Mimetism de situaţie...

oamenii care te iarta mereu cand gresesti iti patrund in suflet putin cate putin, cu fiecare greseala iertata. e un mod de a fura sufletul sau doar de a exprima iubirea?

buna Erwin. Indraznesc si eu sa spun ca nu ti-l fura, doar isi fac un loc in el, in suflet, ca e iubire sau nu, nu mai stiu.

Buna TH! inclin si eu sa cred asta... platonistii sau credinciosii ii zic iubire, o anume forma de iubire... caci iubirea e, dupa cum am vazut si pe topicul dedicat, complexa, uimitoare, plina de mistere, atat de frumoasa si de chinuitoare in acelasi timp, suferinta si alinare, dor si implinire...

exista vreun remediu pentru boala numita "iubire" altul decat doze homeopate de dragoste? cred ca da, uneori dozele infinitezimale pot face minuni si atunci ne mai miram ca vindecarea e miraculoasa? suferinta iubirii e dorul iar alinarea ei e clipa de fericire furata din rai, o picatura din nectarul divin...

Oare de ce mie imi displace acest cuvint ?

mimetism ... ... mai grav decit minciuna , mai de neiertat decit multe alte vicii sau defecte.

sunt si oameni incapabili de a-si asuma raspunderea pentru propriile lor ganduri... cunosc pe cineva, care in loc sa-si sustina principiile proprii, le sustine mereu pe ale celorlalti cu care discuta, vazandu-l in ipostaze diferite incep sa ma intreb oare cum se poate contrazice pe sine insusi de la o discutie la alta si nici nu pare a baga de seama? lipsa de "coloana vertebrala" e dezagreabila intr-atat incat pot sa-i dau dreptate lui exergy:

hei, a trecut o saptamana si n-am scris nimic in jurnal! sunt zile in care n-am chef de scris nimic, fara sa fiu suparat, fara sa am motive... nu simt nevoia sa consemnez gandurile zilei, nici intamplarile. e o stare vecina cu plictiseala... cu toate ca nu am timp sa ma plictisesc. ascult muzica, citesc, imi amintesc de copilarie, de oameni si faptele lor, de propria-mi ignoranta si de hotararea cu care luam viata in piept pe baza unor credinte puerile... am renuntat la prejudecati si la credinte descoperind efemeritatea existentei, curgerea implacabila a timpului... am invatat rabdarea si tainele artei de a reusi in ce ti-ai propus dar nu ma pot ascunde de chinul disproportiei dintre idei si realizarea lor practica...

