Scrieri, ganduri, amintiri din viata lui n'ai-b'ai veti putea citi in cadrul acestui jurnal.

Lectura placuta!

uff, in sfarsit ... mi-am facut curaj sa scriu ceva. cat am sa reusesc sa-ntind de el asta e o alta poveste, necunoscuta inca

m-au atras intotdeauna povestile. si cele culese din carti ori din ochii oamenilor, schitate fragil in praful drumului sau in jocul de lumini si umbre al zilei, dar mai ales cele efemere, abia banuite naluci argintii pe sprintenele spinari ale stropilor de ploaie. le iubesc si le adun cu grija una cate una, asa cum vin, ca fulguiri de lumina si liniste in viata mea. ceea ce voi scrie aici nu sint deci, intamplari din viata mea, ci ganduri care vor sa aiba o viata a lor, fie si de-o clipa numai, in inima celui ce va avea rabdarea sa le citeasca.

ploaia ... am cunoscut-o prima data cu adevarat cand eram copila, in sat la bunici. era intr-o zi de vara, pe la amiaza. verisorii si bunicii dormeau in camera din fata, cea racoroasa, pisica torcea in cusca cainelui, gainile picoteau in prun iar cainele, ca intotdeauna, prindea muste sub scari.
aveam pe atunci un caine mic si negru indragostit ca si mine de plimbari. ma urma peste tot oricat de cald sau frig ar fi fost. vara mai ales, tin minte cum infruntam impreuna ierburile campului, eu inainte ocolind scaietii si urzicile, el in spate, asteptand rabdator in umbra mea sa termin cate-o tufa de fragute sau topaind ca un iepuras prin iarba inalta, cu urechile, coada si limba fluturandu-i tricolor in toate cele patru zari. ale noastre erau sapte dealuri intregi, cu crestete prelungi pe care se insirau de primavara pana toamna tarziu o multime de flori, gaze si fructe mici, cu paduricea de salcami si hatisul ei de urme si sunete moi, mereu altul in fiecare zi, vaile inguste si nisipoase cu potop colorat de fluturi timizi sau frunze obosite. si mai era un loc anume ... locul fermecat in care m-am desteptat prima oara din somnul de copil, constienta ca sint om. acolo, sarutand pe aceea care mi-a fost intr-un fel mama, m-am privit adanc in ochi soptind numai pentru mine numele pe care ea mi l-a dat si cu care ma voi infatisa intr-o buna zi in fata spiritului pamantului, ca sa implinesc cu ceea ce voi fi devenit pana atunci locul ramas gol prin nasterea mea.

Profit de faptul ca nu ai apucat sa declari jurnalul inchis vizitatorilor, pentru a-i ura viata lunga !

Si felicitari pentru ...

multumesc calfa, e deschis tuturor si ma bucur ca esti aici

cat despre curaj ... vine ... pleaca ... vine ... si eu toooot dupa el fuguta, poate odata il prind si-l atarn in cui sa se-nvete minte odata

Abia iti astept povestile, n'ai-b'ai .

