Scrieri, ganduri, amintiri din viata Tyrei veti putea citi in cadrul acestui nou Jurnal.

Lectura placuta!

Bine ati venit in lumea mea!

O lume a minciunilor.
O lumea a pagubei.
O lume a jalei.
O lume a mea.

Mereu consider ca am inceput un nou capitol al vietii mele. De fiecare data viata imi demonstreaza contrariul. Ce va mai fi acum? In aceste momente nu sunt curioasa; dar daca voi fi?

Bine ati venit in jungla!

Tocmai am iesit din baie. Ar trebui sa ma pregatesc pt singura distractie de azi. Am devenit atat de plictisitoare si comuna incat uneori imi vine sa vomit. Sunt veche.

Sunt atat de superficiala si totusi de cele mai multe ori cand scriu si apoi recitesc mi se pare ca am fost extraordinar de profunda. Totusi... nu mi amintesc sa fi scris unele cuvinte, ma simt alta persoana si nu scriu decat niste ganduri care... nu sunt profunde. Nici macar nu mi par ale mele uneori.

Minciuni...

Mda... o sa ies iar azi cu prietenele mele, bem un ceai, ne plangem fiecare ca nu mai avem unde sa iesim, ca ne plictisim fiecare pe unde si face veacul... la scoala, la serviciu, ca avem 21 de ani si degeaba... aceleasi discutii din fiecare seara. Apoi vin acasa si intru pe net.

Si maine la fel.

Nu ma grabesc desi am parul ud si in 17 minute trebuie sa fiu la S sa o iau.

M am saturat. Am fost in toate discotecile posibile mai rasarite din Bucuresti. Mi e sila. Stiu muzica pe dinafara, in masina aceeasi muzica, acasa la fel, in club... M am plictisit de Bucuresti. E prea mic.

Aceleasi masini pe Magheru, aceiasi oameni care de bine de rau nu par suparati.

Aseara am fost cu gasca la un biliard. Noi fetele ne am uitat si am ras. Parca a fost mai bine decat in alte zile.

Nici nu mai tin minte de cand nu m a mai invitat un baiat in oras... doar eu cu el. Mi ar placea. Parca mi e dor de senzatia aia de gol in stomac si culcat cu cineva in gand.

Mda...

Piata Romana... atat de cunoscuta... Magheru... atat de bine stiut... Desi incerc pe cat posibil sa evit Centrul pt ca imi aduce amintiri neplacute, e practic imposibil, avand in vedere ca invat in acea zona si locuiesc foarte aproape.

Azi m am plimbat mult pe jos. A fost o vreme atat de frumoasa, masina e in service asa ca am luat o usurel la pas. Am mers mult, ne am plimbat, ne am oprit la un suc... m am simtit foarte bine.

Seara am luat masina mamei si am revazut scena pe care o vad an de an cand vine primavara... numai ca masinile se schimba cu unele si mai frumoase, mai noi. Primavara reapar cabrioleturile, cupeurile parca de inmultesc... ah ce priveliste... imi incanta ochii de fiecare data.

Iar mi a batut inima tare cand mi am amintit cat de mult imi doresc. Mai am la dispozitie un an sa mi indeplinesc visul. Atat mi am acordat.

Am fost in multe tari insa tot la mine e cel mai bine si cel mai frumos. Ador Romania. Romania mea.

Azi am avut o zi cu Soare.

Desi e innorat, azi ma simt bine. M am trezit cam prost dispusa pt ca am visat si nu prea mi place sa visez. Urasc cosmarurile insa nu mi plac nici visele frumoase pt ca nu sunt decat o minciuna a subconstientului, minciuna care te amaraste pt ca... n a fost decat un vis frumos.

O sa ies in parc sa ma plimb. As merge in Cismigiu azi. N am mai fost de ani de zile sa ma plimb acolo.

Doamne ce bine e cand scap de starile de neagra depresie!

Am avut o zi normala. Am fost la plimbarica... in masina, normal, pe vremea asta, am baut suculet, ne am plimbat prin magazinele... n am cumparat nimic... d ale fetelor.

Seara ne am adunat la film, dar am ales unul atat de plictisitor incat pe la jumate am renuntat la a ne mai uita la el.

Ma simt ciudat sa tin un jurnal in felul asta...

Azi a fost o zi obisnuita de duminica.

Buna, Tyra!
Vreau sa-ti zic doar atat:<< Nimic nu-i intamplator... ; Toate au un rost...; Timpul le rezolva pe toate...>>
Scuze pentru deranj.

Toate cele bune.

punctt, multumesc de interventie si ma bucur mult ca nu scriu doar pentru mine. Multumesc mult pt urari.
Asa mi am zis si eu candva, ca timpul le rezolva pe toate... insa nu m am convins de asta.

Tot ceea ce se precipita nu pare a fi intamplator atunci cand este vorba de evenimente mai deosebite. Insa cand intru intr o astare de plictiseala si de "n am chef" ma gandesc care i rostul?




Am dormit 12 ore. Asa, parca de a naibii. M am culcat la 2 am. M am trezit pe la 11 dar m am uitat la telefon, am vazut missed call, nu m a interesat prea tare si m am culcat la loc pana la 14.

Ma simt rau cand dorm foarte mult, ma doare capul, mi e somn toata ziua. Acum ma simt bine. Poate si pt ca nu mai ploua si abia astept sa merg afara.

La scoala bineinteles ca nu m am dus avand in vedere ca nu am masina si ca era urat afara. Asta i scuza. Ah, abia astept sa vina primavara, sa vad Soare, sa ma plimb, sa, sa, sa.............. Abia astept.

