Fii rabdatoare cu el, Mirela... De fapt eu am auzit mai multe teorii cu privire la ridicarea piramidelor... printre care si aceia ca oamenii care le-au ridicat nu erau extraterestri, ci erau oameni de pe pamant care aveau niste cunostinte avansate de inginerie si foloseau niste sisteme de parghii ingenioase. La drept vorbind, nu pare imposibil... dar era nevoie de foarte multa mana de lucru, mobilizau mii sau zeci de mii de lucratori pentru constructia unei piramide. Si din nou spun, chiar nu mi se pare imposibil... doar ca foarte anevoios, dar daca aveai o motivatie foarte puternica, cum ar fi aceea ca faci asta pentru zeul tau care te va rasplati vesnic, si cum credinta lor era foarte puternica in zei... cred ca se poate.

Eu uneori ma intreb de ce cu mii de ani in urma, majoritatea oamenilor de pe pamant indiferent de continentul de care apartineau, credeau in tot felul de zei care azi nu mai exista decat in mitologii... eu nu cred ca erau minciuni, ci doar niste exagerari... nu cred ca milioanele de oameni care au trait mileniile trecute, au fost mintiti cu totii si au crezut in zei inexistenti... nu cred ca au facut sacrificii si varsari de sange si au construit piramide in numele unor minciuni. Cred ca undeva e un sambure de adevar, CEVA real a existat in mitologie, doar ca au fost facute niste exagerari...
Dar sunt sigur ca exista oameni care au cercetat deja lucrurile astea, si daca ei nu au putut descoperi adevarul, nu pot eu sa speculez... Oricum, aveam o teorie legat de cum am putea descoperi adevarul despre istoria noastra... n-am citit nicaieri teoria asta, e o aberatie de-a mea, este imposibila cu tehnologia actuala, asa ca n-are rost sa iti umplu tie jurnalul cu astfel de notari. Teoria va fi posibila doar atunci cand se va inventa calatoria in hiperspatiu...

P.S. Si mie imi place Castles and Dreams...

Da, da. Doar că eu încercam să-i explic colegului meu teoria cu extratereştii, nimic mai mult.

_____

Awwww...

Yes, Awww...
[M-am calificat la judeţeană!]
Şi sâmbăta asta va fi cea mai minunată din toate, fiindcă voi dormi până târziu. După atâtea concursuri, olimpiade şi altele, merit un somn luung şi netulburat de iluzii nocturne(indiferent dacă sunt pe întunericul nopţii sau pe lumina zilei).
I'm high!

Tot ce am făcut a fost să aştept. Am aştepat o zi, două, trei... Nu mai ştiu, le-am pierdut şirul cu mult timp în urmă.
Dar nu s-a schimbat nimic. Încă îmi amintesc acel nume scris cu cenuşă în mintea mea şi am speranţa că-ţi vei aminti şi tu. Aş vrea să-ţi spun că viziunea ta asupra lumii, pe care am crezut-o, mi se pare acum foarte absurdă. Aş vrea şi să-ţi mulţumesc pentru acele cuvinte, pentru tot...
Dar între noi se află o prăpastie. Eu mă aflu pe undeva pe la suprafaţă, iar tu eşti jos, simt asta. Arunc uneori cuvinte către tine, dar ele alunecă în abis şi nu ajung la destinaţie. Mi-aş dori măcar să simţi un fior când îmi amintesc de acele vremuri.

Am zidit în tine speranţa pe care n-ai avut-o şi fericirea.
Ţi-ai zidit în mine şi în gândurile mele zâmbetul tău malefic şi sclipirea adâncă din ochii tăi pătrunzători.
Nu, nu voi uita niciodată...

P.S. Acestea au fost doar câteva gânduri răsfirate de mult şi adunate acum. Nu cred că au vreo logică; pentru mine au.

Iti doresc ca in aceasta primavara sa simti din plin dragostea celor din jur! Sa ai o primvara frumoasa!

De 1 Martie, relaxare si soare

Si io, si io!

Mulţumesc tuturor!

Martisorul sa-ti aduca bucurie si primavara sa-ti incalzeasca si sa-ti lumineze sufletul!

Mulţumesc, dacalita!

_____

Are we human or are we dancer ?