si eu, si eu

multumesc tuturor, pe masura ce timpul imi va permite o sa tot scriu cate ceva

la marginea satului, acolo unde se pravalea coasta dealului mai abrupt la vale, se incinsese paraul cu braul des de soc, mai ingustut spre deal si lat spre gradinile oamenilor. erau copaci batrani si prin impletitura lor de frunze si flori somnoroase abia de putea patrunde o vrabie, dar eu aflasem potecuta printre crucile de lemn inegrite din spatele bisericii pana la busteanul ars de fulger prin a carui scorbura ma saltam in partea cealalta, in poenita pe care o stiam numai eu. dupa ce-mi netezeam juliturile proaspete cu putina saliva, cum ma invatase negrut, catelul, ma cuibaream in salcia pitica de la celalalt capat al poienitei urmarind jocul molatec al soarelui printre frunze si ascultand povestile salciei si ale apei. erau prietene bune dumnealor si stiau o multime de povesti vesele despre cate in luna si-n stele si le povesteau atat de frumos, tesandu-ma si pe mine in urzeala lor incat uneori eram si eu doar un fir mladiu de salcie aplecat deasupra apei, culegandu-i cu degetele infrunzite fiecare soapta. ma leganau impreuna pana cand adormeam si treceam dincolo, in lumea in care oricine, pana si pietrele din inima muntelui au glas si te intampina bucuroase sa-ti fie prietene si sa te urmeze inapoi in lumea ta. nu stiu cat dura somnul meu vrajit, dar odata m-am trezit brusc, nelinistita ca la o chemare de departe. un bondar bazaia in casuta lui din urzici, carabusii de mai mi se incalcisera in par si pestisorii din halboana ma priveau nedumeriti ciupindu-ma cand si cand de degetele de la picioare dar eu nu mai intelegeau ce spun ... eram speriata. prinsa intre doua lumi, neexistand in nici una pe de-antregul, am inceput sa plang si prima lacrima care mi-a scapat de pe obraz a facut sa incremeneasca totul.

cerul coborase aproape de crestetul copacilor, intunecat si apasator. era o liniste dureroasa in jur. trunchiul salciei il simteam rece si dur sub obrazul meu, dar imi era frica sa-i dau drumul. o vreme am stat asa, cu pleoapele stranse, incercand cu incapatanare sa alung orice alta lacrima, repetand la nesfarsit numele prietenilor dragi. dupa un timp, o atingere delicata m-a facut sa deschid ochii. stropi mici dansau in jurul meu printre frunze fredonand un cantecel simplu, din doar cateva note. incepuse ploaia. am intins mainile spre ea si curand, o mica vietate argintie ma privea din causul lor alintandu-ma cu numele ce-l port de atunci in adancul inimii, ca pe un talisman. i-am sarutat chipul si m-am lasat cuprinsa in imbratisarea ei calda ascultandu-i cantecul vindecator.
cand am iesit din luminis, mult timp dupa ce ultimul fulger crestase cu lumina lui umbrele serii, eram iarasi o faptura a lumii de dincolo, altfel nu-mi explic de ce steluta, iapa cumplit de naravasa a vecinului, nu mi-a facut nimic cand am izbucnit din senin drept sub burta ei aburita, langa manzul cu urme de lapte pe bot. dar a fost pentru ultima data.
nu m-am mai intors niciodata in poenita copilariei mele. in timp am invatat ca prieteniile, ca si apa, se retrag uneori in albii subterane, dar revin intotdeauna la suprafata dupa un timp. doar negrut a ramas acelasi ani in sir, imbatranind discret, asa cum numai cainii stiu sa o faca, asteptand sub scara de piatra a casei sa-i fac semn si s-o pornim impreuna din nou spre dealuri.
cu ploaia ma mai intalnesc uneori. ma alinta cu acelasi nume si-mi povesteste o multime de lucruri, despre cele intalnite prin lume in calatoriile ei. mi-e tare draga, ii simt lipsa si-o intimpin de fiecare data cu aceeasi bucurie. dar cand pleaca nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca poate … poate daca eram numai putin, putin mai mare, atunci, la prima noastra intalnire, mi-ar fi incaput toata in causul palmelor si atunci n-ar mai fi trebuit sa-i dau drumul niciodata.

Am venit în dar cu o ploaie.



Cu drag !

