eh... glumeam

heey..nu mai are nimeni nimic de zis despre floyd?
exista vreo melodie de-a lor care parca va trezeste la viata? pt mine time functioneaza aproape de fiecare data..

"And you run and you run to catch up with the sun, but its sinking
And racing around to come up behind you again
The sun is the same in the relative way, but you're older
Shorter of breath and one day closer to death"

ce alte..efecte mai au melodiile lor asupra voastra?

spooky

Pe mine melodiile respective ma tin in viata.

Pentru fanii Pink Floyd, s-a produs o mare pierdere. A murit Richard Wright, Dumnezeu sa-l odihneasca.

O zi trista pentru mine si pentru cei care iubesc muzica Pink Floyd, a murit John Martyn. Dumnezeu sa-l odihneasca.

"Compozitor şi cântăreţ de origine britanică, John Martyn, cunoscut publicului mai ales în urma colaborărilor cu muzicieni de renume, precum Eric Clapton, Phil Collins şi David Gilmour, solistul trupei Pink Floyd, a încetat din viaţă, ieri, la vârsta de 60 de ani.
Compozitor şi cântăreţ de origine britanică, John Martyn, cunoscut publicului mai ales în urma colaborărilor cu muzicieni de renume, precum Eric Clapton, Phil Collins şi David Gilmour, solistul trupei Pink Floyd, a încetat din viaţă, ieri, la vârsta de 60 de ani.

"With heavy heart and an unbearable sense of loss we must announce that John died this morning".

Pe numele său real Iain David McGeachy, John Martyn s-a născut la 11 septembrie 1948 în New Malden, sudul Londrei. Părinţii lui au fost cântăreţi de operetă, iar John a fost unicul lor copil.
Definită ca "o adiere de aer proaspăt", muzica lui John Martin inspiră, înainte de toate, romantism.
Cel mai cunoscut album al artistului este "Solid Air", lansat în 1973. Acesta include piesa "May You Never", care a fost preluată, ulterior, de Eric Clapton şi a inspirat trupa U2." (EVZ)

Wish you were here

PINK FLOYD_ANOTHER BRICK IN THE WALL

O surpriza placuta opozitia iraniana are ca "imn" un cantec inspirat din Pink Floyd.

Si-a luat cineva bilete la Roger Waters in 2011?

Unde au loc concertele din anul 2011?

In mai multe orase din Europa. Cel mai aproape de noi e Budapesta: http://tour.rogerwaters.com/
Gilmour a declarat ca va alege 1 concert din tot turneul, la care va canta impreuna cu Waters.
Vom avea parte de un fel de Pink Floyd Reunited. Fara Richard Wright...

La Budapesta m-as duce si eu, desi mi-am dorit intotdeauna sa-i ascult pe baitii astia, sau macara pe unii dintre ei, la Bucuresti. Am sa intru si eu pe site-ul la sa vad cat costa un bilet si data cand concerteaza. Multumesc.

Look at this and search. http://www.pinkfloyd.com/

N-am gasit Budapesta, in schimb va fi un concert la Moscova si St Petersburg.

Este si Budapesta pe lista. Eu mi-am luat bilet pentru Barcelona si sper sa prin unul si pentru Berlin.

In cele din urma au ajuns si-n Romania, macar o parte din ce-a fost odata Pink Floyd. Roger Waters aduce in Romania spectacolul "The Wall"
Am tot asteptat dupa "revolutie" ca Pink Floyd sa dea un spectacol in Romania, acum astept sa se puna in vanzare biletele. Pe 28 August 2013, va astept pe toti, in Piata Constitutiei, sa darmam ultimele ziduri care mai exista in mintea noastra.

WOW !!! Another Brick in the wall !!

edit: am auzit acum câtiva ani cum au demolat laguna din Venetia cu muzica lor, era cea mai tare si toata Venetia a zguduit.
Daca reusesc, vin. Am nevoie doar de un colt undeva, unde sa dorm.

Comfortably Numb

hai c-a dat Dumnezeu. credeam că dă colțu' și p-aici nu mai ajunge cu Zidul ăla.

Să sperăm că e pe bune.

