Le jardin

Des milliers et des milliers d'années
Ne sauraient suffire
Pour dire
La petite seconde d'éternité
Où tu m'as embrassé
Où je t'ai embrassèe
Un matin dans la lumière de l'hiver
Au parc Montsouris à Paris
A Paris
Sur la terre
La terre qui est un astre.

Jacques Prévert

tikky , sper sa nu te superi daca voi posta eu traducerea acestor versuri .

Parcul

Mii şi mii de ani
Nu ne-ar ajunge
Să spunem
Mica fărîma de veşnicie
Cînd te-am sărutat
Cînd m-ai sărutat
Prin dimineaţa unei zile de iarnă
În parcul Montsouris din Paris
Din Paris
Pe pămînt
Pe pămînt care este o stea.

Jacques Prévert

... e frumoasa traducerea, exergy33

tikky , traducerea nu-mi apartine .

Eu as fi tradus astfel :

Mii şi mii de ani
Nu ne-ar ajunge
Să povestim
Mica fărîma de veşnicie
Cînd te-am îmbrăţişat
Cînd m-ai îmbrăţişat
Într-o dimineaţă , în lumina iernii
În parcul Montsouris din Paris
Din Paris
Pe pămînt
Pe Terra care este o stea.

Scuze pentru maltratarea traducerii 'oficiale' .

exergy33

Iar
Marin Sorescu


Ne scapă mereu cîte ceva în viaţă,
De aceea trebuie să ne naştem
Mereu.

Soldaţilor le scapă mai ales
Pacea,
Obişnuiţi să doarmă
În zgomot de tobe, de tunuri,
La prima linişte deschid ochii,
Atît de larg îi deschid,
Că intră-n ei iarba şi păsările
Ca în craterele vulcanilor stinşi.

Somnambulilor le scapă nevăzută
Luna
Şi se trezesc în mormînt
Şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor
Şi se suie-n vîrful unui fir de iarbă
Care-i aruncă afară
La gălbenuşul ciudatei planete.

Acum multi ani, primisem o carte de poezii culese de peste tot, din lumea larga. Una din preferatele mele din acea carte ingalbenita deja de vreme .

Ai plecat...

de Karl Krolow

''Iar eu iubesc peretii odaii
zugravindu-i cu chipul tau de copil''
(Else Lasker-Schuler)

Ai plecat. Si vei pleca intotdeauna
cand ziua isi invaluie inima cu porumbei cenusii
iar amurgul isi arunca panza peste noi.

Noaptea vine cu plete vopsite si cu aroma de miez de migdale.
Luna sta pe miristea parfumata cu menta
si roua timpurie care cade pe raurile in care cresc tipari.

Ai plecat. Negru se facu albastrul din flautele gentianei.
Raman in urma odaia si verdele unei jachete de cord peste o fusta de lana,
priviri absente, ce fusesera curioase asemenea mustelor.

Pereti: tapetati cu neliniste, si bronzul unui nud!
Ai plecat. Iar eu iubesc peretii odaii
zugravindu-i cu chipul tau de copil...

Dormeau adanc sicriele de plumb
Si flori de plumb si funerar vestmant
Stam singur in cavou si era vant
Si scartaiau coroanele de plumb.

Dormea intors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb si am inceput sa-l strig
Stam singur langa mort si era frig
Si-i atarnau aripele de plumb.

( G. Bacovia - Plumb )

Ce sunt norii?
Decat un pretext pentru cer.
Ce este viata?
Decat o fuga de moarte.


Shogun - James Cleavell

Drumul - Marin Sorescu

Prieteni - Marin Sorescu

Hai sa ne sinucidem, le spun prietenilor mei,
Azi am comunicat atat de bine,
Am fost atat de tristi,
Perfectiunea asta in comun
N-o mai atingem noi
Si e pacat sa pierdem momentul.

Cred ca in baie e cel mai tragic,
Sa facem pe romanii cei luminati
Care isi deschideau venele,
Discutand despre esenta iubirii.
Uite, am incalzit apa.
Incepem, dragi prieteni, numar eu: unu, doi, trei...

In iad am fost oarecum surprins, pomenindu-ma singur,
Unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legaturi.
Nu se poate sa ma fi pacalit: cuvantul inseamna ceva,
Dar timpul trece...

Mi-a fost destul de greu, in iad, va asigur,
Mai ales la inceput, stiti eram singur,
N-aveam cu cine sa mai schimb o vorba,
Dar incetul cu incetul m-am atasat, mi-am facut prieteni.

