesc si ca intr-o zi, printr-a unspea, a venit la mine o colega care-mi era destul de apropiata si m-a rugat sa-i fac un serviciu. Parea destul de stresata, in pragul lacrimilor, si am tras-o intr-un colt sa-mi povesteasca. Mi-a zis ca ceruse pedagogului un bilet de voie pentru o noapte - statea la internat - si-i spusese lui si mamei ei ca sta la mine, cand ea se dusese la iubitul ei. Maica-sa ceruse, bineinteles, numarul meu de fix, ca s-o sune pe mama, sa verifice alibiul. Aoleu. Trebuia deci s-o conving pe mama sa minta. Mama care n-a mintit in viata ei, nici ca sa evite certurile cu tata, nici ca sa iasa cu basma curata dintr-o belea, nici ca sa obtina ceva. Situatia se prezenta sumbra. I-am explicat fetei toate astea si am zis ca o sa incerc sa fac ceva, in cel mai rau caz sa raspund eu si sa ma dau drept maica-mea. Ea a rasuflat usurata si s-a mai relaxat. Acasa, insa, nu stiam cum sa abordez problema cu mama. M-am tot invartit prin bucatarie, rumegand tot felul de planuri, cu frica totusi sa nu se prinda de ceva si sa ma intrebe ce am, inainte sa fiu eu pregatita. Pana la urma, am riscat si, prin invaluire, pe de departe, am pus intrebarea arzatoare. Bineinteles ca mama a refuzat cu incapatanare, orice argument i-as fi adus eu; am plans, am pledat, ma si vedeam in pielea bietei fete, in fata parintilor cu cureaua in mana. Am plans o zi intreaga, am negociat, am promis o multime de chestii, precum si ca fata urma sa vina sa-si ceara scuze de la mama, pentru ca o punea intr-o asemenea situatie, si pana la urma am castigat. Pacat ca mama Cristinei n-a sunat niciodata...

Imi mai amintesc ca aveam un prieten care, iremediabil bolnav fiind si cu multe probleme de tot felul pe care nu le mai putea duce, voia sa se sinucida - e inca in viata, cu ceva probleme rezolvate si cu planuri de plecari in tari mai calde unde exista tratamente; mai multi care au gasit in mine un umar pe care sa planga si o mana care sa le dea servetelele, o ureche care sa-i asculte injurand sau protestand; am imprumutat si bani ca sa-i scot din belea si nu i-am cerut inapoi cand am stiut ca omul n-avea de unde si altele de genul asta.

De cate ori am fost ajutata complet dezinteresat? Nu-mi amintesc o cifra exacta, dar stiu ca Ana m-a sustinut foarte des cand eram la pamant, m-a furnizat si alibiuri de cateva ori; Florin, un prieten mecanic, mi-a reparat masina de nenumarate ori, fara sa-mi ceara nimic in schimb, de incepuse sa-mi fie rusine si sa-l mai intreb de ce nu-mi merg una sau alta; prima data cand ne-am intalnit eram lesinata (la propriu) de foame, n-aveam bani si m-a dus la restaurant, unde m-a obligat sa mananc mai mult decat puteam duce (multumesc, Florine, pacat ca nu mai dai semne de viata). Ian a venit dupa mine la gara in Iasi (desi el nu statea in Iasi) la 5 jumate dimineata, dupa vreo doua luni de prietenie (si consolat pe umarul sau virtual) pe mess; Mihai, fostul iubit, a venit pe jos pentru aceeasi treaba pe la 3 noaptea (nu mai zic de cate ori m-a ajutat cu alte diverse, in legatura cu calculatorul), altadata a venit la 10 jumate la mine sa ma consoleze dupa o cearta cu dobitocul cu care eram atunci, m-a hranit si imprumutat cu bani de numaistiucate ori; Alina, ametita de vara-mea care mi-e prietena cea mai buna de pe la 3 ani, m-a gazduit cand am fost la Bucuresti si a venit sa ma astepte la autogara la 6 (dupa cum observati, calatoresc mult noaptea, hahaha), plus alte fapte bune de care nu-mi mai amintesc, dar pentru care ii multumesc oricum; Loky, care m-a gazduit cand gazda oficiala a luat-o razna, de a trebuit internata la Socola; Manuel, care si el m-a gazduit la Bucuresti, desi i-am picat pe cap pe neasteptate si ar fi putut sa ma refuze foarte usor; la toti astia se adauga oamenii care ma cunosc doar in lumea virtuala, dar care m-au suportat si sustinut cand am trecut prin momente grele: Bogdan, Razvan, Delphine.

Da, mai exista oameni care stiu sa fie Prieteni, si le multumesc pentru tot. La randul lor, se pot baza pe mine pentru orice imi sta in puteri sa fac.

