Lectura placuta!
Versiune completa:Colectia De Vorbe
Amintiri, opinii, ganduri din viata Colectionarei veti putea citi aici. O "colectie de vorbe" pentru o colectionara pasionata.
Lectura placuta!
Lectura placuta!
Prolog
Afara bate usor vantul plimband de colo colo un miros de vacanta. Mirosul s-a asociat candva demult cu imaginea curtii de tara privita prin geamul de la casa bunicii. Este o imagine numai si numai a mea, desi naste copii induiosatoare in fata ochilor tuturor celor care ma asculta. Nu voi avea niciodata mijloacele de a descrie aceasta senzatie marunta. Este una din multele peste care daca timpul s-ar hotari vreodata sa se opreasca, eu m-as simti fericita.
Afara bate usor vantul plimband de colo colo un miros de vacanta. Mirosul s-a asociat candva demult cu imaginea curtii de tara privita prin geamul de la casa bunicii. Este o imagine numai si numai a mea, desi naste copii induiosatoare in fata ochilor tuturor celor care ma asculta. Nu voi avea niciodata mijloacele de a descrie aceasta senzatie marunta. Este una din multele peste care daca timpul s-ar hotari vreodata sa se opreasca, eu m-as simti fericita.
Jurnalul
Cand eram mica, am crezut ca jurnalul este ca un plan de actiune, insa gata confirmat. Un loc in care sa treci cuminte intamplarile mai notabile ale zilei. Nu mi s-a parut absurd, pentru ca e placut sa te uiti dupa un car de vreme si sa vezi exact ce ai facut in ziua x, sa incerci sa iti amintesti un crampei bine precizat din viata. Nostalgia se grabeste sa te sustina de fiecare data, exista mai mereu o duiosie in amintirea de sine. Ne place sa ne gandim la cum eram atunci, cu ochii de acum, care, tot ca o regula nescrisa, vad totul mult mai limpede.
Asa ca am vrut si eu sa am un astfel de jurnal. Am vrut de cel putin 3 ori, insa nu mi-a reusit. Nu aveam ce scrie si am conchis dezamagita ca viata mea nu e destul de interesanta. Am inceput sa visez la un viitor care sa merite un jurnal.
Cand eram mica, am crezut ca jurnalul este ca un plan de actiune, insa gata confirmat. Un loc in care sa treci cuminte intamplarile mai notabile ale zilei. Nu mi s-a parut absurd, pentru ca e placut sa te uiti dupa un car de vreme si sa vezi exact ce ai facut in ziua x, sa incerci sa iti amintesti un crampei bine precizat din viata. Nostalgia se grabeste sa te sustina de fiecare data, exista mai mereu o duiosie in amintirea de sine. Ne place sa ne gandim la cum eram atunci, cu ochii de acum, care, tot ca o regula nescrisa, vad totul mult mai limpede.
Asa ca am vrut si eu sa am un astfel de jurnal. Am vrut de cel putin 3 ori, insa nu mi-a reusit. Nu aveam ce scrie si am conchis dezamagita ca viata mea nu e destul de interesanta. Am inceput sa visez la un viitor care sa merite un jurnal.
Mintea care intrerupe povestea
Vroiam sa pregatesc terenul pentru a spune ca am descoperit ca de fapt jurnalul e altceva. Apoi, mintea mea s-a poticnit in obstacolul etimologic. Si, dezechilibrandu-se serios, a admis ca jurnal vine de pe undeva de la "jour" si cu siguranta se refera la evenimentele zilei. Ceea ce am descoperit eu mai tarziu era o agenda careia nu i-as putea spune jurnal ci, poate, "Povestea mea". Da, ca aici, pe forum.
Ma bucur ca mintea intrerupe mereu povestile. Ma bucur ca povestea mea se schimba pe masura ce o spun. Ma bucur ca va am si ca imi sunteti coautori.
Vroiam sa pregatesc terenul pentru a spune ca am descoperit ca de fapt jurnalul e altceva. Apoi, mintea mea s-a poticnit in obstacolul etimologic. Si, dezechilibrandu-se serios, a admis ca jurnal vine de pe undeva de la "jour" si cu siguranta se refera la evenimentele zilei. Ceea ce am descoperit eu mai tarziu era o agenda careia nu i-as putea spune jurnal ci, poate, "Povestea mea". Da, ca aici, pe forum.
Ma bucur ca mintea intrerupe mereu povestile. Ma bucur ca povestea mea se schimba pe masura ce o spun. Ma bucur ca va am si ca imi sunteti coautori.
Dispozitia
Acum sunt in acea dispozitie pretioasa in care simt ca imi place sa scriu. Mai mult decat atat, imi place sa o fac cu simplitate si onestitate si ma simt bine cu rezultatul obtinut. Ma intristeaza adevarul ca toate dispozitiile sunt trecatoare. Ma tem ca voi ajunge sa scriu din dorinta sa va impresionez. Sau sa fiu la inaltimea unui standard. Sau sa repar naivitatea de care nu ma rusinez acum.
Acum sunt in acea dispozitie pretioasa in care simt ca imi place sa scriu. Mai mult decat atat, imi place sa o fac cu simplitate si onestitate si ma simt bine cu rezultatul obtinut. Ma intristeaza adevarul ca toate dispozitiile sunt trecatoare. Ma tem ca voi ajunge sa scriu din dorinta sa va impresionez. Sau sa fiu la inaltimea unui standard. Sau sa repar naivitatea de care nu ma rusinez acum.
O bucata de jurnal
Da, nu de poveste. Am chef sa anunt mai intai de toate aici ca o sa vin si eu la intalnirea forumistilor, chiar daca sunt asa de noua si la inceput m-am gandit ca n-as avea ce cauta. Uite un fapt interesant de viata, de viata de toate zilele. De toate "jour"-urile.
Este cam sapte jumatate si o sa las scrisul. Pentru a nu stiu cata oara azi, o sa imi pun dial up-ul la treaba si o sa dau drumul povestii in lume. Povestea mea e norocoasa sa copilareasca printre voi, o sa o las cu incredere sa va cunoasca. Sper sa va imprieteniti.
Da, nu de poveste. Am chef sa anunt mai intai de toate aici ca o sa vin si eu la intalnirea forumistilor, chiar daca sunt asa de noua si la inceput m-am gandit ca n-as avea ce cauta. Uite un fapt interesant de viata, de viata de toate zilele. De toate "jour"-urile.
Este cam sapte jumatate si o sa las scrisul. Pentru a nu stiu cata oara azi, o sa imi pun dial up-ul la treaba si o sa dau drumul povestii in lume. Povestea mea e norocoasa sa copilareasca printre voi, o sa o las cu incredere sa va cunoasca. Sper sa va imprieteniti.
Marturisire
Am o lume mica, un univers destul de inchis. Candva in preumblarea mea prin acest univers am intalnit un citat care spunea cam asa: "Unii oameni au o gramada de prieteni, in timp ce altii au numai prieteni de care le place". M-am atasat imediat de citat, pentru ca imi oferea o scuza pentru felul meu de viata, si pe deasupra o scuza spusa "cu duh". Ideea inca mi se pare simpatica, insa nu de aceea am eu putini prieteni, ci pentru ca nu ma pricep sa ma indepartez de mine.
