Ganduri, scrieri, amintiri din viata Tyrei veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Si pentru ce m-am nascut, de ce traiesc, de ce-o sa mor?

Zilele astea m-am trezit intr-o mare dilema pe care nu o pot rezolva. Imi pun intrebari, retorice sau nu, ma uit in oglinda si ca niciodata, ma regasesc complet dar parca nu ma cunosc.

Am tot ce-mi doresc si viata nu mai are sens pana la un moment dat? Ce ar fi daca as muri acum? Cine ar veni la inmormantarea mea, cine ar plange, cine m-ar uita? Ce simplu e sa dai viata, ce simplu e sa mori! Doar cateva pastile, doar un necaz si esti in stare sa renunti la tot. Care tot? Daca de fapt nu am nimic?

Si daca nu m-as fi nascut? Nimeni nu ar fi avut de suferit dupa moartea mea. Poate ca ar fi fost mai bine. Ma scuteam astfel si pe mine de o suferinta indelungata si inutila? Ce are de gand sa faca cu mine Dumnezeu? Stie ca exist?

Si daca sunt singura?

Azi e o noua zi dar parca tot veche e. Cand o sa-mi revin la starea initiala, sa fiu optimista dar totusi rea, de ce sa-mi pese pana la urma? Sunt egoista pentru ca asta e legea junglei. Ar trebui sa-mi pese de altcineva in afara de mine si de cei pe care ii iubesc? Ar trebui sa ma intereseze ca altii n-au si eu imi doresc si mai mult? De ce?

Sunt atatea intrebari la care nu stiu daca imi voi raspunde vreodata, si pana la urma nici macar nu stiu daca vreau sa imi raspund sau sa imi raspunda cineva.

Singura m-am nascut, singura o sa mor, dar traiesc inconjurata de oameni? Asta e blestemul nostru lasat in urma de Adam si Eva? Ei ne-au schimbat definitiv destinele doar pentru ca nu au putut sa se abtina?

Ma duc acasa, imi vad de viata, ma culc si apoi ma trezesc. Si ce vad? Si ce castig daca maine o sa ma trezesc? Poate ca maine o sa ma vad de sus, frumoasa cum n-am mai fost nicicand, intr-un sicriu negru imbracata in superba rochie de mireasa pe care n-am apucat sa o port vie.

Sau poate ca maine imi va reveni cheful de viata si voi regreta randurile scrise. Poate le regret deja. Dar de ce sa le sterg? Ce rost are? Asta am simtit eu azi.

Si pentru ce?

Nu ma simt bine. Ma doare capul. Sunt le net. E muzica house. Desi imi place, poate ca nu este momentul potrivit sa o ascult... e prea tare. As vrea sa o schimbe. Ma gandesc ca o sa ma duc acasa si o sa fiu singura. Si o sa vorbesc toata noaptea la telefon ca sa uit si ca sa adorm.

Vreau sa vina. Am aceeasi stare proasta de spirit. Vreau sa beau. Ceva tare. Sa uit un pic de mine. N-am chef de mine azi.

Ma enerveaza persoana mea. Nu stiu ce vreau de fapt. Of... poate ca nu ar fi trebuit sa deschid un jurnal pentru ca acum nu ma mai pot abtine. Vreau sa scriu, sa vad cat de mult o sa pot scrie. Sa vad pana unde merg gandurile.

Pot depasi o bariera?

Comunic, fara oameni in jurul meu as fi distrusa. Ma bucur Mihai ca ti-ai rupt cateva minute pentru a-mi citi inceputul de jurnal. Nu doresc nici o modificare, multumesc de post!

Creeaza dependenta, asa cum mi-a creat Hanul in sine. Si totusi... e de bine. E un drog care ma bucur ca a intrat in viata mea.

Ma simt bine acum. Am ramas cu prietenii mei, am baut ceva tequila si totul decurge conform planului. Si iata... exista un plan chiar si pt o seara de betie. Unde e spontaneitatea, fericirea, distractia?

Dar ma simt bine. Si asta e esential. Nu sunt singura. Sper mult sa am prieteni mereu. Pentru ca altfel as fi cel mai nefericit om din lume. Si... probabil ca as muri de tristete. Acum e bine. Dar maine? Maine cum va fi? Mi-e dor.

Am vrut sa intru la topicul "Poti iubi 2 persoane in acelasi timp" si nu am putut. Nu cred ca am avut curajul. Poti?

Mi-e dor, mi-e sete, mi-e somn... mereu imi e ceva. Tot timpul am nevoie de cineva, de ceva. Am o varsta si totusi sunt neajutorata in aceasta lume.

Vreau, vreau, vreau! Asta e cuvantul ce ma defineste. Niciodata nu sunt multumita. Imi amintesc: "Spune-mi ce-ti doresti intre a vrea si a putea avea/ Eu aleg partea a doua, spune-mi unde vezi greseala..." Eu aleg prima parte. M-am definit in cateva randuri. Si pentru ce? Pentru ca poate nimanui nu-i pasa, dar eu sunt egoista, atat de egoista incat nici mie nu-mi pasa uneori daca intreseaza pe cineva sau nu.

Sunt rea, sau sunt doar om si gandesc dupa legile naturale?

Uneori mi-e frica. Uneori am si eu slabiciuni. Nu mai vreau! Vreau sa redevin tare, vreau sa vina Tyra mea iubita inapoi. Mi-e dor de tine catelusa mea de bataie... Unde esti tu acum? Ma vezi? Vino, vreau sa te visez!

Am primit un PM de la cineva drag mie. L-am citit pe nerasuflate si ii raspundeam in timp ce mancam randurile.

L-am rugat acum ceva timp pe Nicodim sa mearga si sa se uite la un copac. Si sa-mi spuna ce a simtit. Inca nu am primit raspunsul. Dar era vorba de lucrurile mici ale vietii. Pe care poate tu, M ai crezut ca nu le vad, ca nu le simt, ca nu le aud. Ei bine, poate ca eu mai mult ca oricine am stiut sa ma bucur de un copac. Stii ce inseamna sa razi atunci cand vezi un copac, ce inseamna ca el sa fie motivul fericirii tale?

Daca poti pentru o secunda sa te bucuri de, cu, langa un copac, atunci eu cred ca in acel moment esti un om fericit.

Am fost acum vreo 2 zile in parc si... mi-am dat seama de ignoranta mea. Nu mai sunt eu cea de alta data, nu mai rad, nu mai sunt sincera, aproape, nu mai sunt nimic. Si pentru ce?

Citind randurile de mai sus imi dau seama ca de fapt asta nu e un jurnal, e un nou act de egoism. Poate ca vreau ca lumea sa stie ca nu mi-e bine, ca si mie uneori mi-e greu. Si daca stie ce? Uite, tu M mi-ai trimis un mesaj. Ai avut rabdare sa scrii atata, si totul sa-mi fie dedicat.

Asta e un lucru mic? E un lucru mare ce m-a bucurat nespus. Pentru ca-mi era dedicat si pentru ca sunt egoista. Era un lucru doar al meu de la tine.

MULTUMESC

Uitandu-ma printre jurnale mi-am dat seama ca al meu e singurul al carui titlu reprezinta o intrebare. Viata mea e un fel de semn de intrebare. Curba, intrerupta, punct.

Sa fie viata mea o dilema? Uite, iar o intrebare.

Maine ma intalnesc cu cineva. Abia astept. Pun pariu ca o sa fiu mai... altfel. Da? Si pentru ce? Care-i rostul? Traiesc pentru lucruri atat de mici... mi-e sila. Sunt mica, n-am nici o putere, de ce mai sunt? Sunt pur si simplu neinsemnata.

Am primit din nou un PM de la M. Imi dau seama ca uneori ma refugiez in oameni si ma bucur ca nu sunt singura in gandurile mele.
Mai e cineva care ma aproba. Vreau sa vad locul tau! Vreau sa simt ce simti tu in singuratate!

Am descoperit ca desi sunt un pic feminista, de cele mai multe ori ma inteleg mai bine cu baietii. Si nu e doar o iluzie. De multe ori ei sunt mai sensibili la ceea ce se intamnpla in jur. Sau cel putin... in jurul meu.

Mi-e bine. Azi am ras, am pofta de viata, am chef sa conduc.

Mi-e dor de vara, de SOARE, de mare. Abia astept sa se termine sesiunea si sa plec cateva zile la prietena mea, MAREA. Poate ca ea ma va intelege cel mai bine. Voi vorbi mult cu ea. Am atatea sa-i zic...

Si pentu ce?

Stau pe Han... ca de obicei in ultima vreme. Pana acum nu exista nopate sa nu ies, sa nu ma distrez. Acum stau in casa si... n-am chef de nimic.

Am facut mancare azi! Ceva intr-adevar neobisnuit!

Nu pot sa spun ca abia astept ziua de maine. Si totusi abia astept sa treaca timpul sa vina. Si daca n-o sa se intoarca la mine? Si daca nu ma iubeste? Tot vorbeam de "baietii rai'... Si pentru ce? Si ce daca? Viata merge inainte. Sau se opreste. Asta-i soarta...

Nu vreau vreodata sa aflu cum arata acest tunel. Vreau sa vad singuratatea altora, nu vreau niciodata sa fiu singura. Daca as fi singura as muri. In chinuri. Cred in lumea de la capatul tunelului? Nu cred nici macar in mine. Dar daca as ramane doar cu mine m-as uri.

Iubesc oamenii, compania, niciodata nu mi-am dorit sa fiu singura. Si pentru ce? Tocmai pentru ca m-am nascut singura, voi muri singura si vreau sa ma bucur de compania celor de care voi scapa curand. Viata e mult prea scurta.

