Ma bucur ca scrii rar... Inseamna ca ti-e bine.

Mi-e bine, aşa când-cum. Tot încerc să-mi dau şuturi în fund ca să mă mobilizez să merg să-mi fac nişte analize că-mi pare că încep să scârţâi pe la încheieturi. Sunt mulţumită că am reuşit să mă adun cât de cât, dar a ajuns să mă obosească inclusiv gândul că am de învăţat. Pierd mult timp pe la facultate, mă trezesc greu dimineaţa şi mă dezmeticesc şi mai greu, reuşesc cu greu să-mi ţin jumătate de ochi descis în timpul zilei cu un consum mare de cafea, şi totuşi, încep să simt criza de timp. Aşa că încerc să-mi găsesc surse de motivaţie şi resurse de energie ca să-mi pot intensifica eforturile.

Însă week-endurile ne sunt liniştite şi comode, pline de odihnă şi confort.

Sunt disperată: nu am chef de învăţat. Da' deloc. De trei ore m-am pus la birou cu cartea deschisă în faţă dar nu am citit nici măcar un cuvinţel. Mă tot gândesc dacă nu ar trebui să iau o pauză de câteva zile ca să încerc să mă pun pe picioare, să-mi regrupez resursele de energie, să-mi regăsesc sursele motivaţionale. Dar timpul rămas e scurt, mai ales că orice pauză e urmată de perioada de acomodare.... care tot pauză se numeşte.
Măcar sunt fericită că s-a terminat sesiunea. Nu mai am pe acolo de făcut decât nişte chestiuni administrative, care nu ar trebui să îmi ia mai mult de o zi. În septembrie va fi altă treabă, îmi vin şi ajutoare, scap şi eu de examenul cel mare şi urât. Mă uitam săptămânile trecute la studenţi... încercănaţi de oboseală şi studiu, concentraţi pe examene, palizi pe culoarele facultăţii, stresaţi de rezultate. Şi dintr-o dată, paloarea oboselii se transforma în bujori şi ochii li se înseninau la gândul vacanţei. Având imaginea lor în minte, la o rafală mai răcoroasă de vânt mă înfioram de senzaţia de vacanţă, copleşită de dorul de mare, de deltă sau de munte, de dimineţile târzii în care-mi scuturam somnul din gene, de nopţile calde în care mă plimbam alene pe străzile Clujului.
Eh, gânduri care nu-mi fac bine. Pentru astăzi nu mi-am planificat să citesc decât 60-65 de pagini ca să termin cartea. Dar în ritmul ăsta nu cred că fac mare lucru... Îmi promit o recompesă: dacă până la 6 termin doza propusă... sau cel puţin sunt spre finalul cărţii îmi acord o recompensă: merg la bazin să-mi aduc aminte că am muşchi. Şi poate după aia, dar în orice caz, numai dacă termin tot, ies la o bere.
Bun altunci, la treabă!

Protestez: din cauza stresului am acnee. Şi tare cred că pot să-ncep să-mi număr podoaba capilară cum pot număra zilele până la examen.

Astăzi nu am făcut nimic altceva decât cafele și țigări. Am lene de vacanță petrecută la umbra nucului. N-are rost să mă bat cu lenea de tipul ăsta pentru că nu am cum să o elimin. Dar i-am făcut program: mă joc cu ea preț de încă o cafea și 2 țigări, după care trebuie să mă lase să mă apuc de învățat . Mai am 5 săptămâni și în ciuda oboselii și a coanei lene trebuie să trag din ce în ce mai tare. După încă o săptămână pănuiesc să încep să învăț și noaptea... până pe la 12 (oricum nu dorm până pe la 1-1 jumate) și să-mi redefinesc noțiunea de dimineață (nu ora 8 ci ora 6).
În rest, totul e pe program, zilele-mi trec sub intersecția multor reguli și planificări: o țigară la 10 pagini, cel puțin 100 de pagini pe zi, 20 de minute pentru masa de prânz+10 minute pentru țigară. Până și visele îmi sunt încolțite de reguli: visez cât mai am de parcurs, cu câte grile trebuie să-mi îmbunătățesc performanța, ce ar trebui să mai recapitulez din ce am învățat, ce culori de markere ar trebui să mai îmi cumpăr, cum să le aplic pe cărți.
Și uneori, din tot mormanul ăsta de rigori îmi pare că lucrurile au o logică, și parcă țin minte că înainte de tot stresul acesta, ceea ce citeam avea sens... Greu la deal cu boii mici!

Acest topic a fost editat de N.V.: 22 Jul 2010, 12:21 PM

Mai tii minte vremurile in care nu eram stresate?

Parcă... vag... țin minte de o sesiune în care mă cam băteam eu cu pumnul în piept că m-am obișnuit deja cu exmenele și că nu mai am motive de stres..... da aia era cam departe și sesiunile următoare m-am înecat în valuri uriașe de stres.
Dar îmi amintesc și vremurile de pe la începutul semestrului când toată ziua o țineam doar într-o cafea și-o bere și nu aveam nici un gând rău în scăfârlie (doar promisiuni că de semestrul acela mă pun pe treabă și nu mă mai las eu disperată pe ultima sutră de metri).
Eh, vremurile au trecut, promisiunile au rămas, dar tot degeaba că și ultima sută de metri a rămas!

N-am fi noi daca n-am fi pe ultima suta de metri

Dacă alţii s-au întors.... aici, îmi găsesc şi eu curajul de a căuta cuvinte pentru eşecul meu.... proaspătul meu eşec: un eşec cu straie noi, un eşec cu frustrări noi, un eşec cu dezamăgiri noi, dar şi un eşec cu ambiţii noi şi proaspete, cu speranţe noi, cu posibilităţi noi. (apropos colega, ultima sută de metri nu face bine nici la sănătate, nici la orgoliu )
Anul trecut (acelaşi eşec cu valenţe diferite) m-am întors mică şi cu puternice sentimente de vinovăţie care mă plasau într-o stare cumplită de non-valoare. Şi ţin minte momente în cursul anului în care simţeam cum cresc, încet şi nesigur, dar creşteam şi îmi regăseam sensul, îmi tămăduiam orgoliul, astfel încât, cu ambiţie matură, susţinută de efort, îndrăzneam să sper.
Anul acesta nu m-am întors de la întâlnirea cu eşecul mică.... nu mă mai simţeam mică. Eram spulberată de-a dreptul. Reacţia specialiştilor în domeniu şi statistica cu rezultatele-i incredibile mi-au găsit justificări (şi au genrat şi o nouă şansă, un ultim tren spre cariera gândurilor mele), iar oamenii extraordinari din jur m-au ajutat să mă adun, mi-au reclădit stima de sine, mi-au oferit soluţii reale, posibile, soluţii care prefigurau o alternativă relaxantă la viaţa de stres pe care mi-o alesesem.
Am amânat aceste soluţii, am reţinut sprijinul acordat şi mi-am trasat planul de bătaie: încerc să fructific această nouă şansă, iar dacă nu iese îmbrăţişez soluţia vieţii relaxante (care mă va duce pentru unele perioade de timp în zona Banatului). Pe de altă parte, dacă reuşeşte examenul din ianuarie, renunţ pentru 2-3 ani la gândul Banatului, urmând să le rezolv pe toate, aşa cum vin.
Numai licenţica la psihologie nu ştiu pe unde să o înghesui. În orice caz, nu în acest semestru, deşi poate ar trebui să mă agit puţin şi să văd dacă e în regulă cu coordonatorul (i-am cam tras clapa anul trecut şi mi-e teribil de jenă, dar va trebui cel puţin să merg să-mi cer scuze).
În rest, săptămâna viitoare începe facultatea şi sper ca în acest an să nu va trebui să-mi petrec zile la rând acolo. Oricum, va trebui să mă pregătesc cât de cât, dar aştept să văd orarul ca să planific bucata asta de activitate.
După cum spuneam, încerc să fructific noua şansă, astfel că mă întorc la cartea care zace deschisă în dreapta mea. (asta da ambiţie )

Acest topic a fost editat de N.V.: 21 Sep 2010, 04:35 PM

Of, deci suta noastra de metri - ultima - mai da si gres? Eu n-am facut decat o cadere nervoasa dupa o ultima suta de metri, esecul probabil urma sa vina daca aveam ambitii mai mari. Oricum, cred ca la un moment dat trebuie sa acceptam ca nu mai putem duce sutele astea de metri ca-n tinerete...

Iti tin pumnii pt. ianuarie, colega. Iar daca nu, te astept la o BERE in BANAT!

Acest topic a fost editat de Serenity: 21 Sep 2010, 05:55 PM

După ce planul a fost stabilit, a fost avansată o altă ofertă care a dat totul peste cap (măcar e bine că am de unde alege, deşi nimic nu-mi garantează că voi alege înţelept). Una peste alta, m-am retras o noapte şi o zi la ţară. Abia acum îmi dau seama cât de incredibil de dor mi-a fost de locul ăsta. Pentru început, am dormit 12 ore m-am trezit de multe ori în lătrat de căţei, auzind cum suflă vântul prin frunzele plopilor, şi cu un zâmbet larg pe bot mă întorceam pe partea cealaltă şi-mi continuam somnul şi visul.
După ce m-am trezit şi mi-am băut cafeaua cu o carte în mână însă răspunzând întrebărilor bunicii (s-a asigurat înainte că nu e carte de şcoală) am cules nuci şi struguri, am mângâiat căţeii, le-am dat de mâncare, m-am plimbat prin soare şi umbră şi vânt. Şi am mâncat nuci proaspete (unii le-ar spune necoapte) la care se decojesc extrem de uşor. Şi struguri din vie, şi prune proaspete, cocoţată în vârful pomilor. Şi apoi am mâncat plăcintă şi acum m-am întins niţel, urmând să mă ridic când e gata cafeaua, ca să văd cum mai îmi dreg vremea jucându-mă cu frunzele uscate sau cu orice altceva ar mai fi de făcut pe aici.

Mi-e tare bine astăzi!

Am un sentiment profund de non-valoare. Bat acum la poarta capitalismului şi mi-e groază să nu mă dea în scârbă la o parte, să spulbere visul pentru care învăţ de nebună în ultimii doi ani. Şi sentimentul meu de imbecilitate acută nu dispare odată cu berea, ci din contră, se acutizează. Dacă i-am păcălit pe toţi cu mine-n frunte asupra competenţei mele, asupra aptitudinilor şi motivaţiilor. Forez adânc gânduri negre, epuizând sistematic pachet de ţigări după pachet de ţigări.
Ultimul examen a fost o dezamăgire cruntă. Deşi am luat scor bun mi-am infirmat inteligenţa. Temându-mă constant de o zi nefastă, cred că am invitat-o să stea cu mine în bancă, să se uite peste umărul meu la fiecare subiect, să-mi inspire neîncredere, să-mi pun sub semnul întrebării propria-mi raţiune. Nu am reuşit nici un moment să scap de gândul că sunt în examenul vieţii mele, că distincţia între variantele posibile depăşeşte cu mult domeniul logicii şi se face simţită în viitorul meu. Viitor alternativ, care lasă un vid asupra următoarelor zile. Şi e o senzaţie cumplită, un şah mat constant al planurilor şi acţiunilor, pentru că nu te lasă nici măcar să speri. Totul depinde.
Mi-e ciudă că deşi am realizat că nu pot să-mi îmbunătăţesc semnificativ perfomanţă, nu am dat suficientă importanţă gândului că pot să o alterez considerabil. Mă înfrăţesc acum cu conceptele complementare de eşec şi mediocritate. Orice activitate se dovedeşte a fi un eşec, fie pentru că rezultatul este complet inacceptabil, fie pentru că nu e decât un succes mediocru, care se numeşte tot eşec. Încerc să să compensez prin muncă lipsa de... cunoştiinţe, raţiune, cultură, aptitudini, dar nu reuşesc să mă autodetermin să depăşesc pragul minim acceptabil, acceptând în momentul respectiv şi perspectiva mediocrităţii. Regretele apar ulterior, când îmi dau seama că puteam face mai mult, mai bine, mai eficient. De fapt, îmi dau seama de la bun început că aş putea face mai mult, mai bine şi mai eficient, dar nu ştiu sau nu pot să mă sacrific mai mult, nu ştiu să-mi intensific efortul peste acel prag minim.
Şi da, caut perfecţiunea, tind să mă epuizez ca să devin un pic mai competentă decât sunt, dar aşa am fost formată. Şi-i dau dreptate: tinzând mereu spre mai mult decât sunt, risc să ating la un moment dat o stare de frustrare perpetuă. Dar eliminând această tendinţă, rămâne doar frustrarea. Aşa măcar pot să zâmbesc la perspectiva unui viitor şi ipotetic succes.
Şi greul abia acum începe...

Edit

.... dacă începe....

Acest topic a fost editat de N.V.: 9 Feb 2011, 01:34 AM

Constat cu regret că sunt ipocrită. În cel mai perfid mod posibil. Şi totuşi, sunt precisă că mâine voi nega orice urmă de ipocrizie, iar astăzi... ultimele 3-4 minute din astăzi, voi nega asta cu neruşinare. Însă, toată recunoştinţa mea, şi coloana mea vertebrală cu care-mi place să mă laud, vor nega orice prezente gânduri.

... pentru luare aminte....

.... trist, foarte trist....

... halal coloană vertebrală!!!

Hani, stai linistita ca toti avem momentele noastre de ipocrizie in viata - fie ca le constientizam sau nu Asta nu inseamna ca suntem oameni rai sau cu doua fete sau mai stiu eu cum... Doamne, ce aspre suntem mereu cu noi insene!! Plus ca, indiferent de ipocrizie, sunt convinsa ca nu puteai sa fii perfect sincera in momentul ala - si la urma urmei, cu ce-ai gresit asa de rau? Ai ascuns un adevar dureros - asta face oricine, oricand. Nu te mai bate singura degeaba Is destui altii care s-o faca in locul tau. Asculta la baba ca stie ea ce spune

Of Afro, mereu prin preajmă cu o vorbă bună!
Problema e că în noaptea aia, care oricum nu mi s-a şters din minte, am ajuns să constat că sunt ipocrită cu mine. Sau poate totul nu e decât un semn de imaturitate şi e generat de firea mea naivă şi idealistă.

După o perioadă extrem de agitată, cu multe emoţii şi tone de nervi mă lupt acum cu lenea, liniştea şi singurătatea. Dacă aş fi acasă aş ieşi să mă plimb aiurea pe străzi, dar aici doar ideea de plimbare e sortită din start eşecului. Încerc să-mi găsesc un ritm ca să pot funcţiona, dar liniştea ce mă înconjoară distanţează totul de la responsabilităţi la activităţi recreative. Am constatat cu regret că până şi cuvintele din cărţi şi-au pierdut sensul, iar ţigările şi-au pierdut gustul.
Nu mai puţin, mă aflu din nou în imperiul insomniilor. Nici trezitul devreme nu mă mai sperie, astfel că mă lungesc noaptea în activităţi inutile. Iar oboseala nu face altceva decât să-mi înăsprească firea antisocială.
Poate mâine îmi va reveni şi zâmbetul...

Am trecut si eu prin asta, colega. Tin minte ca a fost o perioada, dupa ce am terminat facultatea si m-am mutat singura, in care ma simteam ATAT de singura mereu, ca simteam nevoia sa beau 1-2 pahare cu vin in fiecare seara doar ca sa pot adormi.

Cred ca ne amagim cu dorinte si nevoi false muuulti ani pana sa avem curajul sa ne privim in fata si sa ne spunem raspicat: "Esti o proasta, nu de asta ai nevoie!". (cel putin in cazul meu )

Dintr-un anumit punct de vedere de asta aveam nevoie... am învăţat şi eu unde se plătesc facturile şi cum se citesc contoarele de apă, iar peste vreo 2 săptămâni o să-mi vină curajul să-ncerc să-nvăţ să fac o supă (pot să vă spun de pe acum că primul rezultat o să fie catastrofal ). Şi ştiam că nu o să-mi fie uşor. Şi din păcate nici nu am ce face... încă 6 luni va trebui să mai stau aşa. După aia, ce-o mai fi o-m mai vedea.

Dimineaţa mea se târăşte leneşă în fum de tututn şi aburi de cafea, alături de Dimineaţa devreme a lui Andrieş. Mai am o droaie de chestiuni administrative de rezolvat, dar nu am dispoziţia necesară să mă enervez pe faptul că instituţiile statului au robot telefonic care intră după fix trei secunde şi în egală măsură refuz să stau două ore cu telefonul la ureche ca să aud cum o maşinărie redă vocea unei femei care vorbeşte în engleză şi printre altele îmi mulţumeşte că am sunat.

Insomnia mea care s-a prelungit până la 4 dimineaţa mi-a adus răgazul necesar pentru a observa că sunt dezamăgită de ceea ce am constatat a fi o incredibilă lipsă de seriozitate. De fapt, tot naivitatea mea m-a făcut să cred că o să fie altfel. Şi totul nu e decât o nouă formă fără fond, dar cu cheltuieli masive. Nu-mi rămâne decât a încerca să dau eu consistenţa necesară aceste experienţe.

Aşa că ziua mea se va desfăşura în acelaşi ritm leneş început de dimineaţă, şi mă voi documenta cu maxim interes de unele domenii pe care le-am neglijat în ultimul timp. În rest, mă descurc eu!

Vineri am văzut copaci cu muguri de verdeaţă şi am zâmbit cu un gând primăverii. Dar parcă ar trebui să vină iarna cu rafale de zăpadă, şi-nainte toamna, şi vara pe care am ratat-o anul trecut. Şi totuşi mă aştept să văd cum viscoleşte dacă mă uit pe geam. Nu mă simt pregătită nici pentru primăvară, nici pentru ce urmează, deşi mă pregătesc de doi ani.
Mi-am pierdut de tot şi ritmul şi sistemul de recompense, şi nu mă simt în stare să găsesc resurse motivaţionale. Aşa că stau şi observ cum trece timpul .
Dezamăgire e cuvântul potrivit, fie el scris acum, la jumătatea sticlei de vin...

Acum, după celalaltă jumătate a sticlei de vin, am simţurile ascuţite şi perfect determinată să reduc la minim mustrările de conştiinţă. M-am regăsit pe mine, cu ritmul meu şi ambiţiile mele. Restul, ducă-se.
De mult timp mi-a fost evident că părerea altora nu contează, şi nu-mi explic de ce am crezut vreun moment că ar conta acuma.
A nu se înţelege că sticla de vin m-a adus în această stare. Nu a fost decât un factor... ambiental. Singura mea nemulţumire se leagă de faptul că s-a schimbat ora. Astfel că de acum în 6 ore trebuie să adorm, să visez frumos şi să mă trezesc pentru a face faţă unei alte săptămâni.

Chiar ducă-se!

Stii ce? Si pe mine m-a enervat la culme faza cu ora, mai ales ca uitasem complet ca s-ar schimba ceva de genul si mi-a dat rau peste cap planurile de duminica Da' vorba ta: nu-i bai, duca-se! Si privim cu optimism inainte!

Sunt complet înafara timpului şi înafara lumii. Când intru pe uşa casei... acasei ... las în urmă timpul şi intru înafara timpului, păşesc înspre geam şi simt cum eu, din capătul lumii mă uit către ceea ce pot intui a fi o lume mare. Pare că mi-am conceput acasa înafara regulilor. Mănânc haotic, fumez pe unde apuc, ajung să spăl vasele când nu mai am ceşti curate de cafea, adorm uneori în şezlong pe balcon, cu ochelarii pe nas şi mă trezesc în miez de noapte cu spatele frânt, mai dau o geană dinspre capătul lumii către lume, aprind o ţigară şi merg să-mi lungesc oasele sătule de chin undeva mai comod.

Şi aştept.... tot timpul aştept ceva, un ceva necunoscut şi nedefinit. Parcă aş aştepta să-mi înceapă viaţa, aştept să pot trece dinspre capătul lumii în lume. Şi încă aştept ninsoarea. Nu ştiu de ce. Mă aştept la un noiembrie ploios şi rece, plin de ceaţă în afara geamului şi de acasă în interiorul lui. Şi parcă nu-mi plăcea iarna, dar acum îi simt lipsa.

Azi în sfârşit mi-am băgat picioarele. Aveam planuri mari pentru ziua de azi. Dar am ajuns târziu acasă, nu am putut adormi, m-am apucat cam fără chef de o chestie care nu-mi incită în nici o măsură interesul.... banală şi formală.... de fapt e banală tocmai pentru a se putea valorifica aspectele de formă, şi deci oribilă. Aşa că am desfăcut o bere, mi-am pus cărştile în urechi şi cărţile la o parte şi am ascultat folk, şi rock... şi Pittiş. Sper numai ca pentru chestia mea banală şi formală, sau mai precis, banală pentru a fi formală (bleah!) să fie şi mâine.... de fapt astăzi o zi.

Şi dacă prin februarie am scris pentru aducere aminte că sunt ipocrită faţă de mine, acum, de aici de unde stau, de la capătul lumii, am renunţat la ipocrizia faţă de mine, aşa că mint, conştient şi intenţionat şi din ce în ce cu mai puţină convingere, zilnic.

Într-un final, atâta doar: nu e capăt de lume că stau la capătul lumii, chiar deloc şi chiar din contră. Şi momentan nu e o problemă că sunt înafara timpului, atâta doar că am regretul că sunt implicit şi înafara ritmului.

Aşa e viaţa mea

.... şi pare a veni furtuna...

Ride the lightning

Astăzi .... m-am trezit pur şi simplu spulberată... în mijlocul lor.... în timp ce ei îşi dădeau coate şi chicoteau de zor. Şi nici nu-mi dădeam bine seama ce se întâmplă până nu mi-a întins o colegă un pachet de şerveţele, când am observat că-mi curgeau lacrimile, şi din acel moment nu m-am mai putut opri, aşa că am plâns în continuare.... în mijlocul lor.... în timp ce ei probabil deja râdeau de-a binelea.

Şi uite aşa mă întreb eu câteodată dacă am ce căuta în lumea asta a oamenilor mari....

Cine mi te-a facut sa plangi? Cum sa fac sa te ajut sa te acomodezi cu lumea oamenilor mari? Sunt si eu un om mare care s-a acomodat cu greu cu ideea ca e unul dintre ei...Sus fruntea, fata draga, nu te lasa ingenunchiata...Poti, numai sa vrei si tu, da? Te imbratisez cu drag! Nu stiu daca ajuta...

Dăscă, ajută!
...şi nu am plâns din sensibilitate, am plâns de nervi şi de furie...

Edit: A da, acum mă simt penibil

Acest topic a fost editat de N.V.: 10 Jun 2011, 10:51 PM

De ce te simti penibil? Ca ai plans in fata unui anume "lor"? Si ce daca? Parca stiu ei de ce ai plans! Si daca stiu, iaca scartz! Eu una cred ca e o tampenie faza cu ascunsul a ce simti si a nu lasa pe altii sa-ti vada reactiile si bla bla-urile astea! Daca am fi toti mai deschisi unii in fata altora, macar am stii unde ne aflam, am stii ce cred altii despre noi si ei ar stii ce credem noi despre ei si s-ar usura nespus relatiile dintre oameni! Toate mastile astea de rahat de le purtam zilnic "pentru ca trebuie", ne seaca sufletul si tot nu ne-ajuta!

Ai plans? Foarte bine! Te-ai descarcat! Te simti mai bine ca te-ai descarcat? Sper ca da. Restul - cum ar fi ce cred ei despre tine c-ai plans - duca-se pe pustii si in jos pe Dunare, tu sa fii ok

P.S.: Sarumana de PM, l-am citit, m-a incurajat, dar n-am stiut ce sa spun inapoi, apoi a murit laptopul si-acu' nush daca te-am suparat ca n-am raspuns

Azi m-am trezit devreme pentru o zi de sâmbătă şi am moţăit un pic lângă o cafea. Am deschis aparatul de aer condiţionat ca să nu drăcui toată ziua de căldură şi m-am apucat de trebăluit. Am făcut lună şi bec baia şi dormitorul, am desfăcut o bere, stau la o ţigară pe muzica lui Vintilă, iar apoi atac mormanul de foi şi cărţi care stau pe jos în living.
Şi când e totul curat curat de tot, tare aş vrea să-mi calc nişte rochiţe pe care n-am avut timp decât să le scot de la naftalină şi să le spăl. După care mă pun să citesc în şezlong (pe balcon dacă se răcoreşte afară, sau dacă nu, şi sufrageria mea răcoroasă şi curată e bună )
Ziua asta e doar pentru mine, aşa că mă pregătesc să o savurez eficient, că de mâine mă pun înapoi cu burta pe carte.

Acest topic a fost editat de N.V.: 18 Jun 2011, 10:41 AM

Imediat răsare soarele.... cântă cocoşii (da, sunt cocoşi în Bucureşti, nu mi-i imaginez eu) de pe la ora 4. Aş fi vrut să mă prindă ora asta aptă de a ieşi cu rolele ca să savurez răcoarea zorilor. Păcatele mele, am atacat berea din frigider. Dar nici somn nu-mi e. Nu ştiu cum mai învăţ eu astăzi, dar la ora asta zău că nu-mi prea pasă. Ascult asta, fumez, şi-mi termin ultima bere. În noaptea asta ce a trecut mi s-a confirmat că nu e bine... nu merge bine. Nu am puterea să recunosc asta faţă de el, pentru că mi-e drag, dar odată cu soarele răsar regrete ce i-au precedat.

Păcat de examenul de marţi. Dar să-l ia dracu' şi pe ăla. Ducă-se! Răsare soarele... ce mai contează?

Multa bafta N.V. si spor la invatat! Am si eu unul luni, dar nu-mi mai permit sa-l ia dracu si pe asta...ca se aduna prea multe .

Până la urmă, azi n-am făcut mare brânză, aşa că mâine mă voi da de trei ori peste cap să învăţ materia .... cumva.

Baftă mare Boudicca. Eu îţi ţin pumnii!!!

Mă-npleticesc acum către o bere. Ducă-se toate!

Ieri am furat.... timp, încercând să ies din timp, să scurtcircuitez cursul normal al timpului, să-mi transform ceea ce un anume Biriş numea aplicaţia personală a Timpului la individ, adică destinul, să-mi transform destinul într-unul atemporal, abolindu-i regulile, suprapunând ciclurile destinului meu care au o rată de repetabilitate de 2 ani.
Şi hoaţa asta a timpului, care n-a crezut nici un moment că se poate sustrage lui, dar totuşi s-a lăsat prostită de iluzia ieşirii din timp, s-a regăsit prinsă la sfârşitul destinului furat între vremuri demult trecute şi prezentul cu fireştile lui consecinţe. Şi în această suprapunere dintre amintiri şi gândurile care au început brusc să curgă s-a regăsit o manipulatoare crudă şi rece, egoistă, nepăsătoare, egocentrică. Şi amnezia nu funcţionează, conştiinţa îmi urlă sudalme şi reproşuri, mă forţează să mă înjosesc căutându-mi scuze inexistente.
Şi totuşi, cum a fost posibil să-mi suspend raţiunea, conştiinţa şi decenţa pe mai mult de 30 de ore, cum am crezut că pot împroşca totul cu mâzgă, cum am putut să mă mir când mi-a pătruns dincolo de timpan .........
Niciodată nu m-am simţit atât de aproape de a fi un nimic, un parazit, un nevertebrat. Niciodată nu mi-a fost atât de ruşine de mine.

Îmi era dor să am sufletul senin. Aseară m-am înseninat şi am uitat de multe şi de toate, am zâmbit larg şi am primit un salut (chiar dacă a fost săru'mâna ) şi câte o sărutare pe fiecare obraz, după care am zâmbit şi mai larg. Aseară m-am simţit ca acasă sau şi mai precis, ca în vremurile de demult în care reuşeam să mă simt acasă oriunde mergeam.

Ziua de vineri s-a prelungit adânc în noapte şi în dimineaţa zilei de sâmbătă până la ora 4 jumamate, aşteptând zorile, aşteptând să se lumineze afară şi aşteptând să înceapă să circule metroul. Aş fi vrut să bat oraşul cu rolele de la un capăt la altul înainte ca soarele să înmoaie asfaltul. Dar responsabilitatea m-a făcut să cedez, să mă lungesc pe canapea, să închid ochii şi să adorm pentru a fi eficientă în cursul zilei de ieri.

Şi mâine iar e luni, iar reiau săptămâna de la capăt cu speranţa că în această săptămână voi reuşi să mă acomodez. Şi pentru că începe iar săptămâna, trebuie să mă mobilizez acum să redactez o chestie pe care o amân de o săptămână. Şi e incredibil de plicitisitor şi neincitant, banal şi simplu. Util însă pentru notă.

.....şi mi-e o leneeeeeeeeeeee!

Lăsând la o parte seninătatea sufletului meu, care oricum s-a evaporat astăzi, pentru că topicul a fost închis înainte să fi ştiut de el, îmi dau şi eu cu părerea ici în colţul meu de Han (şi NU este o invitaţie la apologia conflictului!!!)




În urmă cu vreo doi ani la o discuţie la bere (ceea ce, evident, nu garantează veracitatea informaţiei) am auzit o versiune regretabil de similară cu cea postată de The Dude, în sensul că în satele/într-un sat din nordul ţării, din proximitatea graniţei cu Ucraina au fost găsiţi în locuri publice copii, etnici rromi, cu organele prelevate, având cavitatea abdominală şi toracică deschisă.

Neveule, eu nu am auzit dar te cred. Si astfel am gasit raspuns la intrebarea mea de pe vremuri Ce fel de societate e aceea in care copiii strazii continua sa ramana 'ai strazii'?