Insa nu aceasta era marturisirea. Ceea ce voi sunteti pe cale sa aflati este ca undeva pe acest forum vagabondeaza si prietena mea cea mai buna de vreo 7 ani incoace, Maria. Voi o stiti sub numele de atta, iar eu ii dau la iveala identitatea pentru ca in lumea mea inchisa e greu sa scriu o poveste in care ea sa nu apara din cand in cand.
Si pentru ca vad acum ocazia sa fac un gest dragut ca in filme si sa ii multumesc in public pentru ca.. este. De fiecare data cand imi piere rezistenta la melancolie si ma inciudez ca nu reusesc sa gasesc o iubire facuta anume pentru mine, ma inseninez gandindu-ma ca oricum sunt o norocoasa - am gasit o prietena facuta anume pentru mine.
Am o lume mica, un univers destul de inchis. Candva in preumblarea mea prin acest univers am intalnit un citat care spunea cam asa: "Unii oameni au o gramada de prieteni, in timp ce altii au numai prieteni de care le place". M-am atasat imediat de citat, pentru ca imi oferea o scuza pentru felul meu de viata, si pe deasupra o scuza spusa "cu duh". Ideea inca mi se pare simpatica, insa nu de aceea am eu putini prieteni, ci pentru ca nu ma pricep sa ma indepartez de mine.
Insa nu aceasta era marturisirea. Ceea ce voi sunteti pe cale sa aflati este ca undeva pe acest forum vagabondeaza si prietena mea cea mai buna de vreo 7 ani incoace, Maria. Voi o stiti sub numele de atta, iar eu ii dau la iveala identitatea pentru ca in lumea mea inchisa e greu sa scriu o poveste in care ea sa nu apara din cand in cand.
Si pentru ca vad acum ocazia sa fac un gest dragut ca in filme si sa ii multumesc in public pentru ca.. este. De fiecare data cand imi piere rezistenta la melancolie si ma inciudez ca nu reusesc sa gasesc o iubire facuta anume pentru mine, ma inseninez gandindu-ma ca oricum sunt o norocoasa - am gasit o prietena facuta anume pentru mine.
Nu chiar despre muzica
Nu mi-as asuma responsabilitatea sa exprim exact de ce sunt fericita ca in viata mea exista muzica. Adineauri, in timp ce scriam, m-a intrerupt un val de multumire pentru ca o pot face intr-o ambianta atat de placuta. Si am lasat tastele pentru cateva clipe si am inchis ochii un pic teatral, in timp ce in mintea mea incoltea deja ideea ca o sa va povestesc fiecare amanunt. Desi vanitatea mea pornise deja pe coclauri, un strat mai adanc si mai pur din suflet se bucura inca pur si simplu de melodie. Zambetul care mi se desena pe fata la ideea noua de evolutie a povestii nu supara cu nimic un alt zambet nevazut de nimeni. Pentru ca acel al doilea zambet nici macar nu il vedea pe primul, el se nascuse numai pentru ca sa auda.
Nu mi-as asuma responsabilitatea sa exprim exact de ce sunt fericita ca in viata mea exista muzica. Adineauri, in timp ce scriam, m-a intrerupt un val de multumire pentru ca o pot face intr-o ambianta atat de placuta. Si am lasat tastele pentru cateva clipe si am inchis ochii un pic teatral, in timp ce in mintea mea incoltea deja ideea ca o sa va povestesc fiecare amanunt. Desi vanitatea mea pornise deja pe coclauri, un strat mai adanc si mai pur din suflet se bucura inca pur si simplu de melodie. Zambetul care mi se desena pe fata la ideea noua de evolutie a povestii nu supara cu nimic un alt zambet nevazut de nimeni. Pentru ca acel al doilea zambet nici macar nu il vedea pe primul, el se nascuse numai pentru ca sa auda.
Nopti si zile
Intotdeauna mi-au placut mai mult noptile. Intunericul pentru ideea sa de singuratate si intimitate. Pentru aura de mister si pentru talentul de a incuraja fanteziile sa para reale. Pentru imaginea mea ganditoare oglindita parca mereu in acelasi loc al aceluiasi geam al aceleiasi camere.
Intunericul pentru ca imi dadea iluzia propriei salbaticii. In intuneric uitam de mediocritatea din timpul zilei si ma puteam vedea speciala si puternica, un monument impresionant de idei si emotii si dorinte.
Intunericul pentru ca daca il lasi, te poate convinge ca magia exista. Si complotand cu el, lasand ochii numai intredeschisi, poti vedea cum stelele danseaza pentru tine.
Intunericul mi-a spulberat teama de patetism. Intunericul m-a invatat sa scriu intr-o vreme in care nu m-as fi descurcat sa vorbesc. Tot el m-a lasat sa visez fara sa judece, fara sa aseze vreun vis sub pecetea imposibilului. In intuneric, absurdul e un joc al imaginatiei, nebunia e o tentatie fireasca care traieste clipa cu savoare pentru ca stie ca dimineata va muri.
Zorii sunt o moarte frumoasa. In zori ma cuibaresc in pat usor chircita de durerea nebuniei autoinduse, insa cu sufletul usurat dupa o asemenea evaziune. O placere ciudata imi da tarcoale si ma imbie sa adorm in timp ce o ultima fantezie paleste in fata luminii si se ascunde in visul unei nopti prelungita prin somn.
Noapte frumoasa!
Buna dimineata!
Intotdeauna mi-au placut mai mult noptile. Intunericul pentru ideea sa de singuratate si intimitate. Pentru aura de mister si pentru talentul de a incuraja fanteziile sa para reale. Pentru imaginea mea ganditoare oglindita parca mereu in acelasi loc al aceluiasi geam al aceleiasi camere.
Intunericul pentru ca imi dadea iluzia propriei salbaticii. In intuneric uitam de mediocritatea din timpul zilei si ma puteam vedea speciala si puternica, un monument impresionant de idei si emotii si dorinte.
Intunericul pentru ca daca il lasi, te poate convinge ca magia exista. Si complotand cu el, lasand ochii numai intredeschisi, poti vedea cum stelele danseaza pentru tine.
Intunericul mi-a spulberat teama de patetism. Intunericul m-a invatat sa scriu intr-o vreme in care nu m-as fi descurcat sa vorbesc. Tot el m-a lasat sa visez fara sa judece, fara sa aseze vreun vis sub pecetea imposibilului. In intuneric, absurdul e un joc al imaginatiei, nebunia e o tentatie fireasca care traieste clipa cu savoare pentru ca stie ca dimineata va muri.
Zorii sunt o moarte frumoasa. In zori ma cuibaresc in pat usor chircita de durerea nebuniei autoinduse, insa cu sufletul usurat dupa o asemenea evaziune. O placere ciudata imi da tarcoale si ma imbie sa adorm in timp ce o ultima fantezie paleste in fata luminii si se ascunde in visul unei nopti prelungita prin somn.
