Astăzi e 24 august, ziua în care s-a născut Jorge Luis Borges.



Infernul, I,32

"Din zorii zilei şi până la lăsarea nopţii, către sfârşitul veacului al XII-lea, un leopard vedea nişte tăblii de lemn, drugi verticali de fier, chipuri de bărbaţi şi femei care nu erau niciodată aceleaşi, un zid gros şi, poate, un şanţ de piatră acoperit cu frunze uscate. Nu ştia, nu putea şti, că jinduieşte iubire şi cruzime şi aprinsa dorinţă de a sfâşia până şi vântul care aduce cu el iz de cerb, însă ceva înlăuntrul lui simţea că se înăbuşă şi că se răzvrăteşte, iar atunci Dumnezeu îi glăsui într-un vis:
Trăieşti şi vei muri în temniţa aceasta pentru ca un om pe care eu îl ştiu să te privească de un anumit număr de ori şi apoi să nu te poată da uitării şi să-ţi pună făptura şi simbolul într-un poem, care îşi are locul precis în urzeala universului. Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt.
Dumnezeu, în vis, ilumină grosolănia fiarei şi aceasta înţelese pricinile şi îşi încuviinţă destinul, dar nu găsi înlăuntrul ei, când se trezi, decât o întunecată resemnare, o curajoasă ignoranţă, căci mersul lumii este prea complex pentru naivitatea unei fiare.
După ani, la Ravenna, Dante îşi trăia clipele de pe urmă, la fel de nejustificat, la fel de singur ca oricare alt om. În clipa unui vis, Dumnezeu îi dezvălui tainicul rost al vieţii şi migalei sale; Dante, uimit, află în sfârşit cine era şi ce era şi binecuvântă amărăciunile îndurate. Tradiţia povesteşte că, la deşteptare, simţi că a primit şi a pierdut un lucru infinit, ceva ce nu putea recupera şi nici măcar întrezări, căci mersul lumii este prea complex pentru naivitatea unui om."

din volumul Făuritorul, 1960

Am primit-o de curand , imi place tare. E chiar ...delicioasa. Sper sa revin dupa.
Imi place mult locusorul asta al tau, am citit prima oara aici de ea, o asteptam, am tinut minte. E ca o harta a micilor frumuseti. Mai scrie.

edit. si locusorul si cartea. ca harta.

Am terminat-o. Nu stiu ce de am scris atunci, in 31 august, ca o sa revin. Nu am nimic de spus. Am uitat sa vorbesc, cum sa vorbesc despre carti. Sunt coplesita de ...frumusete. A cartii, a lumii.

De fapt, nu mai vin aici, nu vreau sa tulbur linistea coltului, voiam doar sa -ti mai las scris asta: "..."

Ma mir de fiecare data cand citesc o carte de care stiam, care astepta cuminte in biblioteca, care nu ma striga. O citesc, ma invaluie cu lumea aia a ei si apoi trec rusinata pe langa toate cartile aliniate acolo si ma simt ca si cum exista milioane de vieti langa mine, in casa mea, atat de aproape. Si imi pare rau ca le uit des.

Eleganta ariciului e despre frumusetea.



***


*si la tine, mai sus

exercitii de a deveni obiect

privesc picioarele scaunului
inutile miscarii
imi simt muschii
incleindu-se
lent

George Almosnino

Te astept aici cu mare drag, oricind.
Voi reveni, sint tot pe fuga zilele astea.

Dubravka Ugresic - Ministerul durerii
Ed. Polirom 2010
Trad. Octavia Nedelcu

Am ajuns la cartea asta căutînd o alta (tot a ei), "Muzeul capitulării necondiţionate", la care ajunsesem eu de aici. Sau de aici, nu mai ştiu, că am vizitat multe locuri pe net atunci.

Incredibil de tristă poveste.
Nici nu mă aşteptam la altceva, fiind vorba despre refugiaţi din fosta Iugoslavie care încercă să-şi refacă vieţile prin alte părţi ale lumii.
Pot spune că stilul de povestitoare al Dubravkăi Ugresic e simplu, direct, fără ocolişuri, taie ca lama unui cuţit bine ascuţit. Simţi că te afli în prezenţa unei femei excepţionale, inteligente, educate, care-ţi spune cum e
să-ţi recompui viaţa din cioburi după ce ai pierdut tot: locurile dragi, familia, prietenii din copilărie, limba în care te-ai născut. Cum e să trăieşti tot timpul cu urma unei palme pe faţă.
Se întreabă din cînd în cînd cine e vinovat de destrămarea fostei Iugoslavii, cine e cel care a transformat un popor întreg într-o mare de umbre rătăcitoare prin lume.
Numai cei din boxa acuzaţilor, dacă au avut ghinionul să fie prinşi? Nimeni nu se socoteşte vinovat, normal.

"Mă întrebam ce se întîmplase cu sutele de mii de oameni anonimi, fără sprijinul cărora războiul nu ar fi avut loc. Oare ei nu se simţeau vinovaţi?
Ce era cu panica aceea generală care i-a cuprins pe politicieni, diplomaţi, înalţi funcţionari şi militari străini de au dat năvală în ţara noastră? Erau plătiţi regeşte, în afară de bani, au dobîndit şi aura salvatorilor, iar apoi şi accesul pe o treaptă superioară în ierarhia instituţională a ONU sau oricare alta. Iar Croaţia şi Bosnia erau simple locuri de muncă cu multiple avantaje. Hotelurile nu erau chiar atît de proaste, mîncarea era bună, litoralul Mării adriatice aproape.
Oare ei se simţeau în vreun fel vinovaţi?
Şi ei îşi făceau pur şi simplu treaba.
Criminalul acela din munţi, lunetistul care a împuşcat o femeie de pe o stradă oarecare din Sarajevo, şi el îşi făcea treaba.
Foto-reporterul străin care filmase femeia- fără să-i dea prin gînd să cheme o ambulanţă (ca să primească ulterior pentru imaginile sale incitante premiul întîi la concursul pentru fotografia de război a anului)- şi el îşi făcea treaba.
Sărmana femeie care se chircea pe trotuar în vreme ce din ea gîlgîia sîngele, chiar şi ea, fără să ştie, îşi făcea treaba în spectacolul autentic al războiului."

Am citit-o greu, cu hopuri, am închis-o cu sentimentul că ar trebui să ne mai gîndim cînd ne simţim nemulţumiţi de viaţa noastră. Noi măcar putem alege.

Salutari
Dupa subtirimea acestui topic, ne putem da seama ca putina lume se mai oboseste sa citeasca. Media a cam acaparat (din pacate) totul..
As fi interesat si eu in continuare sa aflu ce merita cumparat si citit. Daca imi permiteti, pentru cei pasionati de genul turism extrem-aventura, as incerca sa fac si eu o recomandare - "Luptand cu imposibilul" de Mike Horn. Editura RAO. As fi curios de niste recenzii la aceasta carte...

Jean-Claude Carriere, Umberto Eco - Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi
Humanitas, 2010

Am ajuns la cartea asta pentru că cineva (foarte drag mie) din familie o căuta, am găsit-o eu şi am aruncat o privire înăuntru.
Cine ar fi putut discuta pe tema asta mai înfocat ca aceşti doi domni un pic săriţi (când vine vorba despre carte, desigur, altfel nu ştiu cât de săriţi sunt)?

Carte de vizită, pe scurt:
Jean-Claude Carriere este istoric, scriitor, scenarist (colaborator statornic al lui Bunuel, cu care a lucrat la “Le charme discret de la bourgeoisie“, “Belle de jour”, printre altele), actor –ameţeşti când îi citeşti cv-ul. Şi bibliofil, desigur.

Pe domnul Eco îl rugăm să nu se supere dacă îl sărim de data asta, îl cunoaşte toată lumea destul de bine.

Despre ce se discută: despre cărţi, sub orice formă, dacă a trecut sau nu vremea cărţii tradiţionale, pe suport de hârtie, despre cum va arăta biblioteca viitorului şi tot aşa.
Surpriza este că aceşti oameni sunt atât de convinşi de veşnicia cărţii (sub forma tradiţională sau sub orice formă asemănătoare acesteia) că nici nu acordă prea multă importanţă întrebării obsedante dacă nu cumva răspândirea pe scară largă a comunicării electronice va duce la moartea cărţilor aşa cum le ştim noi, cu file foşnitoare.

„Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură. Cartea a dovedit ce poate şi nu vedem un alt obiect mai bun pe care l-am putea crea pentru aceeaşi întrebuinţare. Poate vor evolua elementele sale, poate că paginile nu vor mai fi de hârtie. Dar cartea va rămâne ce este.” Eco spune asta.

Acestea fiind spuse şi subliniate, discuţia trece în continuare către evoluţia cărţii de-a lungul timpului. Aici e marea bucurie şi plăcere a celor doi, din când în când întrerupţi de moderator (Jean-Philippe de Tonnac) care îi scoate discret pe cei doi către alte limanuri atunci când cad victime ale unei perioade mai ofertante din istoria cărţii, cum e cea a evului mediu, de exemplu.

Mi-a plăcut cu predilecţie Carriere. Mult mai reţinut cu potopul de titluri în comparaţie cu Eco şi făcând des trimiteri la arta cinematografică, a dat discuţiei o notă de varietate binevenită.
La întrebarea ce şi-ar dori mai mult în viitor, ca bibliofil şi iubitor de cărţi, a spus că visează să descopere un codex maya. (În 1964, ajuns în Mexic pentru prima oară, a aflat că fuseseră inventariate vreo sută de mii de piramide maya, din care doar trei sute au fost cercetate. E de înţeles de ce visează aşa ceva, e chiar foarte posibil să se întâmple).

Şi unde mai pui că are şi o colecţie impresionantă de cărţi de poveşti şi legende, vă daţi seama ce minunăţii o fi având omul ăsta acasă?

La aceeaşi întrebare, Umberto Eco spune că ar vrea să descopere un exemplar al primei cărţi tipărite, biblia lui Gutenberg. Simpla evocare a acestei cărţi rarissime e prilej de visare pentru bibliofili.

Cînd vine vorba despre cărţile adunate de-a lungul anilor, J.C.C spune: "Nu de puţine ori, mi se întâmplă să merg într-o cameră în care am cărţi şi să le privesc, pur şi simplu, fără să ating vreuna. Primesc atunci ceva ce nu pot exprima în cuvinte. Mă tulbură şi în acelaşi timp mă linişteşte."

Şi la final, un gând frumos al lui Paul Claudel din La Philosophie du livre (eseu publicat în 1925), citat de acelaşi J.C.C:

"Ştim că lumea este un text, iar acest text ne vorbeşte, cu smerenie şi cu bucurie, despre propria sa absenţă, dar şi despre prezenţa eternă a altcuiva, anume Creatorul ei."

Despre romanul " Frumosii nebuni ai marilor orase " un interviu cu Fanus Neagu aici .

Gheorghe Crăciun - Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa (1993-2000)

Ed. Paralela 45, 2006


Gheorghe Crăciun mi-a pus în față, prin Trupul știe mai mult, cea mai profundă carte (a unui scriitor român) cu care mi-a fost dat să mă întîlnesc în ultima vreme. Păstrînd proporțiile, mi s-a părut că citesc un alt fel de Cioran: întors către sine, concentrat pe propriile neputințe, lașități, deziluzii, limite.
Fascinat de relația de corp-text, ii acordă tot timpul petrecut în fața caietelor pe care își înșiruie gîndurile în timp ce lucrează la romanul Pupa russa (roman despre care s-a spus că a atins subtilități incredibile ale psihologiei feminine, așa încît e greu de crezut că a fost scris de un bărbat).

Interviu acordat lui Marius Chivu in 2006, aici

”Continuînd notația de ieri noapte: Eu nu am teme, am doar obsesia de a ajunge la ele, într-o stare de puritate absolută care nu este aceea a ideii, ci a trupului.
Ce ciudat! Nu doar mintea simte nevoia să elimine impuritățile care i-ar putea bruia buna funcționare, ci și corpul.
Și unde vreau să ajung? La o corporalitate restituită prin limbaj, la nimic altceva. Nu e ciudat? Pariul meu nu are în vedere trupul pur și simplu, ci posibilitatea de a scrie trupul, fără a-l alfabetiza.”

”E limpede că noi nu ne stăpînim în totalitate ființa, că există o mare imagine diurnă a existenței noastre la care, imediat după trezire, cu un efort mai mare sau mai mic, ne racordăm. Această imagine e regăsită grație unor stimuli exteriori repetabili. Ea presupune răspunsuri pe care le știm deja. Ea își confirmă previzibilitatea.
Cînd, prin 1980, am scris într-un text propoziția Trupul știe mai mult, aveam probabil în minte toate acestea, dar analiza n-a fost făcută.
Iar situația este și mai gravă în cazul celui care scrie, tocmai pentru că scrisul nu te lasă să ignori ceea ce existența rațională pur și simplu elimină, fără mari complicații. Scrisul nu te lasă să dormi, el îți adîncește fisura existențială și pînă la urmă te desființează, te lichidează, ca o substanță corozivă în stare să topească și scheletul.
Ce altceva e scrisul, dacă nu un lichid, chimic și organic în același timp, un fel de suspensie coloidală în care a fost macerată toată carnea trupului tău, cu creier cu tot!”

"Cred că în sinea mea dispreţuiesc filosofia. Mă apăr astfel de un handicap. Nu am nici aptitudinea, nici plăcerea de a fi un gînditor. Gîndirea ca activitate sistematică (te) izolează de lume. Distanţarea de ceilalţi prin gîndire? Prefer, fără nici o ezitare - dacă asta este implacabil -, distanţarea de ceilalţi prin trăire."

”În orizontul trăirii a trăit Gheorghe Crăciun, gîndind. Şi i-a făcut plăcere să se gîndească la trăire; a numit-o, deci a îmblînzit-o, a aşteptat să i se aşeze cuminte la picioare şi, după ce a fotografiat-o, nu a mai ieşit din casă fără fotografia ei.
Dacă Gheorghe Crăciun a murit, asta s-a întîmplat din nerăbdarea de a trăi odată. Pentru că el ştia ce ştie trupul cel mai bine: boala ca singura formă de viaţă inexorabilă, imposibil de amînat, mai autentică decît orice imagine. Ea a venit, a văzut, a învins.” (Alexandru Mușina)

Pe 31 martie a fost ziua de naștere a lui Nichita, adică cea mai importantă zi din istoria modernă a României, cum spunea cineva drag mie.
Vreau să vă spun că pe facebook Oana Pellea a creat o pagină cu majuscule, NICHITA STANESCU, pe care de atunci oamenii pun întruna poeziile lui, ca și cum atît așteptau.
Am putea paria liniștiți pe poezie, oameni buni. Cine mă poate contrazice?




(fragment dintr-un documentar din 2007)

Mircea Ivănescu

către seară, mă aşez la picioarele tale...


aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng

eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,

pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)...şi iară

aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.