multumesc mult contraste, se potriveste foarte bine cu povestea

Sandalutele rosii

“ da, acum stau in prima banca si oana are rochita cu margele si sanda are ghiozdan de piele, la matematica am luat inca un 10 da’ la romana numai 9 si doamna invatatoare a zis sa invat sa scriu mai frumos. si stii mamuca, ralu m-a chemat la ziua ei sambata si tanti mariana a zis ca daca-mi dai voie ma duce ea pana acolo. inapoi pot sa vin singura dupamasa ca daca fac o data drumul ma stiu intoarce. pot sa ma duc, nu-i asa mamuca?” glasul fetitei se pierde in magazinul aglomerat..
"la anul, cand o sa implinesc 10 ani imi voi tine si eu ziua", se gandeste ea. "am sa-i zic la mamuca sa-mi faca tort cu nuca si-o sa vina la mine unchiu petre si cu ionica sa le arat orasul. poate s-o aduca si pe hotomana daca-i rog frumos".
zambeste usor rotindu-si curioasa privirile in jur. de cand e n-a mai vazut atata lume laolalta si se simte usor ametita de toata zarva si noianul de culori si parfumuri ciudate. “la noi in sat toata lumea poarta culori inchise, oare de ce?”
privirile i se opresc pe o pereche de sandalute rosii. sint mici, poate i-ar fi bune, au barete inguste cu cate doi bumbi caraghiosi deasupra care stralucesc ca nasu lui bunelu cand da de sticla cu tuica. sau cu luna plina, uneori, toamna, cand urca de dupa casa pana in varful bradului de langa biserica. sau cu ouale de Pasti pe care le ascunde ionut prin cuibarele gainilor ca sa scoata pui rosii! “ce prostut e ionut, chicoteste ea, dar de fapt e inca micut, n-are de unde le stii pe toate” se gandeste si clatina din cap a intelepciune.
“iti plac sandalutele alea rosii, vrei sa ti le cumpere mama?” intrebarea o trezeste din visare. ar cam vrea … ca la internat toata lumea rade de pantofii ei negri, zgariati peste tot, de la sireturi pana la talpa groasa, buna pentru norioaiele din sat. inima ii bate repede-repede cand ridica incantata privirea spre femeia imbracata in negru de langa ea. uf, iarasi a slabit, si ce palida e la fata … din iarna trecuta, de cand s-o dus tatuca n-a mai vazut-o zambind. si mainile ii sint altele. cum strang la piept portmoneul subtire, par mai aspre si mai firave.
“da nu mi-s bune mamuca, le-am incercat cand cam venit prima data aici. hai sa mergem ca ma cearta domnisoara mariana daca intarziu prea mult in oras”.

pagina de jurnal

azi am aflat un secret, unul mic si naiv ca un balonas de sapun intr-o zi ploioasa.
desigur ca avea si cativa pistrui.
as vrea sa pot face cumva sa nu-l uit niciodata dar nu cred sa reusesc.
in definitiv eu am crescut deja mare.

cum pot semana unele zile intre ele, chiar daca intre timp au trecut ani.

inca o zi cenusie si indiferenta

ratacesc la nesfarsit
prin linistea dupa-amiezii
în jurul meu clipe anonime
se învart pe loc
ca niste fluturi somnorosi

prea îngusta trecere,
inima mea
pentru cata tristete ...

astazi m-a vizitat irina
-miroase foarte frumos la tine decreteaza ea varandu-si nasucul prin toate sertarele. zambesc stiind ce urmeaza sa se intample, e deja un ritual.
-a ciocolata cumva? pachetelul rosu e deja la vedere, pe coltul biroului.
dar se pare ca azi nu e ciocolata. nu e nici mocheta cea noua, nici copertile de plastic ale dosarelor, nici esarfa mea zmeurie, palaria sefului sau lamaiul pitic de langa usa.
- tu stii ce gust are limba unui pisoi?
un timp raman pe ganduri. in copilarie m-a jucat cu destui pisoi insa nu-mi amintesc de pupicul nici unuia dintre ei. ce gust poate sa aiba, de lapte?
- sigur ca stiu, de albina, zic cu toata convingerea de care sint in stare.
irina ma priveste circumspecta. incerc sa raman serioasa facandu-mi de lucru cu maruntisurile revarsate pe birou, insa in secunda urmatoare e la mine in brate, alintandu-se si razand in hohote. imi prinde obrajii in mainile mici si inclina capul intr-o parte.
- ti-ar sta bine cu codite ca ale mele, numai ca n-ai parul destul de lung ca sa ti-l pot prinde. imi deseneaza cu markerul un fluture verde in podul palmei, apoi coloreaza in galben piatra de la inel.
- si totusi, a ce miroase aici asa de bine?
- Irina, imbraca-te ca plecam. vocea tatalui o smulge din bratele mele.
abia apuc sa-i strecor in ghiozdan gutuia ce-o pastram de cateva zile in birou.
imi lasa un pupic rapid pe obraz si dispare pe scari.
raman singura. fac ordine pe birou, adaug fluturasului inca o antena apoi ma ridic sa incalzesc cafeaua. afara bate tare vantul, s-a innorat si oamenii tremura zgribuliti la semafor, cu nasurile infundate in gulerele hainelor.
in cateva ceasuri va trebui sa plec si eu spre casa, dar deocamdata imi e bine asa, gandindu-ma, cu o cafea fierbinte alaturi, la ghiozdanul vesel in care salta laolalta doua castane, penarul cu pisici si o gutuie.