citesc "Viata ca o prada" si imi amintesc de copilarie, adolescenta, studentie... de oameni, fapte, intamplari... de vremurile apuse in care avem vreme sa citesc mult, sa asimilez informatii, imi hraneam curiozitatea cu carti, cu reviste, scriam jurnalul cu creionul intr-un caiet, nu exista net, calculator se numea patratelul de socotit, care, daca erai norocos avea si functii matematice, mi se parea un lucru fascinant sa-l pun sa faca factorial din 69 care dura cateva zeci de secunde pana sa-l afiseze... ca la un numar mai mare dadea eroare. Da, la centrul de calcul erau niste monstrii numiti FELIX, cu cartele perforate, cu listinguri kilometrice pentru orice socoteala... student fiind, am facut rost de un teanc de hartie de imprimanta, era numai buna de impachetat mancarea la serviciu, iar colegii din camin il supranumisera listing de masa (in loc de fata de masa). Jucam wist in tren, mergeam "cu nasul" o trupa intreaga, o data a fost supracontrol si l-am innebunit pe ala saracul, s-a luat cu mainile de cap: "ce-i cu voi mah, ce credeti ca va plimbati cu tramvaiul doua statii??!", am mai facut o cheta si pentru el si dus a fost... radeam si ne distram de minune, scopul principal era sa treaca timpul, sa ajungem pe la casele noastre iar la intoarcere o luam de la capat. Intalnirile la bere pe terase sau prin restaurante nu erau prea dese dar todeauna placute. De obicei ieseam dupa examene, in sesiune, dar si pe parcursul anului... Aveam un coleg inalt cat o prajina, vajnic bautor de bere, tinea la curatenia rinichilor lui, todeauna bea o bere inainte de cursuri, nu stiu cum facea dar todeauna era as la materiile grele, cu matematica multa, de zici ca berea ii cataliza functiunile respective, in timp ce eu dormeam pe rupte la anumite cursuri plictisitoare, la o materie optionala n-a fost nici un curs la care sa nu atipesc, proful avea asa o voce domoala si inceata incat era liniste perfecta ca sa se poata auzi, nu rezistam niciodata mai mult de un sfert de ora, oricate coate mi-ar fi tras colegul de banca... Si totusi am trecut la materia aia, plicticoasa cum a fost, proful a fost un domn, nici nu s-a luat de mine niciodata. Faza cea mai tare a fost cand un alt prof, care de obicei in loc de materia lui ne preda limba romana cel putin jumatate din curs, era dur si necrutator cu orice cuvant, ne tinea teorii a la Pruteanu despre etimologii si vorbirea corecta, la asta nu-mi permiteam sa dorm sa nu ma ia in vizor, avea "clientii lui care nu treceau la examene din cauza asta, o data tot am calcat pe bec si m-a prins, mi-a pus o intrebare, eu naucit n-am inteles-o, colegii radeau pe infundate presupunand ce va urma, el: "...aud rumoare in sala!" rasetele au izbucnit, iar proful a tras concluzia "aha, asta-i dormitor profesionist!" Am fost salvat de faptul ca proful s-a amuzat, nu era nervos, am fost lasat in pace si am rasuflat usurat... Un coleg cu ceva mai mult curaj i-a atras atentia odata ca depasise deja timpul orei si trebuia sa ne mutam in alta sala aflata in alta cladire asa ca proful l-a botezat imediat "cronometror" si i-a dat sarcina sa-l anunte pe viitor de ora... Tin minte ca la un curs s-a discutat o ora intreaga despre cuvantul "stampila" care se scrie cu s, nu cu sh caci vine de la "stampa" si nu e un cuvant nemtesc, ca doar in germana se pronunta sh inainte de t etc, etc...

Eu l-am descoperit cu adevarat pe Preda intr-o vacanta de vara. Pana atunci nu stiam decat de Morometii, pe care i-am urat , desi Moromete e un personaj simpatic in felul lui, dar... cartea am urat-o. Intr-o vara, insa, am pus mana pe Cel mai iubit dintre pamanteni, dupa care m-am dus la o biblioteca si am luat tot ce am gasit de Preda (inclusiv Viata ca o prada) si l-am devorat. La momentul respectiv mi-a placut foarte mult. Tot. Dupa ce lectura s-a asezat si s-a mai distilat, am ramas cu concluzia ca Cel mai iubit... si Viata ca o prada sunt cele mai bune. Dar, pe ansamblu, Preda scria genial. E un anumit gen de literatura, e drept, care multora nu place, din cauza perioadelor evocate, insa stilul in care le-a scris e foarte bun.

Scuze ca am dat buzna, dar mi-am adus aminte cand am citit ce ai scris...

nici o grija Nefe, am declarat la inceput binevenita orice interventie in jurnalul meu, fie ca e critica sau de apreciere...

