Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale lui Tinkerbell pe marginea cartilor pe care le-a citit!
Versiune completa:Cronica De Carte A Lui Tinkerbell
HanuAncutei.com - ARTA de a conversa > Odaia Dezbaterilor: Stiinta si Cultura > Universul Cartilor > Cronica de Carte
Carte, dulce carte... cinste cui te-a scris, lauda celui ce te citeste!
Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale lui Tinkerbell pe marginea cartilor pe care le-a citit!
Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale lui Tinkerbell pe marginea cartilor pe care le-a citit!
Aş vrea să încep cu Orlando Barone, "Dialoguri între Borges şi Sabato".
Editura RAO, ediţie 2005, pentru că este lectura mea în momentul de faţă.
Orlando Barone, scriitor şi jurnalist argentinian, are meritul de a fi făcut posibilă întâlnirea celor doi scriitori în vara 1974-1975, cărora le-a propus un pact de neagresiune bazat pe ideea mai multor întâlniri şi discuţii spontane pe teme generale, evitând subiecte politice care ar fi putut reedita animozităţi trecute. Jorge Luis Borges avea şaptezeci şi cinci de ani iar Ernesto Sabato, şaizeci şi trei.
"Cred că îşi ating mâinile. Şi un braţ, sau umărul poate. Obişnuiesc să-mi imaginez mai multe decât văd. Trebuie că şi-au spus totuşi lucruri comune: Bună, Borges; Ce mai spui, Sabato...Am obligaţia, ca martor, să înregistrez vorbe exacte. Dar poate că acest moment oarecare l-a visat dintotdeauna orice scriitor, orice artist şi e mai bine ca eu să împărtăşesc senzaţii, nu cuvinte.
Ştiu că înaintau încet prin coridorul casei, ţinându-se de braţ. În mâinile lui Borges bastonul era un pendul. Am zărit două umbre şi, în spatele lor, doi bărbaţi, iar în umbre şi oameni am zărit iubirea şi moartea, lupta şi arta, adică viaţa.
Puţin mi-a păsat că abia m-au salutat (pot suporta ideea că, dacă aş fi plecat atunci, ei nici nu şi-ar fi dat seama).
Şi banda a început să curgă....."
Este un exerciţiu de admiraţie faţă de aceşti doi mari scriitori ai Argentinei şi ai lumii; foarte multe dintre frazele rostite atunci pot fi motto-uri perfecte.
Se simte în discuţia lor o anumită tensiune deşi e clar că se respectă şi se preţuiesc. Sabato nu are reţineri în a vorbi mult despre Borges, ceea ce nu e valabil şi reciproc.
Borges copleşeşte cu nesfârşitul bagaj de cunoştinţe, fără a face paradă, aşteptând replica lui Sabato.
Ca şi personajul Bruno din Despre eroi şi morminte, Sabato vorbeşte- deşi nu întotdeauna laudativ!- despre opera lui Borges ca despre un bun naţional, îl include ca personaj în cărţile sale, simte nevoia să vorbească despre el. Frumoasa, ciudata, neînţeleasa Alejandra recită din Borges, Borges este Argentina.
Cred că nu e de neglijat nici obsesia lui Sabato referitoare la orbi- Borges orbise în ultimii ani de viaţă.
Barone întreabă: Credeţi că există scriitori pentru scriitori?
Sabato răspunde: Joyce, Borges, Andre Gide.
Când Borges se arată uimit, Sabato îi spune că Borges oferă o delectare "pe care nu ştiu dacă o simte cititorul comun".
Iarăşi Sabato:
"Pe domnia ta, Borges, ereziarh al periferiei oraşului Buenos Aires, latinist al lunfardo(argoul mahalalelor), sumă a numărului infinit de bibliotecari a căror natură se contopeşte cu Verbul Divin, ciudat amestec de Asia Mică şi Palermo, de Chesterton şi Carriego (scriitor argentinian postmodernist), de Kafka şi Martin Fiero, pe domnia ta, Borges, te văd înainte de toate, ca pe un Mare Poet. Arbitrar, genial, gingaş, minuţios ca un ceasornicar, delicat, măreţ, triumfător, falimentar, magnific, nefericit, limitat, copilăros şi nemuritor."
Orlando Barone merită toată consideraţia chiar şi numai pentru faptul de a-i fi provocat pe cei doi la un memorabil şir de discuţii înregistrate care au luat forma acestei cărţi.
Editura RAO, ediţie 2005, pentru că este lectura mea în momentul de faţă.
Orlando Barone, scriitor şi jurnalist argentinian, are meritul de a fi făcut posibilă întâlnirea celor doi scriitori în vara 1974-1975, cărora le-a propus un pact de neagresiune bazat pe ideea mai multor întâlniri şi discuţii spontane pe teme generale, evitând subiecte politice care ar fi putut reedita animozităţi trecute. Jorge Luis Borges avea şaptezeci şi cinci de ani iar Ernesto Sabato, şaizeci şi trei.
"Cred că îşi ating mâinile. Şi un braţ, sau umărul poate. Obişnuiesc să-mi imaginez mai multe decât văd. Trebuie că şi-au spus totuşi lucruri comune: Bună, Borges; Ce mai spui, Sabato...Am obligaţia, ca martor, să înregistrez vorbe exacte. Dar poate că acest moment oarecare l-a visat dintotdeauna orice scriitor, orice artist şi e mai bine ca eu să împărtăşesc senzaţii, nu cuvinte.
Ştiu că înaintau încet prin coridorul casei, ţinându-se de braţ. În mâinile lui Borges bastonul era un pendul. Am zărit două umbre şi, în spatele lor, doi bărbaţi, iar în umbre şi oameni am zărit iubirea şi moartea, lupta şi arta, adică viaţa.
Puţin mi-a păsat că abia m-au salutat (pot suporta ideea că, dacă aş fi plecat atunci, ei nici nu şi-ar fi dat seama).
Şi banda a început să curgă....."
Este un exerciţiu de admiraţie faţă de aceşti doi mari scriitori ai Argentinei şi ai lumii; foarte multe dintre frazele rostite atunci pot fi motto-uri perfecte.
Se simte în discuţia lor o anumită tensiune deşi e clar că se respectă şi se preţuiesc. Sabato nu are reţineri în a vorbi mult despre Borges, ceea ce nu e valabil şi reciproc.
Borges copleşeşte cu nesfârşitul bagaj de cunoştinţe, fără a face paradă, aşteptând replica lui Sabato.
Ca şi personajul Bruno din Despre eroi şi morminte, Sabato vorbeşte- deşi nu întotdeauna laudativ!- despre opera lui Borges ca despre un bun naţional, îl include ca personaj în cărţile sale, simte nevoia să vorbească despre el. Frumoasa, ciudata, neînţeleasa Alejandra recită din Borges, Borges este Argentina.
Cred că nu e de neglijat nici obsesia lui Sabato referitoare la orbi- Borges orbise în ultimii ani de viaţă.
Barone întreabă: Credeţi că există scriitori pentru scriitori?
Sabato răspunde: Joyce, Borges, Andre Gide.
Când Borges se arată uimit, Sabato îi spune că Borges oferă o delectare "pe care nu ştiu dacă o simte cititorul comun".
Iarăşi Sabato:
"Pe domnia ta, Borges, ereziarh al periferiei oraşului Buenos Aires, latinist al lunfardo(argoul mahalalelor), sumă a numărului infinit de bibliotecari a căror natură se contopeşte cu Verbul Divin, ciudat amestec de Asia Mică şi Palermo, de Chesterton şi Carriego (scriitor argentinian postmodernist), de Kafka şi Martin Fiero, pe domnia ta, Borges, te văd înainte de toate, ca pe un Mare Poet. Arbitrar, genial, gingaş, minuţios ca un ceasornicar, delicat, măreţ, triumfător, falimentar, magnific, nefericit, limitat, copilăros şi nemuritor."
Orlando Barone merită toată consideraţia chiar şi numai pentru faptul de a-i fi provocat pe cei doi la un memorabil şir de discuţii înregistrate care au luat forma acestei cărţi.
Interesant.
Am rasfoit si eu cartea intr-o librarie, insa deocamdata nu mi-am cumparat-o.
Tot in luna noiembrie, RAO a lansat o alta carte de-a lui Sabato, Inainte de tacere.
Am rasfoit si eu cartea intr-o librarie, insa deocamdata nu mi-am cumparat-o.
Tot in luna noiembrie, RAO a lansat o alta carte de-a lui Sabato, Inainte de tacere.
Invitaţie la eşafod, Vladimir Nabokov
Editura Polirom ediţie 2003
Motto:
"Aşa cum un nebun se crede Dumnezeu, noi ne credem muritori"
(Delalande-Discurs asupra umbrelor)
Vladimir Nabokov este descris uzual ca fiind un scriitor genial, deci tentant.
Trebuie să spun că e pe lista lecturilor mele obligatorii cam de multă vreme, şi zilele trecute s-a decis brusc să apară în faţa mea, pe un raft de librărie, reamintindu-mi că trebuie să mă disciplinez.
Nabokov al Lolitei. Amân să citesc Lolita pentru că prevăd că mă va înfuria ca şi Elogiu mamei vitrege a lui Llosa, pe care am aruncat-o de câteva ori decisă să n-o mai văd în ochi, ca apoi să o caut cu înfrigurare de pe unde o aruncasem.
Despre Invitaţie la eşafod aş zice că este mai mult decât o analiză de maestru a minţii unui condamnat la moarte cine nu s-a întrebat măcar o dată cum va trece el, personal, prin clipele de dinaintea morţii?- e un fel de pledoarie pentru libertate scrisă de un om liber, care cunoaşte foarte bine cum e să te lupţi cu un sistem opac, aşa cum a fost cel din Rusia comunistă (cartea este scrisă în 1938).
Tortura la care este supus Cincinnatus este pur psihologică pentru că spiritul lui trebuie anihilat, nu trupul, oricum aproape imaterial.
Mi-a plăcut enorm tehnica trecerii din real în imaginar, de o mare forţă expresivă, şi pasajele metaforice superbe, ca de exemplu scena în care Cincinnatus aude zgomotul mai multor paşi apropiindu-se de celulă şi îşi imaginează că vin să îl ducă "acolo".
"Acoperindu-şi inima cu poala cămăşii pentru ca aceasta să nu vadă- mai încet, nu-i nimic (aşa i se spune unui copil în clipa unei nenorociri incredibile)- acoperindu-şi deci inima şi ridicându-se puţin, Cincinnatus asculta".
Ceea ce atrage la scrisul lui Nabokov este analiza fina a mecanismului de creaţie al minţii umane, mecanism care ne face singulari, irepetabili pe fiecare dintre noi.
Asta e impresionant la el.
Am revăzut de curând "Îngeri în America" şi am avut aceeaşi senzaţie de.... posibilitate a materializării instantanee a închipuirilor noastre, ale fiecăruia dintre noi. Oare e ceva logic în ce spun?
Închid paranteza.Nabokov este comparat de critici cu Eugen Ionescu sau cu James Joyce, dar mie nu mi s-a părut aici atât de legat de specificul prozei absurdului. Dar eu nu am citit încă decât "Invitaţie la eşafod", despre care se spune că este excepţia de la regulă, aşa că nu cunosc decât foarte puţin.
Poate că mă voi decide totuşi să citesc Lolita, sau Glorie. Mai vedem.
De ceva vreme o caut pe Marguerite Yourcenar- sau ea ma cauta pe mine! 
Am auzit atatea elogii la adresa ei, mai ales pentru Memoriile lui Hadrian, incat mi-am zis ca trebuie sa ii dedic ceva din timpul meu.
Nu stiu cum ,dar nu mi-a iesit in cale cartea pe care o cautam, ci alta:
"Ca o apa care curge", Editura Polirom, 2003.
"Istoric-poet si romancier, cum se definea singura, Marguerite Yourcenar, care era si traducatoare, autoare de eseu si critica, a fost prima femeie primita in Academia franceza. Opera ei, ce sondeaza trecutul -familial, mitologic sau istoric- este cunoscuta in toata lumea". (Michele Sarde)
Domnul Neagu Djuvara spunea ca este cea mai buna scriitoare care a abordat teme istorice din tot ce a citit domnia sa, si nu ma indoiesc ca a citit destul.
In ce ma priveste, cred ca am fost neinspirata alegand sa citesc intai aceasta carte, si nu cea pe care o cautam.
De ce? Nu stiu prea bine in momentul acesta.
Sunt trei povestiri: Anna, soror..., Un om obscur si O dimineata frumoasa. Eu am citit-o pe prima si m-a bulversat putin, mai ales ca sunt destul de "zdruncinata" de Nabokov...
Poate am eu o problema, in sensul ca oricat m-as stradui nu pot sa inteleg si nici sa accept incestul. Ma scarbeste chiar si ideea si de aceea nu am putut lectura aceasta istorie cu bucuria cu care ma arunc in altele.
Nu neg faptul ca stilul scriitoarei este rafinat, se simte eruditia la fiecare paragraf aproape, si in mod clar tema este sublimata la o stare de spirit, la o lupta psihologica la care ajung un frate si o sora care sunt atrasi sexual unul de celalalt; dar repet, n-am putut digera acest text.
Am probleme, e clar.
Iata ce spune editura despre aceasta carte:"Cu o remarcabila economie de mijloace, intr-un stil auster si totusi expresiv, autoarea propune o meditatie asupra destinului, a sensului vietii si a formelor pe care le poate imbraca fericirea".
Am sa revin cu restul impresiilor cand voi mai avansa cu lectura.
Am auzit atatea elogii la adresa ei, mai ales pentru Memoriile lui Hadrian, incat mi-am zis ca trebuie sa ii dedic ceva din timpul meu.
Nu stiu cum ,dar nu mi-a iesit in cale cartea pe care o cautam, ci alta:
"Ca o apa care curge", Editura Polirom, 2003.
"Istoric-poet si romancier, cum se definea singura, Marguerite Yourcenar, care era si traducatoare, autoare de eseu si critica, a fost prima femeie primita in Academia franceza. Opera ei, ce sondeaza trecutul -familial, mitologic sau istoric- este cunoscuta in toata lumea". (Michele Sarde)
Domnul Neagu Djuvara spunea ca este cea mai buna scriitoare care a abordat teme istorice din tot ce a citit domnia sa, si nu ma indoiesc ca a citit destul.
In ce ma priveste, cred ca am fost neinspirata alegand sa citesc intai aceasta carte, si nu cea pe care o cautam.
De ce? Nu stiu prea bine in momentul acesta.
Sunt trei povestiri: Anna, soror..., Un om obscur si O dimineata frumoasa. Eu am citit-o pe prima si m-a bulversat putin, mai ales ca sunt destul de "zdruncinata" de Nabokov...
Poate am eu o problema, in sensul ca oricat m-as stradui nu pot sa inteleg si nici sa accept incestul. Ma scarbeste chiar si ideea si de aceea nu am putut lectura aceasta istorie cu bucuria cu care ma arunc in altele.
Nu neg faptul ca stilul scriitoarei este rafinat, se simte eruditia la fiecare paragraf aproape, si in mod clar tema este sublimata la o stare de spirit, la o lupta psihologica la care ajung un frate si o sora care sunt atrasi sexual unul de celalalt; dar repet, n-am putut digera acest text.
Am probleme, e clar.
Iata ce spune editura despre aceasta carte:"Cu o remarcabila economie de mijloace, intr-un stil auster si totusi expresiv, autoarea propune o meditatie asupra destinului, a sensului vietii si a formelor pe care le poate imbraca fericirea".
Am sa revin cu restul impresiilor cand voi mai avansa cu lectura.
Am si eu cartea, la fel, am citit doar prima povestire, care mi-a placut..... la fel ca si la Lolita, am simtit o anumita tristete pentru asemenea posibile destine, care-si recunosc desavarsirea, frumosul, completul in persoane cu care, din punct de vedere social, relatia este, pe drept, inadmisibila. Ceea ce simt e mai presus de vointa lor, atractia covarsitoare, iar abtinerea agonizanta.
Da, e adevarat ce spui, surzi. Nimic jignitor, nici macar impudic, in stilul de povestitor de mare clasa al Margueritei Yourcenar.
Tot incerc sa trec dincolo de propriile prejudecati, sper sa si reusesc odata si odata.
Multumesc pentru vizita, surzi si Mihai.
Tot incerc sa trec dincolo de propriile prejudecati, sper sa si reusesc odata si odata.
Multumesc pentru vizita, surzi si Mihai.
Da, Memoriile lui Hadrian, în sfârşit.
Sunt încă la început dar deja pot să spun că e minunată. Ţinută imperială, distincţie, într-adevăr un discurs demn de un împărat roman.
Marguerite Yourcenar-nota editurii Humanitas despre autoare
Închipuie-ţi, cititorule, că eşti "dragul meu Marcus" şi că tocmai ai primit o lungă scrisoare de despărţire de la împăratul Hadrian, urmaşul lui Traian. A fost un conducător bun, a refăcut economia imperiului şi, mai ales, a reuşit să menţină pacea lumii. Pe monedele bătute în timpul lui scrie: "Humanitas, Felicitas, Libertas".
Acum - suntem către anul 138 - e bolnav şi spune că a ajuns la vârsta la care pentru fiecare om viaţa înseamnă o înfrângere acceptată. El, învingătorul, povesteşte în lunga lui scrisoare istoria acestei intime înfrângeri. Îi auzi vocea egală. Îl admiri pentru că nu se laudă şi nu se plânge. Te întrebi din ce substanţă sunt cuvintele lui dacă nasc oameni în carne şi oase, din ce filozofie sunt făcute sentinţele lui de au atâta căldură şi din ce materie îşi reconstituie trecutul de are atâta prezent.
Chiar de trăieşti repede, citeşte încet confesiunea lui Hadrian, zăboveşte pe fiecare pagină. Vei descoperi comori. (Ioana Pârvulescu)
Frumos spus. Frumoasă carte, o adevărată bijuterie, clădită cu instrumente de geniu pe o muncă de documentare uriaşă.
Sunt încă la început dar deja pot să spun că e minunată. Ţinută imperială, distincţie, într-adevăr un discurs demn de un împărat roman.
Marguerite Yourcenar-nota editurii Humanitas despre autoare
Închipuie-ţi, cititorule, că eşti "dragul meu Marcus" şi că tocmai ai primit o lungă scrisoare de despărţire de la împăratul Hadrian, urmaşul lui Traian. A fost un conducător bun, a refăcut economia imperiului şi, mai ales, a reuşit să menţină pacea lumii. Pe monedele bătute în timpul lui scrie: "Humanitas, Felicitas, Libertas".
Acum - suntem către anul 138 - e bolnav şi spune că a ajuns la vârsta la care pentru fiecare om viaţa înseamnă o înfrângere acceptată. El, învingătorul, povesteşte în lunga lui scrisoare istoria acestei intime înfrângeri. Îi auzi vocea egală. Îl admiri pentru că nu se laudă şi nu se plânge. Te întrebi din ce substanţă sunt cuvintele lui dacă nasc oameni în carne şi oase, din ce filozofie sunt făcute sentinţele lui de au atâta căldură şi din ce materie îşi reconstituie trecutul de are atâta prezent.
Chiar de trăieşti repede, citeşte încet confesiunea lui Hadrian, zăboveşte pe fiecare pagină. Vei descoperi comori. (Ioana Pârvulescu)
Frumos spus. Frumoasă carte, o adevărată bijuterie, clădită cu instrumente de geniu pe o muncă de documentare uriaşă.
Demult n-am mai fost pe aici! 
Timpul, cum sa fac sa-l dilat, sa mai fur ceva pentru mine? Tare as vrea sa stiu...
Am mult de recuperat si mi-ar trebui secretul intoarcerii la ziua de ieri, din care sa mai pot lua ceva cu imprumut pentru astazi. Cartea care urmeaza chiar se potriveste...
Umberto Eco, Insula din ziua de ieri, Editura Pontica, 1995
Umberto Eco, alegere normala. Cine nu ar vrea, dupa ce a citit "Numele trandafirului" sau "Pendulul lui Foucault", sa se mai bucure citindu-l pe cel caruia "nimic din ceea ce e scris nu-i e strain", cum frumos parafraza cineva.
"Imi inchipui ca Umberto Eco poseda o biblioteca imensa, precum aceea misterioasa apartinand abatiei din Melk..." si cam asta simti, citind cartile lui.
"Insula din ziua de ieri" e ca o broderie veche cu lucratura fina, in care atmosfera anilor 1600 se insinueaza si cucereste, si asta chiar daca aceasta carte nu se ridica la nivelul celorlalte despre care am amintit.
