Draga gio, tot atat de mult pe cat este de dorit ca oricare organizatie religioasa sa nu incerce sa-si aroge exclusivitatea in probleme spirituale, este si ca toti cei ce manifesta interes fata de spiritualitate, sa caute sa devina mai toleranti, asa cum cred ca ti-ar prinde bine si tie.

Mi se pare putin probabil ca Purgatoriul sau vamile vazduhului sa fi fost preluate din traditii antecrestine, mai degraba au fost percepute aceleasi lucruri, dar simbolizate diferit, in functie de specificul fiecarei culturi. In cultura egipteana, de pilda - asa cum ai amintit si tu -, zeul lumii de jos, Anubis, cantarea inima omului dupa moarte, si, daca aceasta era atat de usoara precum pana lui Ma'at, zeita dreptatii si adevarului, atunci omul avea parte de o existenta "cereasca" alaturi de Osiris, altfel zeul Ammit ii devora inima, provocandu-i sufletului suferinta.



Mie mutarea subiectului mi se pare oportuna, dat fiind ca el a fost conceput mai putin ca o dezbatere, cat ca o prezentare a viziunii Sf. Teodora despre vamile vazduhului.

Editat: TriRegnum, uite ca ti-am raspuns chiar fara a-ti citi mesajul (sper sa-mi fie ingaduita aceasta scurta referire la viziunea egipteana). Nu stiu daca deschiderea unui subiect separat isi are rostul, nu e esential sa facem un astfel de index al credintelor diverselor religii despre viata de dupa moarte.

Pentru Clopotel si ceilalti: tanti Floarea a vazut Vamile, asa cum si tanti Maria din Austria a vazut Purgatorul, viziunile sunt diferite, insa exprima acelasi lucru: suferinta celor morti. Sunt de parere ca fiecare om le percepe diferit, ceea ce nu e diferit este esenta care inseamna suferinta sufletului pentru pacatele savarsite.
Cum maracine spune: sunt simbolizate diferit, doar ca exterior.
Existenta sufletului dupa moarte exista si in crestinism in Traditia Sfanta, insa nu e exprimata exact experienta sufletului in acel spatiu spiritual.

EDITAT MODERATOR TriRegnum: voi permite aici o dezbatere, cu acordul lui Clopotel, din mai multe viziuni, ca astfel sa nu mai fie nevoie de mutarea subiectului. (sunt sigur ca Mihai o sa inteleaga)

Clopotel daca te va deranja ceva pe viitor le vreun raspuns aici la Vamile Vazduhului, sa imi comunici si eu voi eidta numaidecat.

de ce mai este nevoie de religie ? de Biserica ? de preoti ? ca organizare, ok, inteleg. dar daca singuri ati spus ca ideile pozitive si bune se regasesc in mai toate religiile (orientate spre pozitiv) si ca reprezentarile sunt pur simbolice si tin de interpretare, nu este de ajuns sa ne rugam noi la Dumnezeu, nu este de ajuns sa o facem singuri si oriunde, sau intre noi dar fara atatea religii si simbolizari ?

user
Ca moderator al Forumului Ecclesia, te invit mai intai sa te prezinti in cadrul rubricii "Sa ne prezentam" unde sa spui carei Biserici apartii

Buna ziua, am postat -conform regulamentului- pe topicul "sa ne prezentam", sper ca pot adresa cateva intrebari:

@ clopotel : imi face impresia ca descrierea vamilor vazduhului este din cartea preotului Nicolae Mandita ? Si daca da, de unde sunt sursele acestuia ? E posibil sa ma insel.
Daca exista vama a 23-a a fumatului, atunci...de ce nu a 25-a vama a drogurilor ?

@ Tri Regnum : [off-topic] intrebari/nelamuriri referitoare la unele pasaje din NT si alte carti din Biblie daca si unde le pot adresa.

Multumesc.

Draga Bishop,

m-am gandit sa postez unele din cuvintele parintelui nostru Arsenie Boca despre vamile vazduhului,
judecata si iad in speranta ca vor fi folositoare celor ce le citesc.


VAMESII VAZDUHULUI
Cand a sunat ceasul iesirii din lume, sufletul se retrage din trup si se
aduna inspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viata duhovniceasca intensa,
li se insenineaza fata cu o lumina neobisnuita. La multi dintre sfintii
nevoitori ai pustiei, in vremea iesirii sufletului le straluceau fetele ca
soarele. Sufletul e o faptura spirituala care nu are ingradirea pe care o are
trupul si nici nu-i stau in cale piedicile trupului. In vremea aceea o
constiinta impacata rasfrange o fata senina, pe cand o constiinta tulburata
rasfrange o fata ingrozita.
De aceea Inteleptul da sfatul:

1. "Adu-ti aminte de Ziditorul tau, in zilele tineretii tale, inainte sa vina
zilele de restriste...
5. ...fiindca omul merge la locasul sau de veci...
6. (Adu-ti aminte de Ziditorul tau) mai-nainte ca sa se rupa funia de
argint...
7. Si ca pulberea sa se intoarca in pamant, precum a fost, iar sufletul sa se
intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat."

Desfacerea sufletului de trup se face in vreme de trei zile pamantesti,
incepand de la momentul pe care-l numim noi moarte. Slujba inmormantarii
corespunde cu dezlegarea deplina a sufletului de trup.
Sa urmarim, asadar, calatoria sufeltului dezlegat de trup. La iesirea din
cortul pamantesc, sufletul trece in lumea asemenea cu el, a fapturilor nevazute,
fie cu ingerii buni, daca a fost bun, fie cu ingerii cazuti, daca faptele lui au
fost rele. De unde pe pamant erau ceasuri, zile si ani, dincolo e un vesnic
"astazi", o vesnicie luminoasa pentru sufletul care a dobandit sfintenia, sau o
vesnicie intunecoasa, neagra vesnicie, pentru sufletul care a iubit
stricaciunea.
Acum da sufletul de datoria cunoasterii.
Daca sufeltul n-a ajuns, sau n-a vrut sa ajunga pe pamant la desavarsita
cunostinta de sine insusi, el trebuie neaparat, ca fiinta spirituala, sa se
cunoasca dincolo de mormant. Sufletul trebuie sa-si dea seama de ceea ce si-a
castigat; trebuie sa-si recunoasca si sa-si pronunte judecata, inainte de a-l
judeca Dumnezeu.
Pe pamant avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele taine, care-l ajuta
sa se cunoasca si sa-si judece purtarea. Dincolo nu se mai poate cunoaste pe
sine insusi prin propria libertate, caci misiunea de-a descoperi sufletului
starea de stricaciune o au ingerii cazuti. Demonii, stapanii raului pe pamant,
au sa-i dea acum pe fata toate faptele sale rele, pe care sufletul si le va
recunoaste si se va teme cumplit. Prin recunoasterea aceasta va preveni judecata
lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci toate greselile marturisite la duhovnic, cu
inima infranta si smerita si pentru care sufletul si-a facut canonul, nu se mai
afla ca piedica in cale, la trecerea printre cumplitii vamesi ai vazduhului,
caci puterea lui Dumnezeu le-a sters pe acestea din cartile lor. La aceasta
infricosata cercetare a sufletului sta de fata si ingerul pazitor, care
insoteste sufletul toata calatoria aceasta.
Vamile cunostintei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai vad fata lui
Dumnezeu, chiar daca vor fi osandite. Vrajmasii lui Dumnezeu, ateii, care se
innebunesc, zicand cu ura ca nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vami, ei fiind
cu totul fiii pierzarii. Sufletul acestora il trag cu sila mare o droaie de
diavoli si osanditul suflet n-are nici macar mangaierea sa vada de departe fata
ingerului pazitor, daca necredinciosul acela era dintre cei botezati.
Precum nu se apropie ingerii buni de sufletul ce s-a dat pierzarii, asa nu se
apropie ingerii rai de sufletele sfintilor care, intr-o stare de contemplatie,
se suie la Dumnezeu ca un suvoi de foc. Acum, sufletul se inchina lui Dumnezeu,
Tatal sau, nu prin credinta, ci prin vedere. Cei curati cu inima vor vedea pe
Dumnezeu - asta-i fericirea.
Cunostinta trebuie sa fie deplina, pentru stadiul in care se afla sufletul
acum. De aceea e condus de inger sa vada Raiul, fericirea dreptilor, rasplata
faptelor bune, dar mai ales e condus sa-si vada faptele sale bune pe care le-a
facut, sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a facut. Acum va pricepe
sufletul ce inzestrare ii daduse Tatal, si ce putea sa faca, iar din acestea,
cat a facut. Acum cunoaste care-i era masura data lui de Dumnezeu si cat a
implinit-o el.
Iar ca la a noua zi pamanteasca (a sasea zi de la ingroparea trupului)
sufletul se reintoarce la Dumnezeu si I se inchina. Pe pamant, Biserica face
rugaciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscutii si rudeniile de pe
pamant, in obstea Bisericii fiind, ridica rugaciune catre Dumnezeu si iubire
catre fratele lor, ca sa fie randuit in ceata dreptilor, cu ingerii buni.
De la aceasta, a doua inchinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu,
sufletul merge sa vada si iadul, suferintele pacatosilor, scrasnirea dintilor,
focul cel vesnic, intunericul cel mai de dinafara, unde e plangerea deznadejdii
ultime.
Dincolo nu e timp, ca la noi, ci vesnicia. Totusi calatoria asta a sufletului
prin iad, tine ca la 30 de zile pamantesti. In vremea aceea sufletul cunoaste cu
de-amanuntul plata pacatului, urmarile relelor pe care le-a facut el. Daca s-a
pocait de ele, se va teme mai putin; daca nu se pocaise de ele si-l prinsese
moartea intr-insele, ingrozirea lui va fi cumplita. Acum isi cunoaste "locul"
dupa dreptate, in care are sa se munceasca si tremura de frica.

JUDECATA PARTICULARA A SUFLETULUI
Dupa vederea iadului, sufletul se intoarce pentru a treia oara sa se inchine
Domnului. Acum e lamurit. A vazut binele si raul. Acum nu mai vorbeste, ca pe
pamant, ca nu este Rai si Iad. Acum nu mai zice, ca hotul fata minte: "Nu cred
ca este temnita!" Si fiindca nu crezi, urmeaza ca nu exista? Dar daca exista,
ce te faci? Daca crezi ca este iad si - sa zicem, prin absurd, ca nu este - n-ai
pierdut nimic. Dar daca este? Te-ai pierdut pe tine insuti, ai pierdut totul!
Iata de ce ne spun Parintii noua pamantenilor, ca de aceea ne targuim noi cu
credinta, fiindca n-am vazut nici Raiul, nici Iadul. Parca pricepem intrucatva
ravna propovaduirii lui Pavel Apostolul, care a fost rapit in Rai: cu asta avea
evidenta absoluta a imparatiei spiritului, de care era mai sigur decat de toata
existenta celor vazute; acesta era zorul unei nemaiintalnite apostolii.
In imparatia nevazuta a duhurilor, la a patruzecea zi pamanteana, are loc o
mare hotarare asupra sufletului, care s-a lamurit in asa de scurta vreme, cat nu
se lamurise in zeci de ani de zile de viata pamanteana.
Biserica pe pamant se roaga lui Dumnezeu a treia oara, pentru sufletul
care-si asteapta judecata Imparatului lumii. Stapanul vietii are in mana cheile
mortii si ale iadului. Deci, daca sufletul, in viata pamanteana, a fost ostas
bun al Imparatului Hristos, intra in obstea sfintilor, a ingerilor buni,
bucurandu-se de toate ostenelile si suferintele ce le-a indurat bucuros pentru
Hristos pe pamant. Daca insa n-a trait pentru Hristos, ci pentru sine si pentru
toate amagirile lumii acesteia, petrecerea lui va fi cu diavolii, in "locul" de
munca.
Deci judecata particulara, adica a fiecarui suflet indeosebi, iese a
patruzecea zi de la mutarea sufletului din cortul lui de lut. Hotararea pe care
o da Dumnezeu asupra sufletului de-a petrece in Imparatia luminii, sau a se
osandi in imparatia chinuitilor, e o hotarare provizorie, si tine pana la
judecata cea de obste, judecata de pe urma. Aceea e definitiva si fara de
sfarsit.

O DESCRIERE A IADULUI
Intai o descriere teologica. In imparatia lui Dumnezeu nu intra nimic
necurat. Deci ne putem inchipui ce putini sunt aceia care raman in Imparatie,
inca de la judecata particulara, pentru vesnicia nesfarsita.
Si toti ceilalti?
- Toti ceilalti, desi credinciosi, dar daca nu s-au curatit prin pocainta de
pacatele lor, de mandria lor, de slava desarta si celelalte, trec in lumea
nevazuta, asa-zicand in stare de boala, dar n-au pierdut putinta de-a ajunge
odata si ei in obstea bisericii lui Hristos.
Dar pana atunci?
- Pana atunci sufera in iad. Caci in iad sunt mai multe feluri de osanditi.
Unii pentru vecii vecilor, altii pana la judecata de pe urma, cand ii scoate
Biserica luptatoare de pe pamant, prin rugaciune si milostenie.
Aici, in viata pamanteana, vrei sa te pocaiesti, poti sa o faci. E o fapta a
libertatii vointei. Dincolo, nu mai e libertatea vointei. Cei ce in viata
trupeasca au robit pacatului, cu voia erau robi inca de aici, si de aici si-au
pierdut libertatea vointei. Deci in ce stare de libertate i-a surprins moartea,
in aceea vor petrece, cat le va hotara Dumnezeu.
Sufletul a plecat din viata aceasta cu indemnare la pocainta? Indemnarea
aceasta i se socoteste ca buna desi, pentru ca n-a desavarsit-o, are sa petreaca
in iad; dar in iad nu poate sa continuie pocainta - nemaiavand libertatea
vointei - ci suferinta lui e socotita de Dumnezeu si candva, odata, cand
Dumnezeu stie, e iertat si el. Pocainta nu si-o poate savarsi sufletul in iad si
pentru motivul ca acolo nu mai lucreaza Harul lui Dumnezeu. Deci, daca cineva ar
fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii rudeniilor si rugaciunilor
Bisericii luptatoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe-o fapta a iubirii de
oameni, care trece dincolo de hotarele mormantului, va implini cu ele ceea ce
lipsea din pocainta sufletului osandit. Fara libertate si fara Har, nici o
suferinta nu plateste nimic, cu atat mai putin suferinta din iad. Suferinta
aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nadejde de pe urma ei. Dar
libertatea, iubirea si Harul celor de pe pamant pot indupleca pe Dumnezeu sa
scoata din munca sufletul ce n-a ajuuns la sfintenie deplina. Caci, precum nimic
necurat nu intra in Imparatia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricat de putin ar
fi, nu ramane in iad pentru totdeauna, subantelegandu-se prin acest bun si
rugaciunile Bisericii. Iubirea a coborat pe Dumnezeu in trup, iubirea a sfaramat
portile iadului, iubirea "scoate din moarte si nu te lasa sa te pogori in
intuneric". E vorba de-o iubire aratata prin fapte. De aceeea zicem ca iubirea
n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodata, e
puternica, incat strabate dincolo de mormant si ajunge pe cel iubit; strapunge
iadul care nu-i poate sta impotriva si strabate cerul. Iubirea e insusirea lui
Dumnezeu, prin care a creat lumea vazuta si nevazuta, si toata faptura care-L
cunoaste de Tata e strabatuta de iubire. Daca am starui cum trebuie in iubirea
aceasta fara margini, s-ar rasfrange si in noi obarsia noastra divina, chipul si
asemanarea fiilor cu Tatal, am avea si noi multime de insusiri dumnezeiesti,
prin Har nu prin natura, in primul rand n-am fi asa de marginiti intr-o multime
de privinte.
Iata ce rost are imbunatatirea celor vii, nu numai pentru folosul mantuirii
lor personale, ci si pentru izbavirea celor din inchisoare, care au plecat din
viata pamanteasca cu pocainta inceputa dar neispravita.
Cu adevarat, iubirea e calea cea mai scurta si mai presus de orice cale, spre
desavarsire; printr-insa avem inlauntrul nostru Imparatia Cerurilor.

***

Trupul traieste, daca e locuit de suflet; iar sufletul traieste, daca e
locuit de Dumnezeu. Asadar, sunt oameni care au intr-insii suflete vii, si sunt
oameni care au suflete moarte. Moartea trupului este despartirea sa de suflet;
iar moartea sufletului e despartirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate
fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.
Starea sufletului dincolo de mormant este continuarea starii sale pamantesti,
fie de viata, fie de moarte. Cel ce a inviat in sufletul sau cunostinta si
iubirea lui Dumnezeu, cata vreme era pe pamant, acela a inviat pentru vesnicie;
iar cel ce a omorat acestea in sufletul sau si moartea l-a prins in acestea,
acela a murit pentru vesnicie. Acela a omorat Imparatia lui Dumnezeu dinlauntrul
sau si a inlocuit-o cu imparatia chinurilor vesnice, in care a intrat inca din
viata pamanteasca.
Trupul nu are o consistenta sau temei in sine insusi, ci
dainuieste in temeiul sufletului, al acestei fapturi spirituale, nemuritoare, de
obarsie divina. Iar ceea ce da sufletului pecetea de fiinta spirituala e
functiunea constiintei de sine insusi, in relatie cu Dumnezeu, Tatal sau, si cu
toate cate decurg din rudenia aceasta. Acestei fiinte spirituale i s-a dat
trupul ca o unealta, nu ca un tovaras. Iar daca un om oarecare nu asculta de
constiinta, ci de animalitate, se intampla ca glasul constiintei tot mai slab se
aude, mintea tot mai mult se intuneca, si asa, faptele trupului pun pecetea lor
intunecoasa pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealta a
trupului.
Sufletul, amagit e convetuirea cu animalitatea trupului, are sa poarte
chinurile rasturnarii rolurilor de indata dupa despartirea sa din robia uneltei
sale.
Intr-un cuvant de mai-nainte s-a vazut ca orice fapta trupeasca a fost mai
intai o fapta sufleteasca. O cadere in desfrau e mai intai o cadere in spirit.
In spirit e inclinarea si caderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul in
care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate
face nimic fara consimtirea spiritului. Aceasta consimtire insa innegreste sau
spurca fata sufletului; il face din ce in ce mai manjit de poftele impotriva
firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slabeste si se satura de pofte, pe cand
sufletul, fiind nemuritor, naravindu-se cu ele, cauta sa le implineasca, chiar
daca trupul nu mai e in stare sa le faca. Sunt patimi trupesti care inrauresc
sufletul si sunt patimi sufletesti care se rasfrang asupra trupului. Slava
desarta, mandria, orgoliul, viclenia, parerea de sine si altele asemenea, se vad
de departe in tinuta de dinafara a trupului. Aceasta spurcare a obrazului,
sufletul are sa o plateasca de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrajmas
contra firii, print-un chin de nedescris. Totusi incerc.
Deci, in cazul cand trupul si-a robit stapanul, cand petele animalitatii s-au
intiparit pe faptura nemuritoare a sufletului, cand sufletul s-a aprins de
dorintele trupului, aceste pofte, toate, insotesc sufletul, si-l aprind mereu,
zorindu-l sa le implineasca in fapta, chiar daca nu mai are unealta trupeasca,
precum o avea in viata pamanteasca. Sufletul, in viata pamanteasca, nu avea o
corvoada asa de grea de purtat cu poftele, pentru ca ele, implinite cu trupul,
ii dadeau sufletului iluzia stingerii lor si deci, multumirea odihnei. Dar de
indata dupa incetarea trupului, poftele, stropii acestia de noroi improscati din
trup pe suflet, starnesc in sufletul desfacut de trup, o vapaie de pofte, care-l
muncesc cel putin tot atata, cat l-ar chinui setea pana la moarte, pe unul care
ar trece Sahara si n-ar gasi apa.
Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are sa se chinuiasca in felul
fiecarei patimi, care l-a ros in viata pamanteasca.
Orice intoarcere a vointei, deci orice fapta, dincolo e cu neputinta. Deci
usor putem pricepe ca fiecare patima pe care a iubit-o sufletul, namaiavand cum
sa se implineasca, se starneste mereu, creste mereu si-l chinuieste pe clipa ce
trece cu o tot mai aprinsa vapaie. Sufletul, desi chinuit de zadarnicia vapaii,
nu mai are libertatea vointei de-a scapa de muncirea aceasta, cum o avea pe
pamant. Daca n-a vrut sa scape de pofta cata vreme putea s-o faca, acum, trecand
vremea, a ajuns sa nu mai poata voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare
ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc - si, pe masura ce cresc, maresc
chinuirea - nu are nici o izbavire, de vreme ce sufletul e nemuritor si nu se
poate ucide pe cine, ca sa nu mai simta vapaia care-l arde cu o iutime din ce in
ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mancare, un
betiv, un desfranat, nu scapa de tirania poftelor sale, ci acestea il chinuiesc
fara de sfarsit si se maresc pe masura ce nu pot fi satisfacute - lipsind
trupul, iar constiinta ii striga mereu osanda lui Dumnezeu si zadarnicia
suferintei sale. Invidiosul, trufasul, iubitorul de sine, sunt rosi de ura
asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc si asupra lui Dumnezeu.
Ura creste mereu si le macina mintea, zvarlindu-i intr-o nebunie furioasa, dar
desavarsit neputincioasa. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, ca
rautatea se vede pe sine marindu-se in desert si zvarcolindu-se, in neputinta
de-a mai face ceva. Toata isprava e muncirea neincetata, pana la nebunia
absoluta a sufletului. Sufletul arde ca intr-o mare de foc. Constiinta ii
vesteste neincetat pedeapsa lui Dumnezeu, ii arata sufletele dreptilor in Rai -
ceea ce ii mareste suferintele - dar nu vede pe cei ce se muncesc ca si el in
vapaia acelorasi pofte; vede insa chipurile fioroase ale demonilor, care
intetesc vapaia care-i arde.
Precum in viata pamanteana, lucra Harul asupra celor ce se sfinteau si sporea
in ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, ramanand in Imparatia Harului,
acesta sporeste, desavarsind in ei iubirea; asa prin contrast, in starea de iad
a constiintei, in imparatia fara de Har, lucreaza demonii asupra sufletelor
chinuite si sporesc in ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic,
zvarcolirea neputintei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele si vad
ca nu ispravesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernala e focul nestins,
care nu lumineaza nimic. Sufletele acelea, care s-au amagit de poftele lumii, de
slava desarta si de trufia vietii, inselate de iubirea de sine care le-a
povatuit la toate poftele, iata-le inecandu-se in ura care le arde si care s-a
intarit peste ele ca o mare imparatie a raului. In aceasta imparatie infernala
i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului si tata a toata amagirea.
Intr-o asa imparatie au sa sufere toti cei ce n-au scos cu desavarsire
iubirea de sine din launtrul lor, ci au mangaiat-o cu toate placerile, si i-a
surprins moartea inca nepregatiti la minte si necuratiti la inima. Au plecat cu
nadejde, le ramane nadejdea. Si daca se va afla cineva dintre rudenii sau
urmasi, ca sa implineasca pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopar multime
de pacate si-i scot din moarte. Iar daca Dumnezeu nu pune nimanui in gand sa
implineasca mila si pocainta pentru ei, e semnul ca nu are planul sa-i scoata
din munca.

***

Pentru cei ce vor fi scosi din munca se roaga si Biserica luptatoare de pe
pamant si mijloceste catre Dumnezeu si Biserica biruitoare din Ceruri. Obstea
Sfintilor in frunte cu Maica Domnului mijloceste cu mare osardie luminarea
noastra a pamantenilor, ca mult mai usoara ne este noua izbavirea de munci pana
ce suntem in viata pamanteana, decat dupa moarte cand vom fi lepadati de la
nunta Fiului de Imparat, legati de maini si de picioare, adica fara libertatea
vointei de-a ne mai putea schimba si fara putinta de-a mai lucra ceva pentru
pocainta noastra, de vreme ce puterile sufletului sunt legate.
Pana la judecata din urma - cum zice Sfantul Nichita - "lumea de sus fiind
inca nedesavarsita, asteapta plinirea, asteapta intoarcerea celor dintai nascuti
ai lui Israil, care vad pe Dumnezeu. Caci lumea de sus se desavarseste
implinindu-se prin cei ce alearga spre cunostinta lui Dumnezeu. Si, odata
desavarsita, hotaraste sfarsiturile lumii de jos, a credinciosilor si a
necredinciosilor."

PENTRU O GRESEALA VREMELNICA, O PEDEAPSA VESNICA?
Intrebarea aceasta zvacneste aproape in toate mintile. Intr-adevar, pentru ca
n-ai fost milostiv cu saracii, fratii mai mici ai lui Dumnezeu, pentru ca nu
le-ai dat sa manance, nu i-ai imbracat, nu i-ai primit cand erau straini, nu
i-ai cercetat cand erau in temnita, numai pentru atata vina, facuta intr-o viata
scurta, se poate ca Dumnezeu sa te dea focului si diavolilor sa te munceasca in
vecii vecilor?
Ce taina ar putea raspunde si la intrebarea aceasta?
Totusi este raspuns:
Cel flamand si insetat, gol, strain si bolnav si, peste toate acestea, in
temnita, in intelesul tainic, nu mai sunt saracii, ci Mantuitorul Iisus Hristos
Insusi, pe Care noi il avem in noi, in fiecare, de la Botez.
Daca in vremea vietii, in vremea mintii depline nu ne intoarcem de la cele
dinafara si vremelnice la cele dinlauntru si vesnice, la faptura noastra cea
nascuta de la Dumnezeu, la Hristos Cel ce petrece in adancul profund, dar
apropiat al fiecarui om; daca nu vom cauta darul nasterii noastre celei din Duh
Sfant, atunci Hristos Iisus se afla in noi: flamand si insetat, gol, strain si
bolnav de durerea intunecarii noastre, si pe deasupra, intr-o temnita in care
misuna viermii patimilor si serpii rautatilor.

"Se poate sa nu cunoasteti ca Hristos Iisus este in voi? Afara numai daca nu
sunteti crestini netrebnici", zice Sf. Pavel, asprindu-se catre Corinteni.

Iata se face lumina...
Adica noi, fiecare din noi, ori stim, ori nu stim, ori credem, ori nu credem,
purtam pe Hristos Iisus si pe Duhul cel Sfant in temelia fapturii noastre celei
duhovnicesti. Hristos Iisus cel cu Cruce, este asadar piatra unghiulara, temelia
zidirii noastre celei duhovnicesti. Aceasta e adevarat pentru toti cei botezati.
Cand insa, "din inmultirea faradelegii, dragostea de Dumnezeu a multora se va
raci", cand "grija acestei lumi si inselaciunea avutiei (materialismul), inabusa
cuvantul lui Dumnezeu si-l face neroditor", atunci credinta se va stinge, si
atunci se vor arata cei nebotezati care nu vor mai avea de temelie pe Hristos si
nici temelia in Hristos. Pricepem de aici, ca in aceeasi situatie a
nebotezatilor sunt toti sectarii care se leapada de primul si singurul Botez, de
vreme ce: "Este un Domn, o credinta si un Botez". Deci botezul al doilea e
lepadarea de primul si singurul Botez. Vai de zilele si vesnicia lor. Iata prin
urmare un raspuns descoperit.
Acum stim pe Cel ce flamanzeste si inseteaza dupa noi, acum stim pe Cine
tinem in temnita pe viata, daca nu cumva ne-am lepadat de El cu voia noastra,
sau cu inselaciunea diavolului, si asa Il rastingnim zi si noapte, cat traim.

Sfantul Pavel ne invata:

"Nimeni nu poate pune alta temelie, decat cea odata pusa, care este Iisus
Hristos. Iar pe aceasta temelie, care ce zideste: aur, argint, pietre scumpe,
lemne, fan sau trestie: lucrul fiecaruia se va face cunoscut; il va da pe
fata ziua Domnului. Pentru ca aceasta zi se descopera prin foc, si ce fel
este lucrul fiecaruia: focul insusi va cerca-o. Daca lucrul lui, pe care l-a
cladit, va ramane, plata va lua; daca lucrul lui va arde, va fi pagubas de
plata, dar el se va mantui, insa asa, ca prin foc."

E limpede. Fata de Hristos din noi si din Duhul Sau cel Sfant, temelia si
viata noastra cea dupa Dumnezeu, putem avea in vremea vietii noastre pamantesti
una din cele doua atitudini: fie tradarea lui Iuda, fie iubirea lui Ioan. De la
acestea se decide soarta noastra in vecii vecilor. Daca am trai anii lui
Matusalem tot asa am face.
Prin urmare: "Nu este nedreptate la Dumnezeu", cand ne da o plata vesnica
pentru o mica decizie.

CHEMAREA LA INVIERE
Tainele lui Dumnezeu glasuiesc inainte:

"Amin, Amin, graiesc voua, cine asculta cuvantul Meu, si crede in Cel ce M-a
trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din
moarte la viata".

Hotareste-te suflete al lui Dumnezeu pentru cuvantul Tatalui tau!
Cand a trimis Mantuitorul pe cei doisprezece ucenici, deprinzandu-i la
propovaduirea Imparatiei Cerurilor, printre alte porunci, le-a dat si pe aceasta:

"Inviati pe cei morti".

Porunca aceasta o avem si noi preotii, urmasii Sfintilor Apostoli, ucenicii
de azi ai Domnului. Insa, nu pentru trupuri i-a fost grija Domnului, ci pentru
sufletele moarte, pentru oamenii carora le merge numele ca-s vii dar, netraind
invatatura crestina, sunt morti.
A gasi in tine pe Hristos, Cel cu Cruce, temelia ta dumnezeiasca, si a cladi
pe ea viata ta, a dezvolta viata lui Hristos in viata ta, asta e invierea ta din
morti, inainte de invierea cea de obste.

"Fericit si sfant este cel care are parte de invierea cea dintai. Peste
acesta moartea cea de-a doua, nu are putere."
"Amin, Amin, graiesc voua, ca vine ceasul, si acum este, cand mortii vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu si care vor auzi vor invia."

Aci e vorba de mortii acestia, carora li se pare, dupa nume, ca-s vii. E
vorba de o inviere indeosebi, nu de invierea cea de obste, cand vor invia si
trupurile, de aceea zice:

"CARE vor auzi, vor invia".

Caci glasul Fiului lui Dumnezeu, este glasul Care, prin preotii Bisericii,
ucenicii si trimisii Sai din toate vremile, cheama mortii la inviere.

In legatura cu impartasania as vrea sa pomenesc de raspunsul Sfantului Serafim de Sarov
unei vaduve inspaimantate de faptul ca sotul ei s-a intamplat sa moara neimpartasit:

"Nu te mai necaji in legatura cu aceasta, bucuria mea, eu nu cred ca doar pentru acest
lucru sufletul sau se va pierde. Numai Dumnezeu poate sa judece pe cine va rasplati
sau pe cine va pedepsi si in ce mod. Si mai departe adaoga: Aceasta se intampla cateodata -
aici, in aceasta lume, oamenii iau Sfanta Impartasanie; dar, dupa judecatile Domnului ei raman
neimpartasiti. Un altul poate dori sa se impartaseasca, dar dorinta sa ramane neimplinita, independent
de vointa sa. Unui astfel de om Sfanta Impartasanie ii poate fi daruita in chip nevazut, printr-un inger
al lui Dumnezeu"