Prima intalnire cu Preda a fost "INTRUSUL", o carte pe care o aveam in biblioteca mostenita, n-am citit Morometii pentru ca in general m-am ferit de tot ce era obligatoriu la scoala, copiam rezumatele altora... Am considerat todeauna ca alegerea cartilor pentru lectura trebuie sa fie libera. De multe ori am citit o carte pentru ca am descoperit-o pur intamplator. E mai interesant asa. Dar am citit si multe carti sau autori la care se facea referire in alte carti ce mi-au placut. Mai putin la sugestia unor alte persoane, dar am si din acelea. Cred ca impresiile sunt subiective asa ca am incercat sa nu judec un autor sau o carte pe baza altor impresii decat cele proprii. Critica sau aprecierea sunt relative. Revenind la Preda, am vazut anul trecut in librarie o continuare la "Delirul" scrisa de altcineva, nu am cumparat-o ca nu aveam destui bani la mine apoi cand mi-am amintit de ea era prea tarziu... Chiar, ma intreb de ce a murit Preda? Gurile rele sopteau ca n-a murit de moarte buna, ca era prea subversiv si a fost mazilit... Mie nu mi s-a parut deloc periculos, dar intunecate erau caile securitatii...

In "Viata ca o prada" am gasit omul obisnuit, macinat de incertitudini dar neobosit si fara a-si pierde speranta, izbandeste ca orice om, ajutat de talentul innascut si de un dram de noroc. Fiecare avem cate putin din toate si important este sa ne fructificam talentul, sa facem ceea ce ne place macar in timpul liber, chiar daca pentru a ne castiga traiul trebuie sa facem si slujbe plictisitoare, oamenii sunt importanti, prietenii cu care ne insotim si nu in ultimul rand libertatea cugetului. Nu imi place sa mi se impuna ce si cum sa gandesc, in ce sa cred sau in ce sa nu cred, ce carte sa citesc sau ca cutare sau cutare lucru e frumos, ca cutare sau cutare persoana e asa si pe dincolo... Vreau sa-mi pastrez liberul arbitru, daca el exista cu adevarat si nu e o iluzie a noastra, obligatiile sociale sau de alta natura ma indispun...

Nu imi plac sarbatorile fixate dinainte dar imi plac zilele frumoase, imi amintesc cu placere de ele, le evoc din cand in cand... astfel de zile le am in minte cu lux de amanunte, in special imagini, cuvintele rostite le uit mai usor, tin minte abia cateva expresii. Tin minte sentimentele, senzatiile si trairile, ale mele si ale celorlalti. Uneori toate mi se invalmasesc in minte ca intr-un caleidoscop, caci o amintire atrage pe alta, imaginile se succed ca intr-un vis, printr-o legatura aparent nesemnificativa, visez cu ochii deschisi chiar acum tastand...

Bun ...
Nefertiti si Erwin , mi-ati adus aminte de Preda .
Mie mi-au placut cel mai mult Marele Singuratic si Cel mai iubit dintre paminteni .
Intimplarea face ca acum , adica de ieri dimineata , am inceput sa recitesc Viata ca o prada , in format electronic.

Este extraordinar sa observi ce interpretari noi si inedite poti gasi unor fraze si situatii atunci cind recitesti o carte dupa un numar de ani .
Te miri cum de nu ai prins sensul anumitor expresii atunci cind ai lecturat prima data cartea in cauza .

exergy33

Ai dreptate, exergy, mi s-a intamplat aproape de fiecare data cand am recitit dupa multi ani o carte. Dar la un film vazut de mai multe ori apare un alt fenomen ciudat: a doua sau a treia oara mi se pare ca tine mai putin, ca secventele sunt mai scurte! Presupun ca stiind deja ce urmeaza sa se intample, in minte timpul vizionarii apare comprimat, asta e o dovada ca timpul subiectiv are viteza de curgere variabila... Presupun ca are legatura si cu aparenta accelerarii timpului pe masura ce inaintam in viata, cand suntem copii cea mai mare pondere o au experientele unice, nici o zi nu seamana cu alta, ca atunci cand vezi mereu filme noi, inveti mereu ceva nou in fiece clipa, mintea e deschisa si impresionabila, descoperim mereu lucruri si deosebirile lor... pe masura ce imbatranim secventele repetitive apar tot mai des, intervine rutina locului de munca, rutina casnica, rutina saptamanii si a weekendurilor... in plus, experientele se repeta, ne intalnim mereu cu aceleasi tipuri de experiente, le clasificam automat si de multe ori nici nu mai bagam in seama diferentele fata de experientele anterioare care exista totusi... devenim impermeabili la nou, conservatori, fixisti sau plictisiti... Nu e de mirare atunci ca timpul subiectiv se accelereaza!