Un cerc extraordinar de sudat,
Discutam tot felul de chestiuni teoretice.
Ne simteam minunat,
Am ajuns chiar pana la sinucidere.

...Si iarasi pomenindu-ma singur in purgatoriu,
Cautandu-mi cateva suflete mai apropiate,
Desi sunt destul de suspiciosi
Purgatorienii - cu situatia lor neclara
Intre doua lumi -
O fata ma iubeste, e foarte frumoasa,
Aveam clipe de mare extaz - nemaipomenit, fantastic !

Si chiar imi vine pe limba sa-i spun...
Patit, o las pe ea mai intai,
Eu ma sinucid abia dupa aceea,
Dar fata face ce vrea si-nvie -
Si iata-ma singur in rai -
Nimeni n-a patruns aici niciodata
Sunt primul om, lumea exista ca proiect,
Ceva foarte vag,
In capul lui Dumnezeu,
Cu care chiar ma imprietenesc de la o vreme

Exista tristete la toate nivelurile
Dumnezeu e deznadajduit,
Ma uit in ochii lui goi si ma pierd in ei
El aluneca vajaind in prapastiile mortilor mele.
Comunicam de minune,
Doamne, cred ca am atins perfectiunea,
Tu mai intai,
Ce-ar fi sa lasam totul in intuneric ?

Rugăciunea din amurg

de Nichifor Crainic


Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg

N-am să vă spun- Zaharia Stancu


N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foşnesc.

N-am să vă spun pe cine aştept, dar aştept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiti,
Încap într-un flaut, într-o vioară.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez şi margini de foc are şi soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeţi în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? Incotro s-o apuc?
Mă strigă din patru parţi zările.
Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi
Şi-n curând o să moară sufocate şi mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă
Şi de arbori plăpânzi care cresc.

Le désespoir de la vieille-Charles Baudelaire

La petite vieille ratatinée se sentit toute réjouie en voyant ce joli enfant à qui chacun faisait fête, à qui tout le monde voulait plaire; ce joli être, si fragile comme elle, la petite vieille, et, comme elle aussi, sans dents et sans cheveux.
Et elle s'approcha de lui, voulant lui faire des risettes et des mines agréables.
Mais l'enfant épouvanté se débattait sous les caresses de la bonne femme décrépite, et remplissait la maison de ses glapissements.
Alors la bonne vieille se retira dans sa solitude éternelle, et elle pleurait dans un coin, se disant: - "Ah! pour nous, malheureuses vieilles femelles, l'âge est passé de plaire, même aux innocents; et nous faisons horreur aux petits enfants que nous voulons aimer!"

De vorba cu diavolul de I. Minulescu

The Raven ~ Edgar Allan Poe

Once upon a midnight dreary, while I pondered, weak and weary,
Over many a quaint and curious volume of forgotten lore,
While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,
As of some one gently rapping, rapping at my chamber door. *
"'Tis some visitor," I muttered, "tapping at my chamber door -
Only this, and nothing more."

Ah, distinctly I remember it was in the bleak December,
And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.
Eagerly I wished the morrow; - vainly I had sought to borrow
From my books surcease of sorrow - sorrow for the lost Lenore -
For the rare and radiant maiden whom the angels name Lenore -
Nameless here for evermore.

And the silken sad uncertain rustling of each purple curtain
Thrilled me - filled me with fantastic terrors never felt before;
So that now, to still the beating of my heart, I stood repeating,
"'Tis some visitor entreating entrance at my chamber door -
Some late visitor entreating entrance at my chamber door; -
This it is, and nothing more."

Presently my soul grew stronger; hesitating then no longer,
"Sir," said I, "or Madam, truly your forgiveness I implore;
But the fact is I was napping, and so gently you came rapping,
And so faintly you came tapping, tapping at my chamber door,
That I scarce was sure I heard you" - here I opened wide the door; -
Darkness there, and nothing more.

Deep into that darkness peering, long I stood there wondering, fearing,
Doubting, dreaming dreams no mortals ever dared to dream before;
But the silence was unbroken, and the stillness gave no token,
And the only word there spoken was the whispered word, "Lenore!"
This I whispered, and an echo murmured back the word, "Lenore!" -
Merely this, and nothing more.