Are chiar umor pe alocuri, ceea ce e surprinzator la Eco. Exponentul calugarilor iezuiti civilizatori, ingineri-astronomi-filozofi-matematicieni-fizicieni, e prezent cu minunatiile lui de masinarii ciudate menite sa schimbe fata lumii...
Am sa revin...
Timpul, cum sa fac sa-l dilat, sa mai fur ceva pentru mine? Tare as vrea sa stiu...
Am mult de recuperat si mi-ar trebui secretul intoarcerii la ziua de ieri, din care sa mai pot lua ceva cu imprumut pentru astazi. Cartea care urmeaza chiar se potriveste...
Umberto Eco, Insula din ziua de ieri, Editura Pontica, 1995
Umberto Eco, alegere normala. Cine nu ar vrea, dupa ce a citit "Numele trandafirului" sau "Pendulul lui Foucault", sa se mai bucure citindu-l pe cel caruia "nimic din ceea ce e scris nu-i e strain", cum frumos parafraza cineva.
"Imi inchipui ca Umberto Eco poseda o biblioteca imensa, precum aceea misterioasa apartinand abatiei din Melk..." si cam asta simti, citind cartile lui.
"Insula din ziua de ieri" e ca o broderie veche cu lucratura fina, in care atmosfera anilor 1600 se insinueaza si cucereste, si asta chiar daca aceasta carte nu se ridica la nivelul celorlalte despre care am amintit.
Are chiar umor pe alocuri, ceea ce e surprinzator la Eco. Exponentul calugarilor iezuiti civilizatori, ingineri-astronomi-filozofi-matematicieni-fizicieni, e prezent cu minunatiile lui de masinarii ciudate menite sa schimbe fata lumii...
Am sa revin...
Am senzatia ca trebuie sa mai scriu ceva despre aceasta carte, de aceea revin la ea.
Roberto de la Grive- personajul principal- un om suspendat pe o nava abandonata undeva la antipozi, privind catre o insula magica unde este inca "ieri", transmite un mesaj simplu: fanteziei umane nu i se pot stabili limitele.
Ce se poate face stiind ca poti reveni la ziua de ieri?
Orice.
Ideea asta merita sa fie pastrata asa cum este, invaluita in mister, nelamurita, nedisecata de literatura SF din zilele noastre.
Mintea acestui om, traitor in Anno Domini 1643, tesea imagini dincolo de timp, visandu-se plutind, in vreme ce "la stanga, ca si la dreapta lui, s-ar fi fugarit zilele si noptile, anotimpurile, eclipsele si mareele, stele nou-noute ar fi strabatut cerurile aducand molime si prabusiri de imperii, monarhi si pontifi aveau sa incarunteasca si sa dispara in rafale de pulbere, toate vartejurile din Univers si-ar fi implinit revolutiile lor rapide, alte stele s-ar fi format din holocaustul celor vechi..."
Ar mai fi multe de spus, dar eu nu ma pricep sa scriu despre Umberto Eco, pot doar sa il admir.
Roberto de la Grive- personajul principal- un om suspendat pe o nava abandonata undeva la antipozi, privind catre o insula magica unde este inca "ieri", transmite un mesaj simplu: fanteziei umane nu i se pot stabili limitele.
Ce se poate face stiind ca poti reveni la ziua de ieri?
Orice.
Ideea asta merita sa fie pastrata asa cum este, invaluita in mister, nelamurita, nedisecata de literatura SF din zilele noastre.
Mintea acestui om, traitor in Anno Domini 1643, tesea imagini dincolo de timp, visandu-se plutind, in vreme ce "la stanga, ca si la dreapta lui, s-ar fi fugarit zilele si noptile, anotimpurile, eclipsele si mareele, stele nou-noute ar fi strabatut cerurile aducand molime si prabusiri de imperii, monarhi si pontifi aveau sa incarunteasca si sa dispara in rafale de pulbere, toate vartejurile din Univers si-ar fi implinit revolutiile lor rapide, alte stele s-ar fi format din holocaustul celor vechi..."
Ar mai fi multe de spus, dar eu nu ma pricep sa scriu despre Umberto Eco, pot doar sa il admir.
Istoria frumusetii, o carte de exceptie ingrijita de Umberto Eco.
Editura RAO, 2005
Am vazut-o de multe ori in librarii, infoliata si inaccesibila, nici macar pentru un frunzarit rapid sub privirile suspicioase ale supraveghetorilor "de pe raion", pret descurajant...
Dar undeva tot am gasit-o fara folia de protectie...
Nu am cumparat-o, desi mi-am dorit-o in biblioteca mea, dar....
Poate ca voi reusi sa o strecor candva, pe undeva prin bugetul meu de austeritate.
Nota editurii RAO despre aceasta carte:
"Cu toate ca este ilustrata cu sute de capodopere ale tuturor timpurilor, aceasta nu este doar o istorie a artei. Imaginile, ca si ampla antologie de texte de la Pitagora pana in zilele noastre, ne ajuta sa reconstruim diferitele idei despre Frumusete care s-au manifestat si care au fost discutate incepand cu Grecia antica si ajungand pana la noi.
Cartea ilustreaza modul in care a fost felurit conceputa Frumusetea naturii, a florilor, a animalelor, a trupului omenesc, a astrelor, a raporturilor matematice, a luminii, a pietrelor pretioase, a vesmintelor, a lui Dumnezeu si a Diavolului. Chiar daca au ajuns pana la noi doar textele filosofilor, ale scriitorilor, ale oamenilor de stiinta, ale misticilor sau ale teologilor, precum si marturiile artistilor, cu ajutorul acestor documente poate fi reconstituit si felul in care era perceputa Frumusetea de catre cei umili sau marginalizati, de catre oamenii de rand din toate timpurile. Se poate vedea cum nu numai de-a lungul a mai multe epoci, ci uneori si in cadrul aceleiasi culturi, diferitele concepte de Frumos au intrat in conflict unele cu altele. Le revine cititorilor, parcurgand aceste pagini, sa hotarasca daca, prin nenumatatele sale intrupari, ideea de Frumusete si-a pastrat sau nu unele trasaturi constante. Oricum, ei vor avea parte de o pasionanta aventura intelectuala si emotionala."
Editura RAO, 2005
Am vazut-o de multe ori in librarii, infoliata si inaccesibila, nici macar pentru un frunzarit rapid sub privirile suspicioase ale supraveghetorilor "de pe raion", pret descurajant...
Dar undeva tot am gasit-o fara folia de protectie...
Nu am cumparat-o, desi mi-am dorit-o in biblioteca mea, dar....
Poate ca voi reusi sa o strecor candva, pe undeva prin bugetul meu de austeritate.
Nota editurii RAO despre aceasta carte:
"Cu toate ca este ilustrata cu sute de capodopere ale tuturor timpurilor, aceasta nu este doar o istorie a artei. Imaginile, ca si ampla antologie de texte de la Pitagora pana in zilele noastre, ne ajuta sa reconstruim diferitele idei despre Frumusete care s-au manifestat si care au fost discutate incepand cu Grecia antica si ajungand pana la noi.
Cartea ilustreaza modul in care a fost felurit conceputa Frumusetea naturii, a florilor, a animalelor, a trupului omenesc, a astrelor, a raporturilor matematice, a luminii, a pietrelor pretioase, a vesmintelor, a lui Dumnezeu si a Diavolului. Chiar daca au ajuns pana la noi doar textele filosofilor, ale scriitorilor, ale oamenilor de stiinta, ale misticilor sau ale teologilor, precum si marturiile artistilor, cu ajutorul acestor documente poate fi reconstituit si felul in care era perceputa Frumusetea de catre cei umili sau marginalizati, de catre oamenii de rand din toate timpurile. Se poate vedea cum nu numai de-a lungul a mai multe epoci, ci uneori si in cadrul aceleiasi culturi, diferitele concepte de Frumos au intrat in conflict unele cu altele. Le revine cititorilor, parcurgand aceste pagini, sa hotarasca daca, prin nenumatatele sale intrupari, ideea de Frumusete si-a pastrat sau nu unele trasaturi constante. Oricum, ei vor avea parte de o pasionanta aventura intelectuala si emotionala."
Pe 2 iulie Octavian Paler a implinit 80 de ani.
Imi amintesc de un episod din studentie legat de el: o colega a avut curajul sa ii scrie despre cautarile ei prin anticariate, iar el nu numai ca i-a raspuns, dar i-a devenit in scurt timp indrumator in alegerea lecturilor, mentor si prieten.
Eu nu am avut destul curaj sa o insotesc, desi m-a invitat. Mi se parea ca as fi abuzat -si eu!- de timpul si rabdarea acestui om deosebit. Probabil ca am gresit, dar asa a fost.
Nu stiu daca prietenia lor a durat si dupa ce noi am terminat facultatea, dar sunt convinsa ca ajutorul primit de fata aceea din partea unui scriitor de talia lui Paler a fost nepretuit.
Am citit ca Daniel Cristea Enache pregateste o carte de convorbiri cu Octavian Paler, am sa o urmaresc in librarii.
Imi amintesc de un episod din studentie legat de el: o colega a avut curajul sa ii scrie despre cautarile ei prin anticariate, iar el nu numai ca i-a raspuns, dar i-a devenit in scurt timp indrumator in alegerea lecturilor, mentor si prieten.
Eu nu am avut destul curaj sa o insotesc, desi m-a invitat. Mi se parea ca as fi abuzat -si eu!- de timpul si rabdarea acestui om deosebit. Probabil ca am gresit, dar asa a fost.
Nu stiu daca prietenia lor a durat si dupa ce noi am terminat facultatea, dar sunt convinsa ca ajutorul primit de fata aceea din partea unui scriitor de talia lui Paler a fost nepretuit.
Am citit ca Daniel Cristea Enache pregateste o carte de convorbiri cu Octavian Paler, am sa o urmaresc in librarii.
Tot dau tarcoale pe aici, sperand sa gasesc o carte pe care am citit-o si eu, sa 'comparam notitele'.
Intre timp ...iau notite.
. Am pus cateva dintre cartile mentionate de tine pe (nesfasita) lista a cartilor de citit.
Frumos coltisor ai Tinkerbell, cu un parfum anume.
Intre timp ...iau notite.
. Am pus cateva dintre cartile mentionate de tine pe (nesfasita) lista a cartilor de citit. Frumos coltisor ai Tinkerbell, cu un parfum anume.
Multumesc mult pentru vorbele frumoase, denise. Sunt incantata ca citesti ce scriu eu aici, asa cum ma pricep... 
Sunt incantata ca citesti ce scriu eu aici, asa cum ma pricep...
Urăsc mailurile cu fragmente de scrieri din clasici. Mai ales dacă sunt adăugate şi ceva poze în powerpoint
Îmi fură ceva, nu ştiu să explic ce, din plăcerea lecturii -la momentul ales de mine a acelui text al acelui scriitor.
Am primit Avem timp al lui Paler pe mail zilele trecute, am vrut să îl atenţionez pe cel care mi l-a trimis că nu vreau asemenea mailuri, dar am renunţat. Poate a citit mai mult de atât, totuşi.
Am citit o carte de Paler, Viaţa ca o coridă", la mare, pe plajă. Paler spune că prima dată când s-a întâlnit cu marea, s-a îndrăgostit de ea ca de o femeie şi se întoarce an de an, de câte ori poate, la ea. Marea are o forţă de seducţie uriaşă, sunt de acord cu el.
Revenind la carte, am citit-o gandindu-mă la coride, la picturile lui Goya şi la cavalerul de la Mancha. Această carte nu e top vânzări pentru Paler, dar e el, uşor de recunoscut, acelaşi lup bătrân sentimental-ursuz-veşnic nemulţumit, negăsindu-şi, încă, locul în această lume.
S-a scris despre Paler că îşi învinge singurătatea cu fiecare carte publicată; eu cred că îşi cultivă singurătatea ca Diogene în marea de oameni din agora- cu butoiul lui.
Luptele cu tauri sunt prezentate filozofic, făcând o paralelă cu actul creaţiei, încercând să descopere ce îi apropie şi ce îi separă pe toreador şi pe scriitor, ambii asumându-şi riscurile unei continue confruntări cu proprii demoni, cu îndoielile şi limitele. Şi cu uitarea celorlalţi.
Atât despre Paler.
Îmi fură ceva, nu ştiu să explic ce, din plăcerea lecturii -la momentul ales de mine a acelui text al acelui scriitor.
Am primit Avem timp al lui Paler pe mail zilele trecute, am vrut să îl atenţionez pe cel care mi l-a trimis că nu vreau asemenea mailuri, dar am renunţat. Poate a citit mai mult de atât, totuşi.
Am citit o carte de Paler, Viaţa ca o coridă", la mare, pe plajă. Paler spune că prima dată când s-a întâlnit cu marea, s-a îndrăgostit de ea ca de o femeie şi se întoarce an de an, de câte ori poate, la ea. Marea are o forţă de seducţie uriaşă, sunt de acord cu el.
Revenind la carte, am citit-o gandindu-mă la coride, la picturile lui Goya şi la cavalerul de la Mancha. Această carte nu e top vânzări pentru Paler, dar e el, uşor de recunoscut, acelaşi lup bătrân sentimental-ursuz-veşnic nemulţumit, negăsindu-şi, încă, locul în această lume.
S-a scris despre Paler că îşi învinge singurătatea cu fiecare carte publicată; eu cred că îşi cultivă singurătatea ca Diogene în marea de oameni din agora- cu butoiul lui.
Luptele cu tauri sunt prezentate filozofic, făcând o paralelă cu actul creaţiei, încercând să descopere ce îi apropie şi ce îi separă pe toreador şi pe scriitor, ambii asumându-şi riscurile unei continue confruntări cu proprii demoni, cu îndoielile şi limitele. Şi cu uitarea celorlalţi.
Atât despre Paler.
Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul in mamaliga, traducere de Nora Iuga, Editura Polirom, editia aIIa, 2003
Nota editurii Polirom:
Aglaja Veteranyi (n. 1962, Bucuresti).
A cutreierat cu o trupa de circ aproape toate continentele si s-a stabilit in cele din urma in Elvetia. Indrumata de mama ei, care visa sa faca din ea un star, a aparut pe scena mai multor varieteuri. A publicat numeroase poezii in reviste literare si in antologii din mai multe tari. In 1999 ii apar volumele Raftul cu ultimele suflari si De ce fierbe copilul in mamaliga (publicate si la Editura Polirom), traduse in mai multe limbi de circulatie internationala, pus in scena la Teatrul Neumarkt din Zurich, in regia lui Katka Schroth, si distins cu Premiul pentru cea mai buna carte a anului (Zurich, 1999), Premiul pentru literatura (Berlin, 2000) si Premiul Chamisso (Munchen, 2000). In plina afirmare creatoare, Aglaja Veteranyi s-a sinucis intr-un spital din Zurich, in urma unei depresii, la inceputul anului 2002.
De ce am ales aceasta carte? Nu stiu, mi-a iesit in fata pur si simplu. Eu am un adevarat cult pentru intalnirile neintamplatoare cu anumiti scriitori, pentru ca nimic nu e intamplator pe lumea asta, toate au un rost numai noi nu il intelegem atunci cand trebuie.
Am deschis la prima pagina cum am iesit din librarie, si nu am mai lasat-o din mana nici dupa ce am ajuns acasa. Si mai ziceam -pana nu demult- ca aia care citesc pe strada, mergand, trebuie sa fie cam dusi....
"In noaptea dinaintea accidentului visasem ca mama imi taiase parul. Parul lung se ingroapa in pamant si te trage la morti, a spus.
Cand vorbea ii cadeau dintii.
Acum tu esti mama? m-a intrebat.
Mi-am pus ochii ei si am privit-o.
Obrazul ei era un cadran de ceas. Aratatorul intra in pielea ei si taia felii subtiri."
"VISEZ CA MAMA MOARE! IMI LASA O CUTIE CU BATAILE INIMII EI."
S-a scris atat de mult si de admirativ despre aceasta scriitoare incat nu stiu ce as putea spune eu aici, decat ca trebuie citita.
Nu e de povestit, e de citit si de trait alaturi de autoare. S-ar pierde poezia...
Nota editurii Polirom:
Aglaja Veteranyi (n. 1962, Bucuresti).
A cutreierat cu o trupa de circ aproape toate continentele si s-a stabilit in cele din urma in Elvetia. Indrumata de mama ei, care visa sa faca din ea un star, a aparut pe scena mai multor varieteuri. A publicat numeroase poezii in reviste literare si in antologii din mai multe tari. In 1999 ii apar volumele Raftul cu ultimele suflari si De ce fierbe copilul in mamaliga (publicate si la Editura Polirom), traduse in mai multe limbi de circulatie internationala, pus in scena la Teatrul Neumarkt din Zurich, in regia lui Katka Schroth, si distins cu Premiul pentru cea mai buna carte a anului (Zurich, 1999), Premiul pentru literatura (Berlin, 2000) si Premiul Chamisso (Munchen, 2000). In plina afirmare creatoare, Aglaja Veteranyi s-a sinucis intr-un spital din Zurich, in urma unei depresii, la inceputul anului 2002.
De ce am ales aceasta carte? Nu stiu, mi-a iesit in fata pur si simplu. Eu am un adevarat cult pentru intalnirile neintamplatoare cu anumiti scriitori, pentru ca nimic nu e intamplator pe lumea asta, toate au un rost numai noi nu il intelegem atunci cand trebuie.
Am deschis la prima pagina cum am iesit din librarie, si nu am mai lasat-o din mana nici dupa ce am ajuns acasa. Si mai ziceam -pana nu demult- ca aia care citesc pe strada, mergand, trebuie sa fie cam dusi....
"In noaptea dinaintea accidentului visasem ca mama imi taiase parul. Parul lung se ingroapa in pamant si te trage la morti, a spus.
Cand vorbea ii cadeau dintii.
Acum tu esti mama? m-a intrebat.
Mi-am pus ochii ei si am privit-o.
Obrazul ei era un cadran de ceas. Aratatorul intra in pielea ei si taia felii subtiri."
"VISEZ CA MAMA MOARE! IMI LASA O CUTIE CU BATAILE INIMII EI."
S-a scris atat de mult si de admirativ despre aceasta scriitoare incat nu stiu ce as putea spune eu aici, decat ca trebuie citita.
Nu e de povestit, e de citit si de trait alaturi de autoare. S-ar pierde poezia...
Intr-adevar, e o carte ce merita citita. Mie mi-a placut mult. Am dat peste ea intamplator.
Precum spuneam, mi-am ales sa citesc "Raftul cu ultimele suflari" in aceeasi zi in care am vazut "Cries and whispers" al lui Ingmar Bergman.
Sumbre, sumbre, sumbre amandoua...
Raftul cu ultimele suflari e dominat de apropierea mortii, simti prezenta ei la fiecare pagina.
Cartea e captivanta, e in stilul fascinant al Aglajei Veteranyi dar parca fara candoarea din "De ce fierbe copilul in mamaliga".
Aglaja Veteranyi s-a sinucis imediat dupa ce a predat acest roman editorilor sai.
" Fiecare om ii aduce lui Dumnezeu ultima suflare...In aceasta suflare Dumnezeu poate sa citeasca viata acelui om ca intr-o carte. Biblioteca lui Dumnezeu e un raft plin cu suflari."
Cred ca imi trebuie ceva care sa imi schimbe starea de spirit.
Sumbre, sumbre, sumbre amandoua...
Raftul cu ultimele suflari e dominat de apropierea mortii, simti prezenta ei la fiecare pagina.
Cartea e captivanta, e in stilul fascinant al Aglajei Veteranyi dar parca fara candoarea din "De ce fierbe copilul in mamaliga".
Aglaja Veteranyi s-a sinucis imediat dupa ce a predat acest roman editorilor sai.
" Fiecare om ii aduce lui Dumnezeu ultima suflare...In aceasta suflare Dumnezeu poate sa citeasca viata acelui om ca intr-o carte. Biblioteca lui Dumnezeu e un raft plin cu suflari."
Cred ca imi trebuie ceva care sa imi schimbe starea de spirit.
Ai citit ceva de Iris Murdoch?
Nu inca, am acasa ceva in format electronic, cred ca "Fiul cuvintelor".Multumesc, nefe.
Merge si aia. Mie mi-a placut.
Dar daca gasesti 'Clopotul' incepe cu aia, e mai buna pentru starea ta de acum.
Sau, daca vrei ceva doar lejer, cauta orice de P.G.Wodehouse.
Dar daca gasesti 'Clopotul' incepe cu aia, e mai buna pentru starea ta de acum.