iti multumesc

De ce a trebuit sa-si cumpere seful alt scaun

in noaptea asta, Pisoi a ramas inchis in firma.
probabil ca se culcase sub birou, cu spatele lipit de calorifer, cum ii place lui sa faca in zilele friguroase si cine sa-l vada acolo, asa mic si fumuriu cum e. nu s-a speriat cand s-a trezit singur, a cascat putin si s-a intiiiins o vreme cu codita arcuita pe spate apoi, intinzand dinaintea lui mustatile cele lungi si albe, a luat la pas marunt incaperile pustii. avea in sfarsit ocazia sa cerceteze pe indelete fiecare coltisor fara sa se mai teama de picioare si maturi.
prima vizita a facut-o in bucatarie, nasucul lui roz l-a condus direct spre masuta pe care, printre borcanele pline cu substante ciudate se uscase o bucatica de branza topita. Ce lupta pana sa puna botul pe ea … insa acum, dupa un sfert de ceas extrem de agitat, faramita dulce se odihneste in micul sau stomac, iar el torce multumit pe scaunul cel mare din biroul principal.
tarziu in noapte, luna se iveste discreta intr-un colt al ferestrei luminand cioburile proaspete de pe podea si cactusul pufos ce se pregateste sa-si deschida al doilea boboc. E liniste, doar la geam o molie grasuna flutura incetisor din aripi, insa Pisoi e ocupat sa-si curete blanita de praful fin si amariu, care se lipise de el cand rasturnase borcanele de pe masa. Are un gust ciudat, nemaiintalnit pana acum, ar zice ca e un fel de creta dar creta nu I se aduna pe limba asa, ca o mazga lipicioasa. Si in timp ce-si purica blanita fir cu fir, de la coada spre cap si inapoi, un tremur subit incepe sa puna stapanire pe trupsorul sau. Urechile I se ciulesc singure, inima ii bate in piept ca o nebuna, mustatile pipaie nelinistite aerul, tot trupul e un arc incordat la maxim si, cand de afara, umbra mesteacanului leganat de vant se lasa moale deasupra lui, Pisoi e deja o fiara dezlantuita. Dintii ascutiti se infig nemilosi in ceafa ei, tintuind-o de scaun. Umbra se zbate din rasputeri, se zvarcoleste ca un sarpe incercand sa-si schimbe forma, il biciuieste cu degete subtiri, dar Pisoi o impunge cu gheare de foc, o taie felii inguste si-o inghite pe nemestecate. Umbra urla de durere, Pisoi maraie, umbra il cuprinde din spate, Pisoi se rostogoleste peste ea strivind-o pana cand nu mai ramane din ea decat o pata minuscula pravalita la podea. Epuizat, Pisoi troneaza mandru pe scaunul zdrentuit si, ca nimeni sa nu uite ca acela este numai si numai teritoriul lui, lasa sa scape cativa stropi de sub codita inca zbarlita, privind cu ochi de miere turbata dusmanul ghemuit pe podea. Apoi se strecoara cu pasul impleticit catre coltisorul cald de sub calorifer.
Maine sigur il asteapta alte cumplite incercari, insa acum adoarme linistit visand un castron de lapte cald, langa ciobul de sticla pe care scrie cu litere ingrosate NESS.