Vreau lumina in viata mea, nu vreau tunelul acela intunecat!

@Bubu, nu-ti dori sa fii singur pentru ca s-ar putea sa se indeplineasca. Si poate ca iti va parea rau.

Problema este ca daca vrei sa ajungi la capat trebuie sa treci prin acest tunel.Pe afara nu se poate trece.Si nu se stie daca o sa mai gasesti o gaura ca sa poti intra, timpul inapoi nu poti sa il dai, deci...
Daca nu il suporti inseamna ca nu esti pregatita inca...dar sa stii ca mai gasesti oameni prin tunel, care pentru lumea de afara sint plictisitori si ciudati.
@Tyra, nu imi doresc sa fiu singur, poate ca asa pare dar nu sint.Eu am gasit demult pe cineva care sa fie vesnic cu mine.Aici poate ca sint putin strain pt. ca nu imi plac lucrurile trecatoare, dar voi reveni curind acasa.

@bubu, m-ai impresionat. Gandurile tale sunt cu adevarat profunde. Si eu m-am intrebat de multe ori de ce un om nu poate iubi neconditionat, la fel ca un caine.
Un el mi-a dat raspunsul: "Crezi ca daca m-ai insela, nu te-as mai iubi? Nu, dragostea nu trece. Pur si simplu te-as parasi. Dar te-as iubi in continuare." Acum, din cauza acestui raspuns, stau intr-o dilema.

Mi-e tare frica de acel tunel, si mi-e frica de faptul ca traiesc in ireal, in iluzie. Mi-e frica de viata asta care poate fi doar drumul spre moarte.

Cand mi-ai spus ca tu ai gasit persoana langa care vei sta toata viata, mi s-a facut pielea de gaina. Daca si eu am gasit-o si i-am dat cu piciorul pentru ca mi-a fost teama de rutina, de o dragoste prea mare... nici macar eu nu stiu de ce sa-mi fi fost teama.

Si pentru ce? Crezi ca voi gasi raspunsul la aceasta intrebare? Daca o voi face, va fi mult mai tarziu, sper totusi sa nu fie mult prea tarziu...

catre mine: Si-mi vine sa musc din tot. Imi vine sa tip, sa urlu pana imi plesnesc venele de pe gat, sa zbir pana imi ies ochii din cap. Te uraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaasc!!!! Te urasc. Te urasc. Te urasc in mod obsesiv. Sa mori! Si n-o sa mai suferi! Sa mori, auzi? Sa mori!

Pentru prima oara in viata mea simt astenia de primavara. Asta e? Sau e acea perioada de tranzitie in spatele careia ma ascund? Mi-e sila. Am impresia ca aerul asta curat, ca vremea asta frumoasa isi bate joc de mine. Scarba, auzi? Scarba.

E bine sa plangi uneori. Sa te descarci se zice... Nu vreau sa plang. Nu vreau sa fiu slaba. Nici macar nu-mi vine sa plang. Am plans odata. Am plans mult. De fata cu el. Si el... nu i-a pasat. A stricat totul. Nu mai vreau sa plang. Sunt tare si asta ma defineste.

catre tine: Tu, da TU m-ai auzit plangand. Si ti-am zis tot. Tot ce am simtit atunci. Am incredere in TINE. Citesti? Si dupa ce am plans, si dupa ce ti-am zis... m-ai judecat? M-ai judecat sau nu? Niciodata nu ma lasi sa inteleg tot. Cu tine nu-i niciodata simplu. Dat poate de aceea ai increderea mea. Sau... nu stiu... ai castigat-o. Si n-o s-o pierzi. Pentru ca n-o sa ma ranesti. N-o sa-mi dai un picior in spate atunci cand o sa fiu pe jos.

catre nimeni: E haos in gandurile mele. Vorbesc cu voi, iubitii mei, desi nu stiu cati ma veti intelege, catora le va pasa. Si acul, si fumul si lanturile, paturile de fier, tipetele, doctorii... prietenii... si mai cine? si mai ce? si TU! Dar acum, care TU? Daca eu nu pot intelege ceea ce spun, daca haosul din gandurile mela a pus stapanire? Asta e. Poti sa lupti cu ce e scris? Dumnezeule, ma vei sterge? Ce ai scris despre mine? De fapt... stii ceva... nu vreau sa stiu. Oricum voi afla mai devreme sau mai tarziu.

Daca ai avea de ales intre sa stii ziua in care vei muri sau sa nu o stii, ce ai alege? Traiesti asa... cum ti-a fost dat sau traiesti cu povara acelei zile? Dar... pana la urma, e o povara? E? Spune-mi! Spuneti-mi! Va rog! Va rog din suflet!

catre el: Nu! Taci! Acum nu mai vreau sa te aud! Shhh... Vreau sa dorm. Da, da!..... Da! Vorbim cand ma trezesc. Nu, nu acum! Intelege! Lasa-ma! Lasa-ma! Nu, nu vreau sa mananc. Nu mi-e foame. Nu mor. Da? Am delirat? Haha!......... Si ce zicem? Da? Ei, lasa! Nu, te rog, nu vreau sa mananc. Nu chema Salvarea! Gata, mananc! Hai, lasa-ma sa dorm. Mai dorm putin. Dar nu mi-e foame. Nu, gata, gata, nu suna! Mananc. Si o sa ai grija de mine? Si o sa ma iubesti mereu? Si n-o sa ma lasi? Si o sa vii daca mor? Stii ca n-am sa iubesc pe nimeni mai mult? Stii ca as face orice pentru tine? Nu.... nu.... lasa-ma sa dorm.... lasa-ma sa dorm! Lasa-ma sa dorm.... lasa-ma.... lasa.... la....

Si pentru ce? Fara comentarii... fara cuvinte, fara mine.

Desi mi-am dorit foarte mult, nu sunt modelul intruchipat al credintei. Nu L-am descoperit pe Dumnezeu si poate ca de aceea ma framant tot timpul. Voi, cei care stiti ca El va asteapta trebuie sa traiti o fericire inca nedefinita, una poate absoluta. Daca as muri azi, mi-ar parea rau. Pentru ca vreau sa schimb ceva, sa las ceva important.

Ma simt mica, neputincioasa, fricoasa. Nu stiu daca vreau cu adevarat sa aflu adevarul, pentru ca mi-e teama de ce voi descoperi. Dar nu ma pot opri totusi din a-mi pune intrebari. Pe zi ce trece imi dau seama ca stiu din ce in ce mai putine, ca necunoscutul ma invaluie si nu-mi da pace. Si pentru ce? Pentru ca poate o sa aflu in curand ca m-am intrebat degeaba si m-am framantat in van sau pentru ca la un moment dat voi gasi fericirea absoluta dupa care atata tanjesc?

De multe ori m-am intrebat ce simt nebunii, ce simt drogatii... Nebunii poate sunt fericiti tot timpul. Pentru ca nu stiu de ei si pentru ca traiesc intr-o alta lume. Poate ca noi suntem cei nebuni fiindca nu ne dam seama cat de bine trebuie sa fie sa te afli in acea stare si incercam sa-i vindecam. Daca de fapt noi ii imbolnavim? Nu ar trebui sa-i lasam in transa, sa-i lasam sa traiasca cu adevarat in lumea lor?

Dar cei care se drogheaza? Cum e acel moment, acea secunda in care uiti de tot? E aceea o forma de fericire? Trebuie sa fie, pentru ca dupa aceea platesti acea clipa de absolut cu chinuri fizice si psihice de neimaginat.

Atunci cand esti bolnav, esti cu adevarat bolnav? Ce se imbolnaveste? Sufletul, creierul sau trupul? Sau... poate ca toate deodata. Sau... poate ca totul este o iluzie...

Vreau sa ma trezesc? Daca o sa fie mai bine, da!

"Blestemet sa fie omul care se increde in om"... se zice ca de ce ti-e frica, de aia nu scapi. Am deschis un topic la Credinta intitulat "Sa Nu Blestemi!". Mi-e teama de blesteme. Si uite, randul de mai sus parca mi se adreseaza. Dar parca mi se adreseaza doar mie.

Eu, cea care cred in oameni, eu cea care nu vrea sa fie singura, eu cea naiva, eu cea necunoscatoare. Cred in oameni. Si pentru ce? Pentru ca ei sa ma tradeze, sa ma raneasca? Nu! Penru ca ei imi dau putere sa vreau sa ma trezesc maine, pentru ca ei plang langa mine, pentru ca ei imi alina sufletul varsand lacrimile mele prin ochii lor atunci cand este rau.

Cred in oameni! De ce sa fiu blestemata? Cred in mine, sunt om. Voi reusi! Mai devreme sau mai tarziu voi reusi!

Si iata ca, datorita tie Tyra, am ajuns sa imi calc ceea ce imi promisesem, si am ajuns sa mai pun un post. Sper sa nu te deranjeze prea tare ca nu m-am putut abtine sa scriu. Ce mi-a atras atentia, a fost intrebarea care defineste jurnalul tau. Cand am vazut-o, m-am intrebat cine, si de ce si-ar pune ca titlu al jurnalului, o intrebare. Cum ti-am spus, viata mea se invarte tot in jurul unei intrebari, si anume 'De ce?'.

Vorbeai de increderea in oameni si de nevoia de a fi in preajma lor. Eu cred in oameni. Si imi sunt dragi. Dar exista momente, ca acesta, in care sunt atat de dezamagit de ei incat singurul meu regret e ca nu pot pleca departe in univers, sa uit de oameni si de tot ce-i indiferenta, sau rautate in ei.