Sau, daca vrei ceva doar lejer, cauta orice de P.G.Wodehouse.
Carlos Fuentes, Diana, sau zeita solitara a vanatorii, Editura Humanitas 2003
Motto-ul acestei carti contine un citat superb din Quevedo:
"Alma a quien todo un dios prisión ha sido,
venas que humor a tanto fuego han dado,
medulas que han gloriosamente ardido:
su cuerpo dejará, no su cuidado;
serán ceniza, mas tendrá sentido;
polvo serán, mas polvo enamorado."
["Soul by no less than a god confined,
veins that such a blazing fire have fueled,
marrow to its glorious flames consigned:
the body will abandon, not its woes;
will soon be ash, but ash that is aware;
dust will be, but dust whose love still grows."]
Si pentru ca sufletul meu ramane legat mult timp- poate pentru totdeauna, daca nu m-ar speria cuvantul asta!- de orice il face sa vibreze, m-am oprit la aceasta carte, care incepe cu un vers din Quevedo.
(Si cu un acord dintr-o piesa a lui Billie Holiday, Solitude...)
Editura prezinta sec aceasta carte, acorda ceva mai multa atentie naratorului, pentru ca nu se face deloc simpatic de-a lungul povestii pe care o spune, iesind astfel din seria celor care se magulesc cand spun eu. Un barbat care se indragosteste si trece prin toate deliciile si chinurile unei iubiri a carei amintire nu i se va sterge toata viata din suflet. Nimic nou sub soare, doar ca barbatul este scriitor iar cuvintele sunt slujitorii lui credinciosi.
Mostra:
Nu există o înrobire mai amară ca speranţa de a fi fericiţi. Dumnezeu ne oferă pe pământ o vale a plângerii. Dar suferinţa asta este, până la urmă, trecătoare. Fericirea veşnică vine în viaţa de apoi. şi îl întrebăm pe Dumnezeu, răzvrătiţi, nemulţumiţi: Oare nu merităm o parcelă de veşnicie şi în trecerea noastră vremelnică pe pământ?
Mânăriile lui Dumnezeu sunt mai straşnice decât cele ale unui croupier din Las Vegas. Ne dă fericirea pentru eternitate şi suferinţa pe pământ.
Vrem să credem că o cunoaştere profundă a vieţii şi trăirea ei din plin echivalează cu sfidarea supremă a lui Dumnezeu, de aici, din valea plângerii pe care ne-a destinat-o. Iar dacă ne iese, Dumnezeu se răzbună, oricum, pe noi: ne lipseşte de nemurirea alături de el, ne condamnă la suferinţă veşnică, îndrăznim, contrar oricărei logici, să conferim logică Divinităţii. Ne spunem: nu poate fi Dumnezeu creatorul mizeriei şi suferinţei, al cruzimii şi blestemăţiei omeneşti, în orice caz, pe astea nu le-a creat un Dumnezeu bun, ci un Dumnezeu rău, Dumnezeul fals, un Dumnezeu deghizat, pe care îl putem învinge doar lichidând instrumentele răului pe care chiar El le-a creat. Sex, crimă si, mai ales, întruchiparea răului.
Nu sunt oare şi aceste tentaţii tot ale unui Dumnezeu rău? Ne închipuim că doar răpunându-l pe acest Dumnezeu uzurpator vom ajunge, curaţi la trup, eliberaţi la minte, să îl vedem la faţă pe întâiul Dumnezeu, pe Bunul Dumnezeu.
Dar Marele Crupier are alt as în mânecă. O dată săvârşite trupurile, iar sufletele noastre gata să ajungă la El, Dumnezeu ne arată că El nu este altceva decât ceea ce Nu Este. Despre Dumnezeu putem afla doar ceea ce Dumnezeu nu este. Cine este Dumnezeu nu au reuşit să afle nici Sfinţii, nici Misticii, nici Părinţii Bisericii; nu ştie nici măcar Dumnezeu, căci ar cădea străfulgerat de propria înţelegere dacă ar afla.
Iluminat, San Juan de la Cruz este cel care s-a apropiat cel mai mult de înţelegerea lui Dumnezeu, ca să ne spună în plus doar atât: Dumnezeu este Nimic, Neantul suprem, şi pentru a ajunge la El trebuie să călătoreşti spre Neantul care nu poate fi pipăit sau văzut sau înţeles cu mijloacele omeneşti, iar spre a descuraja orice speranţă, San Juan nu ne lasă altceva decât acest teribil pasaj: Fiinţa tuturor celor zămislite, faţă de infinita fiinţă a lui Dumnezeu, nimica este... Toată frumuseţea celor zămislite, comparată cu nesfârşita frumuseţe a lui Dumnezeu, este urâţenia întruchipată.
Pascal Quignard, Toate diminetile lumii
Humanitas, 2006
Frumoasa ca o dimineata de mai, carticica asta.
Am citit-o in paralel cu « Sexul si spaima » de acelasi autor, dar asupra acesteia din urma as vrea sa nu insist Poate altadata.
Autorul :
Pascal Quignard s-a nascut in 1948 la Verneuil-sur-Avre, intr-o familie de profesori de limbi clasice. Traieste o copilarie dificila, marcata de autism si anorexie. Adolescent, devine pasionat de studiul limbilor clasice, iar fervoarea cu care citeste literatura antica, greaca si latina, aproape ii sperie pe parinti. A studiat filozofia si a predat la Universitatea din Vincennes si la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Este fondator al festivalului de opera si teatru baroc de la Versailles. A facut parte din comitetul de lectura al Editurii Gallimard, iar din 1994 s-a consacrat in exclusivitate scrisului. Personalitate complexa si nonconformista, indragostit de muzica, de antichitatea greco-romana dar si de Extremul Orient, Pascal Quignard si-a cistigat o notorietate care depaseste lumea literelor o data cu ecranizarea romanului sau Toate diminetile lumii, aparut la Humanitas in colectia Cartea de pe noptiera. In anul 2000 a primit premiul Academiei franceze pentru Terasa la Roma.
Toate diminetile lumii e simpla si deschisa, iti ramane in suflet dupa ce o citesti; eu nu am pus-o inca in raft, e tot pe noptiera.
Monsieur de Sainte Colombe e irezistibil cu toata masca lui colturoasa, in spatele careia simti ca exista o uriasa bogatie sufleteasca. E fascinant un barbat care inca isi doreste fizic femeia femeia lui, nu alta- desi au trecut ani de la moartea ei Si nu numai atat, mai e si muzica. El traieste in muzica lui ca intr-un univers personalizat, la care ceilalti nu au cu adevarat acces desi le acorda privilegiul de a-l asculta cantand.
Nu pot sa nu redau un mic pasaj, e poezie pura:
- E greu, Domnule. Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvantul nu poate vorbi. In acest sens, ea nu e intru totul umana. Ati aflat asadar ca nu e pentru rege?
- Am descoperit ca e pentru Dumnezeu.
- Si v-ati inselat, caci Dumnezeu vorbeste.
- E pentru ureche ?
- Un lucru despre care nu pot vorbi nu e pentru ureche, domnule.
- Pentru aur ?
- Nu, aurul nu e ceva de auzit.
- Pentru glorie ?
- Nu. Ce inseamna gloria ? Doar niste nume repetate iar si iar.
- Pentru tacere ?
- Tacerea nu e decat contrariul limbajului.
- Pentru muzicienii rivali ?
- Nu !
- Pentru iubire ?
- Nu.
- Pentru regretul iubirii ?
- Nu.
- Pentru iubirile abandonate ?
- Nici vorba.
- Pentru o prajitura oferita nevazutului ?
- Nici. Ce e o prajitura ? O vezi. Are gust. O mananci. E nimic.
- Nu mai stiu, domnule. Cred ca ar trebui sa lasam un pahar pentru morti
- Caldut, te apropii.
- Un mic izvor pentru cei ramasi fara grai. Pentru umbra copiilor. Pentru loviturile de ciocan ale cizmarilor. Pentru aceea ce eram inainte de a fi copii. Pe cand eram fara suflare. Pe cand eram fara lumina.
Pe chipul batran si rigid al muzicianului aparu, dupa cateva clipe, un suras »
Humanitas, 2006
Frumoasa ca o dimineata de mai, carticica asta.
Am citit-o in paralel cu « Sexul si spaima » de acelasi autor, dar asupra acesteia din urma as vrea sa nu insist Poate altadata.
Autorul :
Pascal Quignard s-a nascut in 1948 la Verneuil-sur-Avre, intr-o familie de profesori de limbi clasice. Traieste o copilarie dificila, marcata de autism si anorexie. Adolescent, devine pasionat de studiul limbilor clasice, iar fervoarea cu care citeste literatura antica, greaca si latina, aproape ii sperie pe parinti. A studiat filozofia si a predat la Universitatea din Vincennes si la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Este fondator al festivalului de opera si teatru baroc de la Versailles. A facut parte din comitetul de lectura al Editurii Gallimard, iar din 1994 s-a consacrat in exclusivitate scrisului. Personalitate complexa si nonconformista, indragostit de muzica, de antichitatea greco-romana dar si de Extremul Orient, Pascal Quignard si-a cistigat o notorietate care depaseste lumea literelor o data cu ecranizarea romanului sau Toate diminetile lumii, aparut la Humanitas in colectia Cartea de pe noptiera. In anul 2000 a primit premiul Academiei franceze pentru Terasa la Roma.
Toate diminetile lumii e simpla si deschisa, iti ramane in suflet dupa ce o citesti; eu nu am pus-o inca in raft, e tot pe noptiera.
Monsieur de Sainte Colombe e irezistibil cu toata masca lui colturoasa, in spatele careia simti ca exista o uriasa bogatie sufleteasca. E fascinant un barbat care inca isi doreste fizic femeia femeia lui, nu alta- desi au trecut ani de la moartea ei Si nu numai atat, mai e si muzica. El traieste in muzica lui ca intr-un univers personalizat, la care ceilalti nu au cu adevarat acces desi le acorda privilegiul de a-l asculta cantand.
Nu pot sa nu redau un mic pasaj, e poezie pura:
- E greu, Domnule. Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvantul nu poate vorbi. In acest sens, ea nu e intru totul umana. Ati aflat asadar ca nu e pentru rege?
- Am descoperit ca e pentru Dumnezeu.
- Si v-ati inselat, caci Dumnezeu vorbeste.
- E pentru ureche ?
- Un lucru despre care nu pot vorbi nu e pentru ureche, domnule.
- Pentru aur ?
- Nu, aurul nu e ceva de auzit.
- Pentru glorie ?
- Nu. Ce inseamna gloria ? Doar niste nume repetate iar si iar.
- Pentru tacere ?
- Tacerea nu e decat contrariul limbajului.
- Pentru muzicienii rivali ?
- Nu !
- Pentru iubire ?
- Nu.
- Pentru regretul iubirii ?
- Nu.
- Pentru iubirile abandonate ?
- Nici vorba.
- Pentru o prajitura oferita nevazutului ?
- Nici. Ce e o prajitura ? O vezi. Are gust. O mananci. E nimic.
- Nu mai stiu, domnule. Cred ca ar trebui sa lasam un pahar pentru morti
- Caldut, te apropii.
- Un mic izvor pentru cei ramasi fara grai. Pentru umbra copiilor. Pentru loviturile de ciocan ale cizmarilor. Pentru aceea ce eram inainte de a fi copii. Pe cand eram fara suflare. Pe cand eram fara lumina.
Pe chipul batran si rigid al muzicianului aparu, dupa cateva clipe, un suras »
Frumoasele adormite, Yasunari Kawabata, Humanitas 2006
"Sa nu incercati sa treziti fata, pentru ca orice ati face, ea nu se va trezi. Doarme adanc si nu stie nimic din ce se petrece", ii spune femeia de la pensiune batranului Eguchi. Dar casa cu greu poate fi numita pensiune. Nu are nici macar firma afara, poate din cauza secretului pe care il ascunde. Sunt cinci nopti in care batranul intra aici si doarme alaturi de o fecioara goala, cu neputinta de trezit. Si poate ca somnul lui e o ispasire urnita de sub povara si tristetea vietii.
Intre multele romanele erotice scrise vreodata, acesta e, poate, cel mai straniu si mai frumos.
Densa si grea ca un parfum care staruie indelung in amintire, este cuprinsa in jocul subtil dintre patru cuvinte: viata, vis, moarte, somn.
Despre autor: Yasunari Kawabata
Am citit ceva articole despre cartea aceasta (Dora Pavel a scris unul destul de dur), aud ca s-a dezbatut si la emisiunea lui Ioan T. Morar, pacat ca n-am vazut.
Cartea de capatai a hedonistilor, am mai auzit pe cineva.
Marquez a ales fraza de inceput ca motto pentru Povestea tarfelor mele triste si a descris o experienta asemanatoare pe care a trait-o foarte intens intr-o calatorie cu avionul, langa o femeie frumoasa care dormea profund.
Povestea, pe scurt, este despre o casa de oaspeti din indepartata Japonie (nu chiar lupanar .) in care batranii cu dare de mana pot sa isi petreaca noptile admirand fete tinere care dorm un somn ca de moarte, goale pusca, iar acest spectacol vizual le reinvie amintiri dragi despre barbatia lor pierduta si le alunga teama de apropiatul moment al trecerii in lumea de dincolo. Eroul nu face parte dintre clientii obisnuiti ai casei, are 67 de ani si mai are pana sa fie atins de decrepitudine, ar putea incalca regulile casei, este tentat sa o faca dar rezista pentru ca treptat, de-a lungul celor cinci nopti petrecute in acel loc in compania tineretii devine mai interesat de retrospectiva propriei vieti, in timp ce sentimentul desertaciunii il acapareaza.
Sunt cateva insertii cu valoare de simbol care dau culoare si atmosfera: fluturii albi, bambusii argintii, copacul cu camelii care merita un drum lung doar pentru a fi contemplat, vuietul muntelui, zgomotul valurilor care rupe linistea acestui loc suspendat intre pamant si cer, rosul intens al draperiilor grele reflectandu-se pe albul pielii fetelor adormite, si as putea continua. Desi e destul de descriptiva (vizual, olfactiv, tactil restul il face imaginatia) nu mi s-a parut nimic sordid si nici nu mi-a provocat senzatii dezagreabile de rau la stomac.
Pot spune insa ca am avut sentimentul neplacut inca de la inceput ca ceva rau se va intampla, inevitabil, si toata povestea e gradata minutios chiar in acest scop.
E scrisa frumos, am inchis-o fara sa regret timpul pe care i l-am acordat.
"Sa nu incercati sa treziti fata, pentru ca orice ati face, ea nu se va trezi. Doarme adanc si nu stie nimic din ce se petrece", ii spune femeia de la pensiune batranului Eguchi. Dar casa cu greu poate fi numita pensiune. Nu are nici macar firma afara, poate din cauza secretului pe care il ascunde. Sunt cinci nopti in care batranul intra aici si doarme alaturi de o fecioara goala, cu neputinta de trezit. Si poate ca somnul lui e o ispasire urnita de sub povara si tristetea vietii.
Intre multele romanele erotice scrise vreodata, acesta e, poate, cel mai straniu si mai frumos.
Densa si grea ca un parfum care staruie indelung in amintire, este cuprinsa in jocul subtil dintre patru cuvinte: viata, vis, moarte, somn.
Despre autor: Yasunari Kawabata
Am citit ceva articole despre cartea aceasta (Dora Pavel a scris unul destul de dur), aud ca s-a dezbatut si la emisiunea lui Ioan T. Morar, pacat ca n-am vazut.
Cartea de capatai a hedonistilor, am mai auzit pe cineva.
Marquez a ales fraza de inceput ca motto pentru Povestea tarfelor mele triste si a descris o experienta asemanatoare pe care a trait-o foarte intens intr-o calatorie cu avionul, langa o femeie frumoasa care dormea profund.
Povestea, pe scurt, este despre o casa de oaspeti din indepartata Japonie (nu chiar lupanar .) in care batranii cu dare de mana pot sa isi petreaca noptile admirand fete tinere care dorm un somn ca de moarte, goale pusca, iar acest spectacol vizual le reinvie amintiri dragi despre barbatia lor pierduta si le alunga teama de apropiatul moment al trecerii in lumea de dincolo. Eroul nu face parte dintre clientii obisnuiti ai casei, are 67 de ani si mai are pana sa fie atins de decrepitudine, ar putea incalca regulile casei, este tentat sa o faca dar rezista pentru ca treptat, de-a lungul celor cinci nopti petrecute in acel loc in compania tineretii devine mai interesat de retrospectiva propriei vieti, in timp ce sentimentul desertaciunii il acapareaza.
Sunt cateva insertii cu valoare de simbol care dau culoare si atmosfera: fluturii albi, bambusii argintii, copacul cu camelii care merita un drum lung doar pentru a fi contemplat, vuietul muntelui, zgomotul valurilor care rupe linistea acestui loc suspendat intre pamant si cer, rosul intens al draperiilor grele reflectandu-se pe albul pielii fetelor adormite, si as putea continua. Desi e destul de descriptiva (vizual, olfactiv, tactil restul il face imaginatia) nu mi s-a parut nimic sordid si nici nu mi-a provocat senzatii dezagreabile de rau la stomac.
Pot spune insa ca am avut sentimentul neplacut inca de la inceput ca ceva rau se va intampla, inevitabil, si toata povestea e gradata minutios chiar in acest scop.
E scrisa frumos, am inchis-o fara sa regret timpul pe care i l-am acordat.
Ana Maria Sandu, Fata din casa vagon
Ed. Polirom, 2006
Ar fi trebuit sa caut intai Din amintirile unui Chelbasan, volumul de poezie al Anei Maria Sandu publicat in 2003, asa ar fi fost ordinea buna, dar n-am avut rabdare. De obicei nu am rabdare.
L-am lasat pe Teodosie cel Mic sa mai astepte putin, oricum ma bucur de pe acum si de el asa cum m-am bucurat si de Fata din casa vagon.
Da, fac un tur de proza romaneasca noua, nu neaparat ca m-as fi alaturat curentului oarecum hei-rupist initiat de Polirom si Cartea Romaneasca, ci pentru ca fragmentele pe care le-am citit m-au atins in cel mai adanc coltisor al sufletului, cathartic as zice chiar, daca nu e prea pompos cuvantul.
Poem in proza, da, dar mai mult decat atat, Fata din casa vagon e un puzzle de imagini desprins dintr-un film de arta. Realul este doar un punct de pornire pe care se tes nenumarate povesti de o forta incredibila; le banuiesti filonul autobiografic dar mai mult nu se poate spune cu certitudine.
E o lume stranie, intunecata si obsedanta, eminamente feminina si poate tocmai de aceea atat de profunda.
Biografie minimalista, poem in proza, mostra remarcabila a Noului Roman, toate astea si inca mai ce?
Mi s-a parut interesanta legatura pe care Ana Maria Popescu o face intr-o cronica a acestei carti, intre picturile lui Marc Chagall si scrisul Anei Maria Sandu.
Materializarea imaginii in cuvint naste imagini suprarealiste. Genul acesta de iruptie lirica, la limita suprarealismului, imi aminteste de pictura lui Marc Chagall. in opera lui pluteste acest tip de abisalitate si tristete coplesitoare, tipic ruseasca. Un ilogism al imaginilor onirice si miraculosul din spatele lucrurilor reale. Poate parea pura speculatie o paralela intre romanul Anei Sandu si tablourile lui Chagall, insa nicaieri nu am intilnit atit de vizibil definit raportul magic intre obiectele reale si cele imaginare legate intre ele prin urzeala amintirilor din copilarie.
Arta imi pare a fi o stare sufleteasca, spunea insusi Chagall. Artistul care a simtit cel mai mult nevoia poeziei in pictura si care s-a aruncat in cele mai primejdioase aventuri ale imaginarului pentru a da o realitate invizibilului. Totul la el este poezie, iubire, emotie si fantezie. La el realul se desprinde, si oamenii si casele plutesc si se contopesc unele cu altele.
Marc Chagall - I and the Village
Aceasta carte nu se citeste pe nerasuflate. Trebuie sa te opresti mereu, sa inchizi ochii si sa incerci sa vizualizezi; asta duce la o emotie greu de descris. Si care nu se uita usor.
Ed. Polirom, 2006
Ar fi trebuit sa caut intai Din amintirile unui Chelbasan, volumul de poezie al Anei Maria Sandu publicat in 2003, asa ar fi fost ordinea buna, dar n-am avut rabdare. De obicei nu am rabdare.
L-am lasat pe Teodosie cel Mic sa mai astepte putin, oricum ma bucur de pe acum si de el asa cum m-am bucurat si de Fata din casa vagon.