Şi cât de mult mi-a plăcut să mă rătăcesc printre zidurile impunătoare ale Murgociului... Uşile înalte, coridoarele, scările, toate căile mi-au amintit de Palatul Viselor, o minunată carte scrisă de Ismail Kadare. Am citit-o cu mult timp în urmă, dar mi-am promis că o voi reciti imediat după ce termin Stăpânul Inelelor.
Nu am dorit să merg la olimpiada de matematică, pentru că prefe,r cu siguranţă, româna. Dar n-am putut să refuz având în vedere că m-am calificat la judeţeană.
Între timp am aflat că am mers cu un rost.

Oferă-mi aripi când crezi că sunt pregătită să zbor şi fură-mi-le când îţi greşesc.
Vreau să zbor, să ajung acolo unde cerul se contopeşte cu pământul şi formează un albastru infinit, estompat. Acolo unde stelele univesului sunt mai mult decât cioburi din iluzii uitate, iar Soarele este Visul Suprem. Acolo unde mă aştepţi tu, într-un paradis feeric, deasupra petelor de nori.
Adesea privesc păsările cerului şi le invidiez. Ele pot ajunge la Soare, îi pot cânta şi ne pot privi de sus. Şi probabil că râd, râd în limba lor dulce şi neînţeleasă de nimeni, de faptul că oamenii, care se cred stăpânii fiecărui fir de praf, sunt acolo jos şi nu vor stăpâni niciodată mai mult decât acest pământ rece şi nefericit. Pentru că noi suntem hărăziţi pământului acesta uscat, suntem hărăziţi aşteptării.

Nu, nu pot să mă înalţ în neantul albastru pe puterile mele. Dar pot avea aripi. În vise... Şi pot fi ale mele, nu mi le poate lua nimeni. Sunt ale mele noaptea, nepreţuitule !

Păreri ?

Gânduri... În ultimul timp mi-am scris toate gândurile prăfuite şi sentimentele fugare în Word. Şi nu a fost ca să le citesc mai târziu, nu a fost nici pentru moment; oricum, nu rămân cu nimic palpabil. Şi dacă nu rămân cu nimic palpabil...
Evident, am accentuat fiecare cuvânt, fiindcă nu puteam altfel. Am auzit o voce în negrul nopţii care mi-a şoptit să nu mă mulţumesc cu atât, când pot simţi un întreg sentiment. Doar că nu-mi amintesc la ce sentiment se referea şi regret...
Simt că ard în interior şi acea dorinţă sonată de a scrie e de vină, dar mi-am promis că nu mă voi apuca serios decât atunci când îmi va veni o idee inteligentă. Până atunci... frânturi.
_____

Incearca sa le unesti si sa scrii la persoana a III a. Vezi ce iese...

Linca, mulţumesc. Voi scrie la persoana a III-a când îmi va veni o idee genială, care să aibă mai mult de 10 pagini de Word.

Pentru totdeauna

Nu ştiu dacă sunt în viaţă, visez sau sunt moartă; nu-mi amintesc nimic. Dar cum pot spune ce e vis şi ce e realitate când nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă sunt trează sau dorm ?
Vreau să ningă iar cu fulgi strălucitori care să-mi intre în suflet. Şi când o să-mi privesc sufletul, nu-mi va fi teamă că în alb nu voi vedea decât alb şi nimic altceva. Şi nu-mi va fi teamă dacă voi vedea doar albastru, fiindcă însuşi eternitatea se ascunde sub masca acestei culori.
Aud o inimă bătând încet, în ritmul păcii. Simt un zâmbet fugar şi o umbră în suflet. Mâine voi fi numai eu. Eu, infinitul şi Cealaltă Parte a mea, undeva departe. Şi voi aştepta pentru totdeauna.

Nici măcar nu-mi mai aduc aminte de cât timp nu mai trăiesc...