Tunel??? Nu! Singuratatea nu e un tunel. E o stare. Si mai intai trebuie sa te gandesti la ce fel de singuratate te referi. Pentru mine exista doua feluri. Una, in care faptul ca esti doar tu cu tine, iti este conditia necesara si suficienta pentru a te simti linistit si nu te trage inapoi din aceasta stare decat dorul de cei dragi, si cealalta, unde singuratatea iti este definita ca lipsa unei persoane dragi, in care sa ai suta la suta incredere si careia sa-i ceri ajutorul, careia sa-i ceri sa te straga in brate si sa iti spuna cu o voce blanda ca esti doar un copil prostut si nu ai de ce sa te temi.
Prima, era sa ma ucida odata. Din prostia si din neglijenta mea. Am lasat-o sa ma cuprinda, si linistea aceea m-a fermecat atat incat ma credeam un semi-zeu si simteam ca nimic nu ma poate atinge. Odata ce dai ochii cu moartea si faptul ca stii ca tu, intreaga viata pe care ai trait-o, ti-ai petrecut-o mai aproape de ea decat ceilalti pe care ii stii, si stii ca asa va fi si de acum incolo, te face sa pretuiesti mai mult tot ce e in jur si sa renunti la unele intrebari cum ar fi Si pentru ce? in favoarea altor intrebari cum ar fi De ce nu?. Aceasta prima singuratate eu o pretuiesc foarte mult. Ma cuprinde rar, dar ma ajuta, ca acum, in momentele de dezamagire provocate de faptul ca eu cer prea mult de la oameni cateodata, iar ei nu imi dau nici pe jumatate din ce am cerut.
Cea de-a doua, ma cuprinde si mai rar si mi-e rusine si teama de ea. Si o ascund astfel incat cei din jur sa nu o vada. Dar efortul acesta de a o inabusi ma face sa devin rece si indiferent, in aparenta, cu ce din jur. Eu nu plang; eu sunt cel ce ii ajuta pe ceilalti sa-si stearga lacrimile. Eu nu ma imbolnavesc; eu sunt cel ce are grija de ceilalti sa se insanatoseasca. Eu sunt cel ce sta de veghe in lanul de secara. Cineva a scris, undeva asa "cata vreme esti om, nu poti sta de veghe in lanul de secara, oricat ai vrea, oricat ai visa asta.. cei pe care vrei sa-i ocrotesti nu mai sunt copii, si joaca fiecaruia ii expune mereu la prapastii mai grave decat cea care-i pandeste la marginea spicelor.. si tu nu vezi nimic, caci jocul continua fara sa dea semne de schimbare.oare nu ar fi mai bine sa te amesteci in jocul lor?". Dar, daca nu mai am grija de ei, ajung si eu sa intreb ca tine Si pentru ce? Si pentru ce sa mai traiesc atunci? Da! Gasesc bucurie in fosnetele frunzelor, in susurul apei, in surasul unui copil, in privirea calda a unui om. Dar daca nu pot sa le arat tuturor bucuria, atunci De ce? De ce mai traiesc?

Eu nu plang. Am uitat. Am vrut sa uit si am uitat. Chiar daca multe dintre cele ce sunt in jurul meu, ma dor, eu nu plang. Am vrut sa uit si am uitat. Am vrut sa uit si de oameni. Insa nu am uitat. Nu pot si nu o sa pot niciodata.

Oamenii sunt singuri in ei insisi. Si asta pentru ca orice incercare de comunicare cu ceilalti se sfarseste cu un esec. Si sufletul omului, devine un 'canar intr-o colivie':

Canarul galben ca un galbenus,
Cu pene moi si ochii dusi,
Cânta de dupa sârmele de-argint
Si viersu-i se pierdea în vânt.
Deodata ochii tristi din cap tresar
Si da din aripi, dar în zadar.
Lovind cu pieptul sârmele de-argint,
Cade în jos cu pieptul frânt.

Sarman canar, ti s-a parut
Ca zarile ti s-au deschis,
Dar n-a fost doar decât un vis,
Ranit tu ai cazut.

Canarul galben ca un galbenus,
Cu pene moi si ochii dusi,
Plângea de dupa sârmele de-argint
Si plânsu-i se pierdea în vânt.

catre tine:
A fost odata un fir de nisip.Si pentru ce?. Un fir de nisip care statea linistit intr-o mare de nisip, asteptand tacut sfarsitul eternitatii.Si pentru ce?. Nu stia cand va veni, si nici nu ii pasa.Si pentru ce? El doar era, si asta ii era de ajuns.Si pentru ce?. Dar intr-o zi s-a trezit cules de o mana catifelata si asezat intr-o clepsidra.Si pentru ce?. Soarele era ascuns de nori de catva timp bun, si Ea a vrut sa stie cand va veni El.Si pentru ce? Acum, firul de nisip era nemultumit. Da, numara el timpul, dar pentru ce?. Dar iata ca El a venit, si Ea l-a sarutat.Si pentru ce?. Firul de nisip s-a oprit atunci din curgerea lui pentru o clipa si, lipindu-si nasucul de geamul clepsidrei, privii la ei.Si pentru ce?. Iar apoi, cand a vazut sclipirile din ochii lor, a stiut ca o sa numere timpul alaturi de celelalte fire de nisip pana cand El va veni din nou, iar steaua ce o vazuse in ochii lor, de care el se indragostise, va sclipi din nou.Si pentru ce?. Iar singura lui teama era acum, ca intr-o zi va veni 'sfarsitul eternitatii'.

Si pentru ce? Priveste marea, pe care o iubesti atat, atunci cand primele raze ale soarelui o incalzesc, si asculta ce iti spune vantul care, descult, se incurca prin parul tau, si apoi saruta stropul de mare care, izbindu-se de stanci, s-a aruncat asupra buzei tale.
Acum stii pentru ce?



Imi cer iertare.
Nu pot sa fac nimic.
Si eu sunt un nimeni si nu stiu ce caut pe aceasta lume. Stiu ca, chiar daca am scris atata, tu tot o sa intrebi Si pentru ce? . Si pentru ce intrebi? Cine iti poate raspunde? Mie nu mi s-a raspuns. Crezi ca tie o sa ti se raspunda? Dumnezeu e prea departe. El nu are timp sa culeaga toate firele de nisip pentru a le da un sens vietilor lor.

Tot ce ne-a fost oferit sunt oamenii. Cu ei si prin ei, ne putem gasi singuri un sens.

As putea sa scriu mult, sa umplu pagini intregi cu ce simt si ce cred. Dar pentru ca intreaga mea viata e formata din salturi printre puncte-puncte si taceri si insingurari, o sa ma opresc aici.

catre tine, catre ei, pentru tine, pentru ei : :mihai care zambeste un pic, cat lumea sa nu creada ca a uitat cum se face:





-- death makes it equal --

Citind posturile lui bubu si motzart si comparandu-le cu ale mele imi dau seama cat de diferite pot fi mentalitatle unor oamnei, unor animale care fac parte din acelasi regn, care au avut aceeasi nastere si aceleasi origini. Cum oare putem fi atat de diferiti? Poate ca asta ne uneste mai mult. Jumatatea nu exista, ne intregim sufletul rupand mereu de la altii. E bine? Avand in vedere ca, inevitabil, intr-un schimb necesar si tu rupi de la tine, poate ca nu e chiar atat de bun. Dar fara el ar fi fatal.

Si pentru ce? Atunci de ce am mai avea nevoie de oameni? Pentru ca raul produs prin ruperea mea/noastra esti infinit mai muc decat cel pricinuit invers.

@Motzule, nu credeam vreodata a ma simti nevoita sa explic semnificatia intrebarii care se pare ca la momentul de fata imi guverneaza viata.

Si pentru ce? Pentru ca doream sa am un jurnal, sa ma descarc, sa fiu eu cu mine si ceilalti sa ma priveasca, sa se intrebe si sa ma intrebe, sa fiu o necunoscuta dar sa fiu deschisa, cine stie sa citeasca sa aiba si puterea de a intelege. Ma intrebam ce nume as putea sa dau viitorului meu jurnal in care nu aveam nici macar ce scrie. Sau asa mi se parea. Si atunci m-am gandit... Si pentru ce? De ce imi trebuie un jurnal, pentru ce vreau sa-mi scriu gandurile, pentru ce... pentru... pen... Si atunci intrebarile nu s-au mai oprit.

Da! Acum o intrebare este laitmotivul jurnalului meu, versul vietii mele.

Ma duc Motzule, ma duc sa vad marea, sa-i multumesc ca exista, sa-i spun tot. Ea nu se plictiseste si e dispusa sa ma asculte la nesfarsit. Ce cuvat greu... nesfarsit...

Mi-a spus odata cineva...: "Du-te-n lume! Ia-ti viata-n piept!" Si m-am speriat. Si m-am retras. Mi-am dat seama din nou ca sunt mica si ca n-am putere. Nu vreu sa ma duc in lume. Daca o sa gasesc ceva ce n-o sa-mi placa si ma voi refugia mai apoi si mai adanc in propriile-mi ganduri? Dar pana la urma... "ce nu te omoara te intareste", nu? Nu stiu. Nu sunt pregatita sa aflu. Mai am rabdare.

Dar timpul trece prea repede si poate ca ma voi trezi intr-o zi si-mi voi da seama ca este prea tarziu.

Sau poate ca maine ma voi trezi si voi uita ca exista acest jurnal, voi uita de intrebari si voi fi alta. Dar nu vreau sa fiu alta. Sunt multummita cu mine chiar daca uneori as vrea sa fiu mai buna, mai iubitoare... mai putin egoista. Pana la urma... pentru ce sa fiu alta? Sau... pentru cine? Pentru oameni? Oamenii apropiati mie ma accepta asa cum sunt. Nu imi trebuie altii. De suflet nu te plictisesti. Sau cel putin nu de sufletul altora...