Noapte frumoasa!
Buna dimineata!
In replica
Intrand prima data pe han, am simtit ca luciditatea nu ma va lasa sa fiu lirica. Citind cateva pasaje de jurnal ale altora, am vazut cu obiectivitate cum ne place sa ne lasam prada unor emotii prea putin reale, mai degraba atragatoare. M-am simtit o sceptica.
Apoi am inceput sa scriu si taisurile s-au slefuit de la sine. Totusi, din cand in cand ma revolt pentru ca ma las din nou cucerita de poezie. La ce folos un suflet de artist lipsit de mijloace? La ce folos aspiratia spre o viata boema pe care nu ti-o poti permite? Cine sta sa traseze granitele intre evaziuni nocturne in lumi poetice si un dram de credinta sincera ca asta este lumea careia ii apartii?
Lumina vine si se proiecteaza asupra tuturor viselor nerealiste, demascandu-le. Ni se pare suficient sa stim ca lumina ne va readuce in realitate de fiecare data. Avem acest echilibru. Avem puterea de a ne simti oricand bine si in banalitate. Si o folosim ca garantie. Fumatorul spune ca e in regula sa fumeze atat timp cat stie ca s-ar putea lasa. Visatorul nu isi limiteaza visele pentru ca oricum realitatea o face. Deci, spune scuza sa, se poate. Insa in acest timp el este ca un arbitru partinitor care ajuta visul sa castige teren in fata analizei lucide.
Indragostita de vise, de multe ori nu mi-am dat voie sa mai vad realitatea. Noptile mele se prelungesc tot mai mult si ochii incep sa ma doara cand se confrunta cu lumina. Si cand stralucirea agresiva a zilei ii sileste sa se inchida lacrimand, ma revolt in cateva randuri. 10 randuri sunt pretul slefuirii taisurilor. 10 randuri si revolta se estetizeaza. 10 randuri - o repetitie cu valoare literara care ma rapeste din supararea initiala.
Ce o fi vrut sa insemne acel "in replica" pe care l-am ingrosat mai sus?
Literatura mi-a cerut sa ma opresc aici, insa mi-am amintit de revolta mea. Mi-am amintit ca sunt slaba si ca nu am vointa sa lupt cu mine. Mi-am amintit ca sunt puternica si ca ma voi descurca pana si cu mine insami. Lupta mea este o lupta "pe loc".
Intrand prima data pe han, am simtit ca luciditatea nu ma va lasa sa fiu lirica. Citind cateva pasaje de jurnal ale altora, am vazut cu obiectivitate cum ne place sa ne lasam prada unor emotii prea putin reale, mai degraba atragatoare. M-am simtit o sceptica.
Apoi am inceput sa scriu si taisurile s-au slefuit de la sine. Totusi, din cand in cand ma revolt pentru ca ma las din nou cucerita de poezie. La ce folos un suflet de artist lipsit de mijloace? La ce folos aspiratia spre o viata boema pe care nu ti-o poti permite? Cine sta sa traseze granitele intre evaziuni nocturne in lumi poetice si un dram de credinta sincera ca asta este lumea careia ii apartii?
Lumina vine si se proiecteaza asupra tuturor viselor nerealiste, demascandu-le. Ni se pare suficient sa stim ca lumina ne va readuce in realitate de fiecare data. Avem acest echilibru. Avem puterea de a ne simti oricand bine si in banalitate. Si o folosim ca garantie. Fumatorul spune ca e in regula sa fumeze atat timp cat stie ca s-ar putea lasa. Visatorul nu isi limiteaza visele pentru ca oricum realitatea o face. Deci, spune scuza sa, se poate. Insa in acest timp el este ca un arbitru partinitor care ajuta visul sa castige teren in fata analizei lucide.
Indragostita de vise, de multe ori nu mi-am dat voie sa mai vad realitatea. Noptile mele se prelungesc tot mai mult si ochii incep sa ma doara cand se confrunta cu lumina. Si cand stralucirea agresiva a zilei ii sileste sa se inchida lacrimand, ma revolt in cateva randuri. 10 randuri sunt pretul slefuirii taisurilor. 10 randuri si revolta se estetizeaza. 10 randuri - o repetitie cu valoare literara care ma rapeste din supararea initiala.
Ce o fi vrut sa insemne acel "in replica" pe care l-am ingrosat mai sus?
Literatura mi-a cerut sa ma opresc aici, insa mi-am amintit de revolta mea. Mi-am amintit ca sunt slaba si ca nu am vointa sa lupt cu mine. Mi-am amintit ca sunt puternica si ca ma voi descurca pana si cu mine insami. Lupta mea este o lupta "pe loc".
Poezie
Nu, nu pot sa scriu poezie. Pur si simplu nu reusesc sa imi distribui ideile in versuri. Fie ele cu rima alba, ori albastra precum tentatia melancoliei.. sau rosie ca izbucnirile de revolta.
Am avut desigur cateva incercari, insa am renuntat. Mai mult decat atat, am aruncat. Nu era nimic demn de mine acolo. Eu scriu prea mult din dragoste de cuvinte, prea adesea criptic si cu un continut dezolant de gol. Si cand simt nevoia sa spun ceva, mintea mea fuge in proza, mult mai libera, mult mai cursiva, mult mai prietenoasa. Si care iti ingaduie sa fii mai sincer.
Am scris o mini-poezie odata, la un curs.
"Arunc o litera; o prind.
O alta imi aluneca pe palma.
Cuvantul a murit.
Speranta insa nu poate s-adoarma.
N-a fost cuvant sa-i spuna ca sansa ei s-a irosit."
Pana la urma, fiecare cavaler al iubirilor pierdute isi scrie propria romanta. As vrea sa mai scriu cand voi gasi acea rima a curcubeului de dupa ploaie. Ochii mei obositi de lumini realiste nu mai suporta sa se lupte si cu eterna cromatica ros-albastra a rimelor.
Nu, nu pot sa scriu poezie. Pur si simplu nu reusesc sa imi distribui ideile in versuri. Fie ele cu rima alba, ori albastra precum tentatia melancoliei.. sau rosie ca izbucnirile de revolta.
Am avut desigur cateva incercari, insa am renuntat. Mai mult decat atat, am aruncat. Nu era nimic demn de mine acolo. Eu scriu prea mult din dragoste de cuvinte, prea adesea criptic si cu un continut dezolant de gol. Si cand simt nevoia sa spun ceva, mintea mea fuge in proza, mult mai libera, mult mai cursiva, mult mai prietenoasa. Si care iti ingaduie sa fii mai sincer.
Am scris o mini-poezie odata, la un curs.
"Arunc o litera; o prind.
O alta imi aluneca pe palma.
Cuvantul a murit.
Speranta insa nu poate s-adoarma.
N-a fost cuvant sa-i spuna ca sansa ei s-a irosit."
Pana la urma, fiecare cavaler al iubirilor pierdute isi scrie propria romanta. As vrea sa mai scriu cand voi gasi acea rima a curcubeului de dupa ploaie. Ochii mei obositi de lumini realiste nu mai suporta sa se lupte si cu eterna cromatica ros-albastra a rimelor.
