N-am avut curaj să omor dintr-o dată ce am avut. Deşi am vrut să plec, am decis să mai rămân o noapte. Deşi a doua zi eram decisă că e ultima oară când mă trezesc alături de el, când îl văd cum îşi deschide ochii somnoroşi, am decis să revin. M-a rugat să merg pe la el, şi am mers.
Între cald şi rece, continuăm să ne căutăm. Şi stăm alături fără să avem curajul să ne atingem, fără să avem măcar curajul să ne privim.
E a dracu' de greu.

Am sufletul greu. Şi ochii îmi sunt grei. Doar sticlele de bere se uşurează progresiv, una după alta. Mi-e ciudă pe mine. Mi-e ciudă pe el. Şi parcă mi-e dor de noi. Acea ultimă noapte petrecută împreună pare departe, într-o altă existenţă a mea. Examenul pentru care m-am pariat pe mine, pare şi el îndepărtat... un eşec al existenţei mele. Mi-e greu să mai dau ochii cu părinţii mei... le mai rămân în cârcă un an. Mă suportă săracii, nu au ce face. Ba chiar mă menajează.

Şi din nou, e a dracu' de greu!

Joan Baez -> Diamonds and rust

Toamna îşi găseşte ecoul la mine în oase, iar eu aştept foşnetul frunzelor singură.
Mi-e silă de tot!

Mad world

Mi-e dor de munţi, de răcoarea şi de prospeţimea lor, de liniştea ce se ascunde în văi şi pe creste, mi-e dor de firurile de aburi care urcă spre culmi, mi-e dor de marea de nori.

si lor le e dor de tine

Astăzi sunt în dispoziţie de Sterian, ascult un vinil pe care am reuşit să-l înregistrez în format mp3. Mi s-a făcut dor de sunetul de ac de aseară, sau acum două seri.... nu mai ştiu. După o perioadă de multă agitaţie, timpul pare foarte generos acum cu mine: ziua dorm, şi noaptea stau şi mă holb pe geam la stele şi la beculeţele din cimitir. Nu mai ştiu ce zi e, nu mai e important dacă e zi sau dacă e noapte, nu mai am absolut nici un program. Pierd timpul şi-mi pierd răbdarea, îmi dereglez stomacul şi creez haos în jur. Şi sunt stresată, şi furioasă, şi frustrată, şi n-am stare. Şi să-l ia dracu!

Din nou, depresii adânci şi tăioase... Una din prietenele mele cele mai bune porneşte mâine unde ar fi trebuit să plec (şi) eu... unde trebuie... TREBUIE să plec şi eu anul viitor. În timpul zilei îmi adorm conştiinţa, îmi spun că am avut noroc. Dacă nu ar fi plecat ea, sau dacă am fi plecat amândouă, nu aş fi avut şansa asta, o ŞANSĂ absolut extraordinară, pe care nu am îndrăznit să o visez vreodată. Şi totuşi, ea după ceva vin nu vrea să plece, iar eu după câteva beri, regret că nu plec. Am gonit către casă, am gonit în ritm de Rammstein. Iar acum sunt inertă şi tristă. Acasă îmi dă inerţie... şi o senzaţie de fals comfort. Şansa îmi generează anxietate, iar restul e inerţie pasivă. Oricine mă întreabă de intenţiile pe care le am pentru anul următor pare surprins de iniţiativa şi planurile mele. Dar toată iniţiativa şi toate planurile sunt generate din inerţie. La un examen atent îmi pare că nu e altceva decât vorbărie goală. Sunt obosită... sunt prea obosită ca să mai am iniţiativă. Şi totul se vede dimineaţa, în fiecare dimineaţă, când mi-e greu să mă despart de pat şi de somn, zac sperând să visez, să visez ceva plăcut, ceva frumos, dimineaţa când nu ştiu ce zi e, când nu ştiu de ce să mă trezesc. Şi totuşi las căldura patului şi îmi îndrept spatele spre totală ineficienţă.
Acum câteva zile, după o zi de rahat, m-am târât spre casă cu dorul de a mă strecura la loc sigur în braţele... în braţele nimănui. Dar avusesem o zi oribilă, aşa că m-am strecurat în pat, şi am aşteptat să fiu iar bine... însă a venit din nou dimineaţa, o nouă dimineaţă de octombrie. Rece, umedă şi ceţoasă, o dimineaţă în care m-am trezit din nou copil mic şi speriat, cu atât mai mult cu cât intuiesc (deşi ştiu în acele momente plasate în proximitatea somnului.... ŞTIU) că toată copilăria se duce la prima cafea, fiind înlocuită de responsabilităţi şi sarcini... chestii care trebuie să le fac. Şi le fac, măcar parţial, le fac tărăgănat, le fac cu indiferenţă, le fac într-o silă pseudoconştientă.
Şi totuşi... acei ochi...
Şii totuşi...
Dust in the Wind