Da, fac un tur de proza romaneasca noua, nu neaparat ca m-as fi alaturat curentului oarecum hei-rupist initiat de Polirom si Cartea Romaneasca, ci pentru ca fragmentele pe care le-am citit m-au atins in cel mai adanc coltisor al sufletului, cathartic as zice chiar, daca nu e prea pompos cuvantul.
Poem in proza, da, dar mai mult decat atat, Fata din casa vagon e un puzzle de imagini desprins dintr-un film de arta. Realul este doar un punct de pornire pe care se tes nenumarate povesti de o forta incredibila; le banuiesti filonul autobiografic dar mai mult nu se poate spune cu certitudine.
E o lume stranie, intunecata si obsedanta, eminamente feminina si poate tocmai de aceea atat de profunda.
Biografie minimalista, poem in proza, mostra remarcabila a Noului Roman, toate astea si inca mai ce?
Mi s-a parut interesanta legatura pe care Ana Maria Popescu o face intr-o cronica a acestei carti, intre picturile lui Marc Chagall si scrisul Anei Maria Sandu.
Materializarea imaginii in cuvint naste imagini suprarealiste. Genul acesta de iruptie lirica, la limita suprarealismului, imi aminteste de pictura lui Marc Chagall. in opera lui pluteste acest tip de abisalitate si tristete coplesitoare, tipic ruseasca. Un ilogism al imaginilor onirice si miraculosul din spatele lucrurilor reale. Poate parea pura speculatie o paralela intre romanul Anei Sandu si tablourile lui Chagall, insa nicaieri nu am intilnit atit de vizibil definit raportul magic intre obiectele reale si cele imaginare legate intre ele prin urzeala amintirilor din copilarie.
Arta imi pare a fi o stare sufleteasca, spunea insusi Chagall. Artistul care a simtit cel mai mult nevoia poeziei in pictura si care s-a aruncat in cele mai primejdioase aventuri ale imaginarului pentru a da o realitate invizibilului. Totul la el este poezie, iubire, emotie si fantezie. La el realul se desprinde, si oamenii si casele plutesc si se contopesc unele cu altele.
Marc Chagall - I and the Village
Aceasta carte nu se citeste pe nerasuflate. Trebuie sa te opresti mereu, sa inchizi ochii si sa incerci sa vizualizezi; asta duce la o emotie greu de descris. Si care nu se uita usor.
Am primit un cadou minunat! Istoria frumusetii, a lui Umberto Eco, dupa care plangeam cateva posturi mai sus, prin iunie anul trecut.
O bijuterie cu adevarat, de degustat fara graba...
Cateva picaturi de frumusete, sa imi coloreze jurnalul de lectura? Doar putin, subiectul e mult prea mare si sunt multe de spus.
Lefebvre, Nymph with morning glory flowers
"Moartea si Frumusetea sunt doua stari profunde facute din mult negru si mult cer, parand surori aprige si fecunde cu o aceeasi taina, cu un acelasi mister." (Victor Hugo)
Mai mult despre frumusete
"Frumosul este intotdeauna bizar. Nu vreau sa spun ca e vorba despre un bizar rece si cautat, pentru ca ar insemna atunci ca nu ar fi altceva decat o dihanie care ar iesi din rosturile vietii.
Spun doar ca el contine intotdeauna o anumita bizarerie, ceea ce il face sa devina acel Frumos deosebit." (Charles Baudelaire)
O bijuterie cu adevarat, de degustat fara graba...
Cateva picaturi de frumusete, sa imi coloreze jurnalul de lectura? Doar putin, subiectul e mult prea mare si sunt multe de spus.
Lefebvre, Nymph with morning glory flowers
"Moartea si Frumusetea sunt doua stari profunde facute din mult negru si mult cer, parand surori aprige si fecunde cu o aceeasi taina, cu un acelasi mister." (Victor Hugo)
Mai mult despre frumusete
"Frumosul este intotdeauna bizar. Nu vreau sa spun ca e vorba despre un bizar rece si cautat, pentru ca ar insemna atunci ca nu ar fi altceva decat o dihanie care ar iesi din rosturile vietii.
Spun doar ca el contine intotdeauna o anumita bizarerie, ceea ce il face sa devina acel Frumos deosebit." (Charles Baudelaire)
Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic
Polirom, Colecția Ego-Proza, 2006
Am tot ezitat să scriu ceva despre cartea asta, de ce, nu știu.
Ma gândeam ca s-a scris deja mult despre ea, și, așa cum se intâmplă cu câte o piesă care iți place, se găsește un post de radio care s-o erodeze difuzând-o pâna la exasperare...
Dar aici nu e cazul, pentru că...
Intâi pentru că m-a surprins in toate felurile posibile, și asta mi-a plăcut la nebunie !
M-a surprins să mă trezesc dintr-odata intr-o poveste postmodernista, pe un tărâm ireal, total invălmășit din punct de vedere geografic (păi, există trei orașe : București, Petrila și Filiași, este și un zid care seamănă leit cu Marele Zid chinezesc, este un Lac Rece populat cu pești vorbitori…) mai sunt și : un minotaur care are o ciupercărie și o casă în formă de labirint (cum altfel ?), o fantomă prietenoasă, o bufniță care cultivă căpșuni, un somn tiran, un copilaș in pijama care participă ca in vis la toate intâmplările și care va moșteni această împărăție minunată cand va fi mare, un pisicâine…
Ei, Pisicâinele e preferatul meu, și chiar m-a obsedat ceva vreme cuvantul asta- "pisicâine" !- el e tutorele lui Teodosie, e integru, curajos, inteligent, e prea perfect pentru a fi lăsat in viață pâna la sfârșitul poveștii.
Ador sa fiu cucerită de un lucru bine făcut, ăsta e adevărul.
Pe măsură ce am avansat cu lectura, farmecul poveștii s-a lăsat descoperit încetul cu încetul, întârindu-mi convingerea că am in mână un roman fantastic scris de un om despre care nu s-ar spune ca e un spirit ludic, ci mai degrabă unul inițiatic, care mizează pe tine, cel care il citești, să-i apreciezi intertextualitatea .
Sunt multe trimiteri subtile către opere clasice (Stendhal, Ende, Lewis Carroll la un loc dar fără să se calce pe bătături, ci doar ca sugestii), și prin asta cartea se adresează mai multor categorii de cititori, ceea ce iarăși surprinde și captivează.
Răzvan Rădulescu a declarat că scrie despre lucrurile care il sâcâie, pentru că scrisul e cea mai buna formă de exorcizare ( perfect adevărat!…).
E lăudabil faptul că spune atât de deschis că a dorit sa scrie o carte pentru copii, dar nu i-a ieșit din simplul motiv că nu a mai putut accede pe deplin la acea dulce inocență a copilăriei și, din această neputință, a transformat-o intr-o carte pentru adulți, și nu una oarecare, ci chiar o super-carte. Fair enough…
Da, seamănă un pic cu Alice in Țara Minunilor, așa cum se spune cel mai adesea, cu diferența că nu o parcurgi cu mirare amestecată cu bucurie, ci mai mult cu o nedefinită nostalgie pentru imaginare strawberry fields de care te-ai îndepărtat fără să le fi cunoscut destul.
Polirom, Colecția Ego-Proza, 2006
Am tot ezitat să scriu ceva despre cartea asta, de ce, nu știu.
Ma gândeam ca s-a scris deja mult despre ea, și, așa cum se intâmplă cu câte o piesă care iți place, se găsește un post de radio care s-o erodeze difuzând-o pâna la exasperare...
Dar aici nu e cazul, pentru că...
Intâi pentru că m-a surprins in toate felurile posibile, și asta mi-a plăcut la nebunie !
M-a surprins să mă trezesc dintr-odata intr-o poveste postmodernista, pe un tărâm ireal, total invălmășit din punct de vedere geografic (păi, există trei orașe : București, Petrila și Filiași, este și un zid care seamănă leit cu Marele Zid chinezesc, este un Lac Rece populat cu pești vorbitori…) mai sunt și : un minotaur care are o ciupercărie și o casă în formă de labirint (cum altfel ?), o fantomă prietenoasă, o bufniță care cultivă căpșuni, un somn tiran, un copilaș in pijama care participă ca in vis la toate intâmplările și care va moșteni această împărăție minunată cand va fi mare, un pisicâine…
Ei, Pisicâinele e preferatul meu, și chiar m-a obsedat ceva vreme cuvantul asta- "pisicâine" !- el e tutorele lui Teodosie, e integru, curajos, inteligent, e prea perfect pentru a fi lăsat in viață pâna la sfârșitul poveștii.
Ador sa fiu cucerită de un lucru bine făcut, ăsta e adevărul.
Pe măsură ce am avansat cu lectura, farmecul poveștii s-a lăsat descoperit încetul cu încetul, întârindu-mi convingerea că am in mână un roman fantastic scris de un om despre care nu s-ar spune ca e un spirit ludic, ci mai degrabă unul inițiatic, care mizează pe tine, cel care il citești, să-i apreciezi intertextualitatea .
Sunt multe trimiteri subtile către opere clasice (Stendhal, Ende, Lewis Carroll la un loc dar fără să se calce pe bătături, ci doar ca sugestii), și prin asta cartea se adresează mai multor categorii de cititori, ceea ce iarăși surprinde și captivează.
Răzvan Rădulescu a declarat că scrie despre lucrurile care il sâcâie, pentru că scrisul e cea mai buna formă de exorcizare ( perfect adevărat!…).
E lăudabil faptul că spune atât de deschis că a dorit sa scrie o carte pentru copii, dar nu i-a ieșit din simplul motiv că nu a mai putut accede pe deplin la acea dulce inocență a copilăriei și, din această neputință, a transformat-o intr-o carte pentru adulți, și nu una oarecare, ci chiar o super-carte. Fair enough…
Da, seamănă un pic cu Alice in Țara Minunilor, așa cum se spune cel mai adesea, cu diferența că nu o parcurgi cu mirare amestecată cu bucurie, ci mai mult cu o nedefinită nostalgie pentru imaginare strawberry fields de care te-ai îndepărtat fără să le fi cunoscut destul.
Mi-am gasit cadoul de ziua mea, de la anul. 
Acesta este:
Prezentarea editurii RAO:
"Facand pandant cu Istoria Frumusetii, acest volum fastuos ilustrat, aparut sub atenta coordonare editoriala a scriitorului si semioticianului Umberto Eco, este o adevarata delectare intelectuala, oferind cititorului o analiza diacronica a conceptului estetic de Urat si a variilor sale materializari in artele plastice (pictura, in primul rand), in gandirea filozofica si in texte beletristice. Conceputa ca un elogiu al urateniei, definita prin opozitie cu frumusetea, cartea este un repertoriu al metamorfozelor uratului care, paradoxal, poate atinge sublimul.
Un volum de referinta pentru biblioteca oricarui iubitor al frumusetii Diavolului."
P.S. Mi se facuse dor de coltisorul asta....
Acesta este:
Prezentarea editurii RAO:
"Facand pandant cu Istoria Frumusetii, acest volum fastuos ilustrat, aparut sub atenta coordonare editoriala a scriitorului si semioticianului Umberto Eco, este o adevarata delectare intelectuala, oferind cititorului o analiza diacronica a conceptului estetic de Urat si a variilor sale materializari in artele plastice (pictura, in primul rand), in gandirea filozofica si in texte beletristice. Conceputa ca un elogiu al urateniei, definita prin opozitie cu frumusetea, cartea este un repertoriu al metamorfozelor uratului care, paradoxal, poate atinge sublimul.
Un volum de referinta pentru biblioteca oricarui iubitor al frumusetii Diavolului."
P.S. Mi se facuse dor de coltisorul asta....
Filip Florian Zilele regelui
Polirom, 2008
Nota editurii Polirom :
"Dupa succesul pe care l-au avut romanele Degete mici si Baiuteii, Filip Florian revine cu o carte deja asteptata de critica literara si de public, un roman surprinzator, in care iubirea si prietenia, cu nenumaratele lor chipuri, strabat ultima jumatate a secolului XIX romanesc.
Filip Florian este probabil cel mai reusit dozaj de imaginatie fictionala si densitate culturala din cite au razbit la debut dupa 89. (Tania Radu)
Filip Florian inscrie literatura pe o noua orbita: una a scriiturii artiste, departe de fumurile autofictionale, o scriitura lucrata cu mize mult mai solide decit autenticitatea si expresivitatea nascute din explorarea unor teritorii ramase in umbra din ratiuni istorice. (Florina Pirjol)
Inteligenta narativa, stilul artist, indelung slefuit, problematica foarte complexa abordata si, dincolo de toate, siguranta asezata a scriiturii fac din Filip Florian un autor care devine o certitudine in literatura romana a momentului. (Tudorel Urian)"
Cartea asta mi-e draga intr-un fel anume, cam ca atunci cind te trezesti dintr-un vis frumos si nu vrei sa deschizi inca ochii, ca sa « tina mai mult » bucuria.
Am citit multe cronici pe marginea ei, pina la urma m-am asezat binisor si stabil pe propriile-mi impresii si daca or fi fiind gresite, sint ale mele, nu ale altora.
Rar mi se intimpla sa ma entuziasmez asa, dar cind mi se intimpla, ador momentul!
Unul dintre motive ar fi ca iubesc limba romana, mi se pare bogata, frumoasa, expresiva, si daca gasesc un scriitor din sirul celor cu har in folosirea limbii romane, imi traiesc intens clipa de fericire, ca pe o victorie personala.
Filip Florian e un artist, scrie cu bucurie si emotie si isi doreste sa fie citit tot asa. Cel putin eu asa l-am perceput.
Povestea e asa : pe la jumatatea secolului 19, un dentist neamt (un om obisnuit cu un nume obisnuit, Joseph Strauss) si un motan pe nume Siegfrid (cu o ureche alba si una neagra, care scrie efervescente epistole in grai pisicesc pe plusul scaunelor din locuinta stapinului) ajung printr-un concurs de imprejurari sa il urmeze pe principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, din familia Hohenzollern-Sigmaringen, fost capitan de dragoni si viitor rege Carol I, intr-un colt de lume despre care nu stiu absolut nimic, Principatele Unite Romane.
Locul e prafos si salbatic, oamenii ciudati si cam neprietenosi, banii putini si obiceiurile locului de neinteles, dar acolo le e dat sa traiasca cine stie cit de acum inainte, asa ca fac tot ce pot sa se adapteze. Si nu numai atit, incep sa se simta parte din locul acela si sa il iubeasca atit, incit nu se mai vad traind niciunde in alta parte; cunosc marea dragoste, si stapinul si motanul, si fara sa se faca simtiti, vegheaza si asupra destinului viitorului rege, cu discretie si loialitate.
Sint multe de spus, dar nu vreau sa stric placerea celor care vor sa citeasca aceasta carte.
Poate sa mai spun doar ca e o lume care se construieste din detalii fine, atmosfera de epoca e cuceritoare iar scenele de dragoste ametitoare, doamnelor si domnisoarelor (si domnilor!).
Intreg romanul e o delicatesa, in adevaratul sens al cuvintului.
Polirom, 2008
Nota editurii Polirom :
"Dupa succesul pe care l-au avut romanele Degete mici si Baiuteii, Filip Florian revine cu o carte deja asteptata de critica literara si de public, un roman surprinzator, in care iubirea si prietenia, cu nenumaratele lor chipuri, strabat ultima jumatate a secolului XIX romanesc.
Filip Florian este probabil cel mai reusit dozaj de imaginatie fictionala si densitate culturala din cite au razbit la debut dupa 89. (Tania Radu)
Filip Florian inscrie literatura pe o noua orbita: una a scriiturii artiste, departe de fumurile autofictionale, o scriitura lucrata cu mize mult mai solide decit autenticitatea si expresivitatea nascute din explorarea unor teritorii ramase in umbra din ratiuni istorice. (Florina Pirjol)
Inteligenta narativa, stilul artist, indelung slefuit, problematica foarte complexa abordata si, dincolo de toate, siguranta asezata a scriiturii fac din Filip Florian un autor care devine o certitudine in literatura romana a momentului. (Tudorel Urian)"
Cartea asta mi-e draga intr-un fel anume, cam ca atunci cind te trezesti dintr-un vis frumos si nu vrei sa deschizi inca ochii, ca sa « tina mai mult » bucuria.
Am citit multe cronici pe marginea ei, pina la urma m-am asezat binisor si stabil pe propriile-mi impresii si daca or fi fiind gresite, sint ale mele, nu ale altora.
Rar mi se intimpla sa ma entuziasmez asa, dar cind mi se intimpla, ador momentul!
Unul dintre motive ar fi ca iubesc limba romana, mi se pare bogata, frumoasa, expresiva, si daca gasesc un scriitor din sirul celor cu har in folosirea limbii romane, imi traiesc intens clipa de fericire, ca pe o victorie personala.
Filip Florian e un artist, scrie cu bucurie si emotie si isi doreste sa fie citit tot asa. Cel putin eu asa l-am perceput.
Povestea e asa : pe la jumatatea secolului 19, un dentist neamt (un om obisnuit cu un nume obisnuit, Joseph Strauss) si un motan pe nume Siegfrid (cu o ureche alba si una neagra, care scrie efervescente epistole in grai pisicesc pe plusul scaunelor din locuinta stapinului) ajung printr-un concurs de imprejurari sa il urmeze pe principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, din familia Hohenzollern-Sigmaringen, fost capitan de dragoni si viitor rege Carol I, intr-un colt de lume despre care nu stiu absolut nimic, Principatele Unite Romane.
Locul e prafos si salbatic, oamenii ciudati si cam neprietenosi, banii putini si obiceiurile locului de neinteles, dar acolo le e dat sa traiasca cine stie cit de acum inainte, asa ca fac tot ce pot sa se adapteze. Si nu numai atit, incep sa se simta parte din locul acela si sa il iubeasca atit, incit nu se mai vad traind niciunde in alta parte; cunosc marea dragoste, si stapinul si motanul, si fara sa se faca simtiti, vegheaza si asupra destinului viitorului rege, cu discretie si loialitate.
Sint multe de spus, dar nu vreau sa stric placerea celor care vor sa citeasca aceasta carte.
Poate sa mai spun doar ca e o lume care se construieste din detalii fine, atmosfera de epoca e cuceritoare iar scenele de dragoste ametitoare, doamnelor si domnisoarelor (si domnilor!).
Intreg romanul e o delicatesa, in adevaratul sens al cuvintului.
O bijuterie:
Andres Barba- Sora Katiei
Editura Vellant, 2009
traducere de Luminita Voina Raut
“I say no man has ever yet been half devout enough
None has ever yet adore or worship’d half enough
None has begun to think how divine he himself is,
And how certain
The future is.”
Walt Whitman
Prezentarea editurii Vellant: http://vellant.ro/-c-p35.htm#details
Una dintre cele mai impresionante carti pe care le-am citit vreodata, “Sora Katiei” m-a facut sa vreau sa o scot din geanta si s-o citesc pe strada, mergind...stiu ca am mai spus asta, dar chiar asa tare m-a prins.
Cumva m-a dus cu gindul la “De ce fierbe copilul in mamaliga” a Aglajei Veteranyi (poate ca intensitate? n-as sti sa explic de ce am facut asocierea asta), povestea ne spune cum ca altruismul mai exista inca, rezista in ciuda loviturilor asidue si permanente pe care mizeria din lume le da cu generozitate oricarei insulite de candoare, ramase cine stie cum, inca neinvinsa pe undeva, printr-un suflet de copil …
Autorul, acum profesor la Universitatea Complutense din Madrid, a publicat aceasta carte cind avea 26 de ani, surprinzator de fin cunoscator al psihologiei feminine pentru cineva atit de tinar (hmmm...)
Copila prin ai carei ochi vedem toata povestea ramine anonima pina la sfirsit - undeva mama spune ca i-a pus numele dupa o reclama la haine de dama pe care a vazut-o in ziar chiar in ziua in care i-a dat nastere- are 14 ani si toti din jur o cred un pic retardata, se confunda cu peisajul, nu conteaza, ea e acolo pentru ca asa trebuie sa fie si nu sesizeaza nimeni ca are disperata nevoie de un dram de afectiune, doar un pic, si ar fi cea mai fericita fiinta din lume.
Isi adora sora mai mare, o stripteuza care ajunge drogata dintr-o deceptie sentimentala, isi respecta mama, o prostituata, o ingrijeste pe bunica, bolnava de Alzheimer, sufera la fiecare neimplinire a lor si face tot ce ii sta in puterile ei de copil ca sa le fie bine.