Back into the chamber turning, all my soul within me burning,
Soon again I heard a tapping somewhat louder than before.
"Surely," said I, "surely that is something at my window lattice:
Let me see, then, what thereat is, and this mystery explore -
Let my heart be still a moment and this mystery explore; -
'Tis the wind and nothing more."

Open here I flung the shutter, when, with many a flirt and flutter,
In there stepped a stately raven of the saintly days of yore;
Not the least obeisance made he; not a minute stopped or stayed he;
But, with mien of lord or lady, perched above my chamber door -
Perched upon a bust of Pallas just above my chamber door -
Perched, and sat, and nothing more.

Then this ebony bird beguiling my sad fancy into smiling,
By the grave and stern decorum of the countenance it wore.
"Though thy crest be shorn and shaven, thou," I said, "art sure no craven,
Ghastly grim and ancient raven wandering from the Nightly shore -
Tell me what thy lordly name is on the Night's Plutonian shore!"
Quoth the Raven, "Nevermore."

Much I marvelled this ungainly fowl to hear discourse so plainly,
Though its answer little meaning - little relevancy bore;
For we cannot help agreeing that no living human being
Ever yet was blest with seeing bird above his chamber door -
Bird or beast upon the sculptured bust above his chamber door,
With such name as "Nevermore."

But the raven, sitting lonely on the placid bust, spoke only
That one word, as if his soul in that one word he did outpour.
Nothing further then he uttered - not a feather then he fluttered -
Till I scarcely more than muttered, "other friends have flown before -
On the morrow he will leave me, as my hopes have flown before."
Then the bird said, "Nevermore."

Startled at the stillness broken by reply so aptly spoken,
"Doubtless," said I, "what it utters is its only stock and store,
Caught from some unhappy master whom unmerciful Disaster
Followed fast and followed faster till his songs one burden bore -
Till the dirges of his Hope that melancholy burden bore
Of 'Never - nevermore'."

But the Raven still beguiling all my fancy into smiling,
Straight I wheeled a cushioned seat in front of bird, and bust and door;
Then upon the velvet sinking, I betook myself to linking
Fancy unto fancy, thinking what this ominous bird of yore -
What this grim, ungainly, ghastly, gaunt and ominous bird of yore
Meant in croaking "Nevermore."

This I sat engaged in guessing, but no syllable expressing
To the fowl whose fiery eyes now burned into my bosom's core;
This and more I sat divining, with my head at ease reclining
On the cushion's velvet lining that the lamplight gloated o'er,
But whose velvet violet lining with the lamplight gloating o'er,
She shall press, ah, nevermore![ /i]

Then methought the air grew denser, perfumed from an unseen censer
Swung by Seraphim whose footfalls tinkled on the tufted floor.
"Wretch," I cried, "thy God hath lent thee - by these angels he hath sent thee
Respite - respite and nepenthe, from thy memories of Lenore!
Quaff, oh quaff this kind nepenthe and forget this lost Lenore!"
Quoth the Raven, [i]"Nevermore."

"Prophet!" said I, "thing of evil! - prophet still, if bird or devil! -
Whether Tempter sent, or whether tempest tossed thee here ashore,
Desolate yet all undaunted, on this desert land enchanted -
On this home by horror haunted - tell me truly, I implore -
Is there - is there balm in Gilead? - tell me - tell me, I implore!"
Quoth the Raven, "Nevermore."

"Prophet!" said I, "thing of evil - prophet still, if bird or devil!
By that Heaven that bends above us - by that God we both adore -
Tell this soul with sorrow laden if, within the distant Aidenn,
It shall clasp a sainted maiden whom the angels name Lenore -
Clasp a rare and radiant maiden whom the angels name Lenore."
Quoth the Raven, "Nevermore."

"Be that word our sign in parting, bird or fiend," I shrieked, upstarting -
"Get thee back into the tempest and the Night's Plutonian shore!
Leave no black plume as a token of that lie thy soul hath spoken!
Leave my loneliness unbroken! - quit the bust above my door!
Take thy beak from out my heart, and take thy form from off my door!"
Quoth the Raven, "Nevermore."

And the Raven, never flitting, still is sitting, still is sitting
On the pallid bust of Pallas just above my chamber door;
And his eyes have all the seeming of a demon's that is dreaming,
And the lamplight o'er him streaming throws his shadow on the floor;
And my soul from out that shadow that lies floating on the floor
Shall be lifted - nevermore!

Acest topic a fost editat de Titus Herbert: 4 Aug 2006, 01:51 PM

Eloisa to Abelard
by ALexader Pope

- fragment -


How happy is the blameless vestal's lot!
The world forgetting, by the world forgot.
Eternal sunshine of the spotless mind!
Each pray'r accepted, and each wish resign'd

Am auzit al tău lătrat,
Dar el deloc nu m-a mirat:
Destulă vreme ţi-am dat pâine,
Să ştiu prea bine că eşti câine.
(Alexandru Macedonski)


Să-nchinăm paharul
Pentru Păstorel:
N-a fost nici Cotnarul
Mai spumos ca el.
(Mircea Ionescu-Quintus)

Fanfaronadă de linişte
- - - - - - - - - - - - - -
de Jorge Luis Borges

Scripturi de lumină se năpustesc asupra umbrei, mai uimitoare decât meteorii.
Mândrul oraş necunoscut se revarsă peste câmpie.
Sigur de viaţa şi de moartea mea, mă uit la ambiţioşi şi-aş vrea să-i înţeleg.
Ziua lor e lacomă ca un laţ în aer.
Noaptea lor e răgazul mâniei în tăişul spadei, gata să se dezlănţuie.
Vorbesc despre omenie.
Omenia mea înseamnă să simt că suntem glasurile aceleiaşi sărăcii.
Vorbesc despre patrie.
Patria mea este un acord de chitară, câteva portrete şi o spadă veche,
Rugăciunea curată a pâlcului de sălcii în asfinţit.
Timpul mă trăieşte pe mine.
Mai tăcut decât umbra mea, trec prin mulţimea lacomă.
Ambiţioşii se cred indispensabili, unici, vradnici să stăpânească ziua de mâine.
Numele meu este cineva şi nimeni.
Trec fără grabă, cum trece-un om ce vine de foarte departe şi nu mai trage nădejde să ajungă.

Acest topic a fost editat de exergy33: 7 Sep 2006, 01:17 PM

....
,,Si prin lumina albastrind
Potirul spaimelor sa-l pleci,
Sa picure un ban de-argint
Tarziu, in brumele de veci.

In ierburi ceata nu coboare
Unde-ai calcat in orbul ceas.
Bataia clipei urmatoare
Inchide-o in al pleoapei vas.

Si lasa-ti soapta in pustiu
Netulburata prin rostire.
Ingenunchiati in straveziu
Nu vom mai fi decat iubire."

..............................Decat iubire................

*haiku
- - - - - - - - - - - - - -
de Nichita Stanescu

Mă muşcă un câine ah,
privesc prin el
ca printr-o fereastră.

A cumpăra un câine
- - - - - - - - - - - - - -
de Nichita Stanescu

A venit îngerul şi mi-a spus:
- Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

Lucian Blaga

Amurg de toamnă

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

Plopul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ion Pillat

Născut din ţarină spre cer se-avântă
Ca un izvor de ramuri şi de foi…
Şi doru-l mână, norilor, spre voi,
Dar lutul rădăcina-i înmormântă.

Vioară e – şi-n vântul serii cântă.
Ce suflet plânge în buştean greoi?
Ce gând de aur piere prin noroi,
Căzându-i frunza, aripa lui frântă?

Când va suna a Morţii grea secure,
Atunci doar, din lemnul de pădure,
Din flăcări fumul alb o să învie

Plutind senin pe-al cerurilor larg…
Sunt, Doamne, plopul cel legat de glie
Întins spre infinit ca un catarg.

Alicante

Une orange sur la table
Ta robe sur le tapis
Et toi dans mon lit
Doux present du present
Fraicheur de la nuit
Chaleur de ma vie.

Jacques Prevert

Premier jour

Des draps blancs dans une armoire
Des draps rouges dans un lit
Un enfant dans sa mère
Sa mère dans les douleurs
Le père dans le couloir
Le couloir dans la maison
La maison dans la ville
La ville dans la nuit
La mort dans un cri
Et l'enfant dans la vie.


Jacques Prévert

Incongruenţă


Aşa se-ntâmplă printre întâlniri şi ani,
Să fii mult prea adesea căutat şi chiar cumva găsit
Acolo unde nici nu eşti şi nici nu ai cum fi.
Şi să-ţi rămână necăutată şi dinainte pierdută
Fiinţa dreaptă,
Însemnarea ei,
Belşugul ei însingurat şi neminţit.

Dar dragostea de soartă e o patimă mai mare
Decât orice pătimire,
Decât orice soartă.

Petru Creţia

Iarna transilvana
- - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Alexandru Cristian Milos

Ninge-n Transilvania frumos
de parca ninge pentru-ntaia oara,
cerul pe fulgi se lasa lin in jos
si cerne alb lumina catre seara

In Transilvania ninsorile se-astern
mai albe,impletind din dor cununa,
pe case si in inimi, ca un semn
al oamenilor buni,cu ochi, din luna

Peste campii trec pasari mari si albe
te iau ,te duc, te muta-n Paradis,
iubesti ca intr-o bucurie noua,
muzica ninsa parca, dintr-un vis.

Ninge-n Transilvania frumos
de parca ninge pentru-ntaia oara,
cerul,pe fulgi se lasa lin in jos,
si cerne alb lumina catre seara

Mai mult scrie poezii sf....e cel mai tare poet sf...cunoscut de mine...cand am ocazia mai vorbesc cu el .

Cantec
Nichita Stanescu



Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mana,
privirea ta suna cel mai indepartat.
Acum ti-o marginesc treptele albe,
acum ti-o sfarseste luna
pe care joaca aschiile soarelui cufundat

Surasul tau, cu colturi abia arcuite
deasupra-ntinderilor ovale de nisip,
si dupa mine va fi, si dupa oasele mele albite,
si dupa chipul tau, fara chip

Mai ingenunchi si scurg nisipul dintr-o palma
intr-alta,
ca-ntr-o clepsidra rasturnata aerian,
in timp ce scara cu trepte albe, inalta,
si-a risipit si treptele pe care le urcam.

Poetry


Ion Minulescu
--------------------------------------------------------------------------------
Multaşteptatei

De când te-aştept!...
Sunt ani...
Şi anii, ce lungi îţi par când n-ai cu cine
S-asculţi ciudatele romanţe ce plâng viorile-n surdine...
Şi violetele apusuri ce triste-ţi par când n-ai cui spune
Ce-nfiorări plutesc în zare
Şi-n plânsul celor patru strune!...

. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . .

Te-am aşteptat la-ncrucişarea potecilor pe care-alt'dată
Multaşteptatele amante soseau grăbite să-şi sărute
Amanţii,
Ce-aşteptau în umbră, tăcuţi ca nişte statui mute...
Şi câte primăveri, de-a rândul, castanii roşii nu-mi vestiră
Că nimeni n-a trecut pe-acolo
Şi-n zare nimeni nu s-arată!...

Te-am aşteptat pe ţărmul mării -
Pe ţărmul nalt ca şi terasa
Castelului regesc, pe care un prinţ şi-ar aştepta mireasa...
Dar valurile, ştiutoare de soarta celor ce porniră
Spre ţărmul unde stam de strajă,
Când le-ntrebai ce ştiu de tine,
Îmi spuseră c-aştept zadarnic...
Şi azi viorile-n surdine...
Ce-mi plâng ciudatele romanţe
Mai trist de cum le plânse ieri,
Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri...


--------------------------------------------------------------------------------

MIHAELA DOMESTNICU

???

De cateva luni
spui minciuni!
Nevinovate,
Mici,
Dragute,
Nelegate
de nici o sugestie erotica.

De cateva luni minti!
As putea sa te incarc
Cu o rima aberanta...
Parinti,
Sfinti
Sau cuminti.
Insa nu meriti
Chiar intr-atata lipsa de respect,
Cel putin asa gandesc,
Incepand cu faptul ca iubesc
Stilul tau abject
De a spune minciuni
De cateva luni.

Deasemenea mi-e drag
- Ajungand aici e necesar sa-ti spun -
Aerul tau de nebun.
S-ar lipi rime ca ciomag sau prag...
Toate deloc potrivite
Cu nonsalanta ta
Respectiv
Cu dimensiunea izvorului tau inventiv.

La aceasta provocare
Incerc sa-mi imaginez
- presupunand ca in nici un caz
nu vei recunoaste ca vrei sa te dai mare -
Ce minciuni te vor justifica
In fata faptului dovedit
Ca de cateva luni
Ma alimentezi cu sugestii
- Aici, jur, se potriveste cuvantul bestii -
Sigure pe ele acestea sapand
Definitiv, indiscret,
Precis calculate,
In materialul plapand
Care, din pacate,
Am ghinionul sa ma reprezinte.
Rimeaza perfect cu fierbinte -
Senzatie termica,
puternica
nesuferita
in tample
in orbita
De cateva luni
De cand spui minciuni.