a rasarit deodata o luna palida si cam obeza. seamana cu o placinta mare cu varza lipita de geam si, asa grea cum e, te astepti ca din moment in moment sa se scurga in jos lasand in urma o dara de grasime.
sting lumina si ma asez pe pervaz. Pisoi se linge incetisor pe mustati si incepe sa impinga sacadat cu gherutele in materialul fotoliului. il invidiez. el isi cunoaste prea bine foamea si stie sa-i dea de capat, pe cand eu ... eu astept sa rasara omul din luna
o fi si el singur?

Superb jurnal, cum de nu l-am citit pana acum ?



Incepe sa "fulguiasca" a adunare pe langa soba bunicilor.

...omul din luna nu e singur...e in visele pisoilor pentru care luna e un ghem mare si tentant....

cum poti sa pretinzi intr-o dimineata de toamna cu ceata si vant, langa copaci subtiati de frig, ca ai un nume ?


drumul pustiu, in zori -
doar frunze
grabindu-se inspre apus

messenger

pe V. n-am voie sa-l apelez eu prima sub nici un motiv. asta a fost conditia cu care s-a asezat acum catva timp in lista de messenger intre un nume banal si un nick destul de lugubru. din cand in cand imi trimite mesaj: nu stiu unde sint, m-am ratacit. si atunci stiu ca trebuie sa trag repede de fir.
"te iubesc" i-am zis zilele trecute
s-a ratoit instantaneu "da-mi pace ... urato!" dar i-am ghicit hohotul de ras in fiecare litera.
de obicei discutiile noastre sint scurte. doar doua-trei replici, pana cand in ochi ii straluceste primul zambet, apoi se retrage brusc spre lumea lui pe care o stiu atat de amara. insa pare sa simta cand am nevoie de o prezenta calda si apare la fel de neasteptat, cu o poezie sau un alint nou.
"ce mi-ai adus azi" il intreb
o vreme tace, iar inima mi se face cat o aluna. as vrea o poezie, alintul ma zapaceste putin.
apoi cuvintele incep sa adie unul cate unul, in versuri albe, peste tacerea mea tot mai adanca. e un vrajitor, dar el nu stie asta. un vrajitor intre doua varste, obosit si un pic timid, speriat de lumea pe care a indraznit s-o creeze intr-o dupa-amiaza ploioasa de august, cand si-a permis sa fie, pentru prima si ultima oara, parinte.
"sa nu-mi spui niciodata cati ani ai, martisor, nu vreau sa stiu"

shh ... stai cuminte Pisoi, cineva tocmai citeste aceasta pagina. uite cum isi trece, putin absent, ochii peste randuri ... oare cate din vorbele noastre ajung pana la el? si cate au sa-i ramana in minte macar pana la sfarsitul zilei?
sa-ti spun un secret, eu il cunosc pe omul acesta. e cel a carui fereastra a licarit prin ceata, de departe, intreaga noapte, pazindu-ma de arsita gandurilor. stai cuminte Pisoi, nu trebuie sa ne recunoasca



arsita.
atarnata de un felinar ruginit
noaptea si-a innodat
in jurul nostru
gandurile

orbi,
asteptam in pantecul ei
nasterea pasarii

Joi, 2 grade Celsius

Numai 2 grade afara la ora 11.17, seful se scarpina domol in crestetul capului. Sictirita, musca se muta pe monitorul meu. Deasupra ei, Gheorghita tremura tacut pe proaspatul si minunatul sau fir lung de aproape doi metri, semn ca a detectat-o si curand va trece la faza a doua a ritualului de atac. Seful mormaie ceva molesit cu totul de soarele acesta ametit, proptit de jumatate de ora in varful macaralei de vis-à-vis. Ma las pe spatarul scaunului cu cana de cafea lipita de buze si ochii atintiti asupra mustei. Amarata, habar n-are ce-o asteapta, isi rumega nepasatoare o antena. Gheorghita coboara milimetru cu milimetru cu toate cele patru perechi de picioare raschirate la extrem, coboara atat de incet incat simt cum mi se incruciseaza ochii incercand sa-l fixez cu privirea. De incordare incepe sa ma manace nasul si-mi vine sa stranut. Musca se opreste din dichiseala si-si intoarce capul spre mine. Gheorghita incremeneste camuflat intr-o raza de soare la jumatate de palma deasupra ei. Brusc timpul sta in loc si inima mea la fel. Intotdeauna uita sa mai bata cand se intampla ceva dramatic.
-Baaaaa … sa va ... etc etc ... care mi-ai zgariat masina baaaa!?! Te omor, baaaa!!!
Mda, resemnata ma las jos sub birou sa ridic stiloul si cana de cafea de pe covor gandindu-ma nu foarte frumos la nefericitul cu masina de afara. Probabil ca era noua, meditez eu stergandu-mi cafeaua de pe pantofiori si ciorapi cand Pleosc! se aude deodata deasupra capului meu si din pozitia in care ma aflu il vad pe sef stergandu-si scarbit mainile de pantaloni dupa care se rasteste la mine:
-Vezi ca plec la Finante si de acolo la Huedin, nu mai fixa nici o intalnire azi. Si cheama naibii deratizarea ca ne mananca paianjenii de vii, mai zice stranutand in rafale inainte sa tranteasca usa dupa el.
Saracul Gheorghita … imi placea. Era ce-i drept mai mic si mai paros decat cel de ieri dar parea sa aiba mai mult nerv. Ei, asta-i situatia, pe cel de maine am sa-l botez Hannibal, poate are mai mult noroc. Si cu o cana de ceai rece in mana ma las iarasi pe spatarul scaunului admirand tehnica perfecta cu care musca aduna ultimele picaturi de cafea de pe monitor. A naibii sa fiu daca intr-o zi plicticoasa ca asta n-as prefera sa fiu musca.
Uff … joi, ora 11.18 si numai 2 grade afara … ada Doamne primavara aia mai repede.

poveste penrtu irina

pe cerul de vara, corabioara din lemn de tei plutea linistita de la un nor albicios la altul. Blump dormea adanc la prova cu nasul gadilat de razele lunii, fara sa-si dea seama ca, lasata de capul ei, corabioara ajunsese deasupra marelui oras. noroc ca era o noapte linistita si pe strada, putinii trecatori erau prea grabiti si adanciti in ganduri ca sa-si mai ridice ochii spre cer. numai Pisoi, care de la ultima hotie descoperita nu mai putea sa spuna ca are o casa a lui, se ghemuise sub o banca in parc, urmarind cu privirea jocul razelor de luna printre frunzele castanilor. dar el nu se mira cand barcuta cea alba naufragie in frunzisul de deasupra, insa fiind extrem de curios ca mai toate pisicile, se catara de indata pana la ea. asa ca atunci cand Blump deschise somnoros ochii se trezi ca avea in fata cea mai stranie vietate din cate intilnise el in toate peregrinarile sale. uriasa si extrem de paroasa, cu doar doi ochi insa cu patru membre, sau cu cinci daca punea la socoteala si batul ascutit care-i iesea din celalalt capat al corpului, stangace in miscari si pe Marele si Sfatul Fluviu, ce straniu limbaj avea ... oricat se chinuia sa asocieze pufniturile si maraielile pe care le scotea lighioana cu imaginile citite in mintea ei mirosind a peste dar altfel atat de simpla, tot nu reusea sa priceapa ce-i spune. intr-un final, isi plie antenutele in locasul lor special si se dadu batut. n-am sa-i inteleg niciodata pe cei de deasupra, isi spuse el, si de suparare isi schimba brusc culoarea in nuanta scoartei de castan, facandu-l pe Pisoi sa sara mieunand innebuni cate trei ramuri deodata spre pamant.
nu pleca ... murmura Blump in urma lui, n-am vrut sa te speriu ... acum iar am sa raman singur? ofta adanc si luna tremura in lacrimile lui, insa Pisoi era deja departe. Blump inchise ochii, dorindu-si cu disperare sa simta pe cineva alaturi de el. scoase din buzunarul de la piept cutiuta sa magica de chibrite, insa aceasta era tacuta, la fel ca si marele oras de la picioarele lui. atatea fiinte in jur si nici o chemare, nimeni in al carui vis sa ma strecor, oare asta sa-mi fie soarta?

Taaare frumos scrii, n'ai-b'ai ...

multumesc Fantasee, as vrea sa pot scrie asa de frumos ca tine

Ascunzis

uneori
imi place sa ma opresc
la marginea noptii
ca sa privesc
ghemuita langa peretele inimii
cum doarme de cuminte
puiul meu de luna ciufulit
in rumegusul parfumat al cuvintelor

uneori
sunt cuib de nimeni stiut
acolo, la marginea noptii
unde cararile se reintorc tacute
in pamant

luni

printre vrabiile zgribulite
din parcul micut,
ratacit sub norii desi
printre vrabiile ce motaie linistite
deasupra aleilor noroioase
si a umbrelelor grabite
printre vrabii deci
si uneori printre cutele vreunui biletel sifonat
imi uit tristetea si dorul de tine

eu casc rapid si discret, in spatele monitorului, sa nu ma vada seful. seful casca zgomotos si indesat, ca de-aia e sef. sub masa, Pisoi isi arata limbuta lui ca un viermisor roz de-a lungul a cinci intregi secunde somnoroase si balbaite. printre blocuri soarele casca mieros dar cam labartat. la colt semafoarele casca superior, in trei culori, iar in parc copacii casca deja de-o iarna intreaga. ca in fiecare dimineata lumea se trezeste in aburii cafelei mele. pai da, la ce cafea buna fac eu ... ma duc sa-mi mai iau o cana.

hei! care mi-ati baut iar cafeaua ??

ninge. in linistea diminetii castanii din parc se avanta prin caderea lina pana aproape dispar in inaltimi. Pisoi ma priveste ingrijorat de dupa fereastra, oare am sa-mi iau si eu zborul? inchid ochii sub dulcea fulgilor racoare si pornesc ...

multumesc Adina , adevarul e ca eu functionez pe baza de cafea si disper cand raman fara

de dimineata suna intr-una telefonul. raspund. alo? da, nu e aici, reveniti, desigur, ii transmit, la buna vedere. trantesc receptorul in furca.
pe birou cativa ghiocei isi clatina usurel capsoarele. batranica de la care i-am luat azi-dimineata era mai firava decat mine si avea, aproape ascunsi sub broboada inghetata, ochi albastri ca miezul cerului. nu va e frig, tanti? am intrebat-o strangandu-mi haina pe langa mine. n-a raspuns, dar inainte de a pleca mai departe, mi-a zambit. cum sa-i fie frig cu asa ochi?

tzaaaarrr!!! alo! da, nu e aici ...

ca un miez sfaramicios ma imprastiu azi in mii de inutile cuvinte si nu-i suflet sa ma adune

ai dreptate DQ, cand esti trist cel mai bine e sa iubesti

sau macar sa te gandesti ca iubirea exista undeva.....

sigur exista
si mai exista ceva pe lume, ceva la fel de pretios - tandretea

poveste pentru irina

dimineata doar o clipa a ramas soarele locului, cat sa dea binete vrabiilor ametite de gerul noptii, apoi s-a dat de-a rostogolul peste oras pana la lacul din marginea lui, a clipait scurt din pleoapa aramie si s-a intins moale peste unda inghetata care l-a supt intr-o clipa in adancurile sale cenusii. stelele au inceput sa apara prudente, palpaind sovaielnic, una aici, una colea, pe cerul incordat de frig.
in parc, sub straturile groase de frunze brumate, printre radacinile inchircite, in camaruta de pamant ticsita cu muschi si muguri parfumati de mesteacan, soricelul Lie amusina nerabdator un bulb de ghiocel. poate nu azi, da maine sigur va izbucni din el mladita verzulie si-apoi pana in primavara n-or mai fi decat cateva zile, se amageste el frecandu-si multumit urechiusele.
si iar se opinteste soarele abia de-un stat de palma de-asupra pamantului de privindu-l iti vine a crede ca niciodata nu se va mai descurca din hatisul de ramurele potopite de cerul inghetat. Lie a adormit cu capul indesat la subsuoara si viseaza cum bulbul de ghiocel incolteste si-l poarta dintr-o data pana deasupra, in poienita asternuta cu iarba proaspata, ghiocei si branduse. dar e abia februarie si afara norii grosi au acoperit soarele cu siruri bezmetice de fulgi mari ce danseaza salbatic si-apoi se-astern nepasatoare peste visul unui soricel micut pe nume Lie.

in fiecare amurg, pasarea tristetii se intoarce sa priveasca prin ochii mei trecerea timpului

cantecel pentru piticoti


tic-tac-tic
tic-tac-tic
orologiul meu peltic
bate ceasul cel mai mic

gandu-si cauta culcus
langa-un ursulet de plus
somnul vine-acus, acus

ninge la fereastra iar
ninge-ncet, dulce-amar
ninge timp in calendar

noaptea-i doar un fulg hoinar
ratacit prin buzunar
de un alt batran cobzar

tic-tac-tic
tic-tac-tic
hai sa mai visam un pic
si-ai sa cresti asa voinic ...

Ce frumos! Piticuţii îţi sunt recunoscători.

pe-aici n-a mai trecut nimeni de o mie de ani.
doar primavara,
uneori,
curgand salbatic din muguri,
mladite amare imbratiseaza
trupurile noastre nevazute de pastravi ai ploii

de cealalta parte a biroului irina, foarte cuminte astazi, deseneaza ceva pe o foaie de hartie. la un moment dat isi ridica capsorul si ma interogheaza brusc:
- noi doua sintem prietene?
- sigur ca da, ii raspund
- si-atunci tu de ce te-ai nascut asa de demult?! ma cearta ea

da chiar, oare de ce ...?

intr-o zi am sa-mi cuprind
din cuvinte, gandurile
unul cate unul
si am sa tac privind
cum dispar incet
incet
fara a sti unde
fara a sti de ce
in aceea zi
drumul de sub pasii mei
se va naste sub pasii altcuiva
si el va tresari a aducere aminte
fara a sti de ce
fara a sti dinspre cine
pentru ca,
in aceea zi
eu nu voi mai fi
decat o fulguire
de lumina dulce-amaruie
izbucnind obosita
dintre doua nesfarsite ziduri
zdrelite de timp

astazi abia am asteptat sa ajung la servici. pantofii cei noi ma jeneaza un pic, asa ca ii abandonez sub birou, imi torn o cana de cafea si ma apuc de lucru. Pisoi doarme sub calorifer. e obosit, cine stie pe unde a haladuit azi-noapte. din cand in cand mi se face dor de linistea mutritei lui imblanite si ma aplec sa-l privesc. deschide cu greu cate un ochi auriu si-ncepe sa toarca incetisor, acoperind cu sfaraitul lui moale vocea ruginita a diminetii. afara soarele pipaie cu degete lungi orasul de asfalt si fum. grijuliu, Pisoi imi mangaie cu coada lui pufoasa picioarele iar eu incep sa-mi amintesc. undeva, nu prea departe, creste malul meu cu flori si vantul bate intr-acolo.

multumesc Adina, ce frumoase sint ... parca le si simt parfumul

la sase dimineata vantul alunga stelele inapoi in moara lor de spatiu si timp, mangaie in treacat mugurii pomilor si se culcuseste in iarba tanara, langa cersetorul adomit. clopoteii de vant isi trimit chemarea adanc in sorbul rece al cerului. tzing ... tzing ... tzing ... drum fara intoarcere, drum fara raspuns