Atita puritate nu se gaseste in natura, decit la copii si la nebuni, poate, restul cazurilor de genul asta se numesc ingeri sau sfinti, si am dubii ca…dar asta e o alta discutie.
As mai putea povesti cum o vad eu pe sora Katiei pina miine, dar mai bine nu.... mai bine inchei asa: povestea e scrisa de Andres Barba, a aparut la Editura Vellant, "Sora Katiei" se numeste cartea, una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit pina acum.
Andres Barba- Sora Katiei
Editura Vellant, 2009
traducere de Luminita Voina Raut
“I say no man has ever yet been half devout enough
None has ever yet adore or worship’d half enough
None has begun to think how divine he himself is,
And how certain
The future is.”
Walt Whitman
Prezentarea editurii Vellant: http://vellant.ro/-c-p35.htm#details
Una dintre cele mai impresionante carti pe care le-am citit vreodata, “Sora Katiei” m-a facut sa vreau sa o scot din geanta si s-o citesc pe strada, mergind...stiu ca am mai spus asta, dar chiar asa tare m-a prins.
Cumva m-a dus cu gindul la “De ce fierbe copilul in mamaliga” a Aglajei Veteranyi (poate ca intensitate? n-as sti sa explic de ce am facut asocierea asta), povestea ne spune cum ca altruismul mai exista inca, rezista in ciuda loviturilor asidue si permanente pe care mizeria din lume le da cu generozitate oricarei insulite de candoare, ramase cine stie cum, inca neinvinsa pe undeva, printr-un suflet de copil …
Autorul, acum profesor la Universitatea Complutense din Madrid, a publicat aceasta carte cind avea 26 de ani, surprinzator de fin cunoscator al psihologiei feminine pentru cineva atit de tinar (hmmm...)
Copila prin ai carei ochi vedem toata povestea ramine anonima pina la sfirsit - undeva mama spune ca i-a pus numele dupa o reclama la haine de dama pe care a vazut-o in ziar chiar in ziua in care i-a dat nastere- are 14 ani si toti din jur o cred un pic retardata, se confunda cu peisajul, nu conteaza, ea e acolo pentru ca asa trebuie sa fie si nu sesizeaza nimeni ca are disperata nevoie de un dram de afectiune, doar un pic, si ar fi cea mai fericita fiinta din lume.
Isi adora sora mai mare, o stripteuza care ajunge drogata dintr-o deceptie sentimentala, isi respecta mama, o prostituata, o ingrijeste pe bunica, bolnava de Alzheimer, sufera la fiecare neimplinire a lor si face tot ce ii sta in puterile ei de copil ca sa le fie bine.
Atita puritate nu se gaseste in natura, decit la copii si la nebuni, poate, restul cazurilor de genul asta se numesc ingeri sau sfinti, si am dubii ca…dar asta e o alta discutie.
As mai putea povesti cum o vad eu pe sora Katiei pina miine, dar mai bine nu.... mai bine inchei asa: povestea e scrisa de Andres Barba, a aparut la Editura Vellant, "Sora Katiei" se numeste cartea, una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit pina acum.
Antonio Lobo Antunes - Ordinea naturala a lucrurilor
Humanitas, 2009
trad. Micaela Ghitescu
Mda, cam mare poza, asta mi-a venit la indemina, pe asta o pun, oricum prezentarea facuta pe site la Humanitas acestei carti mi se pare atit de insailata incit am decis s-o trec sub tacere (desi iata ca o intepatura tot le dau...)
Eh, ce sa zic...Antunes, adica poezie in proza, adica ceva la care nu rezist -aici parca mai profunda si mai mestesugita decit in "Manualul Inchizitorilor", prima carte a lui Antunes pe care am pus mina, acum vreo trei ani.
Un interviu cu autorul, aici.
Cartea e un puzzle ingenios de frinturi de viata, o simfonie de flash-uri de memorie de o forta incredibila, toate relatate la persoana intii de catre toate personajele, care intra pe rind in conul de lumina al reflectorului si-si spun la microfon povestea in stilul caracteristic lui Antunes, plin de poezie, majoritatea refugiindu-se intr-o realitate paralela, departe de traumele vietii reale din Portugalia regimului tiranic al lui Salazar, toate zugravindu-si propria drama in imagini de o frumusete intunecata, dureroasa, abia suportabila.
Exista chiar un pasaj minunat (pur si simplu trebuie sa spun asta, pentru ca am fost incintata de efectul obtinut in context) in care intr-o singura fraza, patru personaje isi intercaleaza ideile -fara semne de punctuatie- intr-un delicios melanj de emotii disparate in timp (sint urmarite in principal doua familii din Lisabona, pe durata a trei generatii), dar cumva legate prin detalii abia sesizabile care le justifica alaturarea. Da, am auzit diverse pareri despre similitudini cu Faulkner in Zgomotul si Furia, Llosa in Conversatie la catedrala, am vazut intr-o cronica semnata Cezar Gheorghe ceva despre un roman numit Castelul, al lui Reinaldo Arenas, roman pe care il voi cauta (multumesc lui Cezar Gheorghe), dar nici nu e asa important sa gasim cine pe cine a influentat, pina la urma.
Topica lui Antunes, ca de obicei: libera, pe alocuri cu paginare gen caligramele lui Apollinaire, repetitii (multe!) si fara oprelisti de punctuatie (te intrebi: oare la ce am mai invatat-o in scoala, cind pasaje intregi fara pic de semn de punctuatie pot fi atit de expresive, atit de minunat de emotionante?)
Cum nu-mi place sa folosesc una-doua cuvintul “genial”, m-am gindit bine si am ajuns la concluzia ca totusi, in acest caz, cam asta ar fi explicatia, e genial scriitorul, si pace buna.
(Iar m-am infierbintat vorbind, dar n-am ce face...
)
Alta carte frumoasa.
Nu se citeste chiar usor, dar primesti recompense la fiecare pagina, si abia in final iti lamuresti pe deplin toate necunoscutele.
Si culmea e ca impulsul de nestapinit e de a lua-o de la inceput imediat ce ai terminat-o. Cam la fel ca sexul, cum spunea un domn intr-o discutie pe marginea acestei carti...
Humanitas, 2009
trad. Micaela Ghitescu
Mda, cam mare poza, asta mi-a venit la indemina, pe asta o pun, oricum prezentarea facuta pe site la Humanitas acestei carti mi se pare atit de insailata incit am decis s-o trec sub tacere (desi iata ca o intepatura tot le dau...)
Eh, ce sa zic...Antunes, adica poezie in proza, adica ceva la care nu rezist -aici parca mai profunda si mai mestesugita decit in "Manualul Inchizitorilor", prima carte a lui Antunes pe care am pus mina, acum vreo trei ani.
Un interviu cu autorul, aici.
Cartea e un puzzle ingenios de frinturi de viata, o simfonie de flash-uri de memorie de o forta incredibila, toate relatate la persoana intii de catre toate personajele, care intra pe rind in conul de lumina al reflectorului si-si spun la microfon povestea in stilul caracteristic lui Antunes, plin de poezie, majoritatea refugiindu-se intr-o realitate paralela, departe de traumele vietii reale din Portugalia regimului tiranic al lui Salazar, toate zugravindu-si propria drama in imagini de o frumusete intunecata, dureroasa, abia suportabila.
Exista chiar un pasaj minunat (pur si simplu trebuie sa spun asta, pentru ca am fost incintata de efectul obtinut in context) in care intr-o singura fraza, patru personaje isi intercaleaza ideile -fara semne de punctuatie- intr-un delicios melanj de emotii disparate in timp (sint urmarite in principal doua familii din Lisabona, pe durata a trei generatii), dar cumva legate prin detalii abia sesizabile care le justifica alaturarea. Da, am auzit diverse pareri despre similitudini cu Faulkner in Zgomotul si Furia, Llosa in Conversatie la catedrala, am vazut intr-o cronica semnata Cezar Gheorghe ceva despre un roman numit Castelul, al lui Reinaldo Arenas, roman pe care il voi cauta (multumesc lui Cezar Gheorghe), dar nici nu e asa important sa gasim cine pe cine a influentat, pina la urma.
Topica lui Antunes, ca de obicei: libera, pe alocuri cu paginare gen caligramele lui Apollinaire, repetitii (multe!) si fara oprelisti de punctuatie (te intrebi: oare la ce am mai invatat-o in scoala, cind pasaje intregi fara pic de semn de punctuatie pot fi atit de expresive, atit de minunat de emotionante?)
Cum nu-mi place sa folosesc una-doua cuvintul “genial”, m-am gindit bine si am ajuns la concluzia ca totusi, in acest caz, cam asta ar fi explicatia, e genial scriitorul, si pace buna.
(Iar m-am infierbintat vorbind, dar n-am ce face...
)Alta carte frumoasa.
Nu se citeste chiar usor, dar primesti recompense la fiecare pagina, si abia in final iti lamuresti pe deplin toate necunoscutele.
Si culmea e ca impulsul de nestapinit e de a lua-o de la inceput imediat ce ai terminat-o. Cam la fel ca sexul, cum spunea un domn intr-o discutie pe marginea acestei carti...
Muriel Barbery Eleganta ariciului
Editura Nemira, colectia Babel, 2009
Trad. Ion Doru Brana
Pesemne am chef de locul asta, dupa ce l-am neglijat multa vreme, altfel nu stiu de ce ma tot intorc aici.
Ia sa vedem ce-i cu carticica asta pe linga ca e foarte premiata in Franta, tradusa in nu stiu cite limbi si vinduta rapid in peste un million de exemplare imediat dupa lansare, are un farmec deosebit si mi-a facut placere sa o citesc.
Autoarea e profesoara de filozofie, s-a nascut in Maroc, a studiat si a predat filozofia in Franta si traieste in prezent in Japonia, tara de a carei cultura straveche se simte in mod hipnotic atrasa.
Cartea e un deliciu, ti-e foarte clar ca e opera cuiva care se misca fara probleme prin filozofie, pictura olandeza din secolul al XVII-lea, muzica clasica, literatura rusa si cinematografia de arta (filmele lui Yasujiro Ozu, in speta) si e scrisa cu mult umor.
In doua vorbe: cartea e o alternanta de insemnari de jurnal, unul al unei portarese de imobil in care locuiesc bogatasi francezi -o femeie de 54 de ani, scunda, urita, dolofana, dar foarte inteligenta si cu mare pasiune (chiar obsesie!) pentru arta, care alege sa duca o existenta stearsa ca sa se poata bucura in liniste de marile creatii artistice ale omenirii - iar celalalt, al unei fetite de 12 ani, supradotata intelectual, care locuieste in acest imobil impreuna cu parintii ei bogati, superficiali si snobi, si care decide sa se sinucida in ziua in care va implini 13 ani.
Un pic cam pretios limbajul, dar, deh, avem de a face cu o doamna educata in respectul fata de canoanele gramaticale ale limbii franceze, si sint perfect de acord ca rigoarea gramaticala are un rol foarte important in constructia unei fraze reusite. Sincer, chiar m-a distrat sa caut ce e aia turpitudine, sau soporific
Revenind la poveste, felul in care aceasta femeie autodidacta -insignifianta in aparenta, dar stralucitoare spiritual- isi traieste cu discretie emotia in fata unei reproduceri dupa o natura moarta de Pieter Claesz, sau in fata imaginii efemere a unei camelii pe un pat de muschi gros, la poalele unui templu japonez dintr-un film de Ozu, e absolut cuceritor. La fel, adorabila pustoaica, cu cugetarile ei adinci despre absurdul si desertaciunea vietii de adult scrise sub forma de tanka si hokku, dezvoltate apoi cu dezinvoltura specifica virstei.
In mod inevitabil aceste doua fiinte super-inteligente se intilnesc, se cunosc si se adora merita vazut cum si in ce fel , de aceea nu insist.
Vorba micutei, convinsa in sfirsit ca ceva tot merita cautat in viata asta:
Pentru prima data in viata mea, am simtit sensul cuvintului niciodata. Ei bine, e infiorator. Pronuntam cuvintul asta de o suta de ori pe zi, dar nu stim ce spunem pina ce nu ne confruntam cu un adevarat niciodata( ) in cele din urma, poate ca asta e viata: multa disperare, dar si citeva momente de frumusete in care timpul nu mai este acelasi. E ca si cum notele muzicale ar face un fel de paranteze in timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un intotdeauna in niciodata.
Da, asta e, un intotdeauna in niciodata . Frumusetea din aceasta lume.
Editura Nemira, colectia Babel, 2009
Trad. Ion Doru Brana
Pesemne am chef de locul asta, dupa ce l-am neglijat multa vreme, altfel nu stiu de ce ma tot intorc aici.
Ia sa vedem ce-i cu carticica asta pe linga ca e foarte premiata in Franta, tradusa in nu stiu cite limbi si vinduta rapid in peste un million de exemplare imediat dupa lansare, are un farmec deosebit si mi-a facut placere sa o citesc.
Autoarea e profesoara de filozofie, s-a nascut in Maroc, a studiat si a predat filozofia in Franta si traieste in prezent in Japonia, tara de a carei cultura straveche se simte in mod hipnotic atrasa.
Cartea e un deliciu, ti-e foarte clar ca e opera cuiva care se misca fara probleme prin filozofie, pictura olandeza din secolul al XVII-lea, muzica clasica, literatura rusa si cinematografia de arta (filmele lui Yasujiro Ozu, in speta) si e scrisa cu mult umor.
In doua vorbe: cartea e o alternanta de insemnari de jurnal, unul al unei portarese de imobil in care locuiesc bogatasi francezi -o femeie de 54 de ani, scunda, urita, dolofana, dar foarte inteligenta si cu mare pasiune (chiar obsesie!) pentru arta, care alege sa duca o existenta stearsa ca sa se poata bucura in liniste de marile creatii artistice ale omenirii - iar celalalt, al unei fetite de 12 ani, supradotata intelectual, care locuieste in acest imobil impreuna cu parintii ei bogati, superficiali si snobi, si care decide sa se sinucida in ziua in care va implini 13 ani.
Un pic cam pretios limbajul, dar, deh, avem de a face cu o doamna educata in respectul fata de canoanele gramaticale ale limbii franceze, si sint perfect de acord ca rigoarea gramaticala are un rol foarte important in constructia unei fraze reusite. Sincer, chiar m-a distrat sa caut ce e aia turpitudine, sau soporific
Revenind la poveste, felul in care aceasta femeie autodidacta -insignifianta in aparenta, dar stralucitoare spiritual- isi traieste cu discretie emotia in fata unei reproduceri dupa o natura moarta de Pieter Claesz, sau in fata imaginii efemere a unei camelii pe un pat de muschi gros, la poalele unui templu japonez dintr-un film de Ozu, e absolut cuceritor. La fel, adorabila pustoaica, cu cugetarile ei adinci despre absurdul si desertaciunea vietii de adult scrise sub forma de tanka si hokku, dezvoltate apoi cu dezinvoltura specifica virstei.
In mod inevitabil aceste doua fiinte super-inteligente se intilnesc, se cunosc si se adora merita vazut cum si in ce fel , de aceea nu insist.
Vorba micutei, convinsa in sfirsit ca ceva tot merita cautat in viata asta:
Pentru prima data in viata mea, am simtit sensul cuvintului niciodata. Ei bine, e infiorator. Pronuntam cuvintul asta de o suta de ori pe zi, dar nu stim ce spunem pina ce nu ne confruntam cu un adevarat niciodata( ) in cele din urma, poate ca asta e viata: multa disperare, dar si citeva momente de frumusete in care timpul nu mai este acelasi. E ca si cum notele muzicale ar face un fel de paranteze in timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un intotdeauna in niciodata.
Da, asta e, un intotdeauna in niciodata . Frumusetea din aceasta lume.
Aceasta este povestea de azi, dulce si fragila ca un fulg de zapada:
Mathias Malzieu-Mecanica inimii
Editura Nemira, 2009, Colectia Babel
Trad. Mihaela Toma Udriste
"Ne iubim ca doua bete de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sarutam, ci provocam «incendii». Cat sunt de inalt, de un metru saizeci si sase si jumatate, corpul mi-e zgaltait de un cutremur de pamant. Inima evadeaza din invelisul-inchisoare, se scurge prin artere, imi ajunge in teasta si se preschimba in creier. Sunt tot o inima, de la fiecare muschi pana in varful degetelor!"
Am avut intentia sa las carticica asta pentru sarbatorile de iarna, ca sa-mi fac un cadou frumos... pentru ca merit, nu-i asa? Am fost mai cuminte decit in visele mele cele mai cuminti, si doamne, ce mare adevar spun acum!... 
Nu stiu cum sa descriu in cuvinte bucuria imensa pe care ti-o aduce povestea aceasta simpla, curata, aproape imponderabila, despre un baiat cu un ceasornic in locul inimii (nascut in cea mai friguroasa zi din lume!) care se indragosteste fara leac de o micuta cintareata andaluza, si care trece prin cele mai cumplite si mai dulci chinuri (la care inimioara lui bolnava, pusa in miscare de un mecanism vechi de ceasornic, nu poate rezista fara urmari ingrozitoare...)
De citit doar de catre copiii mari, care n-au uitat parfumul povestilor...si care au apucat (macar o data) dimineata, cu inima plina de ceva dulce-amar, si greu de definit in cuvinte.
P.S. Am citit undeva ca se va face un film de animatie cu acelasi nume, si ca Luc Besson ar avea ceva de a face cu asta. Dar daca ar fi fost Michel Gondry?
Mathias Malzieu-Mecanica inimii
Editura Nemira, 2009, Colectia Babel
Trad. Mihaela Toma Udriste
"Ne iubim ca doua bete de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sarutam, ci provocam «incendii». Cat sunt de inalt, de un metru saizeci si sase si jumatate, corpul mi-e zgaltait de un cutremur de pamant. Inima evadeaza din invelisul-inchisoare, se scurge prin artere, imi ajunge in teasta si se preschimba in creier. Sunt tot o inima, de la fiecare muschi pana in varful degetelor!"
Am avut intentia sa las carticica asta pentru sarbatorile de iarna, ca sa-mi fac un cadou frumos... pentru ca merit, nu-i asa?
Am fost mai cuminte decit in visele mele cele mai cuminti, si doamne, ce mare adevar spun acum!... Nu stiu cum sa descriu in cuvinte bucuria imensa pe care ti-o aduce povestea aceasta simpla, curata, aproape imponderabila, despre un baiat cu un ceasornic in locul inimii (nascut in cea mai friguroasa zi din lume!) care se indragosteste fara leac de o micuta cintareata andaluza, si care trece prin cele mai cumplite si mai dulci chinuri (la care inimioara lui bolnava, pusa in miscare de un mecanism vechi de ceasornic, nu poate rezista fara urmari ingrozitoare...)
De citit doar de catre copiii mari, care n-au uitat parfumul povestilor...si care au apucat (macar o data) dimineata, cu inima plina de ceva dulce-amar, si greu de definit in cuvinte.
P.S. Am citit undeva ca se va face un film de animatie cu acelasi nume, si ca Luc Besson ar avea ceva de a face cu asta.
Dar daca ar fi fost Michel Gondry?
Le-am citit si eu pe amandoua si mi-au placut mult.
Multumesc pentru vizita, nefertiti. Sper sa se mai bucure si altii de ele, de aceea mai scriu aici cite un rind-doua...
Sper sa se mai bucure si altii de ele, de aceea mai scriu aici cite un rind-doua...
Juan Carlos Onetti - Istoria cavalerului rozei si a fecioarei venite din liliput cu burta la gura
Ed. Nemira, 2008, Colectia Babel
Trad. Ileana Scipione
Habar n-am avut pe ce bijuterie pun mina, cind mi-am cumparat cartea asta de povestiri.
Cine-i omul care scrie? Editura zice aici mai multe despre el, traducatoarea povesteste aici cum e sa traduci un scriitor de talia lui Onetti.
Scriu pentru prima data despre o carte din care n-am parcurs decat una, o singura povestire, si anume cea mai veche dintre toate- scrisa in 1933, celelalte adunate in carte au fost scrise pe parcursul a patruzeci de ani- si asta cred ca spune destul.
Undeva la pagina a treia, doamna aici de fata era deja tabloul viu al incintarii -daca nu chiar al extazului!- pricinuit de intilnirea cu unul dintre cei mai mari maestri ai scrisului pe care am avut norocul sa-i citesc in viata asta.
Revin.
Eu am cumparat-o de la Kilipirim, dar inca nu am citit-o. In schimb, am Viata scurta si mi-a placut. Inca nu am apucat sa scriu despre ea. Cred ca o sa scriu dupa ce le citesc pe toate.