Lectia de echilibristica

Azi aveam programare la oftalmolog. Cum nu stiam unde-i, l-am intrebat ieri pe nenea Google Maps si mi-a zis ca nu-i departe. De fapt, imi spunea ca respectivul cabinet e la 3 minute de mers pe jos. Asa ca azi, dupa indelungi deliberari cu mine insami pe tema "cu ce sa ma incalt" - ca doar sunt fata, nu - m-am hotarat sa-mi iau pantofiorii mei negri, adorabili si sexy si tocuri de 12 cm. Ca o precizare, am obiceiul sa port tocuri tot timpul si antrenamentul necesar sa port unele atat de inalte, deci nu-i o decizie sinucigasa, da? Asa. Motivul principal pentru care am hotarat sa-i port azi a fost ca nu aveam mult de mers, nu de alta, dar trotuarele din zona nu-s "la nivel european", ci mai mult inrudite cu cele de acasa. Buun.

La 12 fara un sfert am plecat de acasa. Programarea era pentru 12 fara zece. Apare prima piedica pe care uitasem s-o iau in calcul la plecare: ca sa ajung la strada, am de urcat o panta. Cam lunguta. Oftez, Dani se enerveaza ca o sa intarziem, ma trage de mana sa merg mai repede, eu tac. Cine m-a pus sa-mi iau tocuri pe panta? Ma consolez la ideea ca oricum ajungem repede si n-o sa ma doara gleznele de la putin efort in plus. Ajung cu bine pe trotuar, traversam si apare alta problema: Dani zice ca-i la stanga, ca asa i-a zis cutarescu, eu o tin pe-a lui Google ca-i la dreapta, el se enerveaza iar ca intarziem, eu ma enervez ca iar nu ma asculta, pana la urma o luam la dreapta. Dupa doua minute de mers in tacere, ajungem la numarul ...92?! Trebuia sa fie 204! Bineinteles, el nu pierde ocazia sa rada de mine ca, vezi Doamne, nu stiu sa citesc o harta. Cu privirea mea de ai-grija-ce-spui-ca-risti-un-toc-in-frunte (da, pot sa lovesc atat de sus), ripostez ca nu-i vina mea daca Google nu stie sa numere. Prin urmare, am facut un maaaaaaaare ocol, pentru ca, de fapt, trebuia sa o luam la stanga. Ma mai asteapta deci multe si lungi minute de mers.

Ma ia groaza. Cei 500 m care-mi raman sunt alcatuiti din trotuare strambe, denivelate si pline de gauri, apoi din pavaj de piatra cubica. Mai rau decat oricare din muncile lui Hercule. Imi vine sa las totul balta sau sa ma descalt si sa merg in ciorapi. Ma uit la Dani, cu speranta ridicola ca ma duce in brate pana acolo. Vezi de nu; ce, e cumva cavalerul in armura stralucitoare? Ei, asa ziceam si eu. Nici in spate nu ma poate duce, ca-s in fusta maimultdecatfoartescurta. Imi adun tot curajul, il tin bine - ca nici lui nu-i placea perspectiva - si pornim la drum. Dupa zece pasi, ma apuca plansul interior, glezna dreapta se incapataneaza sa nu ramana chiar asa dreapta, mi-e frica sa nu mi-o scrantesc, tocurile sunt prea subtiri ca sa-mi dea stabilitate pe un teren pe care ar fi mers doar un 4x4 al pantofilor, cum ar fi tancurile latarete gen André, ma dor oasele mainii pe care mi-o strange Dani de frica sa nu cad, strang din dinti, imi incordez pulpele si merg. Nimeni nu trebuie sa observe ca sufar.

Dupa o buna bucata de timp - dupa ceasul meu interior, bineinteles - ajungem la partea pavata si respir ceva mai usurata. Macar aici trotuarul nu e inclinat dinspre cladiri spre strada, sa-mi sucesc eu gleznele pe el, in schimb, nici o piatra din pavaj nu sta drept. Ma prefac ca totul e bine, in timp ce imi tin echilibrul pe tocuri si ma fortez sa nu se vada, si intr-un final ajungem la doctor.
Mbun. Consultatia in sine nu-i relevanta, in afara de faptul ca doctorita a tinut mortis sa-mi vada retina (pe care mi-a si complimentat-o, de altfel - si e cel mai neobisnuit compliment pe care l-am primit vreodata) si deci mi-a pus picaturi sa-mi largeasca pupilele. Ce inseamna asta? Ca bietele mele retine trebuie sa suporte o cantitate imensa de lumina, fiindca nu pot sa se inchida, deci teoretic mi-ar fi trebuit ochelari de soare cat mai fumurii. Practic, nu-mi pusesem lentilele pentru consultatie, ci ochelarii. Deci adio ochelari de soare, bun venit senzatie de bufnita scapata in miezul zilei.

Luati deci o pereche de pantofi cu toc subtire si inalt - aia din poza -, trotuarul pe care vi l-am descris si niste ochi inchisi pe motiv de durere de la lumina amiezii si-o sa intelegeti de ce am pus titlul asta.




Acest topic a fost editat de Gavrochette: 8 Oct 2008, 11:04 PM