Ovidius, multumesc pt sfat.
Ador sa fac sport si fac. Aerobic acasa, ma duc la piscina, alerg cand vremea imi permite... Nu e vorba de asta... Pur si simplu de cateva luni am intrat intr o stare de apatie si plictiseala.

Este pt prima oara cand n am pe cineva aproape, un baiat caruia sa i spun tot ce fac, la care sa ma plang, cu care sa impart totul. Nu stiu daca asta este cauza schimbarii mele si starii de apatie, dar cert este ca nu mi e nici foarte rau, dar nici bine.

Astept sa vina vara, abia astept sa plec in vacanta si astept cu nerabdare un raspuns care intarzie sa apara. Daca raspunsul va fi favoravil, voi pluti pe nori in mod sigur.

Ah cat de tare imi doresc ca acel raspuns sa fie "mergeti"... Sunt superstitioasa asa ca nu va spun inca despre ce e vorba. Dupa ce voi primi raspunsul si voi fi sigura 100% veti afla.

Sunt trista...
Ar trebui sa fiu vesela, am vorbit cu o prietena pe care n am mai vazut o de 3 ani... si totusi sunt trista. Am o pietricica pe suflet.

Vreau sa vad America, New York ul... ma ia nostalgia cand imi dau seama ca anii trec peste mine si eu ii las sa treaca facand... nimic... plictisindu ma si lasandu i sa treaca.

Sunt atat de delasatoare... vreau sa fac atatea lucruri si nici macar nu incerc.



Mi e dor de tine I... stiu ca viata ta nu mai e aici insa si noi suntem viata ta si noi am ramas... Ce dor imi e. Si cand te visez... de aceea nu mi plac visele... pt ca imi esti aproape si te simt calda langa mine, iar cand ma trezesc dispari si mi e atat de dor din nou.

Azi am avut o zi plina. Am cam alergat de colo-colo de dimineata pana pe la 12 seara. Am rezolvat cateva treburi importante, iar maine rezolv sper partea a 2 a.

E bine cand nu ai timp sa te simti inutil, cand suna telefonul in continuu. M am simtit bine. Parca atunci cand imi este bine stiu toti si am impresia ca ma suna special sa ma auda.

Ma uit la ce am scris si zambesc... cu o oarecare mandrie de sine. Ce bine e cand lucrurile merg in favoarea noastra.

Ah... numai daca as putea sa adorm linistita... Ultimele zile am dormit foarte putin si ma simt surmenata, nu mai pot sa adorm de oboseala. Stiti senzatia, nu?

Mai stau... maine ma trezesc "de voie".

Uneori imi pare rau ca nu pot scrie exact ceea ce gandesc aici... pt ca ii cunosc pe multi dintre forumisti si pt ca mi e teama de unele reactii. As spune multe. Dar ma rezum la banalitati.

Azi am avut o zi frumoasa, sfarsita superb in Piata Universitatii. Ah ce bine e sa ai prieteni si sa nu duci lipsa unui iubit... Ma simt bine cu mine si ma bucur in fiecare moment de oamenii din jurul meu.

Ole, ole, ole, oleeeeeeee

Azi... sambata... tot ma resimt cu putina raceala de la seara petrecuta cu tipete, fluieraturi si capul pe geam, dar mai bine decat ieri. Azi am fost cu mama la cumparaturi.

Ciudat... inainte, cand eram mai mica, nu prea ma intelegeam cu ea. Ba chiar o evitam pe cat posibil si orice discutie sfarsea printr o cearta. Acum, cand am crescut, relatiile dintre noi sunt cu totul altele. De multe ori ma surprind sunand o sau dandu i cate un mesaj... asa... asa mi vine...

Sau uneori pur si simplu ma duc la ea la birou fara s o anunt, stau, mai fac cate ceva daca trebuie s o ajut, fumam, vorbim, si chiar imi face placere sa o iau cu mine si cu prietenele mele la suc. Am luat o si in club si as mai lua o.

Am o mama de super caterinca. Azi la cumparaturi am pus o sa probeze tot felul de chestii dragute. Pana la urma ne am luat fuste la fel si am convins o sa mi ia si o geanta... Mai vroiam eu ceva, dar n a tinut. Cam scump, asa ca trebuie sa apelez la tata.

Deocamdata sunt fetita mamii si a tatei... si nu mi e rusine cu asta. Ii ajut la firma cat si cum pot si nici nu vreau sa mi iau un serviciu stabil pana nu termin facultatea.

Cateodata mi e rusine ca vad fete de varsta mea zbatandu se si castigandu si banii singure, insa eu am mare noroc. Desi sunt calica si sunt convinsa ca oricat as avea tot as vrea mai mult, sunt foarte fericita ca cineva, undeva, are grija de mine si imi da tot ce am nevoie.

As mai cere... as mai cere niste fericire... Sau... ar trebui sa mi o iau singura insa am ochii inchisi?

In seara asta am purat o discutie lunga cu S. Mi am dat seama cat de multe am invatat eu si cat de tarfa este viata uneori. Imi doresc mult sa invete cei apropiati mie din propriile mi greseli. Mereu incerc sa ma dau exemplu insa stiu cum eram eu inainte sa ma ard... ascultam, intelegeam si tot ca mine faceam.

Poate ca asta e legea vietii si trebuie sa inveti din greselile tale chiar daca ai nenumarate alte exemple. Oare cei care au stat langa mine cand mi a fost mai rau au inteles? Oare ei au simtit catusi de putin ceea ce am simtit eu?

Stiu sigur ca R a invatat ceva. Dintre toti prietenii mei, ea este cea mai calculata, mai rece si care judeca obiectiv ceea ce se intampla. Da sfaturi rar. Insa, am invatat cu timpul ca atunci cand ea imi spune ce trebuie sa fac trebuie sa o ascult pt ca e bine. Mereu mi a fost bine atunci cand am facut ceea ce mi a spus ea, desi poate ca de cele mai multe ori eu as fi facut altfel.