1991

Cântec pentru dezbrăcare
- - - - - - - - - - - - - - - - -
de Vasile Voiculescu


Câţi îngeri de mătase ai de pază?
Când zboară-n lături fragedul lor stol,
Ies sâni şi braţe, rază după rază,
Din visteria trupului, domol.

Mai lin ca aştrii coapsele-mpăcate
Rotunde legi scriu, boiul când ţi-l culci,
Cum vii din carne şi eternitate
Întreagă - miez de adevăruri dulci.

Deschei o stea şi norii despresoară
Cerescul pântec, cald, cu arcuiri,
Lacteea cale a pulpelor coboară
Spre zodiile gleznelor subţiri.

Stihia-ţi pură, albă se arată:
Calc nori şi îngeri, goală li te rump,
Lung să-ţi sărut şi să cuprind deodată
Tot adevărul trupului tău scump.

As fi scapat de apriga arsura
prin chiar sageata si prin insusi dorul,
dar viata mi-o sporeste seniorul,
pe cat durerea-i spornica-n masura.

De-a fost mortala prima lovitura,
cu ea, un sol trimisu-mi-a Amorul,
ce-a zis: iubeste, arde, altfel zborul
nu-l vei cunoaste, catre bolta pura!

Eu sunt cel ce te-a-ntors, in anii tineri
cu ochii suferinzi spre frumusetea
ce-i calauza celor vii spre ceruri.
.................................................
Cel ce iubirea-si drept arma, frange
destin si ura, forta si mizerii.

Michelangelo - Rime

Lucian Blaga
---------------
Ce aude unicornul

Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.

Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului.

Craiul ielelor - Goethe


Cin' zboară prin viscol aşa de târziu
În noapte? E tatăl cu scumpul lui fiu.
El ţine copilul lipit de-al său piept,
Veghează asupră-i cu ochiul deştept.

— Copile, tu tremuri; ţi-e frică; ce ai?
— Nu vezi, tată dragă, pe-al ielelor crai,
Cu lunga lui coadă, coroană purtând?
—Copile, e ceaţă purtată de vânt.

"O, dragă copile, o, vin ca să-ţi fac
La jocuri frumoase, să-ţi fie pe plac.
Flori mândre, pestriţe, din plai strânge-vei,
Şi maica te-mbracă în aur de vrei!"

— Ah, tată, ei, tată, auzi ce mi-a zis,
Ce craiul în umbră şoptind mi-a promis?
— Taci molcom, copile, şi fii liniştit:
E vântul ce-n veştedul crâng a vuit.

"O, vrei tu, copile, cu mine să vii?
Surorile mele cu drag te-or păzi.
Din apă ies ele când este senin
Şi-n cânturi şi-n jocuri te leagănă lin!"

— Dar, tată, ah, tată, nu vezi la un loc,
Prin negură, ielele prinse în joc?
— Văd, dragă copile, eu văd lămurit
Cum ramii îşi mişcă un plop gârbovit.

"Frumos eşti, copile, şi drag tu îmi eşti;
Te smulg cu puterea, deşi te fereşti!"
— Ah, tată, iată-l, mă prinde-acum, vai!
Acum mă striveşte al ielelor crai.

Bătrânul cu groază fugaru-nteţeşte;
Copilul ce geme de sân şi-l lipeşte.
Abia el ajunge acasă cu chin...
Copilul de spaimă-i murise la sân.

N-am gasit alta traducere...

Amănuntimi
- - - - - - - - - - -
de Emil Brumaru

Cînd prinde-un straniu luciu Domnul Lapte
Si rîmele se-ndoaie după soapte,
Ziduri miloase duc omizi în spate.

Serpii se bagă la găini în ouă.
Dintr-un dulap pe-un scaun curge rouă.
Fluturii-mbracă-n pripă haine nouă.

Si-n după-amiaza blînd-răutăcioasă
Fecioarele fac dragoste pe masă
Căci nu mai este loc pentru iubit!

Iar Reparata,-abia ajunsă-acasă,
Ducînd mîncare la furnici sub casă,
Se uită-n crăpături cu un chibrit...

Cantec

Deodata aerul a impietrit in jurul meu
si se izbesc de el cuvintele zvarlite
si se-nrosesc, si-asa raman mereu,
din ce in ce mai lungi si mai rarite.
Si simt cum gravitatia se muta
in mine insumi, din afara
si brusc pe globul inimii imi cade
lumea, cand trupul inca-mi zboara.

Nichita Stanescu