Ninge. Mi-am dorit atat de mult sa vina vara, dar nu stiu de ce, am ras cand am vazut ca ninge. Ma izbea zapada aceea de inceput in fata. Strazile erau inca uscate. Am prins inceputul si m-am plimbat vreo 3 ore cu masina, ascultand muzica si savurand ultimele clipe de iarna. S-a pus un strat destul de gros de zapada. Ninge in continuare. Nu-mi mai venea sa plec acasa. Am ajuns acum. Si sunt obosita. Mi-e somn, mi-e lene sa ma demachez, mi-e lene sa dorm.

Am chef sa stau asa.... degeaba, sa ma uit cum ninge, sa fumez o tigara, sa o arunc in zapada si sa vad cum face o mica gaura ce se va transforma in gheata.

Treceam cu masina pe strazile care tocmai se albeau. Un canal, pe el un caine, dormea facut covrig. Neaua il atingea si apoi disparea. Cainele nu simtea. Era poate cald si bine acolo, in locsorul lui... M-a impresionat.

Vroiam sa plec la mare. Ninsoarea mi-a dat planurile peste cap. Maine or sa ma doara ochii atunci cand voi iesi pe balcon. Nu-mi va mai placea. Si ce daca? Clipele din seara asta fac cat zeci de nopti pierdute prin cluburi.

Sambata am fost in discoteca. De fapt, in 2 cluburi. In pauza dintre cluburi m-am intalnit cu niste prieteni. Cu masinile si ei. Am stat vreo 15 minute. Au facut cat toata noaptea. M-am saturat sa ies in cluburi. Am ajuns sa merg doar ca sa nu am impresia ca am imbatranit. Ascult "am doar 18 ani..." si... e dezastru. Ma gandesc ca la vara voi canta "tanar vreau mereu sa fiu [...] ca la 20 de ani..." si probabil ca... nu stiu. Nu vreau sa ma gandesc. Vreau sa se opreasca timpul. Sa stationeze si el putin. Vreo cativa ani. Sau sa se dea inapoi. Dar in orice caz sa nu mearga inainte.

Praf in vant. Exact asta suntem. Facuti din pamant ca sa ajungem pamant. Sau scrum. Si pentru ce? De ce suntem noi in aceasta lume pana la urma? Dar... ce conteaza. Acum ma bucur pur si simplu de peisaj, de sentiment, de miros, de iarna.

Am chef sa fug, sa ma tavalesc in zapada, sa rad, sa ma minunez de mine. Sa ma surprind, asa cum faceam inainte. Acum parca ma cunosc prea bine. Cine sunt eu de fapt? Cineva cu care nu mai am chef sa stau.

Ce-i asa de spectaculos in faptul ca ninge? E spectaculos ca natura mi-a simtit parca subconstientul si a actionat impotriva vointei mele stiind totusi ca-mi va face un bine. Da! Natura a facut asta pentru mine. E natura mea! De ce sa o impart? Fiecare are propria bucatica de Rai. A mea, intelegeti? Nu are altcineva dreptul sa gandeasca altfel despre natura mea. Despre natura lui... nu ma intereseaza. Dar numai sa nu zica de a mea.

In acest moment ador sa fiu egoista.

Ce rau mi-a parut de cainele acela. Poate ca merita si el un loc cald. Macar sa doarma. Pana trece zapada.

Sa ne fie praful usor, caci din tarana suntem toti facuti.

Si iata, seara incepe. Noaptea incepe. Pana acum m-am uitat la un film cu niste prieteni, acum casa ma impinge sa ies. E frig, nu-mi mai place vremea asta, dar simt nevoia sa ies, sa-mi fac putin de cap. Ma intorc singura acasa de fiecare data... asta in cazul in care ma mai intorc.

In rest... toate bune. Am dormit vreo 8 ore, as mai fi dormit dar galagia si lumina nu mi-au dat pace. Sa vedem cu ce ma mai surprinde azi viata mea.

Am fost intr-un club azi. E pentru prima oara cand merg acolo. Dragut. Deosebit de celelalte. Nu m-am distrat cine stie ce. E Noaptea Indragostitilor. Si vine ziua. Si eu singura. Si ce daca? Nu tin neaparat sa fiu cu cineva, nu mai tanjesc dupa dragoste. De ce? Nu stiu. Pur si simplu.

M-am plimbat putin prin oras inainte sa ajung, lume multa, e vineri seara. Imi place aglomeratia. Lumea se distreaza, iese, uita ca a trecut o saptamana grea, ca s-a trezit dimineata.

Si totusi... n-as vrea sa fiu singura in aceasta zi. Dar nu sunt singura. Ma gandesc la el. Si el se gandeste la mine. Dar e departe. Va veni. Va veni la mine.

Maine seara... sambata seara, alt week-end, alta distractie, alti bani, lume falsa, masini frumose, manechine, barbati cu bani. M-am cam plictisit. De masini nu, de oamenii de care tocmai am vorbit, da.

Ma gandesc de multe ori ca ajungi sa tii la un obiect mai mult ca la un om. Si pentru ce? Dar pana la urma, obiectele n-au suflet? Cine a zis? Nu plangi cand vezi la televizor ca a murit un om, dar plangi daca ai pierdut acel obiect drag. "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti"! Si daca eu nu-i iubesc pe cei pe langa trec nici un pic? Iubesc oamenii, dar nu ca pe mine insumi. Am iubit odata pe cineva mai mult decat insasi viata. Si pentru ce?

Abia astept sa vina primavara. Nu mai vreau alb, mizerie, vreau verde, roz si albastru. Se poate? Trebuie sa port o discutie cu natura mea, s-o rog sa ma asculte. Lucrurile mici tind uneori sa-ti acapareze viata. Si astfel uiti ceea ce e cu adevarat important.

Daca ar uita de mine? NU! Nici macar nu vreau sa ma gandesc.

Am devenit un fel de vierme de apartament. Stau mai mult in casa, mai ies uneori noaptea, citesc mult si nu ma mai gandesc la mine. Asta e unul dintre putinele momente cand o fac. Am invatat in ultima vreme sa ma gandesc la altii, sau chiar sa nu ma gandesc deloc. Ma refugiez pe zi ce trece intr-o liniste apasatoare, care totusi imi face placere. Am nevoie de mine. Nu stiu sa explic asta. Pur si simplu nu ma mai simt. E parca un drum spre nicaieri.

Cand m-am trezit eram undeva sus si vedeam soarele cum rade. Radeam si eu si parca imi venea sa sar, sa ma contopesc cu el intr-o cadere lina, care sa se sfarseasca repede, dar pentru mine clipele acelea sa para a dura o vesnicie. M-am trezit repede din acest moment delirant. Rar se intampla sa cad in astfel de stari, daca stau sa ma gandesc mai bine... e pentru prima oara cand mi s-a aratat acest soare asa cum nu l-am mai vazut nicicand.

Nu stiu ce vreau, dar stiu ca nu mi-e bine. Imi caut cu disperare echilibrul sufletesc si totusi il caut degeaba. Exteriorul arata bine, dar interiorul meu e ros de carii ce nu se opresc, care-mi mananca incet-incet viata fara ca vreun doctor sa le poata opri. Exista un doctor al sufletului? Si daca ar exista, tot nu m-ar putea ajuta.

Eu mi-am vandut sufletul. Demult. Acum poate ca as vrea sa il rascumpar, dar nu mai merge. Targul a fost incheiat si totul s-a sfarsit.

Dumnezeule, salveaza-ne sufletele, noua, celor pierduti!

Ascult Mylene Farmer. Sunt departe. Nici nu as vrea sa fiu mai aproape. Mi-e bine. Sunt in nori. Asa e de fiecare data cand se intampla asta. Iubesc.

Imi iubesc prietenii, iubesc viata, ma iubesc pe mine, iubesc tot ce e al meu. Egoism iar? Si ce daca?

Ingeri... ingerii au grija de mine. Dumnezeu ma iubeste. Poate nu tot timpul, dar ma iubeste. Simte...? Asta e sentimentul de reciprocitate care ne invadeaza de fiecare data cand ne simtim iubiti? Iubesc, vreau si sunt iubita, simt asta. Cat de bine e... ce bine e sa fii adorat, iubit, ce bine e sa insemni ceva pentru cineva...

Sunt fericita in clipa asta. Simt ca viata este iar cu mine. Sa fie! Sa ma tina... sa ma iubeasca pentru ca si eu o iubesc pe ea. Ce bine e sa simti, sa nu fi singur, sa fii inconjurat de oameni, sa-ti pese, chiar daca uneori te doare...

Sufletul meu... va vi salvat... rascumparat? Si daca nu, ce daca? Eu acum simt. Acum sufletul este al meu! Numai al meu!

Noi sa fim sanatosi... restul... vine de la sine! Iubeste si vei fi iubit... poate...

Desi tocmai mi-am vazut lucrarea de 4,35 la examen, ma simt bine. Am chef sa rad, sa ma plimb, sa invat chiar -asta e o noutate- si am chef sa mananc dulciuri.

Ma invart cu scaunul, parca sunt copil. Mi-e frig la picioare dar nu-mi pun sosete desi sunt aproape de mine. Fac revolta. Ma simt ca un copil. Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Asa fac eu cand ma bucur. De ce ma bucur? Asa! Pentru ca viata e frumoasa cu tot cu greutatile ei.

In unele zile simt ca traiesc degeaba si in altele -cum este cea de azi- ma intreb cum de am putut gandi asa la momentul respectiv.