Sunt putini cei care iti vor ramane aproape mereu. Dar de aceia trebuie sa ai cea mai mare grija si trebuie sa i pretuiesti mai mult decat orice. Cand spun asta ma gandesc la D. Cat de mult mi a fost aproape, cum a fost mereu acolo atunci cand am avut nevoie, cum este si acum chiar daca vorbim mai rar.

Desi D evita... mereu a evitat sa mi dea un sfat chiar daca l am cerut cu disperare, a fost acolo, m a ascultat, m a alinat, m a lasat sa fiu eu si nu m a impins, nu m a presat, nu m a judecat. Multumesc. Desi situatia s a schimbat, desi locuieste acum cu iubita lui, simt ca l voi gasi acolo intr o noapte cand imi va fi greu, simt ca nu m a vazut ca pe o povara desi poate i am umbrit uneori fericirea cu tristetea mea... simt ca mi este cu adevarat prieten.

Ce greu e sa zici asa ceva despre o persoana... Ce greu e sa ai cu adevarat un prieten...

Poate ca am invatat cea mai importanta lectie de viata insa cate si cate vor mai veni in viitor... Nu vreau sa ma gandesc.

Am trecut prin anii de liceu ca si cand mi s ar fi cuvenit acei ani. Nici macar nu mi dadeam seama ca sunt cu adevarat fericita. As da ani multi acum sa mai am un an de liceu.

Cu prietenii din liceu am ramas in primul rand si nu stiu de ce, dar am impresia ca cei cativa pe care ii stimez, apreciez si... da... iubesc... ei vor ramane cu mine si vor arunca pamant peste sicriul meu.

Poate ca ar trebui sa le spun cat de mult inseamna pt mine, asa cum poate ar trebui sa i spun si mamei. Insa... raman rece si pastrez o distanta pt ca asa am fost mereu. Rece si nepasatoare? Nu! Calda si prefacuta. Mi e teama sa mi arat sentimentele tocmai fata de cei in care am incredere deplina si care stiu si simt ca ma iubesc la randul lor.

Traiesc in minciuna pt ca probabil ca asa am ales sa traiesc si nu mi dau seama cand am apucat o pe drumul asta si de ce. Nu am ce sa caut aici. Aici nu ma disting cu nimic de multime si nu pot sa fac nici ceea ce imi place, nici sa merg unde vreau, aici sunt libera si in acelasi timp prizoniera.

Traiesc clipe... numai clipe de aparenta fericire.

Cand Doamne am devenit atat de cinica si rea cu lumea din jurul meu?

Azi nu vreau sa ies din casa. Azi nu vreau sa ma caute nimeni. Azi nu vreau sa sune telefonul. Azi nu mi e bine. Vreau sa stau si sa citesc.

Nici macar asta nu mai pot face... m au cam lasat ochii... vad in ceata din ce in ce mai des si tot aman vizita la oftalmolog. Ma simt ca in "Liceenii" atunci cand ea vedea in ceata tabla de sah.

Mereu am crezut ca sunt tare. Si m am ascuns mereu de oameni. N am vrut sa stie ca sufar. Rar, foarte rar m am indreptat catre cate o prietena si am plans. E adevarat ca cine se aseamana se aduna. E bine ca ai langa tine persoane care inteleg ca nu trebuie sa ti spuna sa nu mai plangi, ci trebuie numai sa te asculte la un moment dat si atat.

Uneori plang si nici macar nu stiu de ce. Uneori sunt atat de nefericita incat ma descarc... si plang... si conduc... si plang... si ajung la cineva... la una din ele 2 si ele inteleg fara ca eu macar sa le zic ceva.

Imi amintesc acum cand plangeam si ma duceam la Ramurica. Si am ajuns la ea sfarsita. Si eu stateam pe pat, si ea pe scaun, si se uita la mine cu tristete si nu stia ce ar fi bine sa mi spuna. Eu nu stiu daca vroiam sa mi spuna ceva, vroiam doar sa fie acolo langa mine cand plangeam.

Sunt egoista? Eu fericirea vreau sa o impart cu toti prietenii mei insa tristetea o impart numai cu doua persoane: cu R si cu Ramurica. Tristetea n ar trebui s o impart. Acum am inceput sa n o mai impart deloc. Aseara am plans... inainte sa ma culc am plans si m am eliberat. Si m am oprit pe la 4 si ceva...

Si asa cum stiam, mama a simtit. Desi am plans singura, in perna, ea s a trezit si m a intrebat ce fac... i am zis ca ma uit la televizor... dar ea a simtit... ea stie... si probabil ca a stiut si ca nu vreau pe nimeni cu mine... a inchis usa si probabil ca s a gandit la mine inainte sa se culce...

Acum am o tristete ciudata. Azi e o zi proasta. Azi chiar nu vreau sa se intample nimic. Nu vreau sa ies in casa. Singurul lucru pe care l as face ar fi sa plec la mare... Ma intreb de ce n o fac... De ce n o fac?

Hai la mare... Ramurica mea draga, hai la mare... noi care o iubim atat de mult... ce facem noi aici?

Nu e lumea mea aici...

Azi m am simtit bine si ca de obicei nu mi vine sa scriu atunci cand nu sunt trista... ce pacat. Tocmai de zilele de care ar trebui sa mi amintesc nu am grija, nu le insemnez decat in minte si rareori le mai pun in fata subconstientului, si asta de obicei inainte de culcare, atunci cand gandurile mai negre decat noaptea nu mi dau pace.