Până şi prietena mea are speranţele spulberate! Uneori chiar mă întreb cum am ajuns aici, printre toţi nebunii.
Am să plec pentru că aşa doresc colegii mei. Ei abia aşteaptă să scape de mine; sentimentul este reciproc. Într-adevăr, poate că nu aşa ar trebui să-mi rezolv problemele. Dar nu pot discuta nimic cu sonaţii aceia. Dacă spun ceva, ei zic cu un sarcasm care mă conduce spre nebunie : „Ascultaţi-o pe ea, pentru că ea merge la olimpiade, pe ea o laudă profesorii, ea este mândria şcolii!” Înainte aveam o speranţă de a rezista, dar acum a murit. Dacă rămân aş putea spune că destinaţia mea este infernul.
Am să plec, pentru că nu voi fi niciodată întru totul printre ei. Am să plec, sperând că mă îndrept spre viaţă.

A trecut o eternitate. De câteva ori pe zi citesc pasaje din cărţile mele preferate şi vibrez, apoi sufletul îmi încremeneşte. Inspiraţia m-a părăsit de tot în aceste momente şi visele nu-mi sunt la fel de clare.

Sunt încă aici; oricunde. Sunt praful purtat de vânt. Sunt steaua din cel mai nordic cer. Nu am stat niciodată într-un singur loc; sunt vântul ce adie printre copaci.

Sper ca asta e doar un exercitiu literar. Sunt miracole peste tot sau nu, depinde cum privesti lumea. Pentru mine vantul poarta pe bratele lui viata si o sadeste in suflete.

Ce carti preferate ai?

Frisky.

Este şi nu este. Adică într-adevăr o să-mi părăsesc [sarcasm]iubiţii mei[/sarcasm] colegi, dar nu mă afectează deloc. În unele paseje am exagerat. Poate nu şi în cel cu inspiraţia.

tikky
Printre cele mai inmportante sunt :
~ Stăpânul Inelelor de J. R. R. Tolkien, care a avut şi are în continuare o influenţă imensă asupra mea.
~ Brida de Paulo Coelho, care mi-a fost dăruită de fratele meu pe 7 Decembrie. Pe 8 Decembrie am terminat-o.
~ Palatul Viselor de Ismail Kadare. Titlul m-a atras; conţinutul e interesant.
Şi altele ale căror nume nu mi-a aduc aminte în întregime.

"Cand iti doresti ceva, tot Universul conspira pentru a-ti realiza dorinta." (Paulo Coelho)

Here in the Universe I find some thinks that are so hard to understand
The vastness of space just takes my breath away I see through history
The years they come and go
The seconds that will shape my destiny
The time that we spend here Is precious, that I see so clear
What is our place in here?
What is the meaning of the pain we feel?
Where did all this come from?
The galaxies, the moon, the stars, oh I don't know
I really want to know what is the meaning of evolution
They say that we are the crown of all creation
So let's break free from these chains
Of fear, hate and greed
And join together singing our
Celestial Dream Freedom is awaiting
For those who take the path less traveled
And in the end we'll all sing our Celestial Dream.

(Stratovarius - Celestial Dream)

Uneori e mai bine sa lasi lucrurile asa cum sunt.

Goodbye for a while! Sayonara...

- Are you afraid ?
- No.

Am privit norii care sunt purtaţi departe şi soarele care dispare fără vreo remuşcare mereu, lăsându-mă singură într-o parte din zi numită noapte, dar nu am înţeles. Am crezut că uitând de existenţa lumii acesteia voi reuşi, poate, să înţeleg.
Am închis ochii şi mi-am ascultat vocea inimii. Ea m-a condus aici, dar m-a părăsit acum şi am rămas singura. Nu singură, ci singura. A trecut încă o zi, încă un vis, încă un nimic.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă întreb ce trebuie să arăt Celorlaţi. Dar ce a mai rămas ? Praf în vânt ? Zgură.
Este foarte ciudat cât de uşor am uitat să spun „Totul mi-e indiferent”. Poate sunt nebună.
Mă aflu în faţa alegerii de care depinde existenţa mea de acum. M-am oprit şi stau hipnotizată. Am analizat fiecare posibilitate şi ideile sunt împărţite. Ar fi la fel de dificil. Simt că orice alegere aş face, voi regreta mai târziu.

- Are you afraid ?
- Yes.

"Toate gândurile formează în mintea mea o furtună trecătoare" ~ Andrew.