Astăzi presimt o zi pierdută: m-am trezit la 10:22 - somnoroasă nevoie mare, m-am târât în bucătărie să fac rost de cafea după care m-am strecurat înapoi în pat să mă uit la desene animate. Şi mi-au prins atâââââââââât de bine! O oră jumate' mai târziu mi-am făcut curaj să intru la duş, unde am zăcut leneş, şi mult. Iar acum mă chinui să fac chestii casnice, anume să descâlcesc un fir de aţă şi să-mi cos o şosetă, după care cel mai probabil mă voi cocoţa în pat ca să-mi fac curaj să merg să-mi fac ceva de mâncare.

Tentată de voioşia colegei Sere, m-am încumetat la o nouă tură de ordine. Concluzia e evidentă: dereticatul mă deprimă. Am nimerit în sertare, în care am înghesuit la final de liceu ce nu m-am încumetat să arunc din hârţoagele pe care le-am adunat în liceu... şi în gimnaziu. Parcă e toată viaţa mea în sertarele ălea, însemnată haotic pe hârtii prăfuite. E atât de ciudat să găseşti bileţele de dragoste primite de peste 10 ani... Am găsit acum o listă cu fiecare jucărie pe care o mai aveam la final de clasa 11-a când ne-am mutat, şi alături ocazia şi persoana de la care am primit-o. Lucrăăări de controoooooool Şi poezii. oare cum de am putut scrie aşa ceva? Bilete la teatru lipite pe-un caiet + 2-3 cuvinte despre, de genu: jur că nu mă voi droga niciodată lângă biletul de la Trainspotting. Acu' cred că tocmai am aruncat a 25-a brichetă ascunsă pe acolo. Wooooow, primul meu bilet cumpărat la Phoenix, pentru concertul aniversar de 40 de ani, descris de mine ca fiind cea mai plăcută experienţă, cel mai plăcut moment al anului. Mdah... ceva legat de o cronică din iunie 2005 .
Conversaţie pe bileţele cu colega de bancă dintr-a noua: Oare doare?.
Pfoai, carnetul de cecuri pentru alocaţie... şi carnetul de sănătate al primului meu căţel ... a 26-a şi a 27-a brichetă
eu nu mai poooot: caietul de desen din clasa-ntâi... şi desenul pe care am luat prima mea notă la şcoală: 8 şi e chiar ok.... meritam 10. Orarul cu Mickey Mouse .... şi evident, a 28-a brichetă
Claaaaaar, dereticatul deprimă

Edit: noi descoperiri "arheologice" :
- bilet Phoenix la concert aniversar de 45 de ani.... O-R-I-B-I-L;
- bilet Live Earth 2007 cu superpartciparea lui Robert Plant & Strange Sensation
- bilet Celelalte Cuvinte la turneul aniversar de 25 de ani

Alt edit: acelaşi subiect
- abţibildul pentru tocă în care-mi precizează circumferinţa scăfârliei: doar 53 cm (acu' îmi caut toca să lipesc drăcenia asta)

Alt bilet Phoenix, da' numai ştiu din ce an. A fost primul lor concert pe aici, după moartea lui Teo Peter, pe la sfârşitul lui mai, începutul lui iunie. În 2005 cred că era.