Azi am stat cu M, am ras, m a scos in oras... ieri mi a spus pt prima oara in 8 luni ca ma iubeste... Eu care nici macar nu ma asteptam sa ma mai sune dupa ce 3 saptamani n a dat nici un semn... Eu nu i am spus... nici nu i spun pana cand n o voi simti cu adevarat... Dar oare el chiar ma iubeste?

Azi a fost o zi frumoasa. Putin cam frig, dar Soare.

Marea... ea m a ajutat. Ea ma ajuta. Marea este cea care imi da speranta, putere, liniste, incredere. Dupa ce am vazut o parca toate merg mai bine...

Ce bine mi a parut sa te vad marea mea iubita!

Ma simt mai implinita... Desi il cunosc in amanunt, tot zambesc atunci cand ma suna si am un sentiment de... copil. Ma simt protejata cand sunt cu el, ma simt ca un copil rasfatat.

Ma bucur cand il vad si simt ceva ca un val de caldura cand vorbesc cu el...

Tocmai m a sunat acum, in timp ce scriam.

Nu vreau sa ma duc cu gandul la viitor. Mereu am mers pe principiul "traieste clipa"... Sper sa mai dureze.

"Mi e dor de tine I... stiu ca viata ta nu mai e aici insa si noi suntem viata ta si noi am ramas... Ce dor imi e. Si cand te visez... de aceea nu mi plac visele... pt ca imi esti aproape si te simt calda langa mine, iar cand ma trezesc dispari si mi e atat de dor din nou."

aici pari foarte umana, fara nimic cinic. e mai bine, nu? dar cine este acest I? de ce iti ciuntesti descrierile? hai, nu-ti mai fie teama, doar e jurnalu' tau !

Multumesc. Par umana si sunt. Slabiciunile mele includ pe primele locuri familia si prietenii.

Chiar ma gandeam azi cand veneam de la scoala ca am vazut oameni care spun ca au prieteni... prieteni virtuali... si spun despre ei ca sunt prieteni adevarati.
Oameni pe care nu i au vazut, nu i au auzit, nu i au atins si probabil ca nu o vor face niciodata. Poate e trist sau poate ca este inca o lume pe care eu n o voi atinge sau intelege. Din pacate eu nu pot intelege astfel de prietenii.

Prietenii mei sunt langa mine sau departe numai fizic. Insa cand mi e dor de ei ii pot atinge, lua in brate, le sunt si imi sunt alaturi, am crescut impreuna chiar daca poate nu i stiu inca din copilarie pe toti. Inca crestem si eu si ei, alaturi. Invatam unii de la altii si suntem ca o familie. De fapt... sunt eu, cea care si a creat inca o familie.

I este o draga prietena pe care nu am vazut o dupa cum spuneam de 3 ani. Probabil ca nici n o sa o vad prea curand. Din cauza fusului orar foarte diferit si din cauza preturilor mari la telefonie, vorbim rar. Insa atunci cand o facem, ne spunem de toate, si bune si rele, si ne intelegem sentimentele de parca am fi trait alaturi acele momente, de parca am trai in continuare in acelasi cartier.

Cenzurez numele pt ca... aici sunt o anonima... aici sunt Tyra si poate ca asta ma descrie cel mai bine. Si prietenii mei vreau sa ramana tot sub anonimat aici, in jurnalul meu public... De fapt, nici nu stiu daca este un jurnal. Este pur si simplu o adunatura de ganduri si sentimente pe care vreau sa le las undeva. Si aici imi e cel mai usor sa le las.

Ce tristi sunt oamenii singuri... Numai bolnavii psihic de care vorbeam odata pot fi fericiti singuri... si asta numai pt ca de fapt ei nu sunt singuri. In lumea lor ei sunt impliniti, fericiti. Poate ca ei sunt singurii care ating cu adevarat o fericire suprema, pe care noi, muritorii de rand, sanatosi, nu o vom simti in lumea asta... cea reala.

Nici macar nu stim sa definim o lume reala. Nici macar nu stiu daca ceea ce traiesc eu acum este realitate sau poate doar o perioada intermediara, un vis... altceva... ceva ce nu poate fi definit.

As mai scrie multe insa ma rezum la a spune ca ma bucur ca sunt oameni care citesc ceea ce scriu si care poate la un anumit moment dat se identifica cu mine, asa cum de multe ori ne identificam cu un personaj al unui roman, al unei povestiri... E frumos ca fiecare avem povestea noastra si ca fiecare poate crea o lume reala sau nu, un personaj real sau imaginar care poate aduce asemanare, tristete, bucurie in alte vieti.

Si acum imi vine in minte "Marele Singuratic" al lui Preda... si acolo eu eram marele singuratic al vietii... Si cati dintre noi n au fost?

Si as scrie, si as tot scrie... dar ma opresc. De ce? Nu stiu. Asa simt. Ca trebuie sa ma opresc acum. Si principiul asta... sa te opresti atunci cand simti ca asta ar trebui sa faci este unul care s a dovedit a fi folositor in viata mi, si dupa care incerc sa ma ghidez mereu.

Va multumesc... si va parasesc acum.

Tyra, de ce spui ca muritorii de rand nu pot atinge fericirea. spui ca ai 2 slabiciuni: familia si prietenii. dupa cum vb, se vede ca pui suflet, ca daruiesti sentimente acestor... 2 slabiciuni -sa le zicem asa. atunci, ce te nemultumeste? de ce mie mi se pare ca ai un ton apatic -poate gresesc si a propos, nici macar nu esti nevoita sa-mi raspunzi; aici e visul tau, jurnalul tau public, da, dar, totusi, visul tau .

Ce zi urata... azi nu mi place vremea deloc. Desi ploaia este adorabila uneori, desii norii tin cu mine cateodata, azi nu mi place de vremea asta.

Nu stiu de ce, dar n am chef nici sa stau la caldurica tolanita in pat, nici sa citesc, nici sa ma uit la filme sau la desene animate... nici macar sa stau la gura sobei ascultand povesti. Nu mi e foame, nu mi e sete, nu mi e somn... nu mi e nimic. Ma doare putin capul, dar nimic deosebit... clar de la vreme.

Hmm... azi n am chef de nimic... ce ciudat... Nici de condus, nici de dansat, nici de vorbit la telefon...

Ma voi intalni cu cineva drag mie cu care ma vad prea rar. Initial nu vroiam sa merg nicaieri insa... asta e o ocazie atat de rara incat ar fi pacat sa o dau la o parte.

Ce ciudat e sa n ai chef de nimic... Adica nimic nu te poate multumi la un moment dat, adica traiesti o stare ciudata, o stare zero... asa as numi o... asa o simt eu... ca fiind pur si simplu starea zero.

As bea un fresh de mere cu morcovi... numai de asta am pofta.

Ma duc in viata... starea zero...

Ce frumos a fost, cat de bine m am simtit si cat de bine e sa te intalnesti cu persoane pe care chiar daca nu le ai vazut decat de cateva ori in viata, le simti aproape, simti ca le cunosti si poti sa le vorbesti deschis.

Desi n am avut chef de nimic azi, acum ma simt mai bine, mai implinita, mai sigura si multumesc unei persoane. Tu m ai facut sa ma simt asa, tu m ai adus pentru cateva momente acolo unde nici macar nu mi dadeam seama ca vroiam sa fiu...

Cat de mic e Bucurestiul si totusi prea mare uneori... iar eu sunt parte din categoria aia de 5% pe care si eu insami o urasc.

E pacat ca la varsta asta vezi atatea lucruri cu pesimism...cred ca e nevoie in viata ta de o iubire rapida si nebuna de cineva care sa-ti "rock your world" si sa-ti dea un reset la toate sentimentele negative care te-au napustit in ultima vreme. Cineva care sa te faca sa simti ca traiesti frumos, sa te "invete" sa zambesti din inima, caruia sa i te poti destainui fara teama si pe care sa-l simti aproape mereu....dar e musai sa aiba imaginatie, umor, inteligenta si energie ca-mi pari genul de tipa care se plictiseste relativ repede si are nevoie mereu de mult, nou si bun . Hai capul sus Tyra ca viata e frumoasa...sau mai bine spus poate fi frumoasa daca ne-o facem noi asa prin actiunile si mintea noastra.

Azi...
Acum... sunt singura la el acasa, il astept. Scriu in liniste si ma simt bine... putin obosita totusi. Mi e foame insa daca ma ridic de pe scaun sigur o sa mi piara cheful si ideile... care oricum imi vin pe moment.

Azi...
Simt ca Bucurestiul e din ce in ce mai mic si mai inghesuit si n am stare aici. Stiu in acelasi timp ca daca as pleca mi ar fi atat de dor...
Cand plec in alta tara chiar si numai pentru cateva zile, in ziua cand ajung acolo ma iau un dor si o depresie de nedescris. N am stare si ma simt ca in cursa, inchisa, prizoniera. A doua zi e ceva mai bine insa prima noapte petrecuta departe de Romania e foarte grea.

Azi...
Imi amintesc cand am fost ultima oara in Germania. Am vrut sa plecam cu masina, imi place sa calatoresc, sa vad muntii, peisajele, tot. Desi am condus mai mult de 1000 de kilometri si eram destul de obosita, cand am ajuns la destinatie ma simteam departe. N am putut sa adorm decat foarte greu.

In Romania, am condus eu. Drumul spre Ungaria e greu, sosele stramte, serpentine, camioane, TIRuri, insa peisajul, muntii, raurile nu se compara cu nimic din ce am vazut in alte tari. Poate sunt eu prea nationalista si poate iubesc prea mult Romania, insa e minunat. O zi cu Soare pe drumurile alea, toamna, rosul copacilor, verdele coniferelor, sclipirea pietrelor din rauri... iubesc Romania.
M am urcat la volan, am pus un cd si m am concentrat la depasiri si la drumul lung pe care l aveam in fata. La un moment dat tata m a intrebat daca vreau sa conduca el, daca n am obosit... "Nu, abia m am suit la volan... ce... n a trecut nici juma' de ora!" "Tata, conduci de 4 ore, hai sa schimbam!" M am uitat la ceas... trecusera 4 ore. Nu mi a venit sa cred... cum te fura drumul, privelistea, o masina mare care se aseaza bine pe drum.

Azi...
De ce am scris cele de mai sus? Nu stiu... asa mi a venit pe moment. Mi am amintit in timp ce scriam si am vrut sa ramana aici ziua in care am condus pt prima oara in acea parte a tarii.

Azi...
Mi e lene, mi e foame, mi e somn, mi e lehamite, m am plictisit.

Azi...
As citi ceva, in sfarsit am gasit "Rascoala" lui Liviu Rebreanu pe care am cautat o in casa, la biblioteca, la librarii si abia acum am gasit o la DD. Ce tare mi am dorit sa citesc cartea asta. In seara asta cred ca sunt prea obosita sa ma apuc de ea. O las pe maine.

Azi...
O zi ca oricare alta, o sambata seara in care n am avut chef sa ies (lucru care se intampla din ce in ce mai des), o zi obisnuita, de leneveala.

Azi...
Ca in fiecare zi ma gandesc departe. Nu voi fi implinita pana nu voi ajunge acolo. Ma leaga facultatea sau doar ma ascund dupa ea? De ce nu plec acum? Trebuie sa incerc. Dupa facultate...

Azi...

Bre, bre, dar suparata mai esti. Uite ca te invit eu la o pizza sau la un suc, saptamana asta. Poate asa o sa rupi ritmul si cand o sa te intorci la gasca ta o s-o faci cu suflu nou.

Nu ma simt bine. Ma cam doare stomacul... am mancat numai junk food zilele astea. Umblu hai hui si mananc numai prostii. Nu duc dorul casei decat daca sunt departe de ea. Daca sunt in zona, pot sa nu dau cu saptamanile pe acasa, nu mi e dor... e pe psihic starea asta de dor.

Nici nu stiu de ce scriu acum. N am nimic de spus in mod special... ceva care as vrea sa ramana sau ceva important... Stau si ma gandesc ce sa mai scriu. Stupid.

Aseara am fost la restaurant cu el, doi prieteni ai lui, prietena unuia si sotia celuilalt. Eu eram cea mai mica. S a simtit probabil. Nu mi plac mesele intinse, cand uiti de tine la masa si tot mai bei ceva, mai ciugulesti... mi se par batranesti. Am avut o companie interesanta si nu m am plictisit prea tare, mai ales ca in timpul mesei a trebuit sa plec vreo 30 de minute intervenind ceva.

Ce sa mai zic azi... As scrie iar niste povesti vechi, niste continuari ale nebuniei... Deocamdata nu. Dar simt din ce in ce mai tare nevoia sa scriu despre nebunia din interior privita de afara... Ce ciudat...

Aseara m am intalnit cu Ramurica. Ne am oprit sa luam o pizza. Cat ea era la casa, m am uitat in jur la mesele de langa.

Am vazut o curva. Asa e ea catalogata... drept curva. O femeie care face sex pt bani, care "o suge". Era cu un baiat... sa zic ca avea vreo 25 de ani. De fiecare data cand am vazut o era cu el. Stau prin fast food urile din Bucuresti si asteapta clientii mai vechi sau mai noi. Stau ore intregi cu un singur suc in fata ei si sunt tristi.
Ea e blonda, se vede ca nu s a mai vopsit demult, are niste pungi mari sub ochi si e slaba, are pielea innegrita de la viata de noapte, de la multele tigari pe care le fumeaza in timpul asteptarii, de la viata asta de cacat pe care o duce.

Poate n ar trebui sa fiu atat de dura in exprimare, insa cum poti sa descrii o faza ca asta pe care o vezi din cand in cand si care iti aminteste ca toti avem nevoie la un moment dat in viata noastra de un nou inceput, de alti oameni, de singuratate si de agitatie in acelasi timp?

Nu mi a fost mila de ea pt ca ma intrebam... "de ce nu pleci, fato, du te, lumea e mare, ce daca n o sa ai nici dupa ce bea apa cateva zile, mai bine pleci, nu te mai chinui, nu fugi, nu te ascunzi, pur si simplu incepi din nou..." Nu m a deprimat insa fata ei mi a ramas intiparita in minte... ochii aceia obositi, pungile de sub ei, mainile firave, parul vopsit doar pe jumatate...

Am plecat de jos, imi amintesc foarte bine comunismul, m am bucurat la bananele de pe dulap, la primii blugi, la salamul de Sibiu... stiu de unde am plecat si nu uit. Si imi amintesc in fiecare zi. Si multumesc... multumesc pt ca sunt eu si nu alta, pt ca am, pt ca lupt si pt ca sper...

Aseara ma plimbam cu prietena mea cea mai buna si cu cateaua mea printr-o zona frumoasa a Bucurestiului... aceeasi preferata a mea pentru plimbari: Aviatorilor, Arcul de Triumf, Kisseleff. Era tarziu, in jur de 12 noaptea asa ca nu erau magazine deschise si nici lume prin jur...

Ni se facuse sete, asa ca am incercat sa gasim un magazin in Herastrau. Am luat apa si ne am mai plimbat putin prin parcul gol. Am decis pana la urma sa mergem pe ruta obisnuita si sa ne intoarcem pe Kisseleff.

Plimbandu ne spre iesirea din parc am vazut un plic aruncat pe jos... cu adresa de expeditor si destinatar... gol... L am luat si am mai mers putin... am gasit si o pagina dintr o scrisoare. Apoi o vedere, inca una, o felicitare, iar un plic si... o fotografie. Toate se pare ca fusesera trimise aceleiasi persoane. M am gandit ca i au zburat cumva postasului din geanta si ca ar fi frumos sa le restituim destinatarului.

Totusi, dupa gasirea fotografiei incepuse sa devina putin sinistru. Ne am uitat mai bine la plicuri si la scrisoare... toate fusesera trimise inainte sa ma nasc eu... in 1983... si mi s a parut si mai sinistru. Era clar ca cineva n a mai vrut acele amintiri in casa si ca le a lasat in voia vantului. Desi eram curioase sa citim scrisoarea, am aruncat ravasele si am plecat oarecum ingandurate si poate putin speriate.

Parcul rece si strabatut de un vant tomnatic care facea copacii sa vorbeasca intregea si mai bine acest peisaj... sinistru...

Azi am luat sutele de poze facute de a lungul anilor la puricat. Am ales 125 de fotografii pe care le am scos pe hartie la un centru. Ne a costat relativ putin si pozele (mate) au iesit superbe. Este ziua S-ei marti si ne am gandit ca cel mai frumos cadou ar fi un album foto.

Am cumparat un album deosebit, care arata vechi, cu pagini galbuie... foarte misto. Am luat banda dublu-adeziva si vreo 2 ore am muncit la punerea fotografiilor in album (R, Qioara si eu). A iesit superb.