Voi încerca să-mi ascult inima şi să-mi continui drumul, fiindcă ştiu că este propriul, unicul meu drum. Şi când voi dori să regret am să rezolv totul acţionând în prezent, nu încercând să schimb trecutul. Voi continua să merg pentru mine, deoarece într-o zi îmi voi găsi Cealaltă Parte şi o să îi spun despre Noaptea Întunecată. Voi continua să merg fiindcă am învăţat să-mi asum riscuri.

Aminteşte-ţi mereu că viitorul nu este diferit de prezent. Aceleaşi lucruri le facem peste un an sau 20 ca şi cele pe care le facem mâine.

Asta cam asa este, desi uneori mi-as dori sa fie diferit.

Lucrurile pe care le-am făcut le vom face iar peste câţiva ani, şi alţi oameni din celelalte colţuri ale lumii vor trăi exact aceleaşi lucruri, deoarece noi facem parte din ceea ce Marii Maeştri numesc Anima Mundi (Sufletul Lumii).

Am reuşit să fac Exerciţiul Celeilalte. Primeşte-mă, Suflet al Lumii, în infinitatea ta. Prefă-mi tristeţea în melancolie, trecutul în amintiri şi fericirea în linişte. Lasă-mă să devin astăzi vântul dintre ramurile acestor copaci, vântul care le poartă ale lor frunze departe. Acolo unde marea se contopeşte cu cerul, acolo să le duc. Luna mă priveşte ascunsă printre munţi. Din nou visez. Suflet al Lumii, prefă-mi visele în aripi.
Ai auzit de psihedelism ? Da.
Şi uneori când mă privesc în oglindă îmi doresc doar să fug departe de reflexia mea din proprii mei ochi.

Am mers un timp privind pătrunzător fiecare locuitor care trăieşte în vanitate. Ei erau tăcuţi şi îşi întorceau capurile departe. Erau prea cufundaţi în gândurile lor şi făceau gesturi specifice sentimentelor pe care le simţeau, iar eu putem să-mi dau seama ceea ce ei trăiau. Dar evitau să mă privească adânc în ochi.
Eu renunţasem să scriu, să simt, să trăiesc. Respiram doar ca să nu rămân fără aer şi trăiam doar aşteptând ca timpul să treacă. Mă întrebam subtil în fiecare moment dacă îmi mai este sufletul viu. Oare era ?
Mi-am îndreptat privirea spre cerul senin. Soarele mă orbea fiindcă mă concentram doar asupra lui. Încerca şi să-mi încălzească sufletul, dar simţeam cum razele lui îmi topesc corpul. Niciodată nu mi-a plăcut vara. Mintea şi corpul meu amorţesc rău de tot în anotimpul acesta.

Am ajuns la destinaţie cu jumătate de oră mai devreme. În faţa muzeului erau alţi doi participanţi. Mi-am fixat privirea asupra băiatului de lângă mine. M-a privit şi el, apoi mi-a zâmbit. Puţin mai târziu avem să ştiu că el este câştigătorul marelui premiu, dar atunci eram prea ocupată
zâmbindu-i. Era adorabil.
Cineva ne-a spus să intrăm şi ne-a explicat unde să megem. Eu am pornit în faţă şi el mă urma. Mi s-a părut ciudat că era tăcut. Dar nu cunoştea locul, era din alt judeţ şi era în clasa a X-a. În sală m-am aşezat în primul rând, iar el a plecat mai în spate. Nu l-am mai văzut o vreme.
Toţi erau agitaţi sau aşa mi s-a părut. Mi-am lăsat gândurile să plutească deasupra mea. Am revenit curând şi am observat că în primele locuri stăteau numai profesori. Am căutat un loc mai în spate, dar nu era nici măcar o singură speranţă să mă mişc de acolo.

Aproape m-a încălzit micul spectacol de la început. Apoi cineva a stricat toată atmosfera în care mă aflam şi a spus că, înainte să ofere premiile, va anunţa cine a câştigat Marele Premiu. Minunat! A rostit un nume străin mie. El a trecut pe lângă mine. Era acelaşi el.
S-a aşezat pe unul dintre scaunele din faţă şi şi-a ascultat propria operă. Fata care i-a citit eseul nu a reuşit să transmită sentimentele acelea pierdute. Dar eu m-am regăsit printre rânduri. El avea privirea aţintită spre podea. După ce a auzit aplauzele, şi-a primit propriul său premiul şi a dispărut.
S-au acordat şi celelalte premii, printre care şi al meu. Apoi totul s-a sfârşit.
El se învârtea peste tot. Mi-am dorit să-i spun că-mi place cum scrie sau orice altceva. Dar când s-a apropiat am rostit doar câteva cuvinte foarte detaşate, câteva felicitări. Mi-a mulţumit, a zâmbit iar şi a plecat.

Când am privit din nou în sus, cerul era plin de nori. Atunci nu mi-am mai dorit să-i fac să dispară doar cu puterea minţii, ci să-i las acolo. Mă schimbasem deja. Mi-am dat seama că nu mă puteam limita aici, nu puteam renunţa atât de uşor. Luasem premiul întâi la proză şi asta trebuia să însemne ceva. Şi atunci mi-am promis că voi începe din nou să scriu.


Nu face promisiuni pe care nu ştii dacă le poţi ţine, spunea cineva. Nu promit lucuri doar ca să spun ceva. O promisiune înseamnă o decizie.
Şi o să îţi demonstrez că îmi respect deciziile.

Suferă în această viaţă şi vei fi fericit în cea viitoare.
Cine se distrează este copil. Trăieşte sub tensiune.
Ceilalţi ştiu ce e mai bine pentru noi pentru că au mai multă experienţă.
Avem obligaţia să-i facem mulţumiţi pe ceilalţi. Trebuie să le fim plăcuţi, chiar dacă asta înseamnă renunţări importante.
Nu trebuie să bem din cupa fericirii, altminteri i-am putea prinde gustul – şi nu totdeauna a avem la îndemână.
Trebuie să acceptăm toate pedepsele. Suntem vinovaţi.
Frica este o alarmă. Să nu riscăm.

Acestea sunt poruncile cărărora nici un războinic al luminii nu le poate da ascultare.



Trimite-mi un semn, te rog.

CITAT: "Viata majoritatii oamenilor este condusa de dorinta si frica. Dorinta este nevoia de a-ti adauga cate ceva pentru a fi cat mai mult tu insuti. Frica de orice fel se refera a frica de a pierde ceva, si astfel de a deveni si a fi mai putin.

Aceste doua comportamente ascund faptul ca fiinta nu poate fi data sau luata. Fiinta, in totalitatea ei, este deja in tine, este clipa ACUM."

Niciodată nu mi-au plăcut înmormântările.

Pur şi simplu nu înţeleg de ce oamenii îmbrăcaţi în negru plâng şi simt durere surdă.

Eu ştiu că noi toţi suntem nebuni. Suntem prinşi în propria noastră realitate, care nu există decât în minţile noastre. Ne creăm lumi perfecte, desprinse de realitate şi mereu ne aflăm în ele, pentru că doar acolo Soarele se învârte în jurul nostru. Şi când privim în sus spre pământ ne dăm seama că, uitând să revenim uneori aici, multe lucruri s-au întâmplat. Lucruri grele.
A câta oare ne sunt murdare sufletele de cerneală ?

Nu ştia să înoate. Dar s-a dus să se scalde în Dunăre. Mi-am dat seama că acest coleg al meu nu gândeşte prea mult, dar nu mă aşteptam să facă asta. Părea fericit. Doar uneori mă privea pierdut şi, în realitatea lui, îşi imagina cum ar fi fost să fie ca mine. Părerile sunt împărţite. Unii spun că s-a sinucis, alţii că nu ar fi făcut niciodată asta.

Dar nu pot spune că nimeni nu este vinovat. Noi i-am săpat mormântul. Da, noi. Noi... Am săpat adânc.

Nu ţi se pare uneori ciudat ? Şi straniu.

Singura persoană care nu a plâns am fost eu. Nu sunt insensibilă. Sunt normală. Doar mi s-a părut că este fără sens. Acum o săptămână toţi se comportau groaznic cu el şi astăzi au plâns. Au plâns toate fetele care nu-l suportau. Au plâns toţi băieţii care abia aşteptau să plece departe.
Şi a plecat departe.

„Poate-şi dorea să-şi caute tatăl. Acum l-a găsit. Sunt în acelaşi loc.”

Imi pare rau pt ce s-a intamplat. Citind ce ai scris mi-ai amintit ca si eu am avut un coleg de clasa in liceu care s-a inecat la Dunare, diferenta e ca el stia sa inoate foarte bine... dar l-a prins un curent si l-a tras in apa. Si era indragit de toata lumea, el ne facea sa radem chiar si la orele cele mai sobre si plictisitoare.

Cred ca lucrurile, bune si rele, ni se intampla cu un scop. Nu stiu daca din vina e karma sau poate asa vrea Dumnezeu, dar ceva este, iar eu nu cred in hazard... totul se intampla dupa o relatie cauza-efect. Cea mai infailibila dovada a faptului ca existam datorita unei ordini, este planeta noastra, care daca ar fi fost amplasata un pic mai aproape sau un pic mai departe decat este acum fata de Soare, viata nu ar mai fi fost posibila. Si faptul ca pana acum noi oamenii suntem o entitate singulara in Universul infinit, alimenteaza credinta asta...

Un soare a apus, dar tu draga M., fruntea sus... pentru tine soarele e acolo sus.

Da, sigur.

Îmi pare rău că s-a întâmplat chiar zilele astea. Era perioada fericită în care veneam la şcoală şi ne aminteam toate realizările care le-am înfăptuit în acest an. Devenise o tradiţie. Ultimele regrete, îmbrăţişări, priviri, poate lacrimi. Fericire... Dar nu.

Îmi amintesc discuţia pe care am avut-o ieri cu diriga.
- Cine o să se facă un doctor ? Vreau şi eu să am la cine să mă duc mai târziu, când voi îmbătrâni. Mirela, tu ?
Mi-am ridicat privirea doar ca să-i observ zâmbetul prefăcut. Niciodată n-am văzut-o zâmbind fără să se forţeze puţin.
- Nu, n-am de gând. Eu prefer literatura, nu matematica şi celelalte. V-am spus de multe ori asta. Eu mă duc la filologie bilingv engleză. Asta îmi doresc acum.
- Să nu te duci la uman! În ziua de azi nu-ţi găseşti de lucru decât dacă ai o facultate în domeniul informaticii sau matematicii. Eu văd în tine o doctoriţă renumită, nu un avocat sau o scriitoare.
Mulţumesc, dar nu trebuia. Am să calc doar pe drumul meu şi-l voi recunoaşte. Am de gând să fac numai ce-mi doresc, ştiind că sunt fericită şi liberă.

Zilele astea trebuie să-mi planific toată vacanţa. Vreau să citesc Maktub, Jurnalul unui mag, Zahir şi Vrăjitoarea din Portobello. Apoi voi studia tot ce există despre limbajul trupului şi gesturi. Şi...

Îmi place cum sună.

- Promite-mi că mă vei învăţa tot ce ştii.
Îi simţeam privirea insistentă. Niciodată nu a fost atât de hotărâtă.
- „Realitatea” mea este total diferită de „realitatea” celorlalţi. Nu are rost să calci pe un drum necunoscut. Acum te-aş putea însoţi, dar mai târziu vei rămâne singură.
Am privit norii fugari până au dispărut.
- „Eu cunosc necunoscutul şi ştiu ce este credinţa. Poate chiar libertatea îi aşteaptă pe cei care păşesc pe drumul cel mai puţin cunoscut”, spuneai tu.
Am clipit.
- Când am spus asta ? Acum o săptămână, două... Asta îţi doreşti ? Să fii liberă şi să nu ai nici un contact cu lumea exterioară ? Aceşti oameni sunt nebuni.
Prin faţa noastră treceau multe persoane care mă priveau. „Poate îmi simt aura”, gândeam. Aura mea este albastră şi are câteva pete galbene şi roşii. Asta înseamnă că am o misiune pe care încă nu am împlinit-o.
- Nu ştiu. Aş vrea doar să cred că avem acelaşi drum.
- Nu există drumuri asemănătoare. Există doar impresia că tot ceea ce gândim noi este real.

