Hello honey...missed you

Multumesc mult de primire!

Din pacate nu pot sa zambesc. Aseata a murit Brutus, catelul meu.

Imi pare rau A murit in criza sau a murit "asistat"?

Duminica dimineata a facut multe crize. Abia dupa o ora si jumatate de crize l-am dus la doctor. A avut un accident cerebral. L-am adus acasa inca viu. Horcaia la un moment dat. Am crezut ca se trezeste. Doctorul i-a facut fenobarbital intravenos, vitamine... vreo 7 injectii... Pentru cei care nu stiu, catelul meu avea epilepsie.

La ora 17 el traia. M-am simtit rau si m-am culcat de dupa-amiaza. Cand m-am trezit si m-am dus la el la ora 19, era rece. Vorbeam cu CMBP la telefon in timpul ala. Am pus mana pe el, mi-am dat seama ca a murit. Cand am vrut sa urc scarile sa intru in casa nu stiu cum m-am dezechilibrat, am cazut pe scari si am dat cu capul tare de un perete. Pe moment nu m-a durut. Acum se vede un cheag mic subtire de sange sub piele. Sunt plina de vanatai si ma doare capul unde m-am lovit.

Atunci n-ai cum sa simti nicio durere fizica pt. ca sufletul doare prea tare.

Imi fac 1000 de mustrari de constiinta, poate ca ar fi trebuit sa fac aia, sa procedez altfel, sa nu stau cu mainile-n cur atata timp... Poate ca trebuia sa-i fi marit doza de fenobarbital, poate trebuia sa-l fi dus mai des la control... Acum e prea tarziu.

Am venit azi acasa si nu era decat Sha, catelusa mea. Si parea asa singura si trista... si dadea din coada... si el nu era... si m-a luat un plans rau de tot. Acum nu mai am cu cine sa ma cert, nu ma mai latra de bucurie cand vin acasa... Poate l-am certat prea des... nu l-am scos mai deloc afara, pe el l-am mangaiat mai putin...

Acum plang si nu credeam sa ma doara atat de tare ca moare, mai ales ca stiam ca e bolnav si el n-a fost preferatul meu. Si el a simtit... Si-mi pare atat de rau... S-a chinuit. Ma doare sufletul si mi-e teama sa ma bag la somn pt. ca nu-mi iese din minte. Stiu ca mai avea zile. Trebuia sa fi facut ceva.

Sa va fie invatatura de minte sa aveti grija de animalele voastre ca de ochii din cap pt. ca nici nu va imaginati cat doare sa pierzi un prieten.

Nici nu stiu ce sa mai zic... plang si ma doare sufletul. Nici macar nu vreau sa vorbesc despre asta. Ma simt foarte rau si mi-e dor de el.

Am luat-o pe Sha in casa. Nu vreau sa stea singura in curte. Acum e curtea goala si nu mai latra. Si maine dimineata cand ies din casa n-o sa fie in curte sa ma duca la poarta. Mi-e tare dor de el si-mi asum o parte din moartea lui. Puteam sa fac mai mult.

Aveti grija de cateii vostri, de animalele voastre.

Si plang. Degeaba.

Multumesc Ileana, aly si tuturor care au citit si inteleg prin ce trec acum. Doare tare de tot...

Imi doresc sa zic ceva, sa fac ceva si ma simt neputincioasa... Unde's vorbele de incurajare cand ai8 nevoie de ele? Imi pare rau si pot DOAR sa-mi imaginez prin ce treci si cred ca iti tare greu, dar daca tu iti petreci zilele fara el gandindu-te cat de mult ai gresit si ca trebuie sa dai timpul inapoi ca sa faci mai mult, inloc sa iei poze cu el sau sa iti oferi cateva clipe in care sa-l jelesti (urat spus) pentru ce a fost, de dragul amintirilor, sa-i dai drumu poverii din suflet si s-o inlocuiesti cu dorul, nu? Nu stiu, ma aflu si eu in treaba ca de obicei AI grija de tine si de catelusa!

Multumesc Aramis (deocamdata nu m-am obisnuit cu noul nick) pentru imbratisare. Back to you, poate odata si in real life.
Kitty, chiar daca ti se pare ca e greu sa aduci o incurajare in unele momente, sa stii ca pe mine m-au convins vorbele tale, le-am citit si recitit si iti multumesc.

Va multumesc mult ca sunteti alaturi de mine.

Azi e bine, nu mai sunt asa deprimata. Incet-incet trec toate.

Stiu ca suna stupid, dar macar acum nu mai sufera.

Crezi tu ca nimeni nu ti-a mai deschis jurnalul???Ei bine...nu-i asa...!

Ti-am tot deschis coltisorul, sa-ti mai citesc gandurile...!Dar in ultima perioada,il deschideam in van...!Degetele tale parca refuzau sa-ti astearna gandurile...!I missed u...

But now that u`re back...sper sa te citesc mai des...like i used to.