Luni noapte am fost la munte. Am plecat asa... hai sa vedem daca ne tine motorina dus-intors... si ne-a tinut. Si am urcat si pe partie in adidasi si in pantaloni de trening. Desi era pustiu peste tot, m-am simtit super-bine si m-am intors acasa vindecata de orice ganduri negre.

Deci ar trebui sa plec mai des. Numai sa se hotarasca iarna asta sa plece. Sa stim si noi o treaba.

Acum... asa cum zic eu cateodata...

Feelin' Goooooooooooooooooooooooooood!

Au trecut doar cateva ore. Nu ma simt bine. Starea mea se schimba atat de repede, parca adie vantul. Sunt atat de singura... de fapt ma simt atat de singura... Vreau sa-mi treaca. Zilele trec peste mine si parca vine batranetea. Pustoaica... ce bine era cand ma simteam pustoaica...

Vreau sa ma culc, sa dorm pana la vara. As vrea sa intru in coma acum, sa traiesc viata din subconstientul meu, sa traiesc intens, sa ma trezesc abia la vara. Si sa plec. Sa ma duc in lume. Sa caut fericirea la care atata aspir, sa gasesc oamenii de care mi-e dor, sa nu mai pot sa indepartez prietenii de langa mine.

As vrea sa ma trezesc inteleapta, as vrea sa fiu o zana, o sfanta, o curva, o nebuna. Toate in acelasi timp. Contrastele n-ar trebui sa se atraga? Eu parca resping tot. Sau sunt eu cea respingatoare?

Vreau lumea mea, sa-mi gasesc Raiul aici, cat traiesc. Dar acum imi doresc cel mai mult sa dorm. Tanjesc dupa acel somn profund din care sa invat multe si din care sa ma trezesc fericita. M-as droga, dar am nevoie de un drog sa nu ma mai doara sufletul.

Morfina, dulce morfina, diazepamul atat de impaciuitor... Dar de fiecare data adorm tarziu, ma trezesc, am un somn agitat si rau, ma scol si-mi vine sa ma culc la loc cand vad ca nu am pentru ce. Si pentru ce? Pentru Soare, pentru prieteni, pentru cine, de ce?

Nu! Pentru mine. Si cand ajungi sa nu te mai cunosti, sa nu te mai vrei? Atunci ce faci? Ce ar trebui sa fac eu? Pun atatea intrebari la care stiu ca nu pot raspunde, incat imi vine pur si simplu sa strig, poate ma va auzi si pe mine vreodata cineva.

Acum nu vreau sa ma culc pentru ca stiu ca inainte sa adorm gandurile nu-mi vor da pace, ma bantuie, imi rad in fata. Uneori am impresia ca voi innebuni. Si nu asa ar fi mai bine? Cum am spus, sa traiesti in lumea ta ideala, de unde nimeni nu te poate scoate. De ce iti trebuie realitate daca ea te racaie, te doare, te ataca? Mai bine visul etern care te face fericit, in care recunosti doar situatiile si personajele cate-ti convin.

Parca ma vad in sanatoriul ala frumos, cu copaci cu coroana mare si verde, cu iarba abia taiata pe jos, inconjurata de oameni care ma viziteaza, pe care nu-i recunosc dar care spun ca au venit pentru mine.


Sunt si ceilalti, la fel ca mine prin preajma. Si la ei au venit oameni. Ce vor oamenii astia de la noi? Sa plece, sa nu ma mai ia de mana. Ei nu vad ca nu vreau sa ma atinga, ca nu-i suport, ca ma trag inapoi? Cine esti? Da? Nu te recunosc. De ce vorbesti tu asa cu mine? Du-te la familia ta! N-ai mama? Nu? Si tatal tau? Nu auzi? Ce daca nu deschid gura, nu auzi ca tip la tine? Pleaca, lepra, lasa-ma! Lasati-ma in lumea mea, sunt fericita.
Ce Soare frumos, ce frunza verde, da. Haide, lasa-ma sa ma bucur de lumea mea. Intelege ca nu vreau sa ma intorc acolo, in lumea aia rece si rea. Lasa-ma, pleaca, nu ma mai atinge.
De ce nu pot sa-i omor pe acesti oameni? De ce nu ma lasa sa fiu fericita, sa traiesc aici, unde-mi place?
Nu mai vreau sa inghit ce imi dau astia in fiecare zi. Vor sa ma raneasca, sa ma scoata din lumea mea feerica, vor sa ma omoare.
Si daca la noapte..........................

Azi mi se parea ca mirosea la mine in masina a ciocolata. Dar a ciocolata incalzita, veche, ranceda. Am iesit din masina, mirosul persista. Mi se parea ca-mi miros hainele, pielea, ca nu vrea sa ma lase, ca ma urmareste si mi-a intrat irevocabil in nari.

Afara parca mirosea a urina. Insuportabil. Imi venea sa fug. Nu m-am gandit nici o clipa la aerul curat de munte, ma gandeam doar ca mirosul persista si nu va disparea.

Am ajuns in casa si am fugit in dus. In sera asta m-am simtit ca si cand mi-as fi spalat pacatele. Am iesit, mi-am pus halatul pe mine si m-am uitat in oglinda. Ce chip sters, cu rimelul curs, cu umbre negre de oboseala si machiaj. Tot murdara eram. M-am demachiat si ochii rosii parca nu erau ai mei.

Cine esti tu, fata din oglinda? Ti-am zis ca o vreau pe Tyra inapoi. Ai ascuns-o, ai ucis-o, ce i-ai facut? De ce taci? Iar taci?

Si in gradina plutea linistea eterna a sanatoriului. Si era cald, si era bine. Si m-au lasat in pace. Acum pot sa-mi vad de visul meu feeric, de viata mea adevarata, cea de dincolo de material. Si e noapte. M-au lasat. Si maine? Nu! Maine nu mai conteaza. Noaptea asta e totul. In noaptea asta se va intampla. Ce bine! Scap...

Si era liniste. Si era noapte. Si eram fericita.

Ii spuneam odata unuia dintre ei: "Nu ma iubi. Nu merit! Sunt rea!" Si el mi-a spus ca nu crede. Acum, dupa ceva timp i-am spus ca ma doare inima ca l-am ranit. Si m-a intrebat... "Care inima?"

Atunci mi-am dat seama ca sunt stearpa. Alta data i-am spus celui la care tin atat de mult ca e limitat sufleteste. Dar... daca el e asa... atunci eu nu sunt doar limitata dar si bolnava din acest punct de vedere. Nu pot oferi dragoste neconditionat, dar vreau sa primesc. Vreau mult in schimbul a putin. E cineva capabil sa ofere mai mult? E simplu! Doar o licitatie a sentimentelor. Ce usor e sa ranesti!

Am fricile mele pe care nu le marturisesc. De ce? Pentru ca mi-e frica. Nu stiu daca trebuia sa scriu asta.

N-am regretat decat 2 lucruri in viata mea. Ca am fost lasa si ca n-am putut sa spun "Te iubesc" atunci cand a fost cel mai necesar. Sunt rea. Sufletul meu totusi o spune, dar parca gura mi-e inclestata mereu cand simte aproape aceste cuvinte.

Sunt rea si mi s-a spus de nenumarate ori. Acum am fost comparata cu o printesa ce traia intr-un castel de gheata si purta manusi. Purta manusi pentru ca trebuia sa aiba mainile calde. Maini reci inseamna inima calda. Si ea nu vroia asta. Probabil ca vroia sa ramana in lumea ei, "nemuritoare si rece". Ea macar si-a gasit lumea. Si eu am gasit-o dar nu pot intra in ea. Sau... imi e doar frica.

Vreau sa am inima calda, vreau sa fiu buna... cel putin asa cred. sau... daca ma gandesc mai bine... Dar poate ca tocmai acest scut de gheata ma apara de cele mai multe ori. Aparentele inseala? DA! Nici macar eu nu ma cunosc. Nu ma mai cunosc. Atunci... as putea eu sa joc propriu-mi rol? Invata-ma tu, indiferent cine esti, invata-ma sa interpretez, sa joc cat mai bine acest teatru, sa ma regasesc.

Nu citesc in urma. De ce sa citesc? Sunt randuri pe care le-am simtit si acum au expirat. Dar revin uneori. Aceleasi stari, alte ganduri noi, care uneori ma sperie.

Vreau lumea mea, sa ma pot transforma, sa fiu copil, sa fiu inocenta, sa fiu floare sau perversa. Sa arat exact a ceea ce ma roade, sa nu ma ascund in spatele unui trup pe care uneori nu-l recunosc, in spatele ratiunii care te obliga sa te infranezi.

"Presentimentul nebuniei se complica de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regasire, de revenire, cand intuitia dezastrului ar putea fi atat de chinuitoare, incat sa provoace o nebunie si mai mare."
Cioran

Azi noapte am dormit doar vreo 2 ore inainte sa plec la scoala. M-am trezit cu frigul in oase si am tremurat chiar daca era cald in incaperea in care se tinea seminarul. Am fumat mult, am baut cafea si am plecat apoi fericita spre casa. Fericita ca in sfarsit ma puteam baga in pat.

Ajunsa, am intrat pe Han, am mancat o felie de paine cu maioneza si apoi am vorbit vreo ora la telefon. La 17:30 am adormit. M-am trezit dupa 5 ore. Mi-era foame. Am mancat ceva.

Am vorbit cu B la telefon. M-a suparat. Si totusi nu am atatia nervi cati as avea in mod normal. Poate pt ca am dormit, sunt odihnita. Ma pregatesc sa-l sun. Lucrurile nu pot sta asa. Trebie sa fie ca mine! Mereu trebuie sa fie ca mine.

Am o stare de lene, n-am chef de nimic. M-as culca la loc, dar mi-e frica sa nu stau treaza si iar sa ma gandesc. Gandesc prea mult. De aceea o nebunie ar putea scuti un om de atatea ganduri inutile. Sau poate ca sunt utile si nu le vad eu rostul.

A inceput sa ma obsedeze gandul nebuniei. De mult vroiam sa ajung la sanatoriu, sa vad bolnavii, sa-mi fac propria parere, pe viu. Voi ajunge odata. Si nu voi fi surprinsa. Pentru ca am in cap toate scenariile posibile cu referire la acel loc.

De ce ma pierd in ganduri? Tocmai pentru ca nu-mi mai gasesc echilibrul de odinioara. L-am pierdut si cu bune si cu rele, cu rutina cu tot. Ma intreb acum daca nu era mai bine atunci. Dar am invatat sa nu regret nimic din ceea ce fac. Dar nici sa zic ca acum e bine nu pot. Mereu tind sa-mi doresc ceea ce teoretic nu pot avea. Nu-mi cobor standardele. Nu-mi calc peste principii. Acum nu sunt nevoita. Dar daca voi fi vreodata? Atunci va fi sfarsitul?

N-am o stare deosebita, nu ma simt nici bine nici rau. Am fost prin oras, ceva nervi, un suc... cateva tigari si gata seara. Acum ma pregatesc sa-mi iau perna in brate si sa ma gandesc ce bine ar fi fost sa ma fi luat si pe mine cineva in brate. Eu am spus asta? Nu-mi vine sa cred.

Mi-e sila sa ma gandesc la ziua de maine. Trezit devreme, stat la curs impotriva vointei si corpului mele, care trag vertiginos spre patul cald de acasa. Si pentru ce? A, da! Ca sa am un CV misto cand "ma fac mare" si ca sa am o slujba buna. Slujba buna... exista asa ceva? Poate doar cea de la Biserica. Eu nu vreu sa merg la serviciu. Nu e de mine. Eu vreau sa dorm pana tarziu, sa stau cate 3 ore in baie, sa ma plimb, sa ies cu prietenii, sa fiu libera. Daca se poate, banii sa nu fie o problema.

Dar ce sa fac? Sa fur? Pana si asta e o munca, e un stress. Banii sa vina pur si simplu. Eu sa-i numar si sa ma gandesc in ce mod i-as putea cheltui. Hmmm... Vise, vise...

Si ma intorc in lumea in care inca nu am patruns, si vad portita, dar e incuiata. Bat. De partea cealalta... tot eu. Dar o alta latura a mea. Care ma tine pe mine, cea de acum, la distanta. Da-mi drumul! Hai sa ne reunim! Fara mine nu poti sa traiesti! Si se uita la mine. Rade. Atata timp cat eu traiesc fizic, ea nu are nici o problema. Profita de asta. Te caut! Tu nu ma vrei? Dar ce am facut? Si tot rade. O sa-mi spui vreodata? O sa imi deschizi?

Si era cald. Si era soare. Ea ma privea, dar nu vroia sa ma lase inauntru. Nu ma lasa sa evadez.

-Stai acolo! Nu e timpul tau inca! O sa te chem. Va fi bine! Mai asteapta, ai rabdare. Aici e cald. Si e soare. Tu intoarce-te la marea ta fada, la oamenii goi, la aspiratiile joase. Aici nu e de tine. Nu inca.
-Nu te aud! Te rog, deschide putin. Macar sa ascult ce zici! Vreau sa fiu inteleapta. Vreau sa gasesc fericirea, sa ma reintregesc.
-Vrei, vrei, vrei... cat de simpla esti...

Si sanatoriul si-a inchis portile. Vizitatorii au plecat. In sfarsit liniste. Ma legan pe bancuta mea, ninge. Si era cald, si era soare.

Am scris mult. De obicei ma axez pe un anumit lucru si gravitez in jurul sau ceva vreme. Acum ma aflu la pragul nebuniei. Un singur cuvant schimba intelesul. Dar pana la urma... la pragul sau in pragul? Ma gandesc la Cioran. Ma feresc sa-i mai citesc scrierile, dar ma obsedeaza si intriga, nu-l pot uita.

Imi cunosc limitele, stiu cine sunt in ceea ce priveste mintea, stiu cat sunt de desteapta sau de proasta, cu cine pot purta o conversatie. Pot sa ma prefac proasta dar nu pot sa ma prefac mai inteligenta decat sunt. Ce bine ar fi daca as putea! Asa poate ca lumea ar fi mai aproape de mine. Lumea ca obiect si nu ca tot unitar.

Ma gandesc ca vreau sa fiu perceputa altfel, dar nu ma straduiesc prea tare. Pentru ca poti minti un om la inceput, dar cu cat stai mai mult timp cu el, cu atat defectele ies la iveala si raman descoperite. Cine ma accepta cu tot ceea ce arat pe parcurs, acela este omul care poate sta cu mine pana la sfarsit. Sau... acela este omul cu care pot sta eu pana la sfarsit. Mare diferenta. Ce parte ar trebui sa aleg? Iata, din nou jocul de cuvinte.

Pagina care curge ma descurajeaza... poate ca ea asa ar trebui sa ramana... goala. Poate ca eu o invadez, o rup, o spintec, fara ca ea sa-mi fi gresit. Dar eu gresesc. Si mi-e frica sa spun ca-mi pare rau. Nu vreau! Pur si simplu.

Mi-e mult mai usor sa-mi cer scuze fata de un necunoscut sau fata de un om pentru care sentimentele nutrite sunt fade. Mi-e teama sa-mi exprim sentimentele si o fac mult mai usor in scris. Pot sa dau un mesaj, sa las o scrisoare... mi-e mult mai bine. Dar daca trebuie dupa aceea sa vorbesc, sa explic, sa sustin, totul se duce de rapa.

Stiti cum e sa vrei sa zici ceva si totusi sa nu-ti iasa din gura? Dar mai rau e ca iese cu totul altceva decat ai vrut tu. Vorbesc impersonal acum. Tocmai pentru ca nu stiu cat e de bine sa zic "EU". Uneori doare.

"O existenta care nu ascunde o mare nebunie nu are nici o valoare"
Cioran

Dar daca voi innebuni, voi mai putea eu spune ca exist? Care mai e valoarea atunci?

Sta langa mine. Si totusi il simt rece. Nu e al meu. Poate ca nici eu nu sunt a lui. Credeam ca timpul le rezolva pe toate. Nu e asa. Azi m-am intalnit cu o veche prietena. Nu stiu cat de bine a fost sa vorbesc cu ea. Mi-a trezit amintiri care poate ca ar fi trebuit sa ramana moarte. Ciudat e ca ea m-a acuzat de acelasi lucru.

Mi-e dor de mare. As vrea sa fie aproape de mine, sa pot vorbi cu ea, sa-i spun oful meu. De cand te caut, marea mea!

Sunt un pic trista, dar in acelasi timp implinita. Ma simt oarecum implinita. Azi a fost bine. Bine... relativ spus. Mai bine decat de obicei. Ma duc in pat. Unul cu spatele la celalalt? Cred ca asa e cel mai bine! Si pentru mine, si pentru el. Maine e o noua zi. Nu vreau sa stiu ce-mi rezerva. Vreau pur si simplu sa fie o noapte lunga si linistita. Sa dorm, sa dorm, sa dorm...

Stii de ce iti e mai usor sa spui "imi pare rau" unui necunoscut decat unei persoane la care tii? PT ca pur si simplu nu-ti pasa de ce crede acel necunoscut...Si pt ce ti-ar pasa de ceea ce crede un necunoscut? Atata timp cat el nu semnifica absolut nimic pt tine, de ce ti-ar pasa? Nu conteaza ca si el are suflet, ca poate chiar s-a simtit "lovit"...Las' ca-i trece...Asa cum si tie iti trece cand cineva necunoscut iti face vreo faza nasoala...
Stii?Vorbesc la persoana a doua, dar si eu simt la fel...Oricat de multa buna vointa ar avea cineva, nu poate avea pt toata lumea...Si asa sunt si eu si tu si oricare...E firesc.
Insa cand tii la cineva, oricat i-ai spune "imi pare rau" ai senzatia ca aceste cuvinte nu exprima tot ce simti si de aia nu ii poti spune...Si nici nu stii ce altceva i-ai putea spune ca sa simta ca intr-adevar iti pare rau...Si atunci, ori raman cuvintele nerostite, ori iese din gura ceea ce nu trebuia spus...Asa se intampla mereu...Sentimentele sunt cel mai greu de exprimat...Pt ca nu exista cuvinte care sa spuna tot ce simti...

Si nu-ti fie teama, nu innebunesti...Oricate greutati ai avea, oricat l-ai citi pe Cioran, nu e de ajuns ca sa innebunesti...De obicei i se da omului exact cat poate duce...Si eu simteam ca innebunesc...Dar am trecut peste momentele alea...Ai sa treci si tu peste ale tale...Rabdare...

Problema e ca uneori imi doresc sa innebunesc. Asta pentru a uita de o lume stearsa in care nu-mi place sa traiesc. Eu am lumea mea in care nimeni nu poate intra, poate doar cu acordul acelei fete de dincolo de usa. Dar ea strajuieste bine, atat de bine incat nici macar eu, copia fidela nu pot intra. Granita dintre nebunie si realitate nu se trece usor, dar atunci cand ai rupt-o, lumea reala va fi pierduta definitiv.

Ploaia si vantul ma macina. Norii parca apasa asupra Soarelui. Excesele pe care le fac au dat roade. Abia ma pot scula din pat. Peste tot unde ma duc e cald, in casa, in masina, la prieteni, in baruri... si uit sa ma imbrac asa cum ar trebui. Uit ca vremii nu-i pasa ca eu ies din discoteca transpirata si pana se incalzeste masina frigul patrunde in fiecare strop de transpiratie de pe corpul meu. Am avut febra.

De fiecare data cand suntem bolnavi, ne dorim ca cineva sa aiba grija de noi, sa ne bage in seama, sa ne intrebe mereu daca avem nevoie de ceva. In clipe ca asta mi se face dor de mama. Dar tot nu pot sa-i spun ca am nevoie de ea, pentru ca eu sunt tare si nu vreau ca cineva sa gaseasca vreun punct slab. Indiferent daca este vorba de mama sau de altcineva. Si imi amintesc de cei care au avut grija de mine cand mi-a fost greu. Nu cred ca le-am multumit vreodata. Insa le raman indatorata si ii pomenesc uneori in rugaciunile mele.

Ma simt linistita, parca s-a asternut ceva peste mine. Un sentiment. Dar stiu eu cum e cu starile astea... trec de la una la alta atat de repede incat atunci cand o gasesti pe urmatoarea ai impresia ca cea de dinainte nici macar n-a existat. Vreau sa profit acum de linistea pe care atat de greu o simt. Simt linistea... interesant mod de a o spune...

Nu cred ca esti singura care are lumea ei... cred ca fiecare aveam lumea noastra in care intra numai cei care vrem noi sa intre. Cat despre nebunie... nu cred ca ti-ai dori cu adevarat sa inebunesti... sau poate ca da, desi orice om care a fost la pragul nebuniei isi doreste sa nu se mai intoarca acolo niciodata. Vad ca il citesti pe Cioran, si eu la-m citit, dar am renuntat de mult la el... consider ca trebuie sa ai o anumite varsta ca sa il poti citi, ca sa il poti intelege cat de cat fara sa iti creeze si mai mari confuzii decat cele pe care le ai tu. As vrea sa iti spun vorbe marete, dar nu imi vin in minte...

Vorbe marete... cine are nevoie de vorbe marete? Totul este de cele mai multe ori atat de simplu... Mesajul transmis este clar, mi s-a intiparit in minte si probabil ca la noapte subconstientul meu va rumega incet informatia primita, asa cum imi place sa cred ca o face de fiecare data.

Uneori oamenii complica lucrurile. Se intampla sa ma simt in inferioritate tocmai datorita unor discursuri pompoase pe care desi le inteleg, nu le pot reproduce in forma lor initiala. Si asta ma zgarie. Am acea senzatie de nervozitate, de "lasa-ma sa scap, lasa-ma sa ies".

Va multumesc voua vorbelor simple care spuneti lucrurilor pe nume, care transmiteti imediat starea traita. "Mi-e dor de tine, Te iubesc, Mi-e frica, Mi-e foame...".

Am primit un PM. Doar 3 cuvinte:"pustime, pari trista...". Am zambit cand le-am citit. De ce? Poate pentru ca nu ma asteptam sa le primesc si pentru ca au venit ca o surpriza. Nu am intrebat de ce par trista. Am invatat sa nu mai fiu curioasa.

Sunt racita inca. Am urechile infundate si asta ma enerveaza la culme. Intreb mereu... "ce?... poftim?". Asta e partea fizica. Nu tin neaparat sa ma fac bine, nu ma deranjeaza atat de tare o raceala. Daca ar fi fost vara, daca as fi fost la mare, ar fi fost o adevarata tragedie. Acum zac in pat si ma uit urat la vremea mohorata de afara.

Parca e din ce in ce mai mic si Bucurestiul asta. Vreau aglomeratie, vreau un Mall mai mare, luminat, sa poti sa uiti de ploaia de afara macar pentru cateva ore.

Spunea cineva... "anotimpul meu preferat... PLOAIA" Eu nu m-am decis inca ce sa prefer... toamna cu mirosul ei specific, cu frunzele colorate, cu apusurile triste... sau vara cu sentimentul de libertate pe care ti-l impune, cu ploile calde care trec de parca n-ar fi fost, cu marea tulbure, cu Soarele care uneori te cheama, alteori te goneste... Visez la vara, visez la toamna, visez la mare, visez la.... tot ce n-am si mi-as dori.

Am avut o zi destul de plina. Dar se putea si mai bine. Am inteles in sfarsit ca raul ti-l faci singur. Asa ca am decis sa tai durerea de la radacini. Ce lucruri mari spun! Maine probabil ca-mi voi baga coada intre picioare si voi uita de ce am scris azi.

Nu citesc in urma. Niciodata. Mi se pare plictisitor ceea ce am scris mai inainte, inutil, de domeniul trecutului. Ati observat cum de cele mai multe ori suferinta traita pe moment pare a fi cea mai crunta, de neindurat, de nedepasit... Atunci uiti ca ai plans dupa cineva drag care a murit, uiti ca ai depasit momente si mai tragice. Acum vorbesc asa pentru ca este unul dintre putinele momente cand judec la rece. Pot depasi acum alte sentimente care se sting sau care doar ce s-au aprins. Atunci cand te doare ceva, fizic, daca te lovesti in alt loc si durerea este mai mare uiti de primul loc. La fel si cu suferinta! Trece doar daca apare una mai profunda. Poate ca acum sunt fatalista, dar nu vad fericirea aceea imensa care sa dea la o parte o tristete.

Intotdeauna am indemnat: traieste clipa! Dar imi dau seama ca de fapt totul este calculat. Cel putin acum. Viata mea se ghideaza dupa regulile formale... asa a fost mereu. Am stiut de mica ce liceu voi urma, ce facultate, ce vreau sa fac in viata. Pana acum totul a fost structurat in cel mai mic detaliu, chiar pana la distractiile de fiecare seara. M-am controlat bine... intr-un fel ar trebui sa ma mandresc cu asta, dar nu pot decat sa ma gandesc cata fericire am pierdut datorita acestor reguli, datorita vietii mele mult prea organizate.

Trecutul nu se schimba. Dar pot eu sa-mi schimb viitorul? Sau pur si simplu asa cum e scris voi merge pana la capat? Ghideaza-ma Tu, Doamne, ai grija de mine, pentru ca eu sunt singura si nu stiu cum s-o apuc pe Calea cea Dreapta... pe Calea Fericirii Mele...

"Daca-n crunta disperare
Vei uita ca viata-i LEGE
Daca neagra disperare
Drum prin tine va alege,
Tu priveste-un fir de iarba
Caci prin vraja lui cea verde
Vei topi uitarea oarba
Si durerile vei pierde."

Sunt trista... dar o tristete linstita, care ma apasa. Stiu ca s-a treminat dar nu vreau sa cred. E greu sa pui suflet si apoi sa fii dezamagit. Nu am incredere nici macar in mine. M-am inselat. Dar m-am inselat rau. Atat de rau incat ma cert cu sufletul meu, cu ratiunea mea. Maine nu va fi mai bine. Simt. Maine va fi rau si din ce in ce mai rau. Nu sunt pesimista, spun doar adevarul. Stiu ca o sa ma doara mult timp de-acum incolo.

Mi-e dor de el. Mi-e dor sa ma tina in brate, sa taca, sa adormim impreuna, sa simt ca ma iubeste. Ce sentiment frmos, ce pacat ca e atat de greu de gasit. Si cand ma gandesc cat de usor se pierde... Sau poate ca noi ii dam cu piciorul. Eu una asta am facut. Si dus a fost. Dar ma iubeste. Si eu il iubesc. Nimic nu ne va mai putea uni vreodata. Nici macar o privire, un zambet, o poza.

Daca m-as uita in oglinda probabil ca m-as certa si mai tare si atunci as plange. Asa ca ma refugiez intre gandurile mele si astept rabdatoare dulcea clipa a nebuniei. Agonia deja incepe sa-si faca aparitia si ea este ultima faza dinaintea Marii Despartiri.

Daca as avea curajul, cu siguranta ca as muri. Dar nu-l am, asa ca traiesc acesta existenta mizera care sper ca va inflori spre un viitor umbrit de fericirea clipelor visate.

Visez la sanatoriul meu. Este atat de aproape de mine... Prietenii mei, bolnavi, rad, ma cheama si-mi arata portile, gratiile care se transforma in lume mea. Ma uit spre sanatoriu si ma linistesc. Imi e mai bine. E locul mereu primitor, care nu te intreba ce cauti, de ce ai venit... el pur si simplu te primeste si te tine acolo. Si nu mai poti iesi. El stie ca daca iesi va fi mai rau.

Mi-e sila de mizeria zilnica, mi-e sila sa ma trezesc. Oricat de cald ar fi, mi se pare ca e frig, ma chircesc in pat si tremur... tremur de nervi, de frig, de frica, de inconstienta... tremur de toate acestea combinate si tremur de... de mine.

Prietena mea morfina... diazepamul meu drag...

Si era frig... Si erau nori...

Aseara am baut un vin rosu si am analizat o mica parte din viata mea. Eu nu plang, eu nu spun niciodata "adio". Dar de data asta le-am facut pe amandoua. Nu stiu cat de bine a fost, dar cel putin stiu ca asta trebuia sa fac.

Am intrat in jocul nebuniei altcuiva, am incercat sa inteleg ce inseamna inconstienta si poate ca am priceput. Teama e... imi doresc sau nu aceasta inconstienta a realitatii, imi doresc sau nu acea lume perfecta cu sacrificiul lumii de acum?