De fapt, de la Kilipirim am luat si celelalte doua carti ale lui traduse la noi.
Inca nu am apucat sa scriu despre ea. Cred ca o sa scriu dupa ce le citesc pe toate. De fapt, de la Kilipirim am luat si celelalte doua carti ale lui traduse la noi.
Mi-a spus o prietena buna ca am devenit foarte "mainstream" in alegerea cartilor. 
So what, if I did? Am in lista inca si carti mari, unice, irepetabile, alea la care te gindesti cu respect, despre care n-ai curaj sa scrii doua rinduri...cum ar fi? cum ar fi...ar fi citeva: mai am inca pe lista Elias Canetti- Orbirea, Somnambulii lui Broch; Omul fara insusiri al lui Musil -il citesc acum, in paralel cu "mainstreamul", my dear friend (pina acum l-am tot aminat, sa ma mai maturizez-cind o fi si aia!)... imi place sa ma extaziez cind citesc o fraza perfecta, chiar daca vine din cele mai neasteptate surse.
Sunt si eu doar un om din multime, n-am nimic care sa ma plaseze altundeva.
@nefertiti: da, am vazut ca sunt patru carti ale lui Onetti, traduse la noi si publicate de Nemira. Ceea ce le voi citi pe toate.
So what, if I did? Am in lista inca si carti mari, unice, irepetabile, alea la care te gindesti cu respect, despre care n-ai curaj sa scrii doua rinduri...cum ar fi? cum ar fi...ar fi citeva: mai am inca pe lista Elias Canetti- Orbirea, Somnambulii lui Broch; Omul fara insusiri al lui Musil -il citesc acum, in paralel cu "mainstreamul", my dear friend (pina acum l-am tot aminat, sa ma mai maturizez-cind o fi si aia!)... imi place sa ma extaziez cind citesc o fraza perfecta, chiar daca vine din cele mai neasteptate surse.
Sunt si eu doar un om din multime, n-am nimic care sa ma plaseze altundeva.
@nefertiti: da, am vazut ca sunt patru carti ale lui Onetti, traduse la noi si publicate de Nemira. Ceea ce le voi citi pe toate.
Revin abia acum, am vrut sa editez postul de mai sus pentru ca l-am scris cu oarece amaraciune, si de cite ori il vad simt un pic din amaraciunea aceea…dar nu conteaza.
Asa…Ce e atit de special la Onetti e felul ametitor in care stie sa povesteasca, felul unic in care alege cuvintele si le pune in fraza, cu un efect uimitor asupra celui care citeste.
"..era nascut ca sa convinga, sa creeze atmosfera umeda si calduta in care infloreste prietenia si se accepta sperantele. Era nascut si pentru fericire, ori cel putin ca sa creada cu indaratnicie in ea, cu orice pret, in pofida vietii si erorilor ei. Era nascut, mai ales, si asta-i cel mai important, ca sa impuna transe de fericire intregii lumi. "
" isi presimtea intotdeauna propria fata cu o clipa inaintea oricarei expresii, ca si cum si-ar fi putut-o privi si palpa. "
" nu teama de singuratate, ci teama de pierderea singuratatii pe care o mobilasem cu senzatia puterii, cu un soi de noroc pe care zilele nu mai puteau niciodata sa mi-l dea ori sa mi-l compenseze."»
"acolo, primavara creste in taina pe sub nea apoi sare brusc in sus si acopera totul ca o inundatie"
As vrea sa stiu cum e sa scrii asa, cum e sa traduci un asemenea text- cum e sa citesti stiu! o fac cu mare bucurie, as vrea sa tina cit mai mult si imi rezerv portii pe mai tirziu, asa cum fac cu unele lucruri bune care imi plac mult de tot si la care ma gindesc ca la un premiu.
Onetti are orasul asta imaginar- Santa Maria- care are ceva din aerul din Buenos Aires si ceva din cel din Montevideo, in care isi dospeste visele si le arunca in realitate sublimate in clipe unice, pline de poezie intunecata.
Acolo oamenii nu sint aproape niciodata fericiti, cred ca pot intelege starea de fericire dar reusesc doar sa isi poarte cu gratie nebunia, dindu-ti de inteles ca esti privilegiat sa intri pentru putina vreme in lumea lor.
Orasul e in stare sa izoleze in neantul uitarii femeia care te-a dezamagit, chiar daca acum locuieste doar la patru strazi mai incolo, gata, nu mai e, a sters-o de tot -din timp si din spatiu, si din orice farima de amintire.
E undeva in carte o povestire in care o femeie, o aparitie stranie, plateste citiva oameni de teatru sa ii puna in scena o bucata dintr-un vis aparent fara noima, pe care l-a avut cindva, si in care s-a simtit pe deplin fericita. N-o intereseaza cit costa, vrea doar ca el sa ii fie decor pentru momentul ei de trecere dincolo, iar actorii din biata trupa scapatata de provincie nu inteleg ce e cu femeia asta, dar fac totul asa cum li se cere si inmarmuresc in final, intelegind totul in clipa din urma.
Mai este una in care o pereche (cavalerul cu roza la rever si « cu indolenta in alerta si plina de sperante, cu o prietenie pentru viata mai batrina decit el »si piticuta cu burta la gura) isi face aparitia bulversind viata molcom-binecunoscuta a orasului; santamarienii ii cerceteaza suspicios ca pe o amenintare si le comenteaza fiecare miscare-el e prea curtenitor, ea e prea irezistibil de draguta, amindoi prea tineri si fericiti -lucru care nu poate dura la nesfirsit («…privindu-i trecind, noi adaugam dispretului o timida si calculata oferta de prietenie, intelegere si toleranta ») ;
o alta in care un barbat trist, solitar si urmarit de vini mai mult sau mai putin imaginare legate de moartea fratelui, se simte atras fara scapare de o enigmatica pustoaica in rochie galbena, vesnic cu o bicicleta aparind si disparind printre grindurile de la malul unei mari iluzorii.
Inca una in care un barbat isi savureaza razbunarea amara, peste ani, asistind la esuarea in banal (odata cu maturizarea) a unui adolescent insolent, care i-a distrus cu cruzime cindva planurile de casatorie cu sora sa, doar pentru ca el il credea nepotrivit si « prea batrin ».
“Nimeni n-a iubit vreodata o femeie cu aceeasi intensitate cu care ii iubesc eu decaderea, modul definitiv de a trai cufundat în viata murdara a oamenilor. Nimeni nu-i mai fascinat din toata inima decat mine de tresaririle lui fugare, de proiectele fara convingere pe care acest Bob distrus si distant le emite uneori si care nu-mi servesc decit ca sa masor precis pina unde s-a cufundat pe veci in noroi.
Nu stiu daca in trecut i-am urat vreodata bun venit lui Ines cu atata bucurie si iubire cum fac zilnic cu Bob in lumea tenebroasa şi urat mirositoare a adultilor.
(...) Ca pumnul de pamint de acasa, pozele cu strazi si monumente, ori cintecele pe care imigrantilor le place sa le ia cu ei, eu compun pentru el diferite planuri, convingeri si zile de miine, cu lumina si savoarea tarii din tinerete, de unde a venit cindva.”
Splendid.
Asa…Ce e atit de special la Onetti e felul ametitor in care stie sa povesteasca, felul unic in care alege cuvintele si le pune in fraza, cu un efect uimitor asupra celui care citeste.
"..era nascut ca sa convinga, sa creeze atmosfera umeda si calduta in care infloreste prietenia si se accepta sperantele. Era nascut si pentru fericire, ori cel putin ca sa creada cu indaratnicie in ea, cu orice pret, in pofida vietii si erorilor ei. Era nascut, mai ales, si asta-i cel mai important, ca sa impuna transe de fericire intregii lumi. "
" isi presimtea intotdeauna propria fata cu o clipa inaintea oricarei expresii, ca si cum si-ar fi putut-o privi si palpa. "
" nu teama de singuratate, ci teama de pierderea singuratatii pe care o mobilasem cu senzatia puterii, cu un soi de noroc pe care zilele nu mai puteau niciodata sa mi-l dea ori sa mi-l compenseze."»
"acolo, primavara creste in taina pe sub nea apoi sare brusc in sus si acopera totul ca o inundatie"
As vrea sa stiu cum e sa scrii asa, cum e sa traduci un asemenea text- cum e sa citesti stiu! o fac cu mare bucurie, as vrea sa tina cit mai mult si imi rezerv portii pe mai tirziu, asa cum fac cu unele lucruri bune care imi plac mult de tot si la care ma gindesc ca la un premiu.
Onetti are orasul asta imaginar- Santa Maria- care are ceva din aerul din Buenos Aires si ceva din cel din Montevideo, in care isi dospeste visele si le arunca in realitate sublimate in clipe unice, pline de poezie intunecata.
Acolo oamenii nu sint aproape niciodata fericiti, cred ca pot intelege starea de fericire dar reusesc doar sa isi poarte cu gratie nebunia, dindu-ti de inteles ca esti privilegiat sa intri pentru putina vreme in lumea lor.
Orasul e in stare sa izoleze in neantul uitarii femeia care te-a dezamagit, chiar daca acum locuieste doar la patru strazi mai incolo, gata, nu mai e, a sters-o de tot -din timp si din spatiu, si din orice farima de amintire.
E undeva in carte o povestire in care o femeie, o aparitie stranie, plateste citiva oameni de teatru sa ii puna in scena o bucata dintr-un vis aparent fara noima, pe care l-a avut cindva, si in care s-a simtit pe deplin fericita. N-o intereseaza cit costa, vrea doar ca el sa ii fie decor pentru momentul ei de trecere dincolo, iar actorii din biata trupa scapatata de provincie nu inteleg ce e cu femeia asta, dar fac totul asa cum li se cere si inmarmuresc in final, intelegind totul in clipa din urma.
Mai este una in care o pereche (cavalerul cu roza la rever si « cu indolenta in alerta si plina de sperante, cu o prietenie pentru viata mai batrina decit el »si piticuta cu burta la gura) isi face aparitia bulversind viata molcom-binecunoscuta a orasului; santamarienii ii cerceteaza suspicios ca pe o amenintare si le comenteaza fiecare miscare-el e prea curtenitor, ea e prea irezistibil de draguta, amindoi prea tineri si fericiti -lucru care nu poate dura la nesfirsit («…privindu-i trecind, noi adaugam dispretului o timida si calculata oferta de prietenie, intelegere si toleranta ») ;
o alta in care un barbat trist, solitar si urmarit de vini mai mult sau mai putin imaginare legate de moartea fratelui, se simte atras fara scapare de o enigmatica pustoaica in rochie galbena, vesnic cu o bicicleta aparind si disparind printre grindurile de la malul unei mari iluzorii.
Inca una in care un barbat isi savureaza razbunarea amara, peste ani, asistind la esuarea in banal (odata cu maturizarea) a unui adolescent insolent, care i-a distrus cu cruzime cindva planurile de casatorie cu sora sa, doar pentru ca el il credea nepotrivit si « prea batrin ».
“Nimeni n-a iubit vreodata o femeie cu aceeasi intensitate cu care ii iubesc eu decaderea, modul definitiv de a trai cufundat în viata murdara a oamenilor. Nimeni nu-i mai fascinat din toata inima decat mine de tresaririle lui fugare, de proiectele fara convingere pe care acest Bob distrus si distant le emite uneori si care nu-mi servesc decit ca sa masor precis pina unde s-a cufundat pe veci in noroi.
Nu stiu daca in trecut i-am urat vreodata bun venit lui Ines cu atata bucurie si iubire cum fac zilnic cu Bob in lumea tenebroasa şi urat mirositoare a adultilor.
(...) Ca pumnul de pamint de acasa, pozele cu strazi si monumente, ori cintecele pe care imigrantilor le place sa le ia cu ei, eu compun pentru el diferite planuri, convingeri si zile de miine, cu lumina si savoarea tarii din tinerete, de unde a venit cindva.”
Splendid.
Toti sud-americanii scriu asa... Au un stil anume, care curge, da, asta cred ca e cuvantul potrivit. Indiferent despre ce ar vorbi, povestea curge, nu se opreste si te face sa citesti mai departe, chiar daca sunt lucruri banale, de fapt. Doar la unii portughezi am mai intalnit stilul asta. Sau, ma rog, unul foarte apropiat.
Eu citesc acum tot un sud-american: Jorge Edwards, Casa lui Dostoievski. O recomand, dar o sa scriu despre ea cand o termin.
Un an nou cat mai bun si mai frumos sa ai!
p.s. Stii ca vine Duke Ellington Orchestra la Bucuresti?
Eu citesc acum tot un sud-american: Jorge Edwards, Casa lui Dostoievski. O recomand, dar o sa scriu despre ea cand o termin.
Un an nou cat mai bun si mai frumos sa ai!
p.s. Stii ca vine Duke Ellington Orchestra la Bucuresti?
Multumesc frumos de urari, un an minunat iti doresc si eu tie! 
P.S. Sper sa apuc sa merg la mai multe concerte la anul, macar sa nu mai ratez Garana...
P.S.
Sper sa apuc sa merg la mai multe concerte la anul, macar sa nu mai ratez Garana...
QUOTE(Tinkerbell @ 28 Dec 2009, 07:49 PM) 
Orasul e in stare sa izoleze in neantul uitarii
post-it: de identificat pe harta.
@ kumarbi: 
Multumesc pentru vizita.
Vreau sa pun aici la pastrare citeva bijuterii pe care le-am descoperit recent, autorul este George Almosnino:
singuratatea serii
prin
fereastra
deschisa
caldura unui evantai
punct
un tipat
deschide
multe ferestre
fereastra lui
inchisa
respiratie pe geamul inghetat
pietre
mangaiate noaptea
de maini singuratice
insistenta
de a-ti apropia
concretul cu un abur
stari critice
si perdelele
ca femeile
in fata ferestrei
deschise
tremurand
remember
noaptea
stau
si astept
intoarcerea
noptii
uimire
cand rana se usuca
te gandesti
la scoarta copacului
si te miri
ca poti umbla
sa-i spunem nostalgie
seara
aceasta vanataie
care dispare
a doua zi
confesiunea unui timid
totdeauna m-am gandit:
gura e o usa
daca eliberez
tipatul
se prabuseste
casa
contrapunct iluzoriu
anonimatul
indarjita
tacere
a nemarginirii
incapatanare
sa incerci
noapte de noapte
cu indarjirea
unui caine speriat
sa spui adevarul
cuiva care trece strada
culpa
citesc
recitesc
nimic nou
cameleonul
e in mine
exercitii de a deveni obiect
privesc picioarele scaunului
inutile miscarii
imi simt muschii
incleindu-se
lent
sfidare
sunt pedepsit
sa stau in casa
si sa scriu
ah, grohaitul purceilor
primavara
capcanele culorilor
speriat
privesti zorile
rosii
ca o palma
indarjita
de frig
semn de carte
as vrea
un om
atat de drept
ca linistea
intr-o cladire gotica
in labirint
de la un timp
tot caut
dincolo de ceea ce se vede
nu inceputul
nu sfarsitul
doar o usa
vesti din tara indepartata
si ingerii trec uneori
incerc sa dorm
cu ochii larg deschisi
micile farse ale naturii
o pasare
voios colorata
langa un pian spart
urma pianistului
cicatrizandu-se
saltul in imediat
cand nu mai ai ochelari
te intrebi
poate cineva
sa treaca
peste propria sa tacere
intre doua oglinzi
singuratatea
ochiului
unde
au fost
muntii
ramane doar un nor
infractorul nevazut
pana la urma
voi afla secretul
dulapului
unde intunericul
imi incearca
palariile
o aproximativa descriere a vesniciei
unde
nu e culoare
orice intalnire
e posibila
George Almosnino, sotul scriitoarei de succes Nora Iuga, a fost cultivat de prieteni, desigur, pe merit.
A trecut prin scoala oniricilor, poezia si proza sa au ceva crepuscular, fantastic si pregnant,ca un vis-cosmar.
Existentialist solitar, precum Strainul lui Camus, el a strabatut o cariera fara multa galagie, precum participari la cenacluri,
festivaluri etc. Fara a fi un intimist, dimpotriva, era un mare mestesugar,un aurar, un slefuitor de lentile pentru eul poetic, original, neancorat la nici un curent modern, dar nici la realismul socialist, atit de pagubos pentru evolutia multor scriitori.
Titlurile volumelor publicate: Laguna(1971), Nisipuri miscatoare (1979), Omul de la fereastra (1982), Poemele
din fotoliul verde (1984), Marea liniste (1995 - postum).
S-a nascut la 17 iulie 1936, la Bucuresti, a absolvit Facultatea de Istorie, a practicat diverse meserii, a
publicat rar in presa literara, dar la Cartea Romaneasca, datorita lui Florin Mugur i-au aparut patru carti de poezie in circa un deceniu (1971-1982).
A murit la 24 noiembrie 1994. In 1999 a aparut o antologie, in colectia Scriitori români, cu poeme de Almosnino.
Creatii ale sale au fost traduse la Viena, Luxemburg, Basel. I-au fost prieteni si au scris despre el Florin Mugur, Constantin Abaluta, Miron Radu Paraschivescu (care l-a debutat la Ramuri Povestea vorbei), Dinu Flamând, Gh. Grigurcu, Alex Stefanescu, iar postum, l-au cultivat Aura Christi, Octavian Soviany, Mariana Marin, Daniel Banulescu, Valeriu Mircea Popa, unii dintre ei revendicandu-se de la poezia domnului Nino, cum i se spunea in viata.
Regretata Mariana Marin scria:Pentru a-si pastra memoria si identitatea, poezia româneasca contemporana a avut nevoie de umarul stabil si puternic al seniorilor discretiei.
George Almosnino a fost si este unul dintre ei.
(extras dintr-un articol semnat Boris Marian si aparut in decembrie 2006)
Citeva articole dedicate, din Observatorul cultural:
Constantin Abaluta despre Almosnino
Octavian Soviany despre Almosnino
Forta si intelepciunea unui timid
si sotia:
Nora Iuga
Nora Iuga din nou
Multumesc pentru vizita.
Vreau sa pun aici la pastrare citeva bijuterii pe care le-am descoperit recent, autorul este George Almosnino:
singuratatea serii
prin
fereastra
deschisa
caldura unui evantai
punct
un tipat
deschide
multe ferestre
fereastra lui
inchisa
respiratie pe geamul inghetat
pietre
mangaiate noaptea
de maini singuratice
insistenta
de a-ti apropia
concretul cu un abur
stari critice
si perdelele
ca femeile
in fata ferestrei
deschise
tremurand
remember
noaptea
stau
si astept
intoarcerea
noptii
uimire
cand rana se usuca
te gandesti
la scoarta copacului
si te miri
ca poti umbla
sa-i spunem nostalgie
seara
aceasta vanataie
care dispare
a doua zi
confesiunea unui timid
totdeauna m-am gandit:
gura e o usa
daca eliberez
tipatul
se prabuseste
casa
contrapunct iluzoriu
anonimatul
indarjita
tacere
a nemarginirii
incapatanare
sa incerci
noapte de noapte
cu indarjirea
unui caine speriat
sa spui adevarul
cuiva care trece strada
culpa
citesc
recitesc
nimic nou
cameleonul
e in mine
exercitii de a deveni obiect
privesc picioarele scaunului
inutile miscarii
imi simt muschii
incleindu-se
lent
sfidare
sunt pedepsit
sa stau in casa
si sa scriu
ah, grohaitul purceilor
primavara
capcanele culorilor
speriat
privesti zorile
rosii
ca o palma
indarjita
de frig
semn de carte
as vrea
un om
atat de drept
ca linistea
intr-o cladire gotica
in labirint
de la un timp
tot caut
dincolo de ceea ce se vede
nu inceputul
nu sfarsitul
doar o usa
vesti din tara indepartata
si ingerii trec uneori
incerc sa dorm
cu ochii larg deschisi
micile farse ale naturii
o pasare
voios colorata
langa un pian spart
urma pianistului
cicatrizandu-se
saltul in imediat
cand nu mai ai ochelari
te intrebi
poate cineva
sa treaca
peste propria sa tacere
intre doua oglinzi
singuratatea
ochiului
unde
au fost
muntii
ramane doar un nor
infractorul nevazut
pana la urma
voi afla secretul
dulapului
unde intunericul
imi incearca
palariile
o aproximativa descriere a vesniciei
unde
nu e culoare
orice intalnire
e posibila
George Almosnino, sotul scriitoarei de succes Nora Iuga, a fost cultivat de prieteni, desigur, pe merit.