Mara, arrianna, multumesc cu intarziere. Am citit la momentul respectiv incurajarile voastre, dar pur si simplu nu am vrut sa mai scriu.

Nu stiu de ce, mi se pare o pacoste sa scriu in jurnalul asta. Ma indepartez din ce in ce mai mult de el si Hanul ma trage din ce in ce mai rar sa-l vizitez. Nu stiu... nu mai simt atmosfera aia calda. Poate ca sunt eu de vina ca am adus o lume imaginara atat de aproape de lumea reala.

Si desi sunt fericita, imi vine sa scriu numai lucruri triste aici.
Nu mai e coltisorul meu.

Sunt fericita, si mi-e bine, si ma simt dorita si iubita, ma bucur de prieteni, de vreme, de tot ce e in jurul meu. Sunt foarte fericita.

La multi ani fetelor, doamnelor, domnisoarelor! Va doresc sa simtiti ceea ce simt eu acum! Sa fiti iubite si fericite!

Mi-e dor de copilarie!

Imi vine sa alerg sa-mi dau sufletul. Ma duc sa fac niste abdomene.

Nu mai pot fara mare.
Gata, plec.

Multumesc mult pentru poza! E prima poza din jurnalul meu cu marea...
Ma uitam la poza si ma gandeam al marea linistita de ieri. Nisipul nu era alb, marea era verzuie, Soarele incepuse sa apuna, vantul batea insa... era cea mai frumoasa mare.

5 minute. Am vazut marea, am atins-o si am plecat. Nu eram singura asa ca n-am putut sa vorbesc cu ea, ea n-a putut sa ma sfatuiasca.

Am vazut marea anul asta. Cam tarziu, stiu. Bine te-am regasit, mare!

Si astazi, dupa atat de mult timp, am simtit din nou ca m-am spalat de pacate. Am mers prin ploaie pana cand hainele au devenit grele, m-am gandit la prieteni, la mine, la oameni cu probleme, la mine, la viata si iar la mine. Pentru ca, nu-i asa, egoismul este singurul lucru pentru care mai traiesc.

Unul cate unul. Asa i-am pierdut. Si inca unul si tot asa, pana la ultimul. Ultimul pe care nu credeam ca-l voi pierde vreodata. Si s-a intamplat. S-a intamplat pentru ca eu, centrul pamantului, n-am stiut sa apreciez, n-am vrut sa vad. Dar asa cum stiu deja si o spun mereu, singuri murim. Nu-mi ramane decat sa tin coloana dreapta si sa ma intorc in viata. Asta fac mereu.

Am cautat mult minciunile mele. Erau departe, printre jurnale inchise si vorbe demult spuse, intr-o... comunitate uitata, dar unde fiecare cetatean se intoarce din cand in cand sa zambeasca amar la ce a fost odata in sufletul sau.

M-am spalat din nou de pacate insa inca miroase. Frica are un miros prea puternic sa fie eliminat de cateva picaturi de ploaie. Visez la ceva insa nu stiu la ce. De fapt... nici macar nu stiu daca mai visez. Fiecare intalnire mi se pare o corvoada, fiecare clipa este una care mai trece doar pentru ca sa treaca. Nu realizez nimic si totusi traiesc.

Si in viata mea anosta si egoista intra oameni cu binisorul pe care ii scot rapid cu toptanul, doar pentru ca mi-e teama. Mi-e frica de inceputuri, de sentimente, ale altora si ale mele. Nu pot sa dau drumul nimanui om viata mea pentru ca sunt stearpa.

Parca mi-e dor de ceva dar nu stiu de ce, parca imi doresc ceva dar nu stiu cand, parca eram umana candva. Ma mananca parul ud de ploaie murdara de Bucuresti si simt mana stanga grea.

Mergeam prin ploaia deasa fara sa-mi pese. M-am simtit bine. Singurele momente care voiam sa treaca mai repede erau cele cand... dadeam de lume. Poate ca se gandeau "saraca". Saraca ce? Si am trecut pe langa fiecare ochi trist si milos. Nu voiam sa fiu lasata sa traversez prin locuri nepermise doar pentru ca n-aveam umbrela. Mi-a placut apa calda si noroioasa de pe trotuarele bucurestene in constructie. Mi-a placut ca nu a venit nimeni sa ma ia si ca am decis sa ma ploua.

Dar acum... acum am in sfarsit timp sa scriu pentru mine. Si cu ce folos cand eu, croitorul, vreau altceva?
Si acum ma intorc acum sase ani si intreb aici, printre minciuni: Si pentru ce?

Bine ai revenit! Si ai curaj sa te bucuri!

Poate nu ai pierdut, pana la urma...

Mai bine te intrebi si pentru "cine", nu "ce"

Stau si ma gandesc... Cred ca e aici, paginile astea, sunt printre putinele unde... nu pun titluri. Poate pentru ca aici e un fel de roman al meu. Aici scriu pagini din viata mea. Uneori, foarte rar, poate odata pe an sau chiar mai rar, redeschid "Si pentru ce?". De fiecare data raman ore intregi acolo, citesc si recitesc si ma doare. Fiecare rand ma doare. Trec peste orice analiza a stilulului scriiturii mele, peste orice virgula lipsa sau "nici o" scris pe stilul vechi si ma doare. Mi se strange sufletul, simt cum sunt neputincioasa, cum n-as schimba nimic, cum m-a durut si cum m-am transformat.

De multe ori ma gandesc ca la 19 ani esti doar un copil, n-ai cum sa stii viata, vorbesti din carti ori din experiente vagi, care abia atunci te duc catre... Vama Veche. Pentru ca asta ascult si pentru ca asta simt ca e sufletul meu. Atunci, la aproape 19 ani, atunci cand am inceput sa descopar si, din pacate, sa ma descopar, atunci am fost pentru prima oara in Vama Veche, atunci m-am indragostit si am iubit cu adevarat pentru prima si ultima data, atunci a inceput totul. Cu o vara dupa BAC in Vama.

Si imi dau seama ca la 19 ani am trait si am fost la fel de matura precum sunt si acum. Acum sunt doar mai calita si ceva mai realista, dar sunt la fel. Tot aici ma intorc atunci cand sufar si in continuare cred ca cel mai bine scriu atunci cand imi este rau. Mi-era dor sa sufar. Sa sufar ca dupa o despartire, ca din dragoste, amar, apasator, profund si cu senzatia ca esti neputincios.

Am obtinut. Niciodata nu stii cum vrei de fapt sa suferi astfel incat sa nu cazi, insa niciodata nu inveti. Acum sufar. Din dragoste. Imi vine sa-mi strivesc maselele una de alta, simt cum mi se umfla venele pe gat, cum tip in mine si cum, din nou, nu ma exteriorizez. Mi-e teama sa ma mai exteriorizez. Am incercat. Poate nu destul. Sunt insa cu mintea implinita ca am incercat. Dar gata. Am invatat ca nu intotdeauna iese ca mine, desi imi doresc foarte mult. Si tip in mine pe ritmuri de Vama Veche, tipetele acelea disperate pe care le eliberezi in cele mai crunte momente, singur in casa, si pe care le acoperi cu muzica la maxim, sa nu le auda vecinii. Tipete disperate si de durere, asa cum crezi ca numai in filme exista, cand cazi in genunchi si iti smulgi parul din cap si nu te doare. Apoi il vezi pe jos in suvite si ti se face parca mila de tine si plangi a durere si nu a disperare, ca si cand ar fi murit ceva din tine. Apoi te pui pe jos cu fata in sus si plangi lin, lacrimile curg spre tample in par, iti vine sa te faci mic, sa te ghemuiesti, te imaginezi, insa stai in continuare intins si plangi cu lacrimi mari in siroaie catre tample.

Si vrei sa dormi... Sa te trezesti altcandva, candva cand va fi cald si bine. Dar tot acolo esti, tot pe jos, cu durerea mentala care se transporta mizerabil in tot corpul, pe care o simti fizic in piept si in venele capului.

Mereu trebuie sa gasesti o parte buna. Mereu trebuie sa supravietuiesti. Si ma gandesc ca scriu. Sunt dependenta de scris. Am scris mult. Am zeci de jurnale pline de inimioare, scrisori netrimise, udate de lacrimi si imbibate in lacrimi ce curgeau in jos, direct de pe gene pe paginile cu scris urat, fara sa apuce sa atinga obrazul.

As vrea sa scriu o carte. Pentru mine. Sa o scriu si sa o citeasca Mona. Si as vrea sa-mi spuna ca e buna. Poate ca e singura parere avizata care ma intereseaza. In rest... si eu am plans la carti proaste si romane mizerabile, la filme de doi bani cu un scenariu dragut. Dragut si atat. As vrea sa o citeasca Mona si inca o persoana. Stiu continutul. Este viata mea in cativa ani. De la 19 pana pe la 24. Si vad atat de clar finalul. Imi trec scene prin minte insa cel care conteaza cu adevarat este sfarsitul.

Uneori ma gandesc ca o sa mor si vor fi pagini din viata mea pe care nu le va afla cine trebuie sau trebuia sa le afle. Ascult a nu stiu cata oara, obsesiv si tare Vama Veche. Nu recitesc. Niciodata nu recitesc. Scriu si abia la final fac un rezumat mental, pe care il uit rapid. Minciuni... Minciunile in care scriu nu-mi sunt dragi. Nici "Si pentru ce?" nu mi-a fost drag. Dar acolo... am fost eu. Mai reala ca niciodata, mai tavalita si umilita ca oricand.

Vreau sa scriu in continuu. Pana cand ma voi trezi cu fruntea descretita, mai frumoasa si mai buna. Probabil ca pot scrie nu doar unul, ci mii de romane si asta nu se va intampla. S-a oprit muzica si aud enervant sunetul butoanelor de tastatura. Vama Veche. Din nou.

Ma gandeam... Sau nu. Mai bine sa nu ma mai gandesc. Mai bine sa tastez in continuare din inertie, ganduri care ma macina, pe care le adun in zile, in nopti de cosmaruri cu zambetul pe buze din care ma trezesc insetata, in fata calculatorului atunci cand scriu altceva decat ceea ce simt sau ce vreau. Iar imi vine sa plang si nu pot. E incredibil cum plansul... e printre singurele gesturi pe care nu le pot controla niciodata. Plang rar, de multe ori vreau sa plang si nu pot, iar atunci cand in sfarsit o fac ma ia prin surprindere si ochii mi se umplu de lacrimi. E acolo dar il inghit.

Ma simt atat de descumpanita si jos. Nu stiu daca merit, daca mi-o fac cu mana mea. Nu stiu daca sunt Catalina cea muritoare si proasta ori Lueafarul indragostit, genial si rece. Sunt ambii cred. Numai ca de data asta ma transform in Narcis si ma indragostesc de mine. De fapt... ma indragostesc de rodul imaginatiei mele, de feti-frumosi interbelici, ma transform in personaje de carte. Poate ca joc rolul nepotrivit. Poate ca m-am nascut cine nu trebuia.

Of. Asa am inceput cand am deschis aceasta pagina. Oftand. Nu pot. Azi nu pot sa scriu.
E tarziu, nu pot, si totusi o fac.

Am multe lucruri de facut. Prea multe. Sunt obosita. Sunt obosita mental. Ma simt ca si cand as fi baut prea multa cafea, care ma tine in priza insa ochii cu vinisoare rosi tradeaza nopti nedormite, frustrari si suferinte vechi. Dar n-am baut cafea si totusi inima imi bate ca si cand as fi lins ultimul strop de zat din a nu stiu cata cana mare, cu cafea racita de la atata degustat langa tigari care par prea slabe. Pentru prima data simt nevoia sa scriu cu diacritice. Simt nevoia sa simt limba romana. Pana-n oase, sfredelind usor dar enervant si dureros creierul.

Am descoperit Iris prea tarziu. Poate ca acum... Nu, la mine nu exista acum. Exista mereu viitor. Sa fie asta greseala? Aceea ca nu ma bucur niciodata de prezent si traiesc mereu intr-un viitor construit subred si visator? De fapt... nici macar nu mai visez. Daca am ajuns sa ma multumesc cu conditia mea, atunci am devenit muritoare?

Daca ar trebui sa povestesc ceva, n-as sti ce sa spun, un lucru pe care sa fiu sigura ca-l voi tine minte si peste cativa ani. Cu toate acestea, nu ma opresc din vorbit. Vorbe goale, care umplu doar linistea, care ma fac sa ma simt mai bine si... vie. Dar nu sunt eu oare nemuritoarea?

Of. Din nou of. Iar stau incruntata. Imi dau seama, relaxez muschii firavi ai fruntii pentru cateva momente, ca mai apoi sa ma afund din nou in ganduri goale, care imi incretesc la loc fruntea.

Imi spunea cineva ca majoritatea problemelor sunt inventate. Nu. La mine toate, absolut toate problemele sunt inventate. Cred ca am nevoie sa sufar, sa fiu mereu nemultumita, tot timpul in cautare de mai bine. Oricat as avea. Singurul lucru pe care nu am vrut sa-l schimb si de care am fost mereu multumita a constat in prieteni. Nu am nevoie de oameni noi. Am mereu nevoie de un iubit mai bun insa niciodata de prieteni mai multi sau mai diferiti. Am fost mereu multumita de ei. Si sunt in continuare, chiar daca i-am pierdut. Suna ciudat. Poate parea imposibil sa fii multumit si sa iubesti oameni care nu mai sunt langa tine. Singuri ne nastem si singuri murim, nu-i asa? Dar intre cele doua... Cele doua sunt atat de scurte, insa perioada dintre ele este o eternitate parca prea scurta, umpluta cu bune si cu rele, dar, mai presus de toate, plina de oameni.

Raman in continuare dependenta de oameni, insa plec capul. Nu, nu ma dau batuta. Doar il plec in fata lor, ca facand o reverenta. Maine e o zi importanta. Fiecare zi e o zi importanta; in viata cuiva. Merg sa-mi traiesc tern si infundat existenta pana cand... voi vedea marea si perspectiva se va schimba intr-una sarata si mai frumoasa.

Si de data asta am recitit. Epitete si metafore care nu sunt eu. Pe care poate le voi reciti peste un an sau doi, si nu le voi recunoaste. Dar... pana la urma... in asta consta frumusetea: sa te regasesti mereu altfel. Si totusi traiesc la fel...