Ce se da si ce se cere
Simplu ca intr-o problema de matematica. Am observat ca se da tristete si slabiciune si se cere atentie si bunavointa. Si apoi se da din nou, din alta parte, chiar atentie si bunavointa. Uneori am si eu un chef nebun de a primi acest pachet AB (ia te uita, ca la inceputul unui alfabet al relatiilor intre oameni..). Dar imi vine greu sa rezolv acest "ce se da si ce se cere". Mi-e un pic ciuda ca oamenii nu sunt mai perceptivi si nu intuiesc cand sa imi sara in ajutor. In ultima vreme incerc sa imi ascut macar mie aceasta perceptie. Imi place sa reinventez matematica de mai sus intr-o disciplina fara probleme, pentru ca se da ceva, cat de mic, insa nu se mai cere.
Simplu ca intr-o problema de matematica. Am observat ca se da tristete si slabiciune si se cere atentie si bunavointa. Si apoi se da din nou, din alta parte, chiar atentie si bunavointa. Uneori am si eu un chef nebun de a primi acest pachet AB (ia te uita, ca la inceputul unui alfabet al relatiilor intre oameni..). Dar imi vine greu sa rezolv acest "ce se da si ce se cere". Mi-e un pic ciuda ca oamenii nu sunt mai perceptivi si nu intuiesc cand sa imi sara in ajutor. In ultima vreme incerc sa imi ascut macar mie aceasta perceptie. Imi place sa reinventez matematica de mai sus intr-o disciplina fara probleme, pentru ca se da ceva, cat de mic, insa nu se mai cere.
A fost odata ca de fiecare data
Eu nu mai sunt decat o poveste despre tine. O poveste vesela si trista, de care nu se mai mira nimeni, pentru ca nimeni nu mai crede ca-i va afla deznodamantul. Nimeni decat eu. Dar cine mai crede in mine, cine mai crede in povesti?...
Eu nu mai sunt decat o poveste despre tine. O poveste vesela si trista, de care nu se mai mira nimeni, pentru ca nimeni nu mai crede ca-i va afla deznodamantul. Nimeni decat eu. Dar cine mai crede in mine, cine mai crede in povesti?...
Pauza de curs
Sunt o mica masina de luat cursuri. Imaginea colegilor plecand satisfacuti si incurajandu-ma sa iau cursul cat mai bine imi este una din cele mai familiare. Ei sunt multumiti ca e cineva acolo care sa indeplineasca o corvoada in folosul lor, eu sunt multumita ca mi se apreciaza priceperea in acest domeniu "prozaic" si incerc sa fac treaba cat mai bine. Cu atat mai mult cu cat as face-o oricum, pentru ca imi vine mult mai greu sa invat dupa cursurile altcuiva.
Iubesc copacii. Pe unde ma duc, gatul mi se intinde dupa cate o frunza proiectata pe cer sau dupa doua ramuri imbratisate. Unul din marile atuuri ale Politehnicii este ca are un campus mare, impanzit de copaci. Iar cand vine pauza de curs si atentia mea se intoarce dinspre alb-negrul tablei inspre paradisul tehnicolor din partea cealalta a geamurilor.. atunci mi se mai asaza si mie din senin zambetul pe buze. Din seninul cel mai frumos, cel de afara.
Uneori atentia chiuleste de la curs si fuge prematur intr-acolo, simtindu-se o mica nazdravana. Alteori e mandra ca e captata de criptica tabla si pare sa uite. Insa pana la urma tot vine o pauza, pauza de la toata agitatia unei lumi in alb si negru, pauza de realitate, pauza de stiinta, pauza de alineate. Si uneori mana mea incremenita pe pixul de duzina indrazneste sa ia copacii de afara si sa ii aduca pe foaie.
Sunt o mica masina de luat cursuri. Imaginea colegilor plecand satisfacuti si incurajandu-ma sa iau cursul cat mai bine imi este una din cele mai familiare. Ei sunt multumiti ca e cineva acolo care sa indeplineasca o corvoada in folosul lor, eu sunt multumita ca mi se apreciaza priceperea in acest domeniu "prozaic" si incerc sa fac treaba cat mai bine. Cu atat mai mult cu cat as face-o oricum, pentru ca imi vine mult mai greu sa invat dupa cursurile altcuiva.
Iubesc copacii. Pe unde ma duc, gatul mi se intinde dupa cate o frunza proiectata pe cer sau dupa doua ramuri imbratisate. Unul din marile atuuri ale Politehnicii este ca are un campus mare, impanzit de copaci. Iar cand vine pauza de curs si atentia mea se intoarce dinspre alb-negrul tablei inspre paradisul tehnicolor din partea cealalta a geamurilor.. atunci mi se mai asaza si mie din senin zambetul pe buze. Din seninul cel mai frumos, cel de afara.
Uneori atentia chiuleste de la curs si fuge prematur intr-acolo, simtindu-se o mica nazdravana. Alteori e mandra ca e captata de criptica tabla si pare sa uite. Insa pana la urma tot vine o pauza, pauza de la toata agitatia unei lumi in alb si negru, pauza de realitate, pauza de stiinta, pauza de alineate. Si uneori mana mea incremenita pe pixul de duzina indrazneste sa ia copacii de afara si sa ii aduca pe foaie.
Nu stiu cati ti-au mai spus pana acum, si ma simt de parca iti invadez intimitatea jurnalului ( desi totusi se pare ca nu ai interzis opiniile despre scrisul tau ), dar scrii deosebit de frumos, ti-am citit cu mare placere postarile din Jurnal si mi-a placut indeosebi ce ai scris la "Imi place sa".... asa parca era titlul. Si mai esti si tare draguta pe deasupra. Daca mai esti si modesta, ai toate atuurile 
), dar scrii deosebit de frumos, ti-am citit cu mare placere postarile din Jurnal si mi-a placut indeosebi ce ai scris la "Imi place sa".... asa parca era titlul. Si mai esti si tare draguta pe deasupra. Daca mai esti si modesta, ai toate atuurile
Primul vizitator
Cine isi doreste intimitate absoluta nu are nici o justificare sa isi etaleze jurnalul pe un forum. Cine se lasa descoperit astfel de cei din lumea de afara asteapta mai mult sau mai putin ca ei sa fie interesati de lumea dinauntru. Cred ca toti ne bucuram sa vedem ca cineva ne citeste si reactioneaza. Am venit pe acest forum pentru ca este un loc al comunicarii, iar "Povestea mea" este un spatiu in care profunzimea comunicarii pot sa o stabilesc eu, fara sa fie nevoie de pregatiri (de un anumit grad de cunoastere reciproca) sau fara sa para exagerata sau inadecvata. Cred ca intr-adevar asta am cautat aici, sa pot sari peste acele etape intermediare pe care le impun protocoalele relatiilor inter-umane, sa profit de un spatiu cu mult mai putina birocratie emotionala. Si sa am un imbold in plus pentru a scrie, pentru ca imi place atat de mult sa o fac, insa atat de des placerile fara finalitate imediata sunt impinse in spate pe scara prioritatilor.