Acest topic a fost editat de N.V.: 17 Oct 2009, 05:20 PM

Ultimele informaţii (nu că i-ar mai păsa cuiva de tricourile mele cu Metallica), dar după încă 3 sau 4 brichete aruncateam mai descoperit o chitanţă prin care se atestă că am achitat taxa de campare de 3 lei Serviciului Public de Gospodărie Comunală - Consiliul Local Limanu în data de 14.08.2006 - nu mi-am strâns cortul suficient de repede, şi m-au prins chiar în ultima zi, şi nu am mai avut cum să o întorc . Am mai descoperit un alt bilet la Celelalte Cuvinte, de anul trecut. Ştiu că am întârziat un pic la concert pentru că am prins aglomeraţie la intrarea în Cluj. Veneam tocmai din Rodnei şi am intrat cu ditamai bagaju' în Casa de Cultură. Tre' să recunosc că la momentul ăla aveam o concepţie foarte... distorsionată asupra gestului meu de a nimeri la concert direct din creierii munţilor. În nici un caz nu mi se părea cool (refuz să gândesc în asemenea termeni ). Dar mi se părea că ritmul vieţii mele e unul foarte fain. Ei bine, acel moment şi acea concepţie s-au topit în momentul în care mi-am găsit un loc în sală şi mi-am dat seama că toate şerveţelele umede pe care le-am utilizat în cele trei zile de bătut munţii, NU pot compensa duşul pe care nu-l făcusem de când plecasem de acasă.

Mi-a placut incursiunea ta si a lui Sere prin sertarele cu amintiri!
Daca as face eu asa ceva, as da de lucruri de la 1900 toamna si m-as deprima grav.
Asa ca nu va urmez exemplul...

Iar eu una mi-as dori sa mai am sertarele cu amintiri... Din pacate viata nomada nu te-ajuta sa mai pastrezi amintiri antice ...

Sunt într-o stareeeeeee, parcă mă îmiedic în aceleaşi 2-3, hai, maxim 4 gânduri. Aceleaşi, dar de fiecare dată altfel, cu alte nuanţe, cu alte implicaţii, cu alte concluzii. Şi fiecare gând la momentul lui, cam acelaşi din zi. Cam ca şi cafelele servite din zori şi până seara. Variaţiuni pe aceeaşi temă... unele mai reuşite, altele mai nu.

Bob Dylan

Robert Plant

The White Stripes

Şi 'napoi la Dylan

Nu mai pot! Vreau să dorm!!! Şi nu, nu pot deschide geamul că iar mi-s răcită şi mucoasă şi de o săptămână nu pot respira şi-mi curg până şi ochii şi n-am decât să fac bine să adorm fără geam deschis! Eu nu înţeleg ce am : sunt ruptă de oboseală, la 11 m-am băgat în pat, în 4 ore jumate tre' să mă trezesc. Aşa frumos aş putea dormi... nici măcar nu-mi trebuie să visez, nu vreau decât să dorm... să doooooooorm!

Poate merge cu un cântecel...

.... să doooooorm!



Deja am început să mă enervez. La 12 am dat stingerea, însă după juma' de oră - 40 de minute de foit aiurea şi întors de pe o parte pe alta, m-am declarat învinsă, şi încerc să-mi găsesc ceva de făcut. Mâine iar voi fi praf toată ziua.

Si eu patesc chestia asta destul de des... Mama lui de stres si cafea bauta seara Pana la urma la cat ai reusit sa adormi?

Nu ştiu dacă de la stres şi cafea băută seara se întâmplă. Nu de alta, da' am parte de cele două pe tot parcursul anului. Cred însă că de la schimbarea orei ni se trag insomniile, deşi, în mod normal ar trebui să picăm la somn mai devreme. Deşi, poate chiar asta cauza: nu mergem la culcare când ne apucă somnul şi intrăm în starea aia de supraoboseală în care nu mai putem adormi. Una peste alta, eu am adormit cam aşa: în noaptea de 26/27 am adormit cândvă după trei, 27/28 am cedat pe la 2, în noaptea următoare am zis mama ei de insomnie, dacă tot nu dorm, merg la chef şi aseară, frumos şi cuminte cândva între 12 şi 12 jumate am adormit. Cât despre noaptea asta, am speranţa unui somn dulce şi liniştit după un ceai cald sau un vin fiert şi o lectură bună sub plăpumioară.

Şi mă sâcâie pentru că... ?!?

De aia nu-mi plac mie oamenii nehotărâţi!

Edit:
Mi-e silă... simt cum mi se strânge stomacul de lehamite şi nervi. Şi a dracu' om că nu mă lasă în pace. Oare nu pricepe decât dacă încep să fiu afurisită şi-l drăcui niţel? Şi în altă ordine de idei... mi-am pierdut îndemânarea. Până acum puteam îngheţa pe oricine cu politeţea mea dusă dincolo de orice limită a suportabilităţii.
Şi evident, eram pe cale să adorm iar acum cred că până la dimineaţă nu voi face altceva decât să număr oi.
Mă scoate din ritm chestia asta. Eram bine, îmi revenisem, mă resemnasem, îmi găsisem chestii de făcut. Măcar dacă ar avea suficient curaj încât să-şi verbalizeze pretenţiile, dar e atât de incredibil de laş... încât... mneah.
Draci!

Acest topic a fost editat de N.V.: 8 Nov 2009, 02:07 AM

Şi-a venit şi verbalizarea aia. Nu înţeleg de ce , dar asta e... un spre

Fir-ar să fie!

Şi nu numai că a venit, da' tot mai vine...

Nu-mi place să spun nu. Întotdeauna am avut probleme să refuz când mi se cerea ceva. Şi poate aceasta este explicaţia pentru acel spre . Detest să dau acest răspuns, dar sunt incapabilă să găsec altul... pentru că altul nu există. Aşa că sunt constrânsă... aproape zilnic să mai spun un nu, nu se poate. Şi deşi habar nu are, acest nu este mai chinuitor pentru mine decât pentru el. Şi-apoi, cred că am găsit motivul pentru care dorm aşa de mult, mănânc pe măsură, fumez enorm, beau multă cafea şi bere. Ştiu că par incoerentă, dar există o legătură.
Şi ca viaţa mea să fie perfectă, mi-au intrat primii bani... primul salariu. Dezamăgitor de puţin. Aproape cu 30% mai puţin decât speram. Voi muri de foame.
Nţ, fir-ar!

De fapt, la mijloc a fost o mică eroare de calcul. Aşa că acum mă cinstesc cu o bucăţică de Toblerone şi-mi fac curaj să las munca şi să mă culcuşesc în pat, că mâine tare aş vrea să-mi încep ziua la 7, şi cel târziu la 8:30 să plec din casă, mâncată, duşată şi cu două cafele la bord dacă se poate.

Sunt cu gândul la un el. Deşi a trecut o vreme... Ieri, o zi la fel de ceţoasă ca cea de azi, dar cu străzi mai pustii şi nostalgii mai acute, aşteptam ceva: un semn, o veste... măcar un cuvânt. Ziua a trecut, ceaţa nu. În consecinţă nici aşteptarea, nici cuvântul. Dar zile cu ceaţă tot vor veni, aşteptarea va mai fi o vreme prezentă, iar cuvântul se va lăsa aşteptat. Sper într-o vizită la Grădina Botanică cu o invitaţie la un ceai păstrat cald la termos şi o ţigară, în schimbul unei priviri... umane, într-atât de umană cât am ajuns să o cunosc, să o intuiesc, sau mai bine zis, atât cât am ajuns să mi-o imaginez. Dar totul depinde... de multe.

Mă ia cu depresii. Nu pot să spun aici de ce, dar e nasol de tot. Totuşi, am ajuns să împart 0,05 în 2. De aia nu m-am culcat până acum... tot am stat să văd că poate-poate, vreunul ... poate. Şi tot stau să mă scarpin în creEer şi mă întreb dacă e vina mea. Să mă sesizez şi să renunţ la.... ?

În fine, sunt convinsă că puţini din puţinii care mă citiţi aveţi idee ce câmpii tot bat eu aici, da' nici nu cuntează. Refuz să mă mai stresez, asta este, lumea ie proşti (oaaaaaai, şi exemple splendide am.... bijuterie curată), aşa că mă duc să termin să mă uit la The Number 23 că de trei nopţi mă chinui să mă uit la el şi tot adorm pe parcurs (în consecinţă azi voi mai vedea între 5 şi 7 minute şi 30 de minute din film).

Noapte bună.

P.S. Promit să încerc să promit că nu mai beau aşa multă cafea (nici măcar noaptea, fie ce o fi) că am senzaţia că a vrut să mi se urce inimioara în cap astăzi, deşi, când am ajuns acasă tensiunea era la fel de mica, pulsul normal.... nu ştiu ce-a avut de a început să mă înţepe.

Abia mă abţin să nu încep a presupune despre ce/cine vorbeşti aici. Dar aşa-i, nu contează. E bine că te descarci... Sper.