Pentru prima oara in viata, simt durerea celor care sufera din dragoste. Si atunci cand vad oameni tristi in jur, ii asociez cu o pierdere in dragoste. Fie ca si-au pierdut iubit/prieten/sot, fie ca inca nu au descoperit ca toti au nevoie de iubirea lor...

Tyra, eu cred ca putini sunt cei care pot minti pana la capat, sau pot fi sinceri pana la capat.
Cu totii exageram, pentru ca toti suntem lipsiti de simtul realitatii care este cuprinsa in cel putin doua sfere: materie, suflet. Poate ca materia pura poate sustine miciuna, sufletul pur, sinceritatea. Nu stiu cum e, pur si simplu asociez ce este pieritor cu ce e vesnic...
Pot insa sa-ti spun ce am inteles eu, prin toate simturile, in urma experientei mele, pe care am lasat-o sa ma purifice, fara sa mai caut un antiinflamator care sa-mi aline durerea. Stii vorba populara, cui pe cui se scoate. Ei, poate ca trebuie sa invatam sa scoatem cuiul singuri si sa-l batem singuri, cat vrem. O lectie care aduce multe beneficii...
Mie mi-a adus. Incerc sa le impartasesc- daca ai timp sa le citesti- ca presupun ca o sa scriu multicel...

Acceptarea iubirii acesteia- pierdute poate aici, pe pamant- in forma de tandreturi, gingasii trupesti, pasionale chiar- m-a invatat(poate mi-a amintit) Iubirea adevarata (pe care poate o stiam in copilarie foarte bine).
Iertarea ce, in soapte cu dor, se cerea invatata prin aceste momente, iertarea de mine si de altii, m-a determinat sa o recunosc ca fiind doar rod al acetei Iubiri.
Rabdarea, care s-a nascut in zilele de dor cumplit, sfasietor, zile pe care le asteptam/le suportam sa treaca, m-a invata sa traiesc cu fidelitate- cumva fata de iubirea mea- si cu bucurie ca a mai venit o zi.
Bucuria aceasta, a inimii- cred, pe care, intr-adevar, trebuie sa o alimentez cu continua amintire a procesului, mi-a (re)dat si imi (re)da energie. Energie pe care, pana voi avea familia mea, care va avea probabil nevoie si de mine sa fie trainica, rodnica si frumoasa, incerc sa o ofer in intregime pentru bunastarea mea(sport, informare, relaxare) si a celor care au nevoie de ce din jur pentru a trece mai usor prin viata. Prietenii, familia, colegii, nevoiasii, strainii cu care interactionezi poate doar si cu un zambet si un salut(la ghisee sau pe strada )
Liniste, in care incerc sa le fac pe toate si pe care am descoperit-o prin meditatii, rugaciuni(carora le-am redescoperit frumusetea si veridicitatea, uneori chemand toti sfintii, impreuna cu Maica Domnului si Sfanta Treime in ajutor- de parca eu eram in moarte clinica si cineva trebuia sa ma resusciteze sa nu aleg moartea...). In liniste, sau poate iubirea de liniste, m-a facut sa vreau sa impart celorlalti bucuria de a oferi. Si ocaziile au venit si parca tot vin de la sine. Oameni noi intalniti la orele de sport care vor sa se alature unor proiecte sociale, altii care mi se confeseaza, prieteni care ma intreaba cum ma simt si, bucurandu-ma ca acum stiu sa ocolesc acel "Bine" sec, le impartasesc exact cum ma simt in acel moment. Bineinteles, cu simtul umorului, ca altfel as incepe sa plang si le-as intrista ziua. Ori, am citit la un moment dat, la panoul de la Biserica Italiana- cea de pe Magheru, ca fata mea nu e pentru mine, ci e pentru altii si de ce sa le-o ofer trista...
Asa, suferinta mea- care m-a facut sa ma gandesc chiar ca nu mai pot trai, a fost transformata. A devenit o suferinta cu dorinte puternice spre iubire de viata, pentru a invata Iubirea. Caci acum stiu ca durerea nu trece usor, dar iti poate fi motor spre a fi mai bun, daca o alimentezi in acest sens...
Si mai stiu ca orice ar fi, e bine sa tind/exersez mereu sa spun adevarul, iertand, ignorand chiar uneori-cateodata e un efort mai mic- minciunile altora/ celui iubit... care, amestecate cu sinceritate, sunt noi sageti trimise direct in mine, cea plina de asteptari/scenarii cu final fericit...

Concluzia personala este ca, om fiind, imi doresc tot ce vad ca le aduce fericire oamenilor si mi-e greu sa traiesc aici, in aceasta societate, doar cu si pentru suflet... Asa ca, mereu trebuie sa fac exercitiul iubirii si a perisabilitatii a tot ce este palpabil... Dar este un alt subiect, alimentat de o cultura personala...

Sper ca nu te-am obosit si nadajduiesc ca vom fi capabili/e, impreuna, sa ne dobandim adevarata bucurie si pace interioara, atat de mult dorita! Si poate sa si acceptam truda de a o pastra... macar pentru altii, daca pentru noi nu ne motiveaza...

Am citit pe indelete cele de mai sus. Raspunsul meu (in cazul in care s-ar fi cerut unul) este lung si plin de contradictii (catre mine). Prefer sa las vorbele sa curga in seara asta si sa vorbesc despre... rugaciune si aproape in alte dati (sau poate deloc, cine stie). Nu vreau sa explic si nu vreau sa dezvolt.

Sunt tare obosita. Azi acum un sfert de secol...

Tyra, s-a cerut asa cum s-a cerut si mesajul meu.
Fac si eu ca Felina (in Prefata mea), am scris pentru ca am simtit si eu ceva din ce ai impartasit aici.
Iti doresc urmatorul "sfert de secol" cu odihna intr-o lume clara, fara metafore ermetice... Si daca nu e bine ce iti doresc, ia doar intentia de odihna...

Of... of, of, of...

cum sa spun, unde sa incep? ma simt atat de singura. atat de singura.
plang peste pantalonii de casa, simt nevoia sa scriu, dar nu stiu ce.

sunt atatea lucruri de scris in fiecare zi, atatea minciuni ambalate frumos incat, atunci cand vreau sa-mi scriu sentimentele ma blochez.
simt un nod in gat, o durere puternica de cap si un fum strain care ma invaluie si ma pierde.
ma pierd.

era o vreme cand scriam. acum, cand citesc... of...
simt cum ma duc incet pe cai gresite. trebuie sa scriu. este singurul meu refugiu.
azi am rabufnit. nici nu mi-am dat seama cum, cand, cum dracu s-a intamplat.

sunt atat de singura... ma cufund in munca de dimineata pana tarziu in noapte doar ca sa uit... sa uit de mine si sa uit ca sunt singura.
trebuie sa scriu.
vreau sa merg intr-o zi, cu laptopul in brate, intr-o cafenea de pe smardan si sa scriu, sa citesc, sa beau ciocolata calda, sa fumez rar, incet.
de ce n-o fac?

ah, ce ma doare.
timpul le rezolva pe toate... sau nu, in mortii ma-sii de timp...
sunt furioasa pe mine, mi-e rau si n-am cui sa-i spun.

vreau sa scriu o poveste lunga, sa ma intorc la spitale intunecoase si paturi cu gratii, sa ma pierd in litere si sa traiesc paralel cat scriu.
ah, cat imi e de rau, cum ma doare capul...
nu mai iau pastile. m-am saturat. mi-au nenorocit stomacul.

ma duc... singura...

timpul... nu rezolva nimic.. trece ca un nesimtit.. si apoi intr-o zi te trezesti ca nu il mai ai
o parte din probleme s-au rezolvat, se rezolvau oricum de la sine - si pe ele spunem ca le-a rezolvat timpul... altele au ramas, sunt cele pe care timpul nu le-a descoperit.. au aparut altele noi.. al naibii timp, unde le-o fi gasit?

ramane dupa ce trece timpul un gust... dulce, amar.. , picant.. dupa caz... si dupa felul in care ai folosit timpul cela

pustime, am invatat prea tarziu sa ma bucur de fiecare clipa... si am inceput devreme...
esti o scriitoare innascuta, dar ar fi fantastic sa mai puna si o raza de optimism printre norii pe care ii descri aici

Cred ca este cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodata...

Am tot avut chef sa intru aici. Am tot avut ganduri. Realizez ca mi-e din ce in ce mai greu sa scriu. Mi-e greu sa ma urnesc. Mi-e sila sa mai pun pe foaie ceea ce am chef sa scriu, tocmai pentru ca am chef sa scriu doar cand e rau.

Sunt atat de fericita in ultimele luni, e ca un vis. Mi-e greu sa-l exprim in scris pentru ca gandurile imi zboara instantaneu. Nu stiu cu ce sa incep, cum sa ordonez, incat instantaneu decid sa... nu scriu.

Mi-e atat de bine incat mi-e teama sa nu-mi fie rau. O data in viata mea mi-ar placea sa spun lucrurilor pe nume si sa scriu exact ceea ce se intampla, fara alte paranteze, fara metafore. Ei bine, nu pot... sau poate as putea, dar nu incerc suficient.

Haide totusi, un mic exercitiu (deja ma pierd in stiluri si cenzuri total inutile si extrem de enervante).

Iata-ma, dupa mai bine de 4 ani, indragostita. Indragostita maxim, cum nu cred ca am mai fost vreodata. Atat de indragostita incat imi bate inima mai tare si atunci cand este langa mine, desi este. Aproape in fiecare zi in si in fiecare noapte. Innebunesc atunci cand nu e langa mine. Ziua trece pentru ca stiu ca suntem amandoi la serviciu, dar seara... seara trece atat de greu... Noaptea este din nou mai bine. Noaptea dorm, dorm adanc si ma trezesc cu gandul la el.