Erata la "Imi place sa..": S-a omis un pasaj: "Imi place sa va primesc in lumea mea".
M-am bucurat mult de interventia ta, Iarina. In sfarsit am si eu un prim vizitator si povestea mea e mai vie. Aproape ca as vrea sa pot scrie ceva deosebit, special pentru tine, ca o dovada de ospitalitate, insa deocamdata ma marginesc sa imi comunic sentimentul placut de gazda pentru prima oara. Candva, cand ma voi simti mai putin inghesuita de timp, voi scrie despre modestie. Sau despre drumul catre modestie, caci unii dintre noi nu au avut sansa sa locuiasca de mici in casa ei.
Ca si simplitatea... modestia se invata greu.
Cine isi doreste intimitate absoluta nu are nici o justificare sa isi etaleze jurnalul pe un forum. Cine se lasa descoperit astfel de cei din lumea de afara asteapta mai mult sau mai putin ca ei sa fie interesati de lumea dinauntru. Cred ca toti ne bucuram sa vedem ca cineva ne citeste si reactioneaza. Am venit pe acest forum pentru ca este un loc al comunicarii, iar "Povestea mea" este un spatiu in care profunzimea comunicarii pot sa o stabilesc eu, fara sa fie nevoie de pregatiri (de un anumit grad de cunoastere reciproca) sau fara sa para exagerata sau inadecvata. Cred ca intr-adevar asta am cautat aici, sa pot sari peste acele etape intermediare pe care le impun protocoalele relatiilor inter-umane, sa profit de un spatiu cu mult mai putina birocratie emotionala. Si sa am un imbold in plus pentru a scrie, pentru ca imi place atat de mult sa o fac, insa atat de des placerile fara finalitate imediata sunt impinse in spate pe scara prioritatilor.
Erata la "Imi place sa..": S-a omis un pasaj: "Imi place sa va primesc in lumea mea".
M-am bucurat mult de interventia ta, Iarina. In sfarsit am si eu un prim vizitator si povestea mea e mai vie. Aproape ca as vrea sa pot scrie ceva deosebit, special pentru tine, ca o dovada de ospitalitate, insa deocamdata ma marginesc sa imi comunic sentimentul placut de gazda pentru prima oara. Candva, cand ma voi simti mai putin inghesuita de timp, voi scrie despre modestie. Sau despre drumul catre modestie, caci unii dintre noi nu au avut sansa sa locuiasca de mici in casa ei.
Ca si simplitatea... modestia se invata greu.
Multumesc
Alta erata: Imi place sa spun multumesc. Cand o fac, simt intr-adevar ca am de ce sa fiu multumita. Ca acum.
Alta erata: Imi place sa spun multumesc. Cand o fac, simt intr-adevar ca am de ce sa fiu multumita. Ca acum.
Foarte frumos scrii! Mai socoteste un vizitator.
Seman cu tine in mai multe privinte (imaginatia, noaptea, copacii) si d'aia ma simt f.acasa aici.
Seman cu tine in mai multe privinte (imaginatia, noaptea, copacii) si d'aia ma simt f.acasa aici.
Sper ca nu dau buzna, ca elefantul in magazia de portelan...
Mi-a placut ce ai scris despre modestiesi despre simplitate. Pentru ca cele mai frumoase lucruri sint simple... Si cei mai frumosi oameni sint cei modesti...
Mi-a placut ce ai scris despre modestiesi despre simplitate. Pentru ca cele mai frumoase lucruri sint simple... Si cei mai frumosi oameni sint cei modesti...
Promisiuni
Am promis ca voi mai scrie si nu am spus cand. Nu imi imaginam ca va fi atat de tarziu insa mi-am amintit cu satisfactie de bucuria rautacioasa si copilareasca pe care o avem cand reusim sa rastalmacim cuvintele astfel incat nici sa nu mintim, nici sa nu sugeram adevarul adevarat. O gaselnita incantatoare atunci cand promisiunea facuta e in litera "legii", nu in spiritul ei - precum o simteam eu aici.
Promisiunea e o notiune gingasa. Cand eram mica, mama ma punea sa promit lucruri si nu ma lasa sa jur, asa cum invatasem eu prin cartier. Nu prea intelegeam de ce, juramantul parea mult mai puternic si mai convingator. Acum cred ca inteleg, oamenii jura la un proces, intre cei apropiati e nevoie de ceva mai gingas, ca o promisiune. Un cuvant dat, ca un dar care nu necesita garantii.
As vrea sa spun ca nu am incalcat niciodata o promisiune. As vrea sa spun ca ea e mai importanta decat orice obstacol, asa cum imi imaginam pe cand citeam cu entuziasm despre onoare, in carti cu muschetari sau cavaleri.
As mai vrea sa promit ca voi recunoaste fericirea atunci cand ea mi se va oferi. Si sa am suficienta onoare incat nici un obstacol sa nu se poata puna in calea acestei promisiuni.
As vrea sa nu fi incercat asta deja si sa nu stiu ca ori de cate ori mi s-a parut prea greu, am preferat sa gasesc o rastalmacire de cuvinte care sa dribleze inteligent promisiunea... si prosteste fericirea.
Am promis ca voi mai scrie si nu am spus cand. Nu imi imaginam ca va fi atat de tarziu insa mi-am amintit cu satisfactie de bucuria rautacioasa si copilareasca pe care o avem cand reusim sa rastalmacim cuvintele astfel incat nici sa nu mintim, nici sa nu sugeram adevarul adevarat. O gaselnita incantatoare atunci cand promisiunea facuta e in litera "legii", nu in spiritul ei - precum o simteam eu aici.
Promisiunea e o notiune gingasa. Cand eram mica, mama ma punea sa promit lucruri si nu ma lasa sa jur, asa cum invatasem eu prin cartier. Nu prea intelegeam de ce, juramantul parea mult mai puternic si mai convingator. Acum cred ca inteleg, oamenii jura la un proces, intre cei apropiati e nevoie de ceva mai gingas, ca o promisiune. Un cuvant dat, ca un dar care nu necesita garantii.
As vrea sa spun ca nu am incalcat niciodata o promisiune. As vrea sa spun ca ea e mai importanta decat orice obstacol, asa cum imi imaginam pe cand citeam cu entuziasm despre onoare, in carti cu muschetari sau cavaleri.
As mai vrea sa promit ca voi recunoaste fericirea atunci cand ea mi se va oferi. Si sa am suficienta onoare incat nici un obstacol sa nu se poata puna in calea acestei promisiuni.
As vrea sa nu fi incercat asta deja si sa nu stiu ca ori de cate ori mi s-a parut prea greu, am preferat sa gasesc o rastalmacire de cuvinte care sa dribleze inteligent promisiunea... si prosteste fericirea.
Mai intai un pic de lipsa de modestie
Candva, ca un dar intamplator, ca majoritatea darurilor minunate, am inteles ca iubesc copacii. Nu am stiut dintotdeauna si nici nu am avut vreo revelatie sau intamplare decisiva in viata care sa mi-o arate. Pur si simplu..
.. am simtit dorinta de a imi identifica sufletul cu al lor.
Am desenat multi copaci, insa in desenul de mai jos am reusit sa pun ceva din mine.
Candva, ca un dar intamplator, ca majoritatea darurilor minunate, am inteles ca iubesc copacii. Nu am stiut dintotdeauna si nici nu am avut vreo revelatie sau intamplare decisiva in viata care sa mi-o arate. Pur si simplu..
.. am simtit dorinta de a imi identifica sufletul cu al lor.
Am desenat multi copaci, insa in desenul de mai jos am reusit sa pun ceva din mine.
Da
John Lennon a cunoscut-o pe Yoko Ono ducandu-se la una din expozitiile ei. Acolo, printre altele, se afla o scara care ducea la ceva mic care se putea citi, daca imi aduc bine aminte, cu o lupa. Acel ceva era un "da" si John a fost incantat ca vedea in sfarsit un mesaj pozitiv.
Simt ca toti am avea "da"-ul nostru de afirmat in propria expozitie. Insa intrebarea care ma obsedeaza este ce metafora este scara.. pentru fiecare.. si mai ales pentru mine.
O constatare marunta si inutila este ca era un "da" foarte mic.
John Lennon a cunoscut-o pe Yoko Ono ducandu-se la una din expozitiile ei. Acolo, printre altele, se afla o scara care ducea la ceva mic care se putea citi, daca imi aduc bine aminte, cu o lupa. Acel ceva era un "da" si John a fost incantat ca vedea in sfarsit un mesaj pozitiv.
Simt ca toti am avea "da"-ul nostru de afirmat in propria expozitie. Insa intrebarea care ma obsedeaza este ce metafora este scara.. pentru fiecare.. si mai ales pentru mine.
O constatare marunta si inutila este ca era un "da" foarte mic.
Pofta de absurd
Paznicul acelei zile de sfarsit de noiembrie trasese obloanele mai devreme. In fond si la urma urmei, avea sa mai vina la serviciu abia la anul. Sa-l traga atunci la raspundere cine va mai avea pofta!
Alarmata de intunecimea prematura, Politehnica isi alunga studentii in cete-cete iar ei plecau docili cu aerul ca oricum nu fac decat sa se plimbe intre o politehnica si alta. Eu ma lasam ademenita de orar in sensul celalalt al drumului. Un copac tuns cam neglijent si cam patratos statea cumplit de stingher in mijlocul drumului. Ii era tare rusine de noua frizura si tare mult ar fi vrut sa chiuleasca astazi insa stia ca lipsa lui ar fi iscat un scandal prea mare. I-am facut cu ochiul, sa stie ca eu nu as fi fost cea care sa il parasca. Oricum s-ar fi gasit destui, insa stiam ca se va bucura sa ma stie complice. Scarile radeau iarasi de mine - aceleasi scari care deunazi coborau incepusera acum sa urce, savurand confuzia mea care le cunosteam altfel. Cateva gunoaie prinsesera a straluci in obscuritate cu orgoliul unor felinare. Desigur moderniste, prin aranjamentul voit aleator pe marginea drumului.
Zaresc un om dintr-un unghi complicat si omul pare ca zambeste, facandu-ma sa ma tem sa ma mai misc, pentru a nu strica unghiul. Solutia este sa inchid ochii si sa imi continuu drumul pe care il stiu si cu ochii inchisi. Inca o cotitura la dreapta si inca una. Politehnica m-a absorbit ca rasplata pentru tot ce a lasat sa-i scape mai devreme. Mai gasesc inauntru un prizonier plin de speranta - ochii ii sclipesc jucaus uitandu-se la o fata care nu il observa.
Paznicul aceleiasi zile de sfarsit de noiembrie aprinde din nou o lumina, in sala de curs, pentru ca in mod neasteptat acolo viata merge inainte.
Paznicul acelei zile de sfarsit de noiembrie trasese obloanele mai devreme. In fond si la urma urmei, avea sa mai vina la serviciu abia la anul. Sa-l traga atunci la raspundere cine va mai avea pofta!
Alarmata de intunecimea prematura, Politehnica isi alunga studentii in cete-cete iar ei plecau docili cu aerul ca oricum nu fac decat sa se plimbe intre o politehnica si alta. Eu ma lasam ademenita de orar in sensul celalalt al drumului. Un copac tuns cam neglijent si cam patratos statea cumplit de stingher in mijlocul drumului. Ii era tare rusine de noua frizura si tare mult ar fi vrut sa chiuleasca astazi insa stia ca lipsa lui ar fi iscat un scandal prea mare. I-am facut cu ochiul, sa stie ca eu nu as fi fost cea care sa il parasca. Oricum s-ar fi gasit destui, insa stiam ca se va bucura sa ma stie complice. Scarile radeau iarasi de mine - aceleasi scari care deunazi coborau incepusera acum sa urce, savurand confuzia mea care le cunosteam altfel. Cateva gunoaie prinsesera a straluci in obscuritate cu orgoliul unor felinare. Desigur moderniste, prin aranjamentul voit aleator pe marginea drumului.
Zaresc un om dintr-un unghi complicat si omul pare ca zambeste, facandu-ma sa ma tem sa ma mai misc, pentru a nu strica unghiul. Solutia este sa inchid ochii si sa imi continuu drumul pe care il stiu si cu ochii inchisi. Inca o cotitura la dreapta si inca una. Politehnica m-a absorbit ca rasplata pentru tot ce a lasat sa-i scape mai devreme. Mai gasesc inauntru un prizonier plin de speranta - ochii ii sclipesc jucaus uitandu-se la o fata care nu il observa.
Paznicul aceleiasi zile de sfarsit de noiembrie aprinde din nou o lumina, in sala de curs, pentru ca in mod neasteptat acolo viata merge inainte.
Un tramvai numit dorinta
Am coborat din 282 si am alergat cu resurse nebanuite spre 41, prinzandu-l la limita. Era un scaun gol care ma tenta ingrozitor insa - nu stiu de ce - nu am vrut sa cedez slabiciunii mele asa ca m-am spanzurat de o bara iar acum stau sfarsita, proptindu-ma in privelistea de dincolo de geam.
Mintea mea incearca sa isi dovedeasca ceva asa ca bolboroseste ganduri si rationamente sfidandu-si incapacitatea. "Vin la camin", isi spune. "Ba nu, nu vin la camin, plec de acasa. Nu am chef sa vin nicaieri, numai sa plec de peste tot."
Privesc dincolo de geam ca prizonierul dincolo de gratii. De fapt nu numai dincolo de geam, ci dincolo de toate, atat de departe incat de fapt privesc in gol, fara sa vad nimic. "De fapt atat de aproape" - se baga iarasi mintea mea, neavand ce face si stiind ca iarasi am ajuns sa privesc in mine.
"Dincolo de gratii, prizonierul vede numai culoarul inchisorii. Ce o fi afara? Ce o fi afara nu putem decat sa presupunem, sa speram, sa ne inducem prin superstitii caraghioase ideea ca vom afla." Captiva in tramvaiul meu, usor satisfacuta de durerea de cap pe care o simt cand clipesc, incep sa ma complac in a vrea cu disperare sa fiu "afara". "Ce o fi afara?"
Sunt un pic mai afara. Am coborat. Ma gadila ideea in care nu cred deloc, anume ca as fi nebuna. Imi vine in minte o metafora rasuflata, tare tare rasuflata. "Totul nu e decat un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai... "
Am coborat din 282 si am alergat cu resurse nebanuite spre 41, prinzandu-l la limita. Era un scaun gol care ma tenta ingrozitor insa - nu stiu de ce - nu am vrut sa cedez slabiciunii mele asa ca m-am spanzurat de o bara iar acum stau sfarsita, proptindu-ma in privelistea de dincolo de geam.
Mintea mea incearca sa isi dovedeasca ceva asa ca bolboroseste ganduri si rationamente sfidandu-si incapacitatea. "Vin la camin", isi spune. "Ba nu, nu vin la camin, plec de acasa. Nu am chef sa vin nicaieri, numai sa plec de peste tot."
Privesc dincolo de geam ca prizonierul dincolo de gratii. De fapt nu numai dincolo de geam, ci dincolo de toate, atat de departe incat de fapt privesc in gol, fara sa vad nimic. "De fapt atat de aproape" - se baga iarasi mintea mea, neavand ce face si stiind ca iarasi am ajuns sa privesc in mine.
"Dincolo de gratii, prizonierul vede numai culoarul inchisorii. Ce o fi afara? Ce o fi afara nu putem decat sa presupunem, sa speram, sa ne inducem prin superstitii caraghioase ideea ca vom afla." Captiva in tramvaiul meu, usor satisfacuta de durerea de cap pe care o simt cand clipesc, incep sa ma complac in a vrea cu disperare sa fiu "afara". "Ce o fi afara?"
Sunt un pic mai afara. Am coborat. Ma gadila ideea in care nu cred deloc, anume ca as fi nebuna. Imi vine in minte o metafora rasuflata, tare tare rasuflata. "Totul nu e decat un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai... "
Stari care nu trebuie explicate
Orice lumina te chinuie si te orbeste. Cand inchizi ochii, pleoapele sunt invinse de o lumina venita de nicaieri cu intentii agresive. Ii strangi si ii strangi si scuturi capul intr-o parte si in alta dar lumina nu face decat sa creasca si sa dea la iveala tot mai multe ganduri rele. "Aaaaahhhh!"
Muzica doare.
Filmul nu a fost niciodata atat de inutil de lung. Chinuit si detasat in acelasi timp, iti dai seama cat de absurd e sa pui atatea minute unul dupa altul. "De ce naiba or fi facut filmul asta care nu ar putea vreodata schimba viata nimanui...?"
Muzica doare mai tare.
Te copleseste senzatia de.. senzatie. Si nu vrei deloc sa lupti, ba dimpotriva.
Mintea este hiperactiva ca de obicei. Si cand trebuie, si cand nu trebuie; "e atat de orgolioasa ca nu s-ar dezminti nici in somn, nenorocita." Acum face niste asocieri ridicole, din care facem cu totii. Ce mult ne plac intelesurile duble, ce mandri suntem cand gandim in parabole... "Dati-mi ceva si voi produce o analogie."
Nu mai merge exercitiul din copilarie. Inmultesc 2 cu 3 si imi da tot 6, insa asta nu ma mai convinge ca totul e in regula. Imi amintesc ca am simtit fiori de placere cand am gasit o lume coerenta in care 1 + 1 dadea 0. Credeam ca e placerea revelatiei, acum am senzatia ca as vrea sa ma mut in lumea aia. Habar nu am si ma intreb cata lume intelege cat de extraordinar e momentul ala in care iti dai seama de ceva. Cum e cand totul devine clar si frumos, incredibil de frumos si cu sens si tu ai creat legaturile si tu esti cel care tocmai a deschis ultima usa si iti place asa de mult lumea asta noua pe care ai descoperit-o si esti insetat de ea si imbatat de senzatia adusa de ea. Cate nenorocite de filme inutile am vazut de ultima oara cand am simtit bucuria asta! "Si cate nenorocite de filme inutile am trait de atunci. Stiu, e o analogie ieftina, dar se lasa mintea vreodata?"
Mi-e dor. Fara atribute si fara alte complemente.
Ma gandesc la copacii pe care i-am desenat si la motivul pentru care ei ma misca si pentru care ii simt "foarte ai mei". Stiam ca e ceva cu imposibilitatea atingerii. De fapt e un dor nemarginit dupa atingere. Sunt atatea stari de al caror dor ma simt plina! De unele imi amintesc, pe altele nu le cunosc dar am o siguranta inexplicabila in ceea ce priveste existenta lor si menirea mea de a le trai. Sunt si eu un copac. Nu reusesc sa ma urnesc insa mi-am intins toate ramurile si mi-am smuls toate radacinile pentru a le intinde si pe ele inspre o infinitate de posibile atingeri minunate.
Lumea e atat de agresiva! Zeci de frame-uri care se succed intr-o secunda, note muzicale dupa note muzicale, tot ce se intampla nu face decat sa marcheze ostentativ asteptarea mea nedrept de lunga.
Orice lumina te chinuie si te orbeste. Cand inchizi ochii, pleoapele sunt invinse de o lumina venita de nicaieri cu intentii agresive. Ii strangi si ii strangi si scuturi capul intr-o parte si in alta dar lumina nu face decat sa creasca si sa dea la iveala tot mai multe ganduri rele. "Aaaaahhhh!"
Muzica doare.
Filmul nu a fost niciodata atat de inutil de lung. Chinuit si detasat in acelasi timp, iti dai seama cat de absurd e sa pui atatea minute unul dupa altul. "De ce naiba or fi facut filmul asta care nu ar putea vreodata schimba viata nimanui...?"
Muzica doare mai tare.
Te copleseste senzatia de.. senzatie. Si nu vrei deloc sa lupti, ba dimpotriva.
Mintea este hiperactiva ca de obicei. Si cand trebuie, si cand nu trebuie; "e atat de orgolioasa ca nu s-ar dezminti nici in somn, nenorocita." Acum face niste asocieri ridicole, din care facem cu totii. Ce mult ne plac intelesurile duble, ce mandri suntem cand gandim in parabole... "Dati-mi ceva si voi produce o analogie."
Nu mai merge exercitiul din copilarie. Inmultesc 2 cu 3 si imi da tot 6, insa asta nu ma mai convinge ca totul e in regula. Imi amintesc ca am simtit fiori de placere cand am gasit o lume coerenta in care 1 + 1 dadea 0. Credeam ca e placerea revelatiei, acum am senzatia ca as vrea sa ma mut in lumea aia. Habar nu am si ma intreb cata lume intelege cat de extraordinar e momentul ala in care iti dai seama de ceva. Cum e cand totul devine clar si frumos, incredibil de frumos si cu sens si tu ai creat legaturile si tu esti cel care tocmai a deschis ultima usa si iti place asa de mult lumea asta noua pe care ai descoperit-o si esti insetat de ea si imbatat de senzatia adusa de ea. Cate nenorocite de filme inutile am vazut de ultima oara cand am simtit bucuria asta! "Si cate nenorocite de filme inutile am trait de atunci. Stiu, e o analogie ieftina, dar se lasa mintea vreodata?"
Mi-e dor. Fara atribute si fara alte complemente.
Ma gandesc la copacii pe care i-am desenat si la motivul pentru care ei ma misca si pentru care ii simt "foarte ai mei". Stiam ca e ceva cu imposibilitatea atingerii. De fapt e un dor nemarginit dupa atingere. Sunt atatea stari de al caror dor ma simt plina! De unele imi amintesc, pe altele nu le cunosc dar am o siguranta inexplicabila in ceea ce priveste existenta lor si menirea mea de a le trai. Sunt si eu un copac. Nu reusesc sa ma urnesc insa mi-am intins toate ramurile si mi-am smuls toate radacinile pentru a le intinde si pe ele inspre o infinitate de posibile atingeri minunate.
Lumea e atat de agresiva! Zeci de frame-uri care se succed intr-o secunda, note muzicale dupa note muzicale, tot ce se intampla nu face decat sa marcheze ostentativ asteptarea mea nedrept de lunga.
Ce pot eu sa spun.... Doamne, cat de frumos scrii
Copacii albi, copacii negri
Stau goi in parcul solitar.
Decorul este delicat, plin de bun gust si in perfecta armonie cu mine. Traiesc intr-un frumos desen in creion si imaginea mi se pare expresiva si miscatoare. Imi vine sa dansez un fel de balet intelectual, ceva care s-ar chema muzica de idei, probabil ca exista. Ceva intre muzica de idei si muzica de.. fiori.
Apoi imi vine cheful sa ma delectez cu o fantezie absurda. Un alt joc alb-negru. Sunt creionata intr-un desen frumos si nu am inima sa ma sterg, pentru ca s-ar strica foaia si desenul ar fi compromis. O sa incerc sa ma transfigurez. Fara sa se vada nimic in afara, apas din ce in ce mai mult in pamantul de hartie, pana prind radacini. Apoi ma incordez cu toata puterea si imi adun toate dorintele, toate ideile, toate senzatiile, toate amintirile despre trecut si viitor si le las sa ma copleseasca si sa ma imbatraneasca accelerat. Cresc si, ca si in celelalte vieti, care se consuma mult mai lenes, mediul ma absoarbe in sine. Trupul prinde o scoarta care lasa numai sa se ghiceasca seva pe dinauntru, unghiile imi cresc si devin multe, multe ramuri, parul ajunge si el o bogata coroana de frunze insa batranetea grabnica nu il lasa prea mult sa faca nota discordanta cu peisajul. Raman un copac gol in parcul solitar.
Dansez infiorata de senzatia fanteziei implinite.
Stau goi in parcul solitar.
Decorul este delicat, plin de bun gust si in perfecta armonie cu mine. Traiesc intr-un frumos desen in creion si imaginea mi se pare expresiva si miscatoare. Imi vine sa dansez un fel de balet intelectual, ceva care s-ar chema muzica de idei, probabil ca exista. Ceva intre muzica de idei si muzica de.. fiori.
Apoi imi vine cheful sa ma delectez cu o fantezie absurda. Un alt joc alb-negru. Sunt creionata intr-un desen frumos si nu am inima sa ma sterg, pentru ca s-ar strica foaia si desenul ar fi compromis. O sa incerc sa ma transfigurez. Fara sa se vada nimic in afara, apas din ce in ce mai mult in pamantul de hartie, pana prind radacini. Apoi ma incordez cu toata puterea si imi adun toate dorintele, toate ideile, toate senzatiile, toate amintirile despre trecut si viitor si le las sa ma copleseasca si sa ma imbatraneasca accelerat. Cresc si, ca si in celelalte vieti, care se consuma mult mai lenes, mediul ma absoarbe in sine. Trupul prinde o scoarta care lasa numai sa se ghiceasca seva pe dinauntru, unghiile imi cresc si devin multe, multe ramuri, parul ajunge si el o bogata coroana de frunze insa batranetea grabnica nu il lasa prea mult sa faca nota discordanta cu peisajul. Raman un copac gol in parcul solitar.
Dansez infiorata de senzatia fanteziei implinite.
Pofte
Maria imi spune ca e extraordinar ca avem o viata si ca putem face o gramada de grozavii cu ea. Si mie imi pare tare rau ca "nu sunt cuminte" si nu ascult de intelepciunea asta in care cred, si imi dau voie sa cedez senzatiei ca totusi ceva lipseste - si ca pana ce acest ceva nu se va rezolva, nici o grozavie nu imi va parea grozava. Privesc la ce scriu si ma intreb in ce masura are rost sau inteles, si imi dau seama ca este o pofta. Ma invadeaza pofte, mici si mari, firesti sau ciudate - iar eu ma las dusa de mirajul lor, pentru ca numai ele sunt grozaviile mele acum.
Mi-e pofta sa scriu, sa imi creez fantezii, sa strang din pumni, sa ametesc, sa cad. Imi e o pofta ciudat de concreta sa ma topesc de undeva de dedesubt sau sa ma sparg in bucatele mici, iar apoi cineva rabdator sa le ia si sa le puna la loc. Ma amuza ca ar putea gresi putin si sunt aproape curioasa sa ma vad usor anagramata. Mi-e pofta sa zbor sau sa fiu un peste si sa alunec prin toate si sa ma strecor. Mi-e pofta sa ma strang si sa ma fac un bulgare si sa ma dau de colo-colo. Totodata, nu vreau sa ajung un om de zapada. Mi-e pofta sa ma zbat. Mi-e pofta sa ma trag de un carlig atarnat in tavan, sa ma incordez, sa vad ceva induiosator, sa ma infasor intr-un cearsaf mare si colorat, sa ma imbrac complet aiurea si sa cant. Mi-e pofta sa fiu pe drumuri ca asta vara, sa nu stiu unde o sa dorm si sa dorm peste tot si sa merg de dimineata pana seara. Ma simt un vagabond al vietii si totusi exista ceva teribil de "casnic" in mine care ma tine "acasa", unde totul merge pe drumul conventional - si mi-e pofta ca din cand in cand sa o iau razna pe aratura.
M-am obisnuit ca, atunci cand ceva nu e bine, viata sa imi iasa in intampinare cu o iesire. Mi-e o pofta uriasa sa mi se intample si acum ceva frumos.
Maria imi spune ca e extraordinar ca avem o viata si ca putem face o gramada de grozavii cu ea. Si mie imi pare tare rau ca "nu sunt cuminte" si nu ascult de intelepciunea asta in care cred, si imi dau voie sa cedez senzatiei ca totusi ceva lipseste - si ca pana ce acest ceva nu se va rezolva, nici o grozavie nu imi va parea grozava. Privesc la ce scriu si ma intreb in ce masura are rost sau inteles, si imi dau seama ca este o pofta. Ma invadeaza pofte, mici si mari, firesti sau ciudