in desertul timpului
cuvintele sint pasari cu aripi moi
presarand cand si cand
mici umbre colorate
peste ochii închisi
in care se adancesc
imaculate
urmele celui plecat
spre regasirea de sine.

uneori mi se aduna sub coasta toate intrebarile lumii dar nici uneia nu-i sint eu raspuns

poveste pentru irina

intr-o seara, plictisindu-se amarnic de singuratatea corabioarei lui, Blump si-a scos cutiuta de chibrite si-a aprins un bat chiar in mijlocul visului meu. era un vis frumos, se facea ca seful imi triplase salariul si-mi daduse un an de concediu asa ca ma balaceam fericita la trei metri adancime, in apele marii bariere de corali, jurizand festivalul inter-oceanic de balet sportiv al rechinilor ciocan. ca sa nu ma sperie, blump lua forma unei alge verzulii plutind in deriva prin curentul caldut, dar smocul de antenute din varful capului si boticul prelung l-au dat de gol imediat.
i-am facut un semn discret, de recunoastere, apoi am incercat sa-l ignor concentrandu-ma asupra baletului. era lacul lebedelor, preferatul meu si interpretarea era excelenta
Blump isi incolaci frunzele pe dupa umerii mei si pluti asa un timp, linistit, privind cu atentie spectacolul.
rechinii-ciocan se insirasera pe scena de nisip fin ridicati in varful cozilor si abia atingandu-si unul altuia aripioarele, paseau parunt, cu capetele latarete inclinate elegant spre spate.
- auzi, da de unde iti vin tie asemenea idei ciudate? se mira el la un moment dat
- Blump! ai promis sa nu mai vorbesti... de ce esti rau? mi-ai stricat tot visul! eram asa de necajita incat pur si simplu mi-au dat lacrimile.
m-am intors cu spatele sa nu vad cum dispar rechinii balerini
- daca vrei sa stii, ieri am visat un concert de rock! in orchestra aveam doi pesti balon la trompeta (faceau cu randul pentru ca unui peste balon ii ia teribil de mult timp sa se umfle), tipari la chitarele electrice, o caracatita la clape (asta era preferata mea, canta la trei instrumente identice deodata) si si si un calut de mare care ...
- si ce, eu pot sa ma preschimb in toate animalele astea! mi-o tranti verde in fata Blump
m-am uitat cu repros la el
- pai da, dar vezi tu ca eu nu pot. de aia doar le visez. si reusesc asa de rar ...
Blump se pleosti cu totul. acum semana cu o meduza cenusie, lasata prea mult in apa dulce.
- hai ca ma fac eu calut de mare. ce culoare vrei? portocaliu e bine?
nu mai auzisem de caluti de mare portocalii dar nici n-am apucat sa-i spun asta ca nazdravanul se si transforma in cel mai frumos calut de mare pe care ti l-ai putea imagina.
- esti foarte chipes Blump, iti sta bine asa. boticul tau seamana foarte mult cu cel al unui calut asa ca iluzia e perfecta. am vrut sa-l cuprind in palme si sa-l alint dar nici n-am apucat sa schitez gestul ca dintr-o data tot trupsorul lui se cutremura violent si incepu sa se smuceasca salbatic in dreapta si stanga pana cand burtica ii exploda in cateva zeci de mici copii ale sale. Blump incremeni cu totul de spaima, numai antenutele sale se miscau ca inebunite in toate partile cu ochii din varf clipind nalamuriti.
- felicitari Blump, ai devenit tata! vazandu-l cum incerca sa se fereasca de ceata de mici caluti de mare ascunzandu-se dupa mine m-a pufnit asa un ras nebun incat am inceput sa sughit de nu ma mai puteam opri!
- ei, ia gata cu gluma, ne-am prostit destul! zise spirimushul si intr-o clipa ne-am trezit pe o insula golasa, in mijlocul unei mari pustii.
- asa-i mai bine, nu?
- da, e bine, am zis. da acum ce facem?
- ce vrei tu, s-a arata el generos.
- imi spui o poveste?
- de care vrei?
- vreau una de la tine de-casa
- bine ... aseaza-te comod si asculta.

m-am cuibarit pe nisipul caldut si am privit valurile a caror spuma desenau rune stravechi pe fata lunii. vocea lui Blump se ridica si cobora in ritmul lor
- pe vremea cand eu nu eram decat o samanta intr-un smoc de iarba-amara, pe versantul abrupt al Marelui Fluviu de Ceata, in tinutul spirimushilor ...

... traia o mica fiinta cenusie a carei singura dorninta era sa ajunga la suprafata pamantului intr-o seara cu luna plina. se zice ca demult de tot se nimerise in lava unui vulcan chiar in momentul in care acesta isi slobozise fierbinteala spre cer si fusese aruncata atat de sus incat atinsese luna si-i auzise cantecul minunat. toata lumea spunea ca asa ceva nu se poate, si pentru ca minciuna era cel mai detestat lucru in tinutul spirimushilor o poreclisera in batjocura piatra-lunii si incepusera s-o evite. asa ca nimeni a bagat niciodata de seama cum singura fiinta din lumea lor care nu putea sa-si schimbe de la sine culoarea, devenea, in serile cu luna plina, de un alb delicat, prin care i se vedea abia-abia inima albastruie batand incetisor.
odata cu trecerea timpului au uitat-o cu totul, nu mai aminteau de ea nici macar in legendele sau cantecele pe care spirimushii obisnuiau sa le cante la marea adunare de intoarcere a Fluviului, insa piatra-lunii continua sa ...

Unde ai fugit? Come back...