draga jurnal, se vede treaba ca te-am neglijat, a trecut mai mult de o saptamana de cand nu am mai trecut pe aici... ce sa-i faci daca Hanul e asa mare si mie nu imi place sa stau singur-cuc?

ma intreb de ce or fi asa putini forumisti din Timisoara? mai ales ca netul e destul de raspandit aici... cred ca oamenii sunt mai ocupati, socializeaza prin alte parti, nu lipsesc distractiile, la Mall e plina parcarea in timpul liber, dupa-amiezile si in timpul saptamanii, strandurile nu caci a plouat, terasele din Piata Unirii la fel, seara nu mai gasesti nici loc... nu prea cunosc viata de noapte dar intamplator am observat ca e din ce in ce mai plina, circulatie exista si la ore mici, nu e plictiseala desi daca vii aici din Bucuresti ti se pare ca timpul incetineste... Imi place orasul asta, am stat aici cea mai mare parte din viata mea, nu m-as muta in alta parte... Chiar daca sunt si nemultumiri, exista un iz de civilizatie incontestabil, mostenit din vremurile vechi ce n-a putut fi distrus de o jumatate de secol de dominatie rosie, chiar daca s-a incercat anihilarea spiritului european prin colonizarea fortata putem spune azi ca si colonistii s-au invatat cu binele, mai degraba decat autohtonii cu incultura, lipsa de educatie si morala lor indoielnica... Nu mai e ce a fost odata pentru ca orasul e un organism viu, el traieste si creste, celulele batrane mor luandu-le locul altele tinere...

cred ca ma pot considera un om norocos, am avut parte de lucruri la care altii inca viseaza... nu ma culc pe o ureche, inca sunt multe de facut... am descoperit cum sa-mi dozez eforturile astfel incat sa am timp si pentru mine, cum sa ignor si sa aman treburile neplacute sau cum sa le rezolv rapid... ma uit in trecut si constat ca de multe ori am amanat deciziile gandindu-ma prea mult la toate aspectele, cantarind prea mult scenariile posibile... Trebuie sa-mi asum hotararile si sa imi schimb un pic atitudinea, depinde de mine sa vad partea plina a paharului mai degraba decat tot paharul, de multe ori fiind pe jumatate gol/plin ajungi sa devii nehotarat uitandu-te prea mult la el...

"oare o sa-mi ajunga?" e mai rau decat:
"bea-l si gata!"

... si nu ramane insetat!

dupa ce ai petrecut un weekend departe de griji ziua de luni incepe abrupt, cu lucruri taman pe dos, parca ti se face impotriva... de ce e mai greu nu scapi, noroc ca ai bateriile incarcate!

important este sa nu lasi lucrurile sa evolueze de la sine, ci sa incerci sa le controlezi inspre ceea ce este benefic pentru tine. chiar nu conteaza ce vor si ce fac ceilalti, pot fi acuzat de egoism sau egocentrism, dar mi se pare ceva natural sa ai grija in primul rand de propria persoana! self respect!

Iubire fugară

plâns-am despărţirea
înaintea înserării
un mic zâmbet am vrea
vestind taina iubirii

pătimaşi amandoi,
fremătând de amor
valsul etern pentru noi
e al inimii dor...

tristeţi de iubire fugară
găsesc alinare în prag de seară
în dansul nebun de stele
pe ringul larg al inimii mele...

am inceput "DELIRUL" 2 de Stefan Dumitrescu, continuare a romanului lui Preda... dar nu prea am stare si timp de lectura... incep sa simt gustul libertatii amestecat cu responsabilitatea de a fi propriul meu sef, incerc sa imi mentin buna dispozitie si sa-mi organizez munca, sa nu uit ce am de facut si sa rezolv problemele asa cum trebuie... pe de alta parte, gandurile imi zboara aiurea, visele, amintirile si trairile nu-mi dau pace...

Kienzle, necesita mici reparatii... e un ceas aniversar, cica merge 400 zile fara sa-l intorci... l-am primit si sper sa-l pot restaura... a cazut pe jos, globul de sticla s-a spart iar firul de torsiune al pendulului s-a rupt...

[Editat] cunoasteti vreun ceasornicar?

Am plecat azi dupa pranz cu mic cu mare spre un strand la cativa km de Timisoara, n-am mai fost acolo demult dar stiam ca era fain, cand colo, ce sa vezi? pustiu, nimeni, ruine, balarii... Ne-a zis o fata ce trecea pe acolo ca de cativa ani nu mai functioneaza... Asa ca ne-am dus in oras la strandul UMT unde bineinteles ca era arhiplin... abia am gasit un loc in partea unde ar fi trebuit sa fie iarba, erau urme de iarba calcata in picioare... Dar a fost fain, am mai prins si eu un pic de culoare, din alb in rosu aprins, o sa dorm pe burta...

Ceasul tău mi-a trezit nişte amintiri...

mi-e dor

contraste:

lipseste ceva, cineva, simt dorul, tanjesc la ceva, cineva... si ma intreb: oare o sa mai fie in preajma mea ceva, cineva?

eu_si_tu multam de vizita!

am ajuns la 666 mesaje!

hihihihi!

azi m-am odihnit un pic pe net... dupa hamaleala de ieri... o sa merg pe teren, sa mai lucrez ceva si sa mai caut materiale... santierul e deschis in continuare.

azi m-am jucat un pic cu un facator de slideshow-uri, e fain, pacat ca nu se poate insera aici cod html...

gata sarbatoarea, am lucrat azi ceva, era musai sa car parchetul si rigipsul ca astia de la magazin ti le lasa in fata blocului... apoi maine incepem iarasi cu elan razuitul si gletuitul, turnat shapa, chestii d'astea... mai putin net si mai multa transpiratie, ca se anunta canicula

Lucrarile sunt in grafic... sa vedem daca vin termopanele si usile la timp...

Mai lasa munca deoparte ca doar e vacanta .

Buna, eu_si_tu!

inca nu am vreme de scris in jurnal, lucrez 14-15 ore pe zi... nici sa mananc ca lumea nu am timp, daramite sa stau pe net... totusi mai apuc sa citesc mailul si cateva posturi pe han... abia astept sa termin cu renovarea sa ma ocup putin si de altele

Azi a murit socrul meu, dupa o grea suferinta, a fost un om bun la suflet si un meserias. Sper ca sufletul lui va dainui in toti cei care l-au cunoscut si apreciat pentru truda vietii lui. Odihneasca-se in pace!

Buna jurnal! N-am mai scris demult...
Imi cam pierd memoria... in timpul zilei, in vreme ce merg cu masina, merg pe jos sau astept, observ unele lucruri interesante si imi pun intrebari, gasesc raspunsuri iar pana seara cand ajung la Han le uit... nu mai apuc sa le consemnez. Nu tin minte unde am lasat surubelnita cu 2-3 minute in urma, sau ce am facut azi dimineata? In schimb, ma trezesc cu amintiri foarte vechi ce ies la lumina, din adolescenta sau din copilarie, cu lux de amanunte de parca nu demult s-ar fi intamplat... Cu cat ma straduiesc mai mult sa tin minte cu atata uit mai repede!

Azi am spalat geamurile la balcon, sunt destul de mari, a trebuit sa ma urc pe pervaz ca sa ajung pana in capat, scula aceea speciala de curatat geamurile cu coada lunga a lasat numai dire si urme... A, apartamentul e la etajul 1, dar tot mi-e un pic teama ca as putea cadea. Pe urma am montat chiuveta in blat, am pus aragazul la loc si un set de suporti pentru un raft intr-o nisa. Am sperat ca terminam saptamana asta, dar acuma sper sa nu ne apuce Craciunul!

Eh, asta e... daca e!

Uneori ma trezesc vorbind in paralel cu oamenii, de la o vorba sau o expresie imi fuge gandul in alta parte, zic ideea respectiva iar ei continuand-o pe a lor ajungem sa vorbim deodata despre doua chestii diferite... pe unii ii enerveaza, altii o fac si ei asa ca ma inteleg mai bine cu acestia din urma...

nefe, de ziua ta bantui prin han? un pahar de sampanie in sanatatea ta!

totul tine de perspectiva pe care o ai asupra lucrurilor... iata un exemplu:
m-am straduit intodeauna sa am ordinea in minte si mai putin in jurul meu, asa ca in general sunt un "imprastiat"... chiar daca lucrurile par risipite si arata dezordonate, faptul ca tin minte locul fiecaruia imi ajunge sa cred ca e destula ordine, dar pe cei care tin ordinea in exterior ii exaspereaza... si, atunci cand ma apuc sa fac ordine curata, sa nu mai ramana nimic la vedere sau nealiniat, in urmatoarele zile nu mai gasesc cutare sau cutare lucru, am uitat unde e noua locatie ordonata...

pe de alta parte, sunt un om strangator, ma despart cu greu de lucrurile adunate in scopuri incerte... imi vine cate o idee sau imi propun sa fac ceva practic in cadrul vreunui hobby, adun materiale, piese, documente si le pun la pastrare "pentru cand voi avea timp"... n-am niciodata timp destul cat as vrea si dupa o vreme ma vad nevoit sa renunt la ele... pentru ca spatiul e limitat si "presiunea" tot creste, creste si presiunea psihologica asupra mea... pe de o parte pentru ca ma vad nevoit sa renunt la hobby-urile respective, unde gaseam satisfactia corespunzatoare, iar pe de alta parte din cauza ordinii exterioare impuse impotriva vointei mele...

si uite asa se consuma neuronica inutil, de aia ne nastem cu miliardele alea de neuroni, sa mai ramanem cu cativa pana traim...

viata e simpla daca o lasam sa curga in voia ei, dar noi, cei carora ne place sa ne complicam inventam mereu judecati si motive pentru care nu putem lasa lucrurile asa, vrem sa ne afirmam liberul arbitru si vointa de putere incercand sa controlam totul, chiar si ce nu poate fi controlat in mod obisnuit... inevitabil scapa de sub control iar asta ne scoate din sarite, stressul acumulat ne face sa gresim, greselile produc complicatii suplimentare si izbutim cu greu sa le dregem. Ne dezvinovatim singuri in baza acelor motivatii de la inceput si a vesnicei scuze ca "nu exista alta cale" Pai da, nu mai exista alta cale din moment ce ne-am luat avant pe alta partie, in loc s-o alegem pe cea lina, mai potrivita cu puterile si experienta noastra, am luat-o spre cea mai dificila... Unii dau vina pe soarta, altii pe supranatural, altii admit si isi autoimputa greselile, dar in loc sa invete ceva din asta continua sa-si complice inutil existenta...

Alegem sa traim sau traim sa alegem?
Pare o intrebare fara sens... evident ca nu alegem sa traim daca ne gandim la nastere, caci viata ne este data inainte de a avea constiinta de sine si nu este o chestiune optionala, eventual putem alege sa punem capat vietii desi este nenaturala aceasta decizie, dar daca ne gandim la modul cum traim atunci lucrurile devin complicate: trebuie dezlegate si analizate toate firele impletite ale trairii, ce inseamna a trai, care sunt modurile existentei, care sunt restrictiile impuse din afara, care sunt posibilitatile noastre si asa mai departe...

Una dintre distinctiile in cauza se refera la a trai "din plin" viata sau de a asista contemplativ la curgerea ei. Inseamna implicarea subiectului in controlul actiunilor, manifestarea vointei de putere (will to power-Nietzsche) si ce vroiam sa scot in evidenta aici, trairea senzatiilor, a evenimentelor si a influentei lor psihologice, cu luciditate si concentrare maxima care dau sentimentul de plinatate, de absorbtie a lumii exterioare fara a uita de sine, de implinire atunci cand reusim dar si de dezamagire atunci cand nu reusim, sentimentele sunt acute si clar definite in functie de situatia momentului. Aici se intampla ca gustul si intensitatea trairilor sa catalizeze el insusi noi trairi, ne face sa cautam intentionat aceasta senzatie de putere pe care ne-o da controlul si putem ajunge dependenti de el, de puterea ca un drog, incercam sa controlam si lucrurile aflate in afara posibilitatilor noastre, incepem sa manipulam cauzele sau sa luam decizii pentru altii si atunci deja traim ca sa alegem...

Zilele trec greu... serile trec prea repede! iar e noapte si bantui pe han in loc sa dorm... o sa dorm ziua, sa recuperez!

Azi sunt trist... n-am fost asa de dimineata, dar uite, se intampla lucruri care ne scapa de sub control, oricat am invoca puterea ratiunii... si, cand inevitabilul se produce devenim tristi... suferinta ia locul starii obisnuite adesea si nu pare ceva iesit din comun, dar cand suferinta te loveste in moalele capului cand esti intr-o stare vecina cu fericirea nu iti mai vine asa usor... n-a zis nimeni ca exista iubire scutita de suferinte dar cand esti "pe val" pare a fi imposibil, suferinta nu ne-o dorim nici unul dintre noi. Atunci, de ce ne pierdem increderea? De ce lucruri nesemnificative nu pot fi invinse de iubirea "care invinge orice"? De ce aparentele devin certitudini, iar certitudinile se naruie pentru o neintelegere? Cu asta nu ma pot impaca.

Kristin:

Candva eram convins ca orice trebuie gandit, chiar si in iubire trebuie sa primeze ratiunea... dar am invatat ca judecatile strict rationale nu sunt bune, ca sentimentele sunt mai importante intr-o relatie, chiar acesta e rostul lor! Oricat ai intoarce pe o parte sau alta o problema sufleteasca, tot partea emotionala a mintii gaseste solutia cea mai potrivita... Poate ca a actiona dupa instincte sau intuitie nu poate fi motivat rational, dar asta nu inseamna ca ar fi fundamental gresit. Cred ca mintea trebuie sa foloseasca ambele parti, cea rationala si cea emotionala in orice judecata, pentru ca partea rationala se ocupa de lucrurile cuantificabile, concrete, logice, cognoscibile iar partea emotionala se ocupa de lucrurile ce se sustrag logicii, masuratorilor sau sunt misterioase, unice, incomprehensibile... Lumea exterioara, realitatea, nu poate fi interpretata sau modelata in intregime din cauza relativitatii in cunoastere, a limitelor si constrangerilor de toate felurile ce ne definesc existenta si atunci in timpul judecatii partile necunoscute sunt identificate prin concepte vagi, prin impresii, ipoteze, credinte... Mintea poate opera astfel de concepte fara sa intre in impas logic in cazul unor probleme cu prea multe necunoscute, ba chiar gaseste solutii. Cred ca partea emotionala e capabila de asta, de aici vine intuitia, aici se nasc ideile nastrusnice dar valabile, care in partea rationala lipsesc, acolo sunt doar ideile clare si determinate de cunostintele anterioare, bazate pe logica si pe experienta...