Daca ar citi randurile astea probabil ca... i s-ar parea atat de ciudat incat ar inceta sa ma iubeasca. Sau m-ar iubi mai putin... Ceea ce este ciudat este ca timpul trece si eu mai tare ma indragostesc de el, mai tare simt ca el este cel cu care vreau sa sau mereu, cu care ma vad cand nu mai sunt tanara. Si mai ciudat este ca am stiut ca este asa inca din primul moment cand l-am vazut.

N-am crezut niciodata in dragoste la prima vedere... sau poate ca nu am vrut sa cred. Sunt mult prea cinica si pragmatica pentru a crede in iluzii de genul. Si atunci cand mi s-a intamplat am trecut in tabara cealalta, a celor care incearca sa-i convinga pe ceilalti, cei cum eram eu pana sa-l gasesc, ca exista. Ca dragostea exista totusi. Si desi sunt atat de convinsa, din cand in cand ma intreb... Oare chiar exista? Oare chiar asa e cum simt eu? Daca da, atunci de ce a vrut o pauza, si daca da, cum poti sa spui ca iubesti si sa faci un program. Un fel de "program de vizite", un fel de program bine stabilit, care ma scoate din minti.

Daca eu sunt ca el, asa cum mi-a spus, si daca el e ca mine, atunci cum poate sa stea fara mine? Sunt sigura ca, daca ar putea sa citeasca ceea ce scriu acum, n-ar ajunge pana la acest rand, s-ar plictisi. Si totusi, maine o sa-l iubesc mai mult. Nu simt dorul acela naucitor, durerea in suflet atunci cand nu este langa mine. Totusi, as vrea sa fiu langa el, iar atunci cand sunt, pentru mai mult timp, il vreau departe, ma bucur cand pleaca, dar nu-mi convine ca pleaca din initiativa lui. Poate ca as fi mai fericita daca l-as da eu afara, dar in mod sigur... m-as plictisi.

E un cerc vicios pe care nu pot si nici nu sunt sigura ca vreau sa-l depasesc, din care sa vreau sa ies. M-as opri si as mai scrie, insa ma abat. Nu pot sa spun lucrurilor pe nume. Ma pierd in detalii. Dar, pana la urma, nu asta este farmecul scriiturii mele pe care o ascund, nu despre asta este vorba? Tot ce am spus concret pana acum este ca sunt indragostita.

Si as vrea sa povestesc cum l-am cunoscut, cum l-am vazut din toata multimea de necunoscuti pe el, cum am iesit unul langa altul in fotografii... Dar parca in scris nu e la fel.

In general nu vorbesc despre frici, insa acum poate ca e momentul adevarului. Ce dramatic a sunat... E unul din acele momente pe care le ai rar, cand orice te-ar intreba oricine, raspunzi fara menajamente. Acum ma intreb. Pe mine. Mi-e teama si mi-a fost inca de la inceput, sa scriu aici. Locul asta pare blestemat. Aici mi-am varsat toata ura si toata durerea. Regasesc aici pagini care inca ma dor, dupa 5 ani, pe care nu le recunosc si nu tin minte sa le fi scris, dar pe care stiu sigur ca le-am scris.

Parca locul asta ma tine, ma trimite catre tristete, catre o iarna care nu se mai termina, catre locuri intunecate si primaveri astenice. Catre veri innegrite si toamne inexistente. Ma opresc aici si-am plecat. Inca nu ma duc in viata. Mai stau aici.

La multi ani, Tyra!

Ma apuc sa scriu lucruri, apoi sterg. Mereu am facut asa, desi poate ca ar fi bine sa consemnez tot ce-mi trece prin minte atunci cand, in sfarsit, reusesc sa scriu. Sa scriu din suflet, asa cum fac din ce in ce mai rar. Sa consemnez lucruri pe care le voi uita dar despre care poate ca ar trebui sa-mi amintesc la un moment dat.

Trec printr-o perioada pe care eu singura o transform intr-una mult mai stresanta decat ar trebui sa fie, de fapt. Ma gandesc ca pot pierde tot, dar in acelasi timp stiu ca daca se va intampla acest lucru, nu depind de nimeni si de absolut nimic, am fugit de acte toata viata si stiu ca pot, cu putinul ramas, sa imi iau un bilet catre prima destinatie care imi vine in minte, cat mai departe, si sa plec. Prima destinatie, despre care nu stiu nimic, nici macar pe ce continent se afla. Ignoranta este un lucru pe care il ador. Nu ma intereseaza ca lipsa de cultura generala ma va face, poate, de ras in anumite circumstante, nici ca nu-mi mai amintesc, dupa doar cateva zile, cine este autorul cartii pe care tocmai am citit-o sau cum se numea personajul principal. Conteaza atat de mult aceste lucruri, pana la urma? Nu. Conteaza doar ca am obtinut ceva de la o carte, fie si cateva cuvinte care m-au facut sa imi dau seama de un anumit lucru, ori acele pagini care te transpun iti dau o anumita stare.

Aseara stateam in pat crezand ca starea de anxietate pe care mi-o provoc trecuse si crezand ca eram la cateva minute distanta de somn. Somnul... Dar nu. A inceput o melodie. De la primele acorduri am simtit, pe neasteptate, ca imi dau lacrimile. A fost aproape un gest reflex. Este vorba despre Teardrop, Massive Attack. Aceasta melodie m-a linistit mereu. Si, desi mi-au dat lacrimile, nu a fost vorba despre un sentiment de tristete adanca, ci de o oarecare aducere aminte, de o eliberare tacuta. Nu mi-au curs lacrimi, nu am plans, nu am ascultat melodia pana la final. Am experimentat doar un sentiment, nu stiu daca nou sau vechi, o reactie care m-a dus instantaneu cu gandul in trecut, cand ascultam melodia asta asezata pe un scaun, in fata unui calculator care nu era al meu, sub niste stari halucinogene incredibile, pe care le-am experimentat o singura data in vata si la care mi-as mai dori sa ajung.

Am luat durerea fina, de amintire, am pus-o bine la pastrat in suflet, am tencuit-o, am inchis televizorul si am citit. O carte pe care o voi uita.
Mi-este atat de dor sa scriu, sa gasesc acea parte pe care, cumva, nu stiu exact cum, am pierdut-o la un moment dat. Nu stiu daca vreau sa ma intorc in timp si sa-mi dau seama unde a fost ruptura, vreau doar sa-mi revin si sa ajung sa realizez ca viata poate ca nu este chiar atat de complicata daca ai grija sa nu o faci tu asa.

Mi-e dor de multe lucruri si de oameni, de stari de spirit, de libertatea sufletului, de vremurile cand singura grija era sa ajung la cursul decanului dupa o noapte de betie. Mi-e dor de oameni si de cineva in mod special.

La multi ani papusa ruseasca !

E 11 noaptea. Si am un blocaj demult. Nu mai pot sa scriu. Scriu doar ce trebuie si in sila. Nu sunt fericita dar nu sunt nici nefericita. Mananc prea mult Omega 3 si alimente ale fericirii, am citit azi, ca sa fiu nefericita. Deci, pentru ca mananc ce trebuie, imi inhib nefericirea si nu mai pot scrie. Traiesc intr-o latenta, o alta forma a depresiei, ceva mai usoara, cu mult somn si plictiseala. Uneori, momente scurte, rabufniri de energie fericita.

Ce simplu si usor de controlat este organismul uman. Trebuie doar sa vrei. Si sa fii suficient de sanatos la cap. Ori am scris prea mult la comanda in ultimele saptamani, ori nu se mai intampla nimic in viata mea, nu-mi dau exact seama. Sau se intampla si nu vreau sa recunosc, nu am curaj sa pun pe hartie?

Uite, aici ajung de fiecare data cand am intrebari la care nu-mi poate raspunde nimeni.

Sunt usor derutata si am nevoie de un timp liber. Doar pentru mine. Plecarea asta, peste vreo doua saptamani, vine manusa. Nu stiu cat ma voi linisti, dar voi fi departe. Voi schimba registrul. Voi putea privi din exterior.

Imi place sa revin aici, din cand in cand. Si mult mai rar decat revin, se intampla sa analizez etapele clar delimitate ale vietii mele, care au fost expuse, in scris, de-a lungul timpului si oarecum secret, aici. Aproape zilnic, insa, Hanul imi revine in minte. Pentru ca foarte des revin cu gandul la etape demult trecute din viata mea. Pentru ca aici am lasat multe probleme nerezolvate care acum imi dau tarcoale.

Haide ca am putut. Am reusit sa scriu trei paragrafe. Din suflet. Trebuie doar sa ma conectez. Si apoi merge lin.
Asadar, mi-e greu sa scriu pentru mine, despre ce imi place, despre ceea ce simt, despre cine sunt. Este o etapa care vreau sa plece. Si incerc sa o gonesc scriind. Orice personal.

Am crezut ca lucrurile se intampla asa din cauza unei scrisori. O scrisoare la care m-am gandit indelung, pe care am compus-o de zeci de ori in minte, si pe care nu am mai reusit sa o notez. Am ramas blocata la scrisoare. Asadar, intr-o seara, mai mult semi-constienta, m-am apucat sa scriu. Nu mi-a iesit. Taieturi, cuvinte repetate, greseli, nu am putut-o scrie si pace. Cred ca trebuie sa merg acolo. Am pierdut sirul si nu-mi mai dau seama de cine ar putea citi aceste randuri. Odata cu trecerea anilor, cum spuneam, am fugit de probleme si, iata, ele tot in ceafa mea, tot strigand ca nu au fost rezolvate. Una cate una. Avem timp.

Consemnez: am scris.

La multi ani ! Un gand sincer si bun de peste Hotare ! Te pup, ai grija de tine , Ileana