As vrea sa am posibilitatea sa vad si cealalta lume, macar o zi din ea, macar o frantura, inainte sa spun ce vreau cu adevarat. Am atins pragul, nu prea ma mai intereseaza nimic in jurul meu. Daca pana acum starile mele se schimbau de la ora la ora, acum au ajuns sa se schimbe in cateva minute. E greu sa tii deopotriva in frau bucuria si tragedia, tipetele interioare si zambetele afisate la exterior.

As putea sa primesc sfaturi. Dar cand le aud, imi dau seama ca eu singura as putea sa ma sfatuiesc, sa am grija de mine. Si chiar daca fac diferenta intre rau si bine, tot primul instinct invinge. Poate ca in privinta asta sunt prea tanara si inca nu-l pot controla. Chestiile astea ar trebui sa se invete, nu? Spune-mi ce trebuie sa fac, ajuta-ma, dar eu stiu ce-mi vei spune si te ascult dor cu urechile. Fac ce vreau eu, asa am facut mereu. Singura am intrat acolo de unde credeam ca nu mai pot iesi, singura m-am salvat. Singura a fost mintea mea, pentru ca alaturi, in aceasta viata pe care atat o detest, am avut acel mic lucru bun care face mereu diferenta, care-ti lumineaza clipele natangi: prietenii.

Asadar, va multumesc voua, celor care chiar daca nu ma intelegeti sau nu m-ati inteles, ma ascultati si ma urmati chiar daca drumul ales mereu de mine este uneori cel gresit. Voi ma urmati si cand ajung la raspantie ma ajutati sa ma intorc pe calea cea dreapta.

Calea mea dreapta nu este insa acea linie imaginara care te trage inainte, ci este poteca intortocheata, plina de micile surprize si micile buruieni care te fac, intr-un mod sau altul, fericit.

Niciodata nu mi-a placut sa raman datoare, dar datoriile lasate de suflet nu se pot restitui si nu se pot sterge. Si poate ca toata lumea ar trebui sa fie astfel datoare si sa indatoreze la randu-i.

Haideti sa fim oameni, macar uneori, nu doar cu trupul ci mai ales cu sufletul.

M-am intors din club. E un tip care ma cam pandeste de vreo cateva saptamani. L-am intrebat azi cati ani are... e pusti... 18. Si culmea, anul asta termina acelasi liceu pe care l-am urmat si eu. Am ras cand mi-a spus de liceu. I-am zis ca e copilas. M-a intrebat... "chiar asa de mic sunt?" Ce pacat... e asa de dragut...

L-am intrebat unde e prietena lui "care prietena?"... de parca n-as fi stiut raspunsul... M-a intrebat si el de prietenul meu. I-am zis ca ne-am certat de ceva timp. Si dupa aceea... dupa catva timp... dupa inca cateva beri... dupa cateva melodii... mi-a spus ca prietenul meu e prost, ca sunt cel mai bun lucru care s-ar putea intampla unui baiat. Nici nu va puteti inchipui cat de bine m-am simtit! Mari vrajitori sunt si baietii astia mititei!

Poate saptamana viitoare o sa-l vad iar. Si poate ca ma hotarasc si sa-l scot in oras... sa uit de nenorocitii cu cere-mi stric viata, sa vad cum e unul necopt... asa cu am fost si eu... Il cresc eu... Am grija sa-l fac mai bun daca nu pentru mine, macar pentru alta.

Om trai si-om vedea. Cine stie ce telefon primesc acum...

Ma duc in discoteca in seara asta, cu fostii colegi de liceu. Daca ne strangem toti din fostul grup, o sa iasa de pomina.

Am fost cu el in oras, am mancat si am vorbit. Zicea ca poate ar trebui sa facem o saptamana pauza. Sa vedem fiecare ce are-n cap. Cred ca trebuie ca el sa-si dea seama ca usor-usor ma pierde. Daca ma va vrea mai tarziu inapoi si nu se va mai putea? Saptamana asta voi fi cuminte, voi astepta cu sufletul la gura telefonul lui, sa-i aud vocea, sa-mi spuna ca ma iubeste.

M-a iubit tot timpul, pana cand a reaparut EA in viata lui. Daca eu am putut sa trec peste marea mea dragoste, sa ma gandesc numai la el, din partea lui am gasit doar slabiciune, un simplu telefon facand diferenta. Acum imi simt inima grea si imi doresc sa pot trece peste el. Va fi o saptamana de chin, pentru ca stiu ca n-o sa ma sune, der eu o sa tot sper. Pana duminica viitoare o sa ma doara sufletul, apoi o sa ma doara si mai tare pentru ca o sa fiu sigura ca nu se mai intoarce. Dar lupt cu mine si de cele mai multe ori castig.

Uneori ma gandesc ca poate era mai bine cand era plecat departe, ca macar se gandea la mine, ma suna sa ma intrebe daca il astept, iar eu ii trimiteam mereu mesaje ca sa nu se simta vreo clipa singur sau abandonat. Au fost in van si acum imi pare rau ca m-am atasat de cine nu trebuia.

Obisnuita sa-mi bat joc de barbatii din viata mea, el a fost printre singurii pe care i-am respectat. Si roata s-a intors, am fost eu cea care a suferit, care si-a luat teapa. Astept urmatoarea victima, n-o caut, dar o astept. Urmatorul imi va manca din palma, dar tot degeaba. Tot trista voi fi si voi alerga in continuare dupa sufletul pe care l-am pierdut. As vrea sa fiu libera, dar am ajuns la concluzia ca sunt dependenta de barbati, ca nu pot trai fara sa stiu ca iubesc si ca sunt iubita.

Tanjesc dupa sentimentul de reciprocitate pe care l-am avut atata vreme, si caruia i-am dat cu piciorul pentru altul diferit, altul care nu ma iubeste, caruia nu-i pasa de mine, care mi-a calcat dragostea in picioare fara urme de regrete.

De obicei ma razbun, sunt rea, vreau ca si el sa sufere. Acum sunt pur si simplu indiferenta si-mi astept cu resemnare soarta. Am gresit, am pierdut teren pe care acum nu-l mai pot recupera indiferent de metoda folosita. Acum astept si-mi vine sa plang cand ma gandesc. Dar eu nu plang, eu nu spun adio.

Vreau sa mor! Jur ca in momentul asta vreau sa mor. Daca as avea curajul, as muri. Vreau sa dorm pentru totdeauna, vreau sa nu mai stiu de mine. Mi-e greu, eu nu mai pot. Cedez.

Tyra: gandeste-te la asta: ea este EX nu? in cazul in care nenorocirea se intampla si il pierzi, el nu pare a fi genul care uita de EX ( situatie in care te vei afla tu ), deci sanse sunt. scriind asta ma intreb daca are vreo logica si oricum e ipoteti ... punem raul inainte. be strong ... daca il iubesti atat de mult pun pariu ca ii vei putea arata diferenta de clasa dintre voi doua si pun pariu ca va fi destul de destept sa iti stea alaturi. si daca nu ... lumea e plina.

Multumesc menthoru. Ai dreptate, nu a uitat-o.
M-a parasit. Aseara mi-a zis tot. Macar stiu acum, nu ma mai framant. L-am respectat, am fost cuminte, l-am iubit, il iubesc... cred ca as fi putut sa-i dau tot. Problema este ca si eu am facut cuiva acelasi lucru odata. Dar am fost cinstita si i-am zis ca s-a terminat in momentul in care am vorbit cu fostul meu. El, cel din cauza carui sufar si nu dorm, a umblat cu noi, cu amandoua, timp de aproximativ o luna.

Am plans, nu am inteles cum a putut. Stiu ca nu merita. In timp ce plangeam si-l intrebam de ce, tacea si se uita la mine... cel mai tare m-a durut ca se uita cu mila. Nu inteleg de ce a trebuit sa spuna ca ma iubeste, ca o sa fie bine, cand stia ca totul e pierdut. De ce mi-a dat sperante? Nu-l urasc, il inteleg. Si stiu ca o sa se mai gandeasca din cand in cand la mine.

Intotdeauna m-am descurcat, am facut tot ce m-a rugat, am zis "prezent" la orice strigare cand avea nevoie de mine. Chiar ma decisesem sa dau deoparte fosta mea relatie de 3 ani si jumatate si sa ma gandesc doar la el. Asa am facut. Si uite, acum el mi-a sfasaiat sufletul.

Tocmai am iesit din dus. Abia am ajuns de la munte. Am plecat azi-noapte pentru ca daca mai ramaneam in casa, innebuneam. A fost superb. Am vazut muntele noaptea, pe cer senin, dimineata la rasaritul soarelui, ziua cand deja astrul te orbea. Pe la 7, cand ne-am decis sa mergem la culcare, cand au inceput sa se auda respiratiile grele ale celor din camera, gandurile au inceput sa ma chinuie. Ma gandesc la el. Involuntar, cand am oprit la un bazar, m-am uitat dupa ceva sa-i iau de la munte. Si apoi mi-am amintit cu tristete... probabil e cu ea.

Mereu zic... viata merge inainte... dar de data asta parca s-a oprit.

Stiu ca doare, si pe mine ma durut... un an intreg, si eu am simtit ca viata mi sa oprit in loc si de fiecare data cand am simtit asta am plans, am plans zile, saptamanii, lunii, pana cand cineva ma intrebat "Nu te-ai saturat de atata plans?" Nu ma saturasem, si desi nimeni nu ma intelegea cum mai pot plange, eu inca plangeam. Plange si tu daca poti, plange ca soarta ti-a aratat cum e sa vii si TU victima, plange ca nu ai primit ceea ce ai oferit, dar niciodata sa nu iti plangi de mila, niciodata sa nu plangi pornind de la ideea "De de eu?"