Despre mine vorbeam... cred Şi nu era o descărcare propriu-zisă, ci aşa... mai mult o lamentare din ciclul Mă plâng, deci exist.



Da' ca să nu existe dubii, musai să precizez că nu am zis că eu aş fi nasoală de tot.

Data, un ceai negru?



Am zis că o las mai moale cu cafeaua şi mă ţin de cuvânt: azi nu am băut decât 3 cafele

Ooooo.... FELICITĂRI!

Un ceai negru cu puțin lăptic... Dar după Crăciun.

Acest topic a fost editat de Data'q: 25 Nov 2009, 08:52 AM

Oa ce ceainic fain, vreau si eu sa beau ceva cald din ceainicu' ala

Ok, atunci neapărat să treci pe aici după Crăciun, că promit să fac rost şi de lapte.




Nu am găsit şi ceainic din ăla cu.... cafea. Aşa că reiterez oferta, un ceai negru?

Aproape s-a mai dus o săptămână, şi eu tot n-am lucrat nimic pentru licenţă. Mi-am promis că mâine şi vineri merg să-mi caut bibliografie... orice, cât de mult, numai să am măcar o carte de la care să pornesc. Măcar să am ce citi până miercuri că intru în vacanţă forţată în 30 şi-n 1 decembrie (în sensul că deşi am recuperat ce am avut de recuperat, pun rămăşag că se închide biblioteca). Ce bine ar fi dacă aş merge undeva la munte, undeva afară din oraş, departe de zgomot şi de praf, departe de oameni. Aseară m-a bătut gândul că în vacanţa de iarnă vreau să merg la mare. Nu mă arătaţi prea tare cu degetul c-aş fi nebună... nu am văzut niciodată marea iarna. Plus, cred că e o linişteeeeeee pe ţărm.
De când am venit acasă numai m-am făcut că muncesc, n-am avut prea multă forţă. Am stat 6 ore în facultate şi încă vreo 2 la bibliotecă (Să nu uit să duc mâine o carte la xerox!!!), aşa că după ce am ajuns acasă m-am îndopat, am servit o bere (tre' să îlocuiesc cu ceva cafeaua ) şi am ascultat Richie Havens. Mă relaxează foarte tare ritmul chitarei lui peste care se suprapune, da' într-un fel decalat, vocea lui gravă şi uşor răguşită.

Acum la somn cu mine, să aleg filmul la care voi adormi săptămâna ce urmează (da, în sfârşit, am văzut până la capăt The Number 23 şi reacţia ce-i chestia asta parapsihologico-paranormală? s-a transformat după un hî?!? scurt în evident, cum nu mi-am dat seama?. Cu alte cuvinte, mi-a plăcut mult filmul.... chiar dacă am adormit de vreo 5 ori la el ), să setez ceasul la 7, să sper că de data asta mă trezesc şi-s eficientă în a ieşi cât mai repede pe uşă....
... azi am fost foarte vorbăreaţă, cred că de la oboseală, şi se pare că şi acum continui în acelaşi ritm ....
.... parcă la somn mă duceam.

E Bacovian, asa... Statiunile sunt complet pustii, zboara ziarele ca tufele alea de prin Mexic, urla vantul, e interesant.. dar, pentru mine, e deprimant

Chestia cu urlă vântul m-a dezmeticit ca şi cum mi-aş fi terminat cafeaua, aia cu tufele din Mexic.... mi-a luat ceva să-mi dau seama că nu e vorba de ciulini (i-am văzut într-o vară cum se rostogoleau pe câmpul uscat şi mă simţeam ca-n vestul sălbatic, da' asta e o altă poveste), revenind la tufele din Mexic.... ce neam de jegoşi suntem! Atâta jeg suntem în stare să lăsăm pe plajă încât nici până la sărbătorile de iarnă nu reuşim să-l curăţăm, şi de la 1 mai muncitoresc ne întoarcem pe plajă cu rezurse proaspete (a se citi ziare noi) strâmbând din nas şi jurându-ne că de la anu' mergem la bulgari.
Dar eu marea vreau să o văd, nu plaja, şi valuri mari cu spumă multă, sau să prind un răsărit cu cer senin, când marea naşte aburi şi e atât de calmă încât pare vară, sau o dimineaţă cu ceaţă când ai putea vedea doar până unde se sparg valurile.
Şi acum mă mari roare o curiozitate: cum o fi iarna în deltă? Sau cum era când iarna era iarnă? Îngheţa Dunărea? Era totul sticlă? Şi canalul învârte/învârtea bucăţi mari de gheaţă la vărsarea în mare? Şi cum arată răsăritul prin atâta gheaţă şi zăpadă? Mă şi văd cu un cort de 4 anotimpuri (pe care nu mi l-am luat, deşi ţin minte şi acum când a fost în plan să-l cumpăr, dar am pierdut ca o toantă bursa... aproape acum 3 ani ) pe plaja din Sfântu' Gheorghe, la juma de oră depărtare de tot ce-nseamnă picior de om, ascultând cum urlă vântul şi cum se bate cu marea.