A trecut prin scoala oniricilor, poezia si proza sa au ceva crepuscular, fantastic si pregnant,ca un vis-cosmar.
Existentialist solitar, precum Strainul lui Camus, el a strabatut o cariera fara multa galagie, precum participari la cenacluri,
festivaluri etc. Fara a fi un intimist, dimpotriva, era un mare mestesugar,un aurar, un slefuitor de lentile pentru eul poetic, original, neancorat la nici un curent modern, dar nici la realismul socialist, atit de pagubos pentru evolutia multor scriitori.
Titlurile volumelor publicate: Laguna(1971), Nisipuri miscatoare (1979), Omul de la fereastra (1982), Poemele
din fotoliul verde (1984), Marea liniste (1995 - postum).
S-a nascut la 17 iulie 1936, la Bucuresti, a absolvit Facultatea de Istorie, a practicat diverse meserii, a
publicat rar in presa literara, dar la Cartea Romaneasca, datorita lui Florin Mugur i-au aparut patru carti de poezie in circa un deceniu (1971-1982).
A murit la 24 noiembrie 1994. In 1999 a aparut o antologie, in colectia Scriitori români, cu poeme de Almosnino.
Creatii ale sale au fost traduse la Viena, Luxemburg, Basel. I-au fost prieteni si au scris despre el Florin Mugur, Constantin Abaluta, Miron Radu Paraschivescu (care l-a debutat la Ramuri Povestea vorbei), Dinu Flamând, Gh. Grigurcu, Alex Stefanescu, iar postum, l-au cultivat Aura Christi, Octavian Soviany, Mariana Marin, Daniel Banulescu, Valeriu Mircea Popa, unii dintre ei revendicandu-se de la poezia domnului Nino, cum i se spunea in viata.
Regretata Mariana Marin scria:Pentru a-si pastra memoria si identitatea, poezia româneasca contemporana a avut nevoie de umarul stabil si puternic al seniorilor discretiei.
George Almosnino a fost si este unul dintre ei.
(extras dintr-un articol semnat Boris Marian si aparut in decembrie 2006)
Citeva articole dedicate, din Observatorul cultural:
Constantin Abaluta despre Almosnino
Octavian Soviany despre Almosnino
Forta si intelepciunea unui timid
si sotia:
Nora Iuga
Nora Iuga din nou
Un alt Nino extraordinar: Ion Stratan.
viaţa şi moartea
S-a înecat Buddha cu un
bob de orez - spun bătrânii.
Binecuvântat fie Buddha
binecuvântat bobul, binecuvântaţi
bătrânii.
Binecuvântate cuvintele care
ne dau voie să vorbim despre
moarte. Atâţia prieteni am acolo,
încât nu ştiu dacă sunt
mort sau sunt viu.
Visez uneori că istoria se repetă
viaţa se repetă
vorbele se repetă
Alteori nu visez, ca un pumnal
sfâşiind o mătase mă trezesc
cu rouă pe piept.
Ca un cuţit, ca un pumnal
străluceşte gheaţa în inima
mea.
Am iubit, am urât
şi n-a fost destul.
Unde ne duci viaţă
Saturată de timp ?
Mă bucură copiii crescând
Mă întristează bătrânii murind.
Aici stau, între două anotimpuri
cu crucea pe piept şi hainele
Puse în rânduială.
Părul creşte, unghiile cresc
Dar n-am timp să observ asta.
Vinul trece, apele rămân
Dar n-am timp să observ asta.
Viaţa trece, numai moartea
rămâne. Dar n-am timp să
observ asta.
(din volumul DE PARTEA MORŢILOR, Ed. liberART, 1998)
"Ion Stratan a fost nu numai unul dintre cei mai importanti poeti romani si europeni (si stiu bine ce spun cand afirm asta), dar si un spirit critic, lucid, analitic si sintetic, o raza imaculata care a strabatut ceturile unor vremi revolute.
A fost un mare inovator, un cautator de aur care a descoperit diamantul reflexivitatii elegiace.
O faptura sensibila, un june rupt parca din alta epoca, un erou de capa si spada, un degustator fin al desenelor ce animau perioada studentiei noastre de pe la mijlocul anilor 70, un indragostit de viata, de muzica, de cuvintele ce lui ii pareau un miraculos joc al ielelor - iata doar una din ipostazele in care imi apare poetul." (Traian T. Coşovei)
"Ion Stratan este o legendă literară, în frumoasa tradiţie a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Foarte important ca poet, Stratan a fost şi un personaj incomparabil. Omul era la înălţimea operei... Sunt cazuri, mai rare în rândul poeţilor, când autorul este eclipsat total de operă. Mă gândesc la Blaga, Bacovia, Pillat, dar şi la prozatori ca Rebreanu şi Ştefan Bănulescu... Geo Bogza şi Zaharia Stancu, din contră, şi-au dominat cu autoritate opera. Aceasta din urmă este situaţia cea mai puţin prielnică pentru posteritatea creaţiei. Cum spuneam, Stratan a fost, dacă putem spune aşa, egal cu propria poezie. În al doilea rând, autorul nostru a fost de departe cel mai dificil poet optzecist... Textele sale mai mult ascund, decât arată, deosebindu-se, prin aceasta, de Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Muşina." (Şerban Tomşa)
S-a născut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, din judeţul Olt şi a murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploieşti, la 19 octombrie 2005.
De aceea, nu mai pot fi citite decât într-o anumită cheie premonitorie titlurile cărţilor sale sau versuri precum:
"Viaţa asta, moarte înceată / Şi viaţa cealaltă, o moarte iute / Nu mai pot, nu mai vor pe-ncercate/ Primat să-şi dispute / Nu mai vrea lumea cealaltă să se opună aici / Şi nici existenţa nu vrea sa mai pară / Un gol de furnici/ S-au săturat existenţele / De-atâta vid / Haide şi tu, prag între dânsele / Să aluneci avid." ("Moarte înceată", din volumul "Spălarea apei", Editura Eminescu).
De altfel, în ultimii ani, Ion Stratan a publicat cu o febrilitate luată de unii drept inexigenţă, de alţii ca o revarsare a adâncului său poetic, împiedicat să publice timp de un deceniu de către autorităţiile comuniste.
A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti.
În timpul studenţiei a fost membru al cenaclului "Amfiteatru", apoi al "Cenaclului de Luni" condus de criticul literar Nicolae Manolescu şi al "Cenaclului I.L.Caragiale" din Ploieşti.
A fost cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalţi optzecisti încă îşi pregăteau ucenicia. A fost redactor şef al revistei Contrapunct şi bibliotecar la Biblioteca "Nicolae Iorga" din Ploieşti. Este unul dintre optzeciştii care a luat poezia în serios, consacrându-i viaţa.
Prieten cu Nichita Stănescu, considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a recurs şi la izvorul celuilalt mare ploieştean al Râsu-plânsului, Ion Luca Caragiale, dar în tonul sumbru al berlinezului sensibil la dezastrul din 1907.
Ion Stratan a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a bătrânului Nichita, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni, co-generi optzecişti şi scriitorii importanţi contemporani.
Avea, la fel ca Nichita, numai 50 de ani. (sursa: wikipedia)
În capcana limbajului
În capcana limbajului mă-nvârt ca o fiară
- deşi nu-mi pasă prea mult ce-i afară-
Mai mănânc o consoană, un pleonasm
Conjug verbe vechi, ce-mi dau astm
Şi păstrez concordanţa timpului între
Ce s-a-ntâmplat şi ce era să se-ntâmple
De nu erai, de nu eram, de n-am fost
Şi găsesc în toate astea un rost
Fără rest cum cuvintele însele
Au venit şi mi s-au plâns,
Plânsele.
Preziceri
Nu puteam să lipsesc astă seară
La petrecerea ce-o dau pentru mine
Sub o scenă în mare acvariu
Voi prinde în păr crengi marine
Şi nu voi pleca şi nu voi pleca
Şi nu voi sta şi nu voi sta
viaţa şi moartea
S-a înecat Buddha cu un
bob de orez - spun bătrânii.
Binecuvântat fie Buddha
binecuvântat bobul, binecuvântaţi
bătrânii.
Binecuvântate cuvintele care
ne dau voie să vorbim despre
moarte. Atâţia prieteni am acolo,
încât nu ştiu dacă sunt
mort sau sunt viu.
Visez uneori că istoria se repetă
viaţa se repetă
vorbele se repetă
Alteori nu visez, ca un pumnal
sfâşiind o mătase mă trezesc
cu rouă pe piept.
Ca un cuţit, ca un pumnal
străluceşte gheaţa în inima
mea.
Am iubit, am urât
şi n-a fost destul.
Unde ne duci viaţă
Saturată de timp ?
Mă bucură copiii crescând
Mă întristează bătrânii murind.
Aici stau, între două anotimpuri
cu crucea pe piept şi hainele
Puse în rânduială.
Părul creşte, unghiile cresc
Dar n-am timp să observ asta.
Vinul trece, apele rămân
Dar n-am timp să observ asta.
Viaţa trece, numai moartea
rămâne. Dar n-am timp să
observ asta.
(din volumul DE PARTEA MORŢILOR, Ed. liberART, 1998)
"Ion Stratan a fost nu numai unul dintre cei mai importanti poeti romani si europeni (si stiu bine ce spun cand afirm asta), dar si un spirit critic, lucid, analitic si sintetic, o raza imaculata care a strabatut ceturile unor vremi revolute.
A fost un mare inovator, un cautator de aur care a descoperit diamantul reflexivitatii elegiace.
O faptura sensibila, un june rupt parca din alta epoca, un erou de capa si spada, un degustator fin al desenelor ce animau perioada studentiei noastre de pe la mijlocul anilor 70, un indragostit de viata, de muzica, de cuvintele ce lui ii pareau un miraculos joc al ielelor - iata doar una din ipostazele in care imi apare poetul." (Traian T. Coşovei)
"Ion Stratan este o legendă literară, în frumoasa tradiţie a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Foarte important ca poet, Stratan a fost şi un personaj incomparabil. Omul era la înălţimea operei... Sunt cazuri, mai rare în rândul poeţilor, când autorul este eclipsat total de operă. Mă gândesc la Blaga, Bacovia, Pillat, dar şi la prozatori ca Rebreanu şi Ştefan Bănulescu... Geo Bogza şi Zaharia Stancu, din contră, şi-au dominat cu autoritate opera. Aceasta din urmă este situaţia cea mai puţin prielnică pentru posteritatea creaţiei. Cum spuneam, Stratan a fost, dacă putem spune aşa, egal cu propria poezie. În al doilea rând, autorul nostru a fost de departe cel mai dificil poet optzecist... Textele sale mai mult ascund, decât arată, deosebindu-se, prin aceasta, de Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Muşina." (Şerban Tomşa)
S-a născut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, din judeţul Olt şi a murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploieşti, la 19 octombrie 2005.
De aceea, nu mai pot fi citite decât într-o anumită cheie premonitorie titlurile cărţilor sale sau versuri precum:
"Viaţa asta, moarte înceată / Şi viaţa cealaltă, o moarte iute / Nu mai pot, nu mai vor pe-ncercate/ Primat să-şi dispute / Nu mai vrea lumea cealaltă să se opună aici / Şi nici existenţa nu vrea sa mai pară / Un gol de furnici/ S-au săturat existenţele / De-atâta vid / Haide şi tu, prag între dânsele / Să aluneci avid." ("Moarte înceată", din volumul "Spălarea apei", Editura Eminescu).
De altfel, în ultimii ani, Ion Stratan a publicat cu o febrilitate luată de unii drept inexigenţă, de alţii ca o revarsare a adâncului său poetic, împiedicat să publice timp de un deceniu de către autorităţiile comuniste.
A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti.
În timpul studenţiei a fost membru al cenaclului "Amfiteatru", apoi al "Cenaclului de Luni" condus de criticul literar Nicolae Manolescu şi al "Cenaclului I.L.Caragiale" din Ploieşti.
A fost cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalţi optzecisti încă îşi pregăteau ucenicia. A fost redactor şef al revistei Contrapunct şi bibliotecar la Biblioteca "Nicolae Iorga" din Ploieşti. Este unul dintre optzeciştii care a luat poezia în serios, consacrându-i viaţa.
Prieten cu Nichita Stănescu, considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a recurs şi la izvorul celuilalt mare ploieştean al Râsu-plânsului, Ion Luca Caragiale, dar în tonul sumbru al berlinezului sensibil la dezastrul din 1907.
Ion Stratan a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a bătrânului Nichita, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni, co-generi optzecişti şi scriitorii importanţi contemporani.
Avea, la fel ca Nichita, numai 50 de ani. (sursa: wikipedia)
În capcana limbajului
În capcana limbajului mă-nvârt ca o fiară
- deşi nu-mi pasă prea mult ce-i afară-
Mai mănânc o consoană, un pleonasm
Conjug verbe vechi, ce-mi dau astm
Şi păstrez concordanţa timpului între
Ce s-a-ntâmplat şi ce era să se-ntâmple
De nu erai, de nu eram, de n-am fost
Şi găsesc în toate astea un rost
Fără rest cum cuvintele însele
Au venit şi mi s-au plâns,
Plânsele.
Preziceri
Nu puteam să lipsesc astă seară
La petrecerea ce-o dau pentru mine
Sub o scenă în mare acvariu
Voi prinde în păr crengi marine
Şi nu voi pleca şi nu voi pleca
Şi nu voi sta şi nu voi sta
Cumva în continuarea postului de mai sus, de subliniat cu roşu că Mircea Ivănescu a tradus magistral minunea asta:
Robert Musil - Omul fără însuşiri
Ed. Univers, 1995
Nu mă pricep să scriu despre cartea asta, adică orice aş scrie mi se pare prea puţin şi prea stângaci.
E din galeria cărţilor majore despre care niciodată nu spui destul, cu care te simţi norocos că te-ai întîlnit şi despre care ştii de la bun început că trebuie recitită, pentru că acum, chiar dacă nu te grăbeşti cu cititul, eşti abia la primul nivel de înţelegere.
Două cronici, de văzut:
Stelian Ţurlea, în Ziarul de duminică
Ilinca Ilian, în Contrafort
şi ar mai fi multe altele, n-am avut răbdare să le aleg.
Un fragment superb, la care m-am întors de vreo trei ori:
O rază fierbinte şi zidurile care s-au răcit
...Privi în jurul lui, observîndu-şi mediul în care trăia. Toate aceste linii circulare, încrucişate, drepte, curbe şi împletite din care este alcătuit interiorul unei locuinţe şi care se strînseseră înconjurîndu-l, nu erau nici un produs al naturii, nici al vreunei necesităţi lăuntrice, ci erau pînă la ultimul detaliu înţepenite într-o supraabundenţă barocă. Curentul şi bătaia inimii care însufleţesc fără încetare toate lucrurile, construind mediul nostru, se opriseră o clipă. Eu nu sînt decît întîmplătoare, îi rînjea în faţă necesitatea; eu nu arăt în esenţă altfel decît ca o faţă nemîncată de eczemă, dacă mă priveşti fără prejudecată, îi mărturisea frumuseţea. În fond, nu era vorba de prea mare lucru; un lucru căzuse, o sugestie se risipise, un lanţ de obişnuinţă, aşteptare şi încordare se rupsese, un echilibru fluid, tainic între emoţie şi lume fusese tulburat. Tot ceea ce simte şi face cineva se întîmplă într-un fel în direcţia vieţii, iar cea mai mică abatere în afara acestei direcţii este diferită sau înfricoşătoare. Lucrurile stau de altfel tot aşa pur şi simplu şi cînd mergi pe propriile picioare: îţi ridici centrul de greutate, îl împingi înainte şi îl laşi să cadă; însă un detaliu cît de mic schimbat, o timiditate cît de vagă în faţa acestui abandon cu care te-laşi-să-cazi-în-viitor sau pur şi simplu uimirea în faţa acestei inerţii şi nici nu mai poţi să stai drept! Nu trebuie pur şi simplu să te gîndeşti la asta. Şi Ulrich îşi dădu seama că toate momentele care însemnaseră ceva important în viaţa lui îi lăsaseră un sentiment asemănător cu acesta.
În stradă făcu semn unui comisionar şi-i dădu biletul. Era cam ora patru după amiază şi hotărî să facă drumul pînă acolo încet, pe jos. Ziua aceea primăvăratecă de toamnă îl încînta. Aerul fierbea parcă. Pe chipurile oamenilor era parcă un păienjeniş tremurător. După încordarea monotonă a gîndurilor sale din ultimele zile se simţea acum transportat ca dintr-o celulă într-o baie molatecă. Se străduia să meargă liniştit, destins. Tot ceea ce e gata de încordare şi de luptă într-un trup omenesc bine exersat prin gimnastică i se părea astăzi neplăcut ca faţa unui bătrîn comedian care e adesea încărcată de pasiuni mimate, neadevărate. În acelaşi fel strădania sa spre adevăr îi umpluse eul lăuntric cu formele de mobilitate ale spiritului, i-l divizase, echilibrat exercitîndu-se unele împotriva altora, şi-i imprimaseră, la drept vorbind, o expresie nedevărata şi teatrală, aşa cum capătă toate, chiar şi sinceritatea, în momentul cînd devine obişnuinţă. Astfel se gîndea Ulrich. Curgea ca un val printre alte valuri surori, dacă se poate spune aşa; şi de ce nu s-ar putea spune, dacă un om care s-a însingurat prin muncă se întoarce în compania celorlalţi şi resimte fericirea de a curge în aceeşi direcţie cu semenii săi!
În astfel de momente s-ar putea ca nimic să nu fie mai departe de gîndurile oamenilor decît ideea că viaţa pe care o duc ei şi care îi duce pe ei nici nu-i interesează prea mult pe oameni, nu-i interesează în fundul inimii lor. Şi totuşi lucrul acesta îl ştie oricare om, atîta vreme cît e tînăr. Ulrich îşi mai amintea cum i se păruse o zi ca aceasta, pe străzile de aici, cu zece sau cincisprezece ani înainte. Pe atunci totul fusese încă o dată splendid şi totuşi se simţea foarte lămurit în această dorinţă clocotitoare un fel de presimţire chinuitoare de captivitate; un sentiment neliniştitor, spunîndu-i, tot ceea ce vreau eu să realizez, mă realizează pe mine; o bănuială chinuitoare că în lumea aceasta afirmaţiile neadevărate, neglijente şi din punct de vedere personal lipsite de importanţă vor avea un ecou mai puternic decît cele mai sincere şi adevărate. Frumuseţea aceasta? te gîndeai atunci foarte bine, dar este ea a mea? Este adică adevărul pe care-l cunosc eu adevărul meu? Ţelurile, glasurile, realitatea, toată fascinaţia aceasta, care te ispiteşte şi te poartă cu ea, pe care o urmezi şi în care te arunci cu capul înainte; - este deci asta realitatea reală, sau nu se arată din ea nici acum nimic mai mult decît un suflu intangibil care pluteşte asupra realităţii care ţi se oferă? Diviziunile şi formele dinainte făcute ale vieţii sînt cele care arată distincte neîncrederii noastre, ceea ce revine mereu asemănător cu sine insuşi, preformaţiunile transmise din generaţie în generaţie, limbajul gata format nu numai al limbii, ci şi al senzaţiilor şi al emoţiilor.[...]
S-ar putea ca pentru cei mai mulţi dintre oameni să constituie o plăcere şi un sprijin faptul că pot găsi lumea gata făcută, prefabricată, cum ar veni, pînă la cîteva mici detalii personale şi n-ar trebui să se pună în nici un fel la îndoială nici faptul că ceea ce persistă în întregul său este nu numai conservator, ci constituie chiar fundamentul oricărui progres şi revoluţii, cu toate că trebuia să se adauge şi acea stînjeneală adîncă, umbroasă, pe care o simt în această situaţie oamenii care trăiesc pe cont propriu. Ulrich îşi dădu deodată seama, în timp ce contempla cu deplină înţelegere a subtilităţilor arhitectonice această construcţie sacră (era în faţa unei biserici), că fără voia lui era silit să se gîndească şi că la fel de bine oamenii ar fi putut să se apuce să-şi mănînce semenii, în loc să construiască asemenea minunăţii demne de admirat sau de a lăsa pur şi simplu să existe mai departe. Casele din jur, bolta cerului deasupra, în totul o armonie dicibilă a tuturor liniilor şi spaţiilor, care atrăgea şi ducea mai departe privirea, aspectul şi expresia oamenilor care treceau pe jos pe sub toate acestea, cărţile şi morala lor, copacii de pe marginea străzii... toate acestea sînt într-adevăr uneori la fel de ţepene ca nişte paravane spaniole , şi la fel de dure ca nişte ştampile tipografice şi atît de nici nu se poate spune altfel decît desăvîrşite atît de desăvîrşite şi încheiate, încît nu mai eşti faţă de toate astea decît o ceaţă prisosind, o mică suflare expirînd dintr-o gură, de care Dumnezeu nu mai are grijă.
În acea clipă el îşi dorea să fie un om fără însuşiri.
Robert Musil - Omul fără însuşiri
Ed. Univers, 1995
Nu mă pricep să scriu despre cartea asta, adică orice aş scrie mi se pare prea puţin şi prea stângaci.
E din galeria cărţilor majore despre care niciodată nu spui destul, cu care te simţi norocos că te-ai întîlnit şi despre care ştii de la bun început că trebuie recitită, pentru că acum, chiar dacă nu te grăbeşti cu cititul, eşti abia la primul nivel de înţelegere.
Două cronici, de văzut:
Stelian Ţurlea, în Ziarul de duminică
Ilinca Ilian, în Contrafort
şi ar mai fi multe altele, n-am avut răbdare să le aleg.
Un fragment superb, la care m-am întors de vreo trei ori:
O rază fierbinte şi zidurile care s-au răcit
...Privi în jurul lui, observîndu-şi mediul în care trăia. Toate aceste linii circulare, încrucişate, drepte, curbe şi împletite din care este alcătuit interiorul unei locuinţe şi care se strînseseră înconjurîndu-l, nu erau nici un produs al naturii, nici al vreunei necesităţi lăuntrice, ci erau pînă la ultimul detaliu înţepenite într-o supraabundenţă barocă. Curentul şi bătaia inimii care însufleţesc fără încetare toate lucrurile, construind mediul nostru, se opriseră o clipă. Eu nu sînt decît întîmplătoare, îi rînjea în faţă necesitatea; eu nu arăt în esenţă altfel decît ca o faţă nemîncată de eczemă, dacă mă priveşti fără prejudecată, îi mărturisea frumuseţea. În fond, nu era vorba de prea mare lucru; un lucru căzuse, o sugestie se risipise, un lanţ de obişnuinţă, aşteptare şi încordare se rupsese, un echilibru fluid, tainic între emoţie şi lume fusese tulburat. Tot ceea ce simte şi face cineva se întîmplă într-un fel în direcţia vieţii, iar cea mai mică abatere în afara acestei direcţii este diferită sau înfricoşătoare. Lucrurile stau de altfel tot aşa pur şi simplu şi cînd mergi pe propriile picioare: îţi ridici centrul de greutate, îl împingi înainte şi îl laşi să cadă; însă un detaliu cît de mic schimbat, o timiditate cît de vagă în faţa acestui abandon cu care te-laşi-să-cazi-în-viitor sau pur şi simplu uimirea în faţa acestei inerţii şi nici nu mai poţi să stai drept! Nu trebuie pur şi simplu să te gîndeşti la asta. Şi Ulrich îşi dădu seama că toate momentele care însemnaseră ceva important în viaţa lui îi lăsaseră un sentiment asemănător cu acesta.
În stradă făcu semn unui comisionar şi-i dădu biletul. Era cam ora patru după amiază şi hotărî să facă drumul pînă acolo încet, pe jos. Ziua aceea primăvăratecă de toamnă îl încînta. Aerul fierbea parcă. Pe chipurile oamenilor era parcă un păienjeniş tremurător. După încordarea monotonă a gîndurilor sale din ultimele zile se simţea acum transportat ca dintr-o celulă într-o baie molatecă. Se străduia să meargă liniştit, destins. Tot ceea ce e gata de încordare şi de luptă într-un trup omenesc bine exersat prin gimnastică i se părea astăzi neplăcut ca faţa unui bătrîn comedian care e adesea încărcată de pasiuni mimate, neadevărate. În acelaşi fel strădania sa spre adevăr îi umpluse eul lăuntric cu formele de mobilitate ale spiritului, i-l divizase, echilibrat exercitîndu-se unele împotriva altora, şi-i imprimaseră, la drept vorbind, o expresie nedevărata şi teatrală, aşa cum capătă toate, chiar şi sinceritatea, în momentul cînd devine obişnuinţă. Astfel se gîndea Ulrich. Curgea ca un val printre alte valuri surori, dacă se poate spune aşa; şi de ce nu s-ar putea spune, dacă un om care s-a însingurat prin muncă se întoarce în compania celorlalţi şi resimte fericirea de a curge în aceeşi direcţie cu semenii săi!
În astfel de momente s-ar putea ca nimic să nu fie mai departe de gîndurile oamenilor decît ideea că viaţa pe care o duc ei şi care îi duce pe ei nici nu-i interesează prea mult pe oameni, nu-i interesează în fundul inimii lor. Şi totuşi lucrul acesta îl ştie oricare om, atîta vreme cît e tînăr. Ulrich îşi mai amintea cum i se păruse o zi ca aceasta, pe străzile de aici, cu zece sau cincisprezece ani înainte. Pe atunci totul fusese încă o dată splendid şi totuşi se simţea foarte lămurit în această dorinţă clocotitoare un fel de presimţire chinuitoare de captivitate; un sentiment neliniştitor, spunîndu-i, tot ceea ce vreau eu să realizez, mă realizează pe mine; o bănuială chinuitoare că în lumea aceasta afirmaţiile neadevărate, neglijente şi din punct de vedere personal lipsite de importanţă vor avea un ecou mai puternic decît cele mai sincere şi adevărate. Frumuseţea aceasta? te gîndeai atunci foarte bine, dar este ea a mea? Este adică adevărul pe care-l cunosc eu adevărul meu? Ţelurile, glasurile, realitatea, toată fascinaţia aceasta, care te ispiteşte şi te poartă cu ea, pe care o urmezi şi în care te arunci cu capul înainte; - este deci asta realitatea reală, sau nu se arată din ea nici acum nimic mai mult decît un suflu intangibil care pluteşte asupra realităţii care ţi se oferă? Diviziunile şi formele dinainte făcute ale vieţii sînt cele care arată distincte neîncrederii noastre, ceea ce revine mereu asemănător cu sine insuşi, preformaţiunile transmise din generaţie în generaţie, limbajul gata format nu numai al limbii, ci şi al senzaţiilor şi al emoţiilor.[...]
S-ar putea ca pentru cei mai mulţi dintre oameni să constituie o plăcere şi un sprijin faptul că pot găsi lumea gata făcută, prefabricată, cum ar veni, pînă la cîteva mici detalii personale şi n-ar trebui să se pună în nici un fel la îndoială nici faptul că ceea ce persistă în întregul său este nu numai conservator, ci constituie chiar fundamentul oricărui progres şi revoluţii, cu toate că trebuia să se adauge şi acea stînjeneală adîncă, umbroasă, pe care o simt în această situaţie oamenii care trăiesc pe cont propriu. Ulrich îşi dădu deodată seama, în timp ce contempla cu deplină înţelegere a subtilităţilor arhitectonice această construcţie sacră (era în faţa unei biserici), că fără voia lui era silit să se gîndească şi că la fel de bine oamenii ar fi putut să se apuce să-şi mănînce semenii, în loc să construiască asemenea minunăţii demne de admirat sau de a lăsa pur şi simplu să existe mai departe. Casele din jur, bolta cerului deasupra, în totul o armonie dicibilă a tuturor liniilor şi spaţiilor, care atrăgea şi ducea mai departe privirea, aspectul şi expresia oamenilor care treceau pe jos pe sub toate acestea, cărţile şi morala lor, copacii de pe marginea străzii... toate acestea sînt într-adevăr uneori la fel de ţepene ca nişte paravane spaniole , şi la fel de dure ca nişte ştampile tipografice şi atît de nici nu se poate spune altfel decît desăvîrşite atît de desăvîrşite şi încheiate, încît nu mai eşti faţă de toate astea decît o ceaţă prisosind, o mică suflare expirînd dintr-o gură, de care Dumnezeu nu mai are grijă.
În acea clipă el îşi dorea să fie un om fără însuşiri.
Am găsit-o! Am căutat-o mult, am dat un anunţ şi aici pe Han, mai demult, dar abia acum am reuşit s-o găsesc:
Ramon Gomez de la Serna- Omul pierdut
Editura Fabulator- 2004, trad. Radu Niciporuc
Ramon Gomez de la Serna a intrat la noi târziu, abia în 2004.
Când am citit pe liternet.ro prezentarea cărţii, am fost uimită că nimeni nu se gândise mai repede să traducă un scriitor căruia în lumea literară hispanică i se spune simplu şi fără posibilitatea niciunei confuzii, "Ramon".
Şi s-a întîmplat datorită întîlnirii dintre doamna Ioana Zlotescu Simaru, o autoritate în domeniul studierii operelor complete ale lui de la Serna chiar acasă la el, în Spania, şi Radu Niciporuc, traducătorul şi cel care şi-a inaugurat editura chiar cu Omul pierdut al lui Ramon Gomez de la Serna.
Ramon, inventatorul acelor mici bijuterii numite greguerias, m-a dus cu gîndul la Quevedo încă de la primele rînduri ale acestei cărţi.
Mi-a plăcut ce spune Caligraf despre el, şi linkurile puse de el acolo, pe blog.
Până unde am ajuns eu cu lectura, cartea e o nebunie, o sfidare, un afront adus regulilor de orice fel, logicii, convenţiilor, cuminţeniei, banalului cotidian. M-a pierdut şi m-a regăsit de mai multe ori, şi probabil tot aşa va fi pînă ajung la final. E năucitoare. Un şir de interferări, de pătrunderi subtile în poveşti de viaţă şi de moarte -mai ales de moarte- ale unor personaje rătăcite, enigmatice, neînţelese, captive ale unor cuşti nevăzute.
"Omul meu pierdut este pierdut pentru că este bun, e cel ce nu vrea să creadă în convenţional, cel ce nu cedează în faţa dezgustului pe care i-l trezeşte lupta cu o viaţă sordidă, împărţită în tagme, cel ce preferă în locul lucrurilor obişnuite şi clasate, informul, ropotul pur de observaţii, halucinaţii şi frunze uscate ce străbat paginile cărţii, confesionalul insolent şi dezagreabil al vieţii.
Omul meu pierdut e o mulţime incalculabilă de oameni pierduţi ce au nevoie de această carte, care nu este o farsă ci lectura cerută de cei care neputînd citi alte cărţi, o solicită pe aceasta pentru a compensa aciditatea şi apatia în care au fost aruncaţi de o lume idioată şi înşelătoare.
"Poate am izbutit să fiu la unison cu aceste suflete extenuate ce nu vor să ţină seama de romancierii dogmatici. Aceşti cititori mă interesează mai mult decît cei manieraţi, cărora le plac cărţile cu subiect liniar, pline de naivităţi demodate ce nu mai pot fi crezute.
Cred că vor putea citi această carte stimulaţi de plictisul vieţii. Ei sînt cei ce-mi insuflă curajul de a-mi pune în practică teoria conform căreia romanul trebuie să fie un lucru rău, capabil să se transforme într-unul bun, operînd prin cataliză în maniera bizară prin care zahărul arde doar dacă i se adaugă puţină cenuşă.
Asta înseamnă să fii scriitor, să te întorci din teatrul vieţii înfruntîndu-te cu întreaga realitate, formulînd răspunsuri mai mult sau mai puţin stupide lucrurilor fără răspuns, respingînd, desigur, soluţia ce ni se oferă: de a ne dormi liniştiţi moartea, ca pe un somn fără deşteptare.
Scriitorul nu se poate duce la culcare, pentru că vrea să fie treaz înainte de venirea morţii şi năzuieşte să fie treaz şi la venire, şi după venirea ei.
Literatura de tunel este literatura fidelă destinului ei şi trebuie să consiste dintr-un ansamblu de farse geniale, de extravaganţe, de alchimii ale unui Faust care să nu-şi fi vîndut -asta în niciun caz!- sufletul diavolului....
Nu sîntem altceva decît mister: nu trebuie să fim altceva decît mister, pentru că este singurul care încurajează şi dă demnitate vieţii. Dar nu misterul unei intrigi sau al unei prezumţii, ci toate misterele.
A explora misterul, a descifra misterul, acesta e singurul contrast impunător al vieţii.
Un scriitor în labirintul de coridoare al destinului: iată senzaţionalul.
Acţionăm asupra misterului vieţii pentru a dobîndi memoria imemorială din misterul morţii, iar acest lucru nu poate fi decît un har al lui Dumnezeu acordat omului, căci singurul roman bun, amuzant şi dramatic, este romanul "Cosmos" scris de El.
Pentru asta să mă ierte Dumnezeu."
Acesta este Ramon Gomez de la Serna.
Ramon Gomez de la Serna- Omul pierdut
Editura Fabulator- 2004, trad. Radu Niciporuc
Ramon Gomez de la Serna a intrat la noi târziu, abia în 2004.
Când am citit pe liternet.ro prezentarea cărţii, am fost uimită că nimeni nu se gândise mai repede să traducă un scriitor căruia în lumea literară hispanică i se spune simplu şi fără posibilitatea niciunei confuzii, "Ramon".
Şi s-a întîmplat datorită întîlnirii dintre doamna Ioana Zlotescu Simaru, o autoritate în domeniul studierii operelor complete ale lui de la Serna chiar acasă la el, în Spania, şi Radu Niciporuc, traducătorul şi cel care şi-a inaugurat editura chiar cu Omul pierdut al lui Ramon Gomez de la Serna.
Ramon, inventatorul acelor mici bijuterii numite greguerias, m-a dus cu gîndul la Quevedo încă de la primele rînduri ale acestei cărţi.
Mi-a plăcut ce spune Caligraf despre el, şi linkurile puse de el acolo, pe blog.
Până unde am ajuns eu cu lectura, cartea e o nebunie, o sfidare, un afront adus regulilor de orice fel, logicii, convenţiilor, cuminţeniei, banalului cotidian. M-a pierdut şi m-a regăsit de mai multe ori, şi probabil tot aşa va fi pînă ajung la final. E năucitoare. Un şir de interferări, de pătrunderi subtile în poveşti de viaţă şi de moarte -mai ales de moarte- ale unor personaje rătăcite, enigmatice, neînţelese, captive ale unor cuşti nevăzute.
"Omul meu pierdut este pierdut pentru că este bun, e cel ce nu vrea să creadă în convenţional, cel ce nu cedează în faţa dezgustului pe care i-l trezeşte lupta cu o viaţă sordidă, împărţită în tagme, cel ce preferă în locul lucrurilor obişnuite şi clasate, informul, ropotul pur de observaţii, halucinaţii şi frunze uscate ce străbat paginile cărţii, confesionalul insolent şi dezagreabil al vieţii.
Omul meu pierdut e o mulţime incalculabilă de oameni pierduţi ce au nevoie de această carte, care nu este o farsă ci lectura cerută de cei care neputînd citi alte cărţi, o solicită pe aceasta pentru a compensa aciditatea şi apatia în care au fost aruncaţi de o lume idioată şi înşelătoare.
"Poate am izbutit să fiu la unison cu aceste suflete extenuate ce nu vor să ţină seama de romancierii dogmatici. Aceşti cititori mă interesează mai mult decît cei manieraţi, cărora le plac cărţile cu subiect liniar, pline de naivităţi demodate ce nu mai pot fi crezute.
Cred că vor putea citi această carte stimulaţi de plictisul vieţii. Ei sînt cei ce-mi insuflă curajul de a-mi pune în practică teoria conform căreia romanul trebuie să fie un lucru rău, capabil să se transforme într-unul bun, operînd prin cataliză în maniera bizară prin care zahărul arde doar dacă i se adaugă puţină cenuşă.
Asta înseamnă să fii scriitor, să te întorci din teatrul vieţii înfruntîndu-te cu întreaga realitate, formulînd răspunsuri mai mult sau mai puţin stupide lucrurilor fără răspuns, respingînd, desigur, soluţia ce ni se oferă: de a ne dormi liniştiţi moartea, ca pe un somn fără deşteptare.
Scriitorul nu se poate duce la culcare, pentru că vrea să fie treaz înainte de venirea morţii şi năzuieşte să fie treaz şi la venire, şi după venirea ei.
Literatura de tunel este literatura fidelă destinului ei şi trebuie să consiste dintr-un ansamblu de farse geniale, de extravaganţe, de alchimii ale unui Faust care să nu-şi fi vîndut -asta în niciun caz!- sufletul diavolului....
Nu sîntem altceva decît mister: nu trebuie să fim altceva decît mister, pentru că este singurul care încurajează şi dă demnitate vieţii. Dar nu misterul unei intrigi sau al unei prezumţii, ci toate misterele.
A explora misterul, a descifra misterul, acesta e singurul contrast impunător al vieţii.
Un scriitor în labirintul de coridoare al destinului: iată senzaţionalul.
Acţionăm asupra misterului vieţii pentru a dobîndi memoria imemorială din misterul morţii, iar acest lucru nu poate fi decît un har al lui Dumnezeu acordat omului, căci singurul roman bun, amuzant şi dramatic, este romanul "Cosmos" scris de El.
Pentru asta să mă ierte Dumnezeu."
Acesta este Ramon Gomez de la Serna.
Te face sa simti cum ard cuvintele.
Max Frisch Numele meu fie Gantenbein
Editura Polirom, 2003
Trad. Ondine- Cristina Dăscăliţa
Aceasta ar putea fi -cumva- povestea adevărată a lui Filemon şi a preaiubitei lui soaţe, Baucis, văzuta prin globul de cristal al tuturor posibilităţilor.
Filemon şi Baucis -ştiţi deja- sunt cei doi soţi care s-au iubit pâna la moarte şi dincolo de ea, cerându-i lui Zeus fericirea ultimă, aceea de a închide ochii în aceeaşi clipă, astfel ca niciunul dintre ei să nu fie nevoit să suporte nicio clipă de viaţă fără celălalt. Şi au căpătat nemurirea, aşa e legenda.
Cartea lui Frisch face un portret mişcat al vieţii de cuplu, o imagine incompletă a câtorva poveşti de iubire cu aromă de Wong Kar Wai, fragmentată de dese şi derutante hiaturi.
Femeile lui Wong Kar Wai: siluete învăluite în mister, parfum fin şi foşnet de mătase. Bărbaţii... Aici ne rupem de film.
Avem naratorul, care în atotputernicia-i auctorială începe fiecare scenariu cu un intransigent Îmi imaginez..., după care aruncă datele problemei aşa cum ai arunca zarurile, aşteptând să hotărască hazardul.
Dacă ar fi fost aşa? Sau aşa?
Ce ar fi să mai avem o variabilă aici? Pentru el e chiar interesant să urmărescă noul curs al poveştii (probez poveştile ca pe haine!) desprinzându-se cumva din fiecare personaj ca un alter-ego critic, o variantă care se arată de cele mai multe ori dezamăgită de fragilitatea originalului.
Relaţia primordială dintre bărbat şi femeie, cum funcţionează , ce legi o guvernează şi cum face din noi nişte fiinţe pe care nu le mai înţelegem- cam de aici începem, aici e capătul firului.
Avem un domn care ajunge cândva printr-un concurs de împrejurări să poată alege dacă îşi va continua viaţa aşa cum îl ştie toată lumea sau... ca orb. Nimeni nu ştie că de fapt, el nu e orb, aşa că poate vedea lumea în alt fel, exact aşa cum e ea când nu ştie că cineva observă.
Numele lui fie Gantenbein. E suficient atât.
Fascinantă treabă, să vezi fără să fii bănuit că vezi. Totul şi toate în jur se arată cu adevărata faţă, nemaiavînd grija măştii. Prietenii, rudele, oamenii de care te loveşti tot timpul, femeia iubită, tu însuţi- câţi vor trece testul adevărului?
Mai avem câteva figuri masculine dintre care cea a lui Enderlin se detaşează, el fiind genul de intelectual rasat, discret, elegant, care din principiu evită complicaţiile existenţiale şi care se simte irepresibil atras de o femeie necunoscută, într-o seară ploioasă, într-un bar slab luminat, rupt parcă din Reconstruction-ul lui Boe, sau dintr-un film de Wong Kar Wai: aceasta e una dintre (im)posibilele poveşti create de mintea lui Gantenbein cu şi despre soţia lui, despre care îşi imaginează că inevitabil va găsi la altul ceea ce nu are, sau nu este Ganteinbein.
Dar dacă nu e aşa? Ar putea fi la fel de bine doar povestea unei experienţe, spusă de un barman unui domn necunoscut care aşteaptă pe cineva, într-o seară ploioasă.
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.