- Te voi învăţa.
Întotdeauna are acea privire pierdută. După ce îi spun ceva se scufundă în gândurile ei şi îmi este imposibil să continui. Aştept câteva momente.
- Prima lecţie este Credinţa. Presupunem că ne-am afla într-o pădure. Eu îţi spun să te aşezi lângă o piatră şi să nu te ridici până nu ai înţeles ceva important. Observi că am plecat şi că este întuneric. Îţi e frică de animalele pădurii, de sunetele ciudate pe care le auzi. Nu te mai poţi controla. Dar îţi dai seama că tu ai creat animalele. Te linişteşti. Poţi umple pădurea cu scorpioni sau cu îngeri păzitori. Este alegerea ta.
Aştept cinci minute. Sunt sigură că a înţeles.
- Imaginează-ţi că te priveşti într-o oglindă. Cine eşti ? Mi-ai răspunde „Sunt Georgiana şi mi s-au întâmplat multe lucruri.” Dar cine nu eşti ? „Nu sunt o persoană tipică. Vreau să cunosc necunoscutul.” Am ghicit ?
Ea dădu din cap în semn că da.
- Atunci suntem pe drumul cel bun. Adu-ţi aminte că te priveai într-o oglindă. Pentru câteva clipe, universul tău este doar acea reflexie a ta. Doar pe ea o vezi. Trage adânc aer în piept. Acest exerciţiu trebuie să te liniştească. Crede. Crede că reflexia este singurul lucru care contează, că te afli aici şi acum.

Apoi am vorbit despre muzică, vreme şi Zahirul meu.

M-am trezit cu gandul la tine.

Sper ca esti vesela si astepti cu nerabdare noul an "scolaresc". Doar cu rezultate bune sa-ti fie!

Mersi, mersi.

Da, nu am mai intrat de mult. Şi nici nu vreau să schimb asta.
S-au întâmplat multe lucruri între timp. Am citit Paulo Coelho (iar acum nu înţeleg cum de am putut face asta), Nicholas Sparks, Allan Pease şi Jacques Salome.
Am studiat limbajul trupului. Acum pot afla gânduri, intenţii şi sentimente. Mă distrez privind străinii şi observându-le gesturile şi microsemnalele. Mi-am promis că nu voi renunţa la asta prea curând. Am studiat şi limbajul vorbirii. Deci încerc să evit terorismul relaţional.
Nu am mai scris pentru că acum sunt o persoană care îşi păzeşte gândurile, care poate face diferenţa dintre stările permanente şi cele temporare. Eu sunt cea constantă.
Simt că scriind aş vorbi în gol. Şi acum, când încerc să fac asta gândurile-n mine tac.

Îmi aştept Zahirul.

Bună, străinule.

Mai jos sunt câteva fragmente dintr-un document Word parolat.

„Mă bucuram de acel moment în care nu mă preocupa nimic. Nu existau gânduri care să-mi îndepărteze pacea. Eram absolut liniştită. Atunci am simţit. Am simţit o atingere blândă, atentă, tandră.”

"În mintea mea nu era nimic altceva decât dorinţă. Vedeam cum treceam pe lângă tot şi simţeam ceva nou."

"Şi pentru mine este un sentiment nou şi neaşteptat, dar extrem de plăcut."

"Păşeam încet peste zăpadă şi eram uşor încruntată. Nu înţelegeam de ce mă aflam acolo sau de ce continuam să înaintez. Înima îmi bătea nebuneşte şi am crezut că se va opri când am auzit paşi în spatele meu. Era doar un bătrân care a dispărut."

"Am plecat şi, deşi m-am întors odată privind ce am lăsat în urmă, cred că am făcut o alegere bună. Şi amintindu-mi cum am privit norii venind acasă, cred că nici acum nu sunt destul de pregătită."

"Niciodată nu mi-am dat seama cum gândeşte cineva. Deşi îmi place să cred că eu cunosc puţin unele persoane, tot ceea ce ştiu se datorează intuiţiei mele. Şi acum mă îndoiesc de intuiţia mea cel mai mult..." ~ Dar s-a dovedit că nu greşisem.

"Am fost surpinsă când am auzit emoţia şi dorinţa din vocea mea."

A trecut atât de mult timp de când nu am mai trecut prin acest loc... Nu ştiu ce să spun. _{Îmi place fontul Book Antiqua.}
Am citit ce am postat pe 4 Iunie 2009, 08:27 PM.
"Adorabil."

Bun revenit!

Am aşteptat miracolul.
Nu s-a petrecut.

La multi ani!

Mersi ^^