Din nefericire am ajuns atat de neancrezatori, sceptici, incat ori de cate ori e pe cale sa se intample ceva frumos, ne gandim ca ar putea sa nu se intample si apelam la speranta. Sa speram ca este pe bune.

mmmm...

Ar mai fi şi variantele Viena sau Budapesta, cam în aceeaşi perioadă.
Mai e destul până atunci.

Moncher tu ti cu ungurii? cu austriecii? La Budapesta au fost cei de la Pink Floyd, la Viena nu stiu daca au ajuns, dar macar Roger Wters sa vina si a noi.

LOL
Stai liniştit că ajunge şi la Bucureşti
http://tour.rogerwaters.com/
http://www.rogerwaterstours.com/

Pentru mine, uneori Viena sau Budapesta sunt mai convenabile.

Cine vine la concertul lui Roger Waters? Eu abia astept sa-l vad pe unul din "idolii" mei in carne si oase, va astept in "piata".

Inca nu stiu...La ultimul concert la care am fost in Piata Constitutiei (leonard cohen) mi-a iesit pe nas...

o organizare dezastroasa....cautam sa cumpar bilet si a fost o miscare de oameni, un fel de val de multime si m-am trezit in incinta...

scaunele aveau atasate pe ele hartii care indicau numarul randului si locul...asa ca, persoana civilizata, am trecut inapoi de baraj si mi-am luat bilet 150 de lei...ca sa intru din nou si sa constat ca sectorul unde aveam eu nu era marcat...

in tot timpul concertului unii veneau, alti plecau...grupuri si grupulete care dezbateau tot felul de probleme ce nu aveau nimic in comun cu show-ul si care pentru un spectacol liric erau de-a dreptul criminale...

am zis ca nu mai merg in viata mea...

acum eu, ca fotograf Nikon pot capata o acreditare, ceea ce inseamna ca as vedea spectacolul moca, insa nici asa nu ma trage ata...

am vazut filmul concertului The Wall (si filmul), am vazut un Roger Waters live (the pros and cons of hitchhiking)...mie imi ajunge.....desi ei si stonsii sunt cunoscuti pentru cele mai elaborate si bine lucrate spectacole...


in anii 70 foloseau un echipament unic denumit azimuth co-ordinator..si proiectii si un fel de ploaie de lumina...un efect care inebunea publicul...

da la mine Pink Floyd a fost adevarat numai cat a colaborat cu Syd Barrett...



poate totusi merg.....

Eu cred ca Pink Floyd a evoluat dupa ce Syd Barrett a parasit grupul. Stilul sau era de alta natura, complet diferit de stilul pacifist, militant, existent la vremea respectiva. Prin comparatie, nu pot face aceiasi afirmatie despre John Lennon, a carui plecare a dus la destramarea Beatels si care a promovat stilul pacifist, militant, ce a nascut o intreaga cultura nu numai in domeniul muzical ci si social. Syd Barrett are locul sau, dar Pink Floyd este cu totul altceva, este o cultura, o cale, cel putin pentru mine.

offffff....

Syd Barrett inseamna Pink Floyd....grupul cel adevarat...pentru ca vezi tu, sunt doua.

Syd a dat numele formatiei provenita din combinatia prenumelor a doi interpreti de blues: Pink Anderson și Floyd Council.


Syd a participat direct la primele trei albume, dupa multi cele mai valoroase, si a influentat si dupa plecarea lui si celelalte productii de pana la albumul Meddle.
Gasim numele lui Gilmore si Waters pe cele doua albume solo ale lui Barrett, dar si colaborarea lui declarata pe albumul "Atom Heart Mother".

Pink Floyd-ul lui Syd Barrett este grupul care a inventat rockul psihedelic, cu acel ritm haotic inconfundabil din "Astronomy Domine" si din "Set the Controls for the Heart of the Sun" care te trimite cu gandul in alte spatii si in alte lumi...

Albumele "The Piper At The Gates Of Dawn", "A Saucerful Of Secrets", (mai cunoscute in editia dubla intitulata A Nice Pear) si "Ummagumma" (primele trei) reprezinta un stil diferit fata de ce a cantat grupul dupa albumul Meddle, atunci cand este evidenta reorientarea catre o muzica ceva mai pamanteasca si mai accesibila marelui public, iar The Wall, care fara indoiala e un altfel de succes, n-are chiar nimic in comun cu maniera de interpretare ce l-a determinat pe unul dintre cei mai insemnati critici ai momentului de atunci sa foloseasca urmatori termeni pentru a o denumi: "Une musique étrange venue d'ailleurs".


Eu vorbesc de acest Pink Floyd:

offffff....
Exact, tocmai asta nu-mi placea la "acel" Pink Floyd. Dar cum aici discutam despre Pink Floyd si nu despre gusturile mele, sunt de acord cu mentiunile tale. Avand in vedere ce s-a intamplat cu Syd Barrett, Jimi Hendrix & all the others e greu de spus daca influenta acestora asupra muzicii in general a fost benefica sau a fost doar o "deviatie" greu de inteles pentru multi dintre ascultatori. Cum si muzica este un produs care se vinde, este o alegere a "pietei" a cumparatorilor iar acestia au ales, cred eu.

Așadar, Dude, ești un admirator al epocii Barrett / psihedelice din discografia Pink Floyd. O apreciez și eu foarte mult, cu toate că preferatele mele sunt albumele imediat urmatoare (de la Atom la Wish).
Categoric, Pink Floyd sunt printre inventatorii rock-ului psihedelic, nu singurii însă. Din ce știu eu, în Londra mijlocului anilor 60 exista o destul de activă scenă underground psihedelică (îi pomenesc doar pe cei de la Soft Machine, alături de care a evoluat la început și excentricul australian Daevid Allen, cel care, după o excursie pe continent, nemaifiind primit în UK pe motiv de lipsă viză, avea să creeze la Paris o altă nebunie psihedelică cu numele Gong). Pe acolo își ducea viața și Syd Barrett. Băieții ăștia se adunau prin tot felul de subsoluri și experimentau numai ciudățenii, un fel de muzică dada.
În ce-l privește pe Barrett, acesta a marcat mai mult decât se crede muzica PF, dar mai degrabă prin transmiterea unei moșteniri muzicale, pe care a preluat-o în special Waters cu geniul lui componistic, decât Syd însuși prin compozițiile sale ulterioare (în care eu nu prea cred). Se zice că Waters și Gilmour, care au ținut enorm la Barrett, au fost mereu obsedați de umbra lui. Poate părea paradoxal că s-a întâmplat acest lucru cu Gilmour (el fiind înlocuitorul lui Syd în formație), dar ei erau prieteni din copilărie și se spune că a fost ales ca înlocuitor, deoarece ar fi fost singurul căruia Syd i-ar fi cedat locul (dacă Syd nu accepta pe nimeni, probabil Waters ar fi dizolvat grupul, atât de mare era respectul pe care i-l purta).

… și să aveți parte mâine de un spectacol cât mai fain.

Multumim. Sa speram ca ploaia nu ne strica din placere.

Te salut Gryphon cu multa bucurie

..Mdaaa...

Mai intai o precizare utila: la Bucuresti, in aceasta seara, nu vine Pink Floyd.
Vine Roger Waters cu spectacolul The Wall.

Acum hai sa o luam pe indelete:

1. Rectific, si va asigur pe toti ca este vorba doar de o greseala de redactare, in postul meu anterior, in loc de: „Pink Floyd-ul lui Syd Barrett este grupul care a inventat rockul psihedelic” se va citi: “Pink Floyd-ul lui Syd Barrett este grupul care a inventat rockul psihedelic in Europa”. O formulare alternativa la fel de valabila dar care nu mi-a dat prin cap atunci cand am facut afirmatia suna asa: “Pink Floyd-ul lui Syd Barrett este grupul care a inventat folckul psihedelic”

2. Este foarte adevarat ca primele semne ale curentului muzical sunt localizate in Frisco si sunt legate de actvitatea de inceput a grupurilor Greatfull Dead, Jefferson Airplaine, Iron Butterfly…Insa nu e mai putin adevarat ca vorbim aici doar de componenta cea mai importanta a unei miscari mai largi, cunoscuta sub numele de Psychedelic Artwork, “psychedelic” fiind un termen medical formulat pentru prima data in 1957 de Humphry Fortescue Osmond, un psihiatru ce si-a dedicat activitatea studiului drogurilor halucinogene si a reactiei pe care acestea o pot provoca in inspiratia artistica prin inducerea unor experiente sinestezice, in care perceptia, concentrarea si sistemul logic sunt puternic alterate, iar starea mistica, transa de tip hypnotic si alte aberatii mentale sunt intens simulate. Este o subcultura (contracultura) de tip suprarealsit si metafizic.



Syd Barrett, ca plastician si consumator dependent de halucinogene, nu putea fi decat cel mai indreptatit reprezentant al unei asemenea arte. Si nu de respectul colegilor, ori al prietenilor lui din copilarie vorbim, ci de recunoasterea unei genialitati care a produs conceptul Pink Floyd. Cand zic concept am in vedere grafica copertilor, am in vedere strategia de imprimare/promovare a productiilor, felul in care erau gandite spectacolele, dotarea cu echipamente, diversele colaborari, alegerea temelor abordate. Toate astea i se datoreaza lui Barrett si sunt cu totul fabuloase... El a pornit grupul, orientandu-l temeinic si angajandu-l pe o directie plina de originalitate si personalitate, iar dupa disparitia influentei lui, Pink Floyd nu a mai avut niciodata aceiasi ingeniozitate novatoare, ci s-a zbatut mereu strict in limitele de la care a plecat...Cu cele mai bune rezultate, dar lipsit de evolutie.

Plecare lui Barrett de la Floyd nu se poate asemana cu plecarea lui Lennon din Beatels, unde meritul era impartit. Seamana insa izbitor cu plecarea lui Peter Gabriel de la Genesis, care lasa grupul intr-un demers artistic pe care el nu il mai poate continua (in ciuda faptului ca in trupa raman si Tony Banks si Steve Hackett), dar care reuseste pe seama notorietatii si a altei abordari artistice sa atinga cote de piata mai mari ca inainte.

Azi nu pot mai mult, dar tema e nesfarsita si foarte interesanta....

Ne vedem deseara...m-am decis..

Post-Barrett au fost mai multe etape pline de stări conflictuale care au dus în final la destrămarea grupului. Contribuțiile lui Waters și a lui Gilmour - considerat unul dintre marii chitariști ai lumii - dar și a lui Wright sunt tributare lui Syd Barrett și chiar există un album dedicat lui: "Wish you are here", lansat într-o perioadă dificilă pentru grup. Fiecare dintre ei au adus valoare și succes grupului de-a lungul timpului, devenind un adevărat port-drapel al rock-ului progressive (o denumire mai apropiată de percepția membrilor) din cauza imensei popularități dobândite în lume.

...cei mai multi sunt impresionati de soundul grupului din a doua etapa a existentei lui, uitand ca fata de prima, unde dominau inovatia si inventivitatea (intr-un cuvant creatia), in cea de a doua atat evolutia instrumentelor disponibile cat si tehnica inregistrarilor si orchestratiile au evoluat spectaculos si ca ele au preluat de fapt, in ochi marelui public, lipsurile din multe alte zone ale actului artistic...


spectacol grandios...

sunt prea marcat sa pot comenta...sunt ca sa zic asa: Comfortably Numb




din culisele centrului de presa:

au cantat aseara cu Roger Waters:


Dave Kilminster - muzician concertist, face chitari si e ambidextru, a cantat pe Dark Side si cu Keith Emerson, John Wetton, Ken Hensley,
Graham Broad (tobe, percuţie) - instrumentist specializat pe concerte, a cantat cu Jeff Back, Tony Banks, Van Morrison.
G.E. Smith - chitarist ce l-a insotit pe Bob Dylan in mai toate turneele,
Snowy White - chitări, a cantat cu Peter Green si la Thin Lizzy,
Jon Carin - poli-instrumentist a cantat cu The Who si cu Bryan Ferry,
Harry Waters - clapar, fiul lui Roger Waters,
Robbie Wyckoff - voce, Rick Springfield, Keith Emerson, Michael McDonald
Mark Lennon, Michael Lennon, Kipp Lennon - adica grupul Venice ce a acompaniat in studio si pe scena nume de referinta: Bruce Springsteen, Don Henley, Elton John, Heart, Phil Collins, Sting, Melissa Etheridge, Cher, Ozzy Osbourne, Jackson Browne, David Crosby, Stevie Nicks, Billy Idol, Michael McDonald, Dave Mason, Tim Moyer, Chris Isaak, Robin Beck, Kenny Loggins, the Doobie Brothers, Styx, Brian Wilson, the Beach Boys, Dolly Parton, Linda Ronstadt, Bon Jovi, Warren Zevon....si Iron Maiden...



mai vorbimnoi de asta...ca merita..

Un spectacol superb din toate punctele de vedere. La un moment dat, catre final, Roger Waters a avut o interventie, intrare, un pic mai rapida, dar publicul l-a aplaudat. Militantismul din mesajul Pink Floyd s-a simtit cel mai bine aseara, cand au fost folosite toate simbolurile celor care creaza realitatea in care traim, la gramada, de la secera si ciocanul comunismului, semiluna, pana la cel al sionismului, marile companii n-au fost nici ele uitate. Mi-a placut foarte mult prezentarea celor care s-au jertfit ca victime ale razboaielor, fie combatanti fie nevinovati, colateral damage. Mi-am implinit un vis din tinerete, sa vad in Bucuresti un asemenea spectacol, cu muzica, stilul, Pink Floyd, aseara visul a devenit realitate. Am facut si cateva fotografii cu telefonul, sa vad cum au iesit si le postez.

Animals

Pink Floyd

Despre spectacolul The Wall de la Bucuresti din cinci puncte de vedere:

1.Preambul




Locul 87 din topul celor mai bune 500 de albume din toate timpurile (the rolling stone magazine) opera rock The Wall, s-a nascut dintrun incident petrecut in timpul unui concert din Montreal (06.06.77) al grupului Pink Floyd. Roger Waters intra in conflict cu un grup de fani aflati in preajma scenei, se imbranceste si se scuipa cu unul dintre ei, apoi povesteste intr-un interviu despre regretul ca nu poate ridica un zid intre spectator si artisti, care in viitor sa protejeze muzicienii de incidente asemanatoare. Un astfel de perete ar trebui insa sa ramana permisiv de o singura parte a lui, in asa fel incat mesajul sa poata trece de la interpreti spre public. Istorioara lui este putin deformata fata de relatarile celorlalti membrii ai grupului (Inside Out- O istorie personala Pink Floyd de Nick Mason, editura Victoria Books 2013, distribuita de elefant.ro), insa in principiu e valabila si noi o luam de buna.



Dublul album si opera rock este conceput intr-o maniera stilistica mult mai dura decat toate predecesoarele sale, are in centrul sau peripetiile unui personaj numit Pink, care aduna trece prin intamplari autobiografice din viata lui Roger Waters, si contine un mesaj intortocheat, contaminat de instrainare, inadaptare, alienare, insingurare si izolare; rezultat al unei opresiuni sociale resimtite ca ingradire a libertatilor fundamentale ale individului. In acelasi timp, sensul general e unul profund pacifist, antirazboinic si de omagiere a unor victime ce au suferit de-a-lungul vremi pentru ideile si credintele lor.

2. Tehnica




Niciodata pana la acest show nu au fost prezente in capitala echipamente macar similare celor deplasate de staful lui Roger Waters. Niciodata nu a existat o scena mai impresionanata, niciodata o reprezentatie complet computerizata, pe toate componentele ei: lumini, sound, pirotehnica.



Gabaritul supra dimensionat al zidului pe care se realizau proiectiile, imposibil de cuprins integral pentru mai bine de un sfert din cei prezenti, ori inaltimea inutila a acoperisului (54m ?) sunt dupa parerea mea elemente ce tin de publicitate si de promovarea productiei mai degraba decat de vreo necesitate; dar cele 40 de megaproiectoare, (multi)spoturile laser de mare putere, softurile de sincronizare, artificieria declansata electric, strict la momentele de mare tensiune ale povestii lui Pink au reusit sa imprime in subconstientul celor prezenti informatii esentiale care, potrivit lui Carl Gustav Jung, se vor transmite ulterior generatiilor viitoare..



Nu stiu exact cum a fost posibil sa controlezi atat de precis sunetul intr-o piata deschisa si destul de pretentioasa (dpdv al conditiilor acustice), asa cum e cea din fata Casei Poporului, dar pot confirma ca solutia adoptata a fost una absolut fantastica (daca nu SF)...Am fost la multe concerte, din multe orase ale lumi...Credeti-ma, stiu ce vorbesc.







Si avionul ce se prabuseste si zidul ce inca se ridica, s-au se sfarama, graffiti-ul ce inca se deseneaza si papusile gonflabile gigant ce reusesc sa acopere spatiul disponibil de deasupra, umpland atmosfera. Si tributul platit victimelor nevinovate (din pauza) si condamnarea terorismului, a inechitatilor sociale si comentariile la textul cantecelor (ce apar si in limba romana proiectate pe zid) ori...Toate aceste impuneri ale laturii artistice sunt rezolvate prin mijloace tehnice complexe, dificil accesibile, greu de realizat si complicat pana si de imaginat.


Strict tehnic, acest recital (ca despre asta e vorba) e unic, complet, perfect infaptuit si imposibil de egalat la momentul in care ne aflam.




Despre lumini ? Nu poti vedea nicaieri o gama mai larga de culori proiectate intr-un sistem flexibil, intr-o concentrare si intr-o sincronizare coerenta, ori in imagini atat de vii, la o rezolutie asa de buna si corelate mai convingator cu ceea ce se intampla in cocertul The Wall...




Eu unul nu am experimentat o punere in scena mai grandioasa, mai costisitoare, mai efectiva... Concertul grupului Rolling Stones de la Bucuresti a avut momentele lui si in cateva puncte a stralucit mai tare, insa pe ansamblu, mi-a parut ceva miniatural fata de The Wall.




As mai zice si de pirotehnica, de bun simt, bine echilibrata si sincronizata foarte spectaculoasa.

3. Artistic

Nu-s lucruri bune de spus. Mesajul cu lumea unita, cu anti-corporatismul, divizarea religiilor (a filozofiilor ce propun solutii sociale mai mult sau mai putin adecvate) alaturat unui protest formulat fatis impotriva educatiei institutionalizate si exprimat in maniera ultimativa, revolutionara, e perimat si profund atacabil. Era la fel inca din anul in care albumul The Wall a fost propus publicului.



Nu comentez, dar adaug, aceasta opera rock nu se refera in esenta ei impotriva vreunei organizari structurale , asa cum s-a spus, ci impotriva parghiilor ce le pastreaza functionale. Cea a sitemului educational, acuzat de intransigenta, impunere, inregimentare fortata si colaborationism, esential in opinia declarata a lui Waters caci el prepara individul pentru supunere si acceptare.




E un mod sarac si incompatibil cu efortul tehnic desavarsit ce a fost alocat spectacolului.





De asemenea concentrarea show-lui strict pe prestatia lui Roger Waters ce detine posesia absoluta a scenei, si care intr-unul din momente canta acompaniindu-se pe sine intr-o inregistrarea anterioara cu cateva decade, nu da bine de loc. Narcisisimul este evident, stanjenitor si jenant, ca si papusile gonflabile, porcii zburatori, avioanele prabusite, adica momente ale reprezentatiei extrem de bine realizate tehnic, dar cu un efect artistic discutabil, provenind din zona spectacolului de circ si aflate in disonanta cu celelate mesaje artistice.




Contrar a ce s-ar putea crede in urma afirmatiilor facute despre perioada Syd Barrett a grupului Pink Floyd, am fost si am ramas un fan fidel al grupului. Am intrat in posesia albumului The Wall la cateva luni de la aparitia lui (pe aceea vreme era un lucru extraordinar) si l-am ascultat pana la tocire, invatandu-l pe de rost..Nici nu stiam asta, dar in seara aia, urmarind miracolul, toate cuvintele imi veneau in minte de la sine. Tot timpul l-am pastrat pe locul cuvenit, care in ierarhia stabilita de mine nu era unul exceptional, dar asta nu inseamna nimic. Important e ca mi-a placut si ca l-am apreciat chiar daca era sub alte realizari...

4. Productia



Pink Floyd a fost o institutie puternica ce a avut permanent departamente separate pentru a trata in cele mai bune conditii orice eveniment special.Lansarea pe piata a momentului Ummagumma, a insemnat, de pilda, cateva contracte pentru organizarea si conceptia unitara a albumului, altele pentru prezentarea lui grafica si comerciala; mai multe pentru eventualele variante de turneu in concert. Pana la Pink Floyd nimeni nu a mai facut asa. Nicun amanunt economic nu a fost neglijat; izolat prin America se trecea si dincolo de impresari si de inginerii de studio, dar primul director de productie muzicala apare tarziu si e importat tot din Europa...si tot din Anglia.




In strategiile de productie, partea de creativitate nu a prins un coeficient investitional mai mare de 40%, desi in muzica pop, Pink Floyd au fost printre cei mai eficienti creatori ai timpurilor lor. Totul s-a axat mereu pe calitatea sunetului si pe valoarea muzicala a compozitiilor, apoi pe punerea lor in valoare.



Concertul The Wall beneficiaza asadar de o experienta tehnica plina, de un suport promotional solid si de o abordare competenta.
Am vazut o organizare perfecta cu un personal ce nu se calca pe picioare, exact si precis ca un ceas elvetian.




Ca sa poata sa atraga publicul dornic de extraordinar chiar si Jimmy Page a cantat la chitara cu un arcus, Keith Emerson s-a luat la tranta cu Tarkus si isi injunghea orga, Carl Palmer tragea clopote cu dintii in timp ce sustinea un solo de baterie, iar marele Hendrix isi facea zob chitara lovind-o de scena.





Exista in asemenea spectacole elemente strict necesare bransei, ce se cer riguros respectate, chiar daca unele dintre ele pot parea deplasate, copilaresti, ori de-a dreptul ridicole.




Pink Floyd a incercat sa le limiteze si sa le orienteze in alte directii : lumina modulata, ploaia de lasere, proiectiile de film si gestionarea atenta a sunetului prin repartizarea lui egala si sterofonica (a fost unul dintre primele grupuri care a folost stereofonia la limita posibilitatilor ei - separare completa a canalelor). Citeam recent ca aparatul azimuth coordinator, ce aparea pe afisul spectacolelor de inceput, nici nu avea o eficienta extraordinara…dar ce bine dadea in promovarea concertelor…

5. Spectacolul

E o lume care ia nastere pe scena.
O lume care se intampla, traieste esential si se pierde in final, pe cateva acorduri ample si pline de miez.







Prima parte.



1. "In The Flesh?" (3:19)
2. "The Thin Ice" (2:27)
3. "Another Brick in The Wall Part 1" (3:21)
4. "The Happiest Days of Our Lives" (1:46)
5. "Another Brick in The Wall Part 2" (4:00)
6. "Mother" (5:36)
7. "Goodbye Blue Sky" (2:45)
8. "Empty Spaces" (2:10)
9. "Young Lust" (Waters , David Gilmour) (3:25)
10. "One of My Turns" (3:35)
11. "Don't Leave Me Now" (4:16)
12. "Another Brick in The Wall Part 3" (1:14)
13. "Goodbye Cruel World" (1:13)



Mai bun decat orice comentariu as putea face eu, consideratiile ce urmeaza sunt mult mai obiective, mai elegant si mai sensibil punctate.
Am sa imi permit sa le citez exact asa cum au fost publicate de catre o persoana care a inteles perfect ceea ce a fost acolo:

Să revin la concertul de aseară. A fost exact cum mi l-am imaginat (și am trișat uitându-mă pe YouTube, deși asta nu înseamnă nimic) – un show spectaculos, suprarealist, pus milimetric la punct, cu un sunet impecabil, cu un Waters prezent acolo sută la sută, atât prin mesaj cât și prin muzică, cu vizualuri ce te loveau în moalele capului și cu senzația de ireal de o poezie pură. Tehnic a fost impecabil – vizualuri randate fără urmă de pixel și efecte sonore care te făceau să te uiți lateral să vezi de unde vine avionul. Waters construiește acolo o lume în sine, cu personaje fantastice, plină de simboluri și de semnificații profunde, deloc frumoasă, întunecată, dură și rece.





În prima parte zidul s-a construit. Proiecțiile fantastice umpleau cărămizile albe cu jocuri de forme, culori, cu grafitti-uri animate, cu filmări reale din zone de conflict, mesaje și personaje gonflabile ce pluteau pe scenă. Profesorul tiranic domina scena când un cor de copii români cânta frenetic “Hey, teacher, leave us kids alone!”. Waters le-a mulțumit apoi, într-un discurs într-o română delicioasă și chinuită, în care ne-a spus și cât se bucură să fie aici. Nu mai mult ca noi!







A sunat excelent “What shall we do now”, o piesă nu atât de populară ca altele. La fel și “One of my Turns”, când în zid mai rămăseseră câteva găuri și Waters era singur în față.






Cât despre “Mother”, Waters și-a recunoscut narcisismul și a făcut un duet cu sine însuși, cel din tinerețe. Rezultatul a fost, cel puțin pentru cine s-a mai uitat la înregistrările lor de atunci (sper că ați văzut concertul de la Pompei, e fabulos!), emoționant, o întoarcere în timp care arată că, în ciuda aparențelor, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Iar când cânta “Mother should I trust the government”, pe partea dreaptă a zidului scria “f**k no!” iar pe stânga “La dracu, nu!” . Complet de acord iar fix în fața Casei Poporului dădea și mai bine.



Pe “Goodbye Blue Sky” avioanele aruncau bombe: dolarii (financiare), consumeriste (logo-uri de la Mercedes, Shell sau McDonalds), religioase (Steaua lui David), politice (secera și ciocanul). Prea puțin spectaculos, deși eram fix lângă el, a fost avionul care a intrat în zid la început.







Și zidul uriaș s-a construit complet. A urmat o pauză în care erau proiectate chipurile și poveștile câtorva sute de oameni care au murit pentru libertate sau care au avut de suferit pentru ideile lor. Un moment de meditație și contemplație, în care te uitai pe zid, citeai poveștile și te întrebai dacă ai putea muri pentru lucrurile în care crezi. Și să începi să te gândești mai mult la ce se întâmplă în jurul tău în lume.

Partea a doua



1. "Hey You" (4:40)
2. "Is There Anybody Out There?" (2:44)
3. "Nobody Home" (3:26)
4. "Vera" (1:35)
5. "Bring The Boys Back Home" (1:21)
6. "Comfortably Numb" (Gilmour, Waters) (6:24)
7. "The Show Must Go On" (1:36)
8. "In The Flesh" (4:13)
9. "Run Like Hell" (Gilmour , Waters) (4:19)
10. "Waiting for The Worms" (4:04)
11. "Stop" (0:30)
12. "The Trial" (Waters, Bob Ezrin) (5:13)
13. "Outside The Wall" (1:41)



A urmat “Hey, you” în cel mai minimalist și frumos mod cu putință: nici o mișcare pe scenă, se cânta din spatele zidului, fără proiecții. Doar “Hey, you” și atât, de ascultat cu ochii închiși. De ce? Pentru că “The wall was too high as you can see / No matter how he tried he could not break free”. Poate sunt și subiectivă, fiind una dintre melodiile mele preferate de foarte, foarte mult timp.



Că tot vorbim de literatură, să nu uităm proiecțiile cu referințe la Josef K, acuzat fără să știe niciodată de ce. Tear down the wall! În final, zidul este dărâmat și se sparge, la propriu, spectaculos, în zeci de bucăți.



The Wall Live e o experiență senzorială totală. Poți spune despre Waters că e narcisist, că a construit un show imens în jurul lui, poți spune chiar că totul e prea elaborat și că nu lasă mult loc emoției, poți spune că tot activismul e prea “in your face”. Dar nu cred că te poate lăsa indiferent. Concertul te impresionează profund, pleci năuc, cu o mie de gănduri învârtindu-se în cap și cu un mix de senzații pe care puține experiențe muzicale îl pot da. E un spectacol concept, pe o viziune artistică personală puternică, la care, dacă nu l-ați văzut aseară, vă recomandăm să mergeți oriunde, oricând. E, cum spuneam, ficțiune, filosofie, poezie, istorie, știință, artă, psihologie la un loc.




Sfarsit




multumiri speciale tuturor celor care au participat la aceasta cu cronica, cu sau fara voia lor....