Edit: Ce-mi place cum propoziţiile mele nu au sintaxă la început, dar încet încet (pe măsură ce-mi beau cafeaua) îşi revin.

Acest topic a fost editat de N.V.: 26 Nov 2009, 08:27 AM

#@$!^%%@# şi $#@^%$ şi apoi ¤%¤#%!!!!!!!!

Ptiu, că scuip foc!

Gata, până aici. Eu nu mă mai las de cafea. Şi cu cafea şi fără cafea tot acolo sunt (adică sunt mai frustrată fără cafea, pentru că nu am toleranţă la frustrare în ce priveşte pofta de cafea). Astăzi nu am băut decât 3 cafele... de fapt două şi ... o chestie acolo. Prima am băut-o când m-am trezit, a doua când am ajuns la bibliotecă, şi apoi... pe la 12:30 am mai băut o cafea de la aparat.... adică am băut apă chioară cu gust de cafea. Şi ar mai fi intrat cel puţin încă două cafele, doar aşa ca să mă menţină la un nivel optim.

În consecinţă, am poftit juma' de zi (de la ora 2 încoace) degeaba, pentru că tot nu pot dormi. Dacă tot am zis de pofte, tocmai am constatat că mi-e poftă să ies cu rolele şi să bat oraşul pe traseul meu lung : adică de la mine de acasă, până în Mărăşti, din Mărăşti pe Bucureşti până la Gară (înjurând trotuarul.... e cel mai prost trotuar din Cluj), de la Gară pe Horea până-n centru, apoi pe Bariţiu, Pavlov, Coşbuc, şi apoi, cuminte, pe trotuar, pe Moţilor în sus către casă. La ora asta cred că aş termina în cel mult o oră jumate pentru că e destul de pustiu oraşul.

Evident, nu ies nicăieri la ora asta, oricum e o ceaţă din aia densă şi lăptoasă afară. Stau în casă şi încerc să mă adorm aerisind camera, citind, sorbind încă un pahar de vin. Da' de muncit refuz, oricum asta mă aşteaptă când reuşesc să mă trezesc (mda.... incredibil, dar adevărat: procesul de dezmeticire este şi mai lung decât cel de adormire).

Ţin minte că în anul II de facultate îmi rumegam frustrările înotând. Oricum mă tot bătea gândul să încep să merg din nou pe la bazin. Abonament nu-mi fac, cel puţin până la primăvară. Sunt unele zile reci şi umede în care pur şi simplu mi-e silă când mă gândesc ce senzaţie de rece am de la duş până la bazin, apoi, cum încet încet frigul îmi cuprinde tot corpul: mai întâi până la glezna dreptă, apoi până la jumătatea pulpei stângi, urmează să-mi fie acoperit de frig genunchiul drept, şoldurile, ajung la ultima treaptă: apă rece până la buric, încetez să mai respir şi mă arunc fără prea multă convingere cu totul în apă şi mă chinui să nu încep să icnesc. Eh, acuma să nu exagerăm, după primii 300 de metri am şi uitat de frig, după alţi 300 de metri începe chiar să-mi fie cald alergând următorii 400 ca să ies din apă şuierând Smoooooooking Şi chiar că smoking, aşa bună era ţigara servită pe malul Someşului după. Dar după o zi de alergat de colo-colo, refuz să vreau să merg la înot, pentru că deşi nu-mi amintesc expres, e o amorsă care-mi anunţă discomforul ritualului de intrare în bazin de cum se lasă întunericul.

Eram pe cale să încep să scriu de munte, dar nu... astăzi nu mai vreau să aud de munte.

Cu scrisul nu merge. Încerc să citesc ceva că poate poate adorm.