Abia astept sa vad cum reactioneaza cand il vede. Sunt poze inca din 2002, cand aratam cu totul altfel, una era mai grasa, alta mai slaba, una mai blonda, alta cu parul mai scurt... totusi una mai urata ca alta. Ma uitam la poze si Qioara chiar a zis la un moment dat ca parca sunt before and after.

Cred ca e cel mai potrivit cadou. Acum e varsta de apogeu, cand putem arata cel mai bine, cand ne distram altfel, cand inca nu ne au doborat grijile, cand suntem inca impreuna si ne spunem totul una alteia.

Le cunost de 7 ani si totusi mi se pare ca nu ne am spus totul, ca suntem proaspete si ca inca mai ascundem surprize fiecare.
Cand spun 7 ani nu mi vine sa cred... nu mi vine sa cred ca acum 7 ani eram boboaca la liceu, ca radeam in continuu, ca au trecut 7 ani de cand ma imbracam atat de urat si eram asa de slaba... ca au trecut aproape 8 ani de cand m am apucat de fumat... ca am atatea amintiri, ca am trait atatea cu bune si cu rele. Mi se pare ca n au trecut mai mult de doi ani... si totusi sunt 7...

Cum trece timpul pe langa noi si ce fraieri suntem cateodata ca il lasam asa sa treaca fara sa l rugam prin fapte sa mai intarzie.

Acest album foto va ramane de acum ani si ani fara riduri si cearcane, cu zambete si nopti pierdute, cu betii si chiote, cu dansuri pe bar si imbratisari.
Cred ca nimic nu se compara cu fotografiile. Ele pastreaza cel mai bine un moment; nu amintirile, nu filmuletele video, nu scrisorile, nu insemnarile ci pozele.

As da ani din viata sa mai am cateva zile de liceu... sa mai am mintea aceea necoapta si prostuta, sa mai rad sincer si sa nu mi pese de prea multe.
Insa... toate acestea vor ramane... in poze si in sufletele nostre.
Vreau sa visez liceul. Vreau sa dau timpul inapoi si sa l opresc. Vreau sa traiesc vesnic cea mai frumoasa perioada din viata mea. Punct.

Ce ciudat... recitesc ceea ce am scris si vad cuvinte goale, simt o alta persoana.
Atunci cand suferita te rapune, atunci cand simti ca nu mai poti, atunci cand crezi ca esti doar la un pas de nebunie... atunci scrii, gandurile se precipita, te transformi, nu te recunosti.

Poate ca atunci cand suferi esti cu adevarat om.
Imi tremura mainile. Numai cand ma gandesc cat doare suferinta aceea care te impige sa scrii, imi tremura mainile.

Mi-e frica sa spun ca mi-e frica.
Mi-e frica sa spun ce imi doresc.
Mi-e frica sa ma culc uneori iar alteori mi-e frica sa ma trezesc.
Mi-e frica sa spun ca mi-e frica.

Imi plac sentimentele tari, pe care le traiesti cu o intensitate la care nici macar tu nu crezi ca poti ajunge, dar acele sentimente sunt cele mai periculoase. Ele te ridica atat de sus ca mai apoi sa te coboare intr-o nefericire grea, la fel de intensa.

Aparenta fericire e cea care se plateste cel mai scump.
Ai grija ce-ti doresti pentru ca s-ar putea sa ti se intample.

Imi tremura mainile... Ah, de ce mi-e frica?

Si se ridica din pat, si se uita pe fereastra... negru... si totusi... totusi nu e noapte... e negru, dar de ce atat de negru? De ce negru intens, de ce nu negru mai putin negru, de ce negru? Ah, de ce? Si se sprijina cu mainile de tocul ferestrei, holbeaza ochii, si tot nu... tot nu vede... ba da... vede... vede negru... dar de ce negru? Ah, de ce negru, de ce negru?

Chiar dupa ce am scris ultima oara m-am dus la baie si... ca niciodata... mi-a venit sa vomit... asa... din senin... mi s-a facut rau din cauza starii pe care eu insami mi-am produs-o.

M-am spalat si am plecat, am iesit din casa. M-a izbit un miros infiorator de carne stricata gatita... Am grabit pasul si am trecut de acel miros... acum mi-e bine... dar ma mai incearca din cand in cand niste batai de inima.

Azi am luat iar metroul si ma gandeam cat de mult iubesc oamenii... Si ma mai gandeam la cat de mult iubesc animalele... si este de ajuns sa stii sa vorbesti cu un caine ca sa stii sa vorbesti cu un om. De cate ori ati gonit un cersetor pe ton ridicat cand a venit sa ceara obsesiv mia de lei? Tot de atatea ori cate ati gonit un caine vagabond care vi s-a parut ca vrea sa va muste.

De cate ori ati alintat animalul iubit si l-ati mangaiat? Tot de atatea ori cat ati mangaiat persoana iubita sau poate un copil.

Citeam undeva un sfat: sa vorbesti cu fiecare om pe care-l intalnesti ca si cand acel om n-ar mai avea de trait decat pana la miezul noptii... daca asta chiar s-ar intampla si daca acei oameni chiar ar muri cred ca cei care ar duce o viata normala s-ar imparti in 2 tabere pana la urma: unii s-ar refugia sa nu mai vada moarte in jurul lor si sa nu fie nevoiti sa mai vorbeasca cu cei sortiti pieirii iar ceilalti ar incepe sa trateze cu dispret orice dialog, hotarand la un nivel de saturatie ca isi pierd timpul vorbind, si incepand chiar sa-i dispretuiasca pe condamnati.

Oare exista si cea de-a 3-a categorie aici? Da... cei mai buni mor... cei care ar putea asculta, cei carora le-ar putea fi mila... aceia sunt cei care vor muri in aceasta ecuatie ipotetica.

Suntem rai si ne e bine... ce paradox...

Ah... am nevoie de oameni... ce slabi suntem... Cat e de usor sa manipulezi si sa intri sub pielea omului... si cat de pervers si mizerabil... Si totusi... e bine ca exista si oameni prosti... poate mai prosti decat acel caine pe care-l lovim cu piciorul sau in care ne prefacem ca dam cu o piatra...

Mi-e sila.

Accepta lumea asa cum e, fa mici schimbari acolo unde se poate, adica mangaie cainele care-ti iese in cale. Nu-ti mai provoca singura sila observand atent, nu-ti foloseste la nimic. Traieste-ti viata, ridica capul din gunoiul trotuarului spre curatenia cerului, intoarce privirea de la omul ce uraste spre ochii cainelui jucaus. Viata e frumoasa!

Sunt falsa.

Jurnalul tau se cheama "minciuni'. De ce?

Ah, iar ma chinuiesc insomniile. M-am culcat la 7 azi-dimineata... m-am trezit la 10 cum imi programasem (pt a ma duce la scoala), am vorbit vreo ora la telefon dupa care mi-am pus patura-n cap si m-am culcat la loc. Am dormit pana la 17:30. Urasc chestiia asta. In seara asta voi lua niste somnifere.

Ma foiesc in pat, ma uit la toate tampeniile la televizor, citesc ceva dintr-o revista, ceva dintr-un roman, mai fumez 2-3 tigari, mai trezesc pe cineva din somn si mai vorbesc la telefon, ma plimb prin casa, uneori ma apuca sportul pe la 2 dimineata, daca nu mai am tigari ma duc la mini market-ul non-stop de peste drum, ah, rau e sa ai insomnii.

Ma pun in pat cu lumina stinsa si in momentul in care parul meu atinge perna, ca teleghidata deschid ochii si incep sa ma injur in gand... iar nu pot sa dorm...

Insomnia este o parte esentiala a vietii mele. Fara somn nu pot trai si fara insomnie nu pot gandi negru. Si nici macar nu mai vreau sa ma gandesc.

Nu vreau sa ma gandesc, nu vreau sa visez, nu vreau sa fac planuri, noaptea vreau sa dorm.
Ah, vreau sa dorm... vreau sa adorm macar la 3... vreau sa ma duc la scoala, sa-mi beau cafeaua si sa ma bucur de soare si de zi. Nu vreau sa ma trezesc dupa-amiaza si sa vad norii si lasarea serii. Vreau Soare si nu am parte de el.

Urasc insomniile... unde sunt calmantele alea?
Noapte...

Ah Doamne, sunt atat de nefericita... am ramas goala si stearpa. Primesc si nu mai pot oferi nimic. Nu mai inteleg ce inseamna sa iubesti si sunt atat de rece incat mie insami imi vine sa plang cand ma gandesc ca nu mai pot... nu mai pot...

Sunt atat de nefericita, mi-e atat de rau, nu mai vreau.

Ah si insomniile astea nu-mi dau pace. Si am pus capul in perna si am inceput sa plang... asa... pt ca sunt nefericita.

Vreau sa plec. Vreau sa ma bucur de tinerertea mea. Mi-e atat de rau... cine sunt eu?

Si noaptea neagra era de fapt alba. Si ochii atintiti pe geam se holbau si vedeau altceva... vedeau lumini, blocuri inalte, reclame luminoase, vedeau oameni. Ah si nu putea sa iasa. Si strangea tocul geamului in palme si strangea din dinti cu neputinta... ar fi putut sa fie fericit. Cine tinea acum acest suflet?

M-am trezit pe la 9 (dupa 5 ore de somn), am avut o zi plina, agitata. E ora 1 si somnul meu nu cred ca e aproape.

Miercurea e o zi care mie-mi place in mod deosebit... incep scoala mai tarziu decat in alte zile si ultimul curs este unul la care n-am lipsit decat o data.

Ma binedispune acest ultim curs. Stau cu urechile ciulite (mereu in prima banca la aceste ore) si sorb cuvintele profesoarei.

Desi urasc sa mi se povesteasca un film pe care vreau sa-l vad, sau si mai rau, finalul unei carti, aceasta profesoara ar putea sa-mi povesteasca orice pentru ca nu m-as supara. Desi am facut seminarii si in ceilalti ani cu dumneaei, n-am apreciat niciodata atat de tare ca in acest an omul care sta in fata mea la catedra.

Este pentru prima oara cand scriu de un profesor si pentru prima oara cand un dascal imi intra atat de tare in suflet.

Tot respectul, doamna, va multumesc mult pentru ceea ce ma invatati si pentru ca am inceput sa vad altfel unele lucruri si sa vad punct altele.

Daca as avea asa un profesor in fiecare zi, cred ca mi-as dori sa fac scoala si sambata.
Cu drag si cu deosebit respect si multa stima, a dumneavoastra, clar cucerita!

M am plictisit azi. Am dormit 12 ore asa ca sa recuperez, am stat pe Han, m am apucat sa mut niste date pe laptop ul mamei... n am facut mai nimic. Acum ma gandesc daca sa ma spal acum sau maine la cap, sa mi stea maine parul drept... vedeti ce probleme existentiale am?

Ah, nu mai las laptop ul ala in pace.

M am plictisit... e urat afara, nu mi a placut vremea de azi... as fi iesit sa alerg nitel dar n am chef.

Vai ce mi mai place sa pierd timpul... Bravo...

Tristetea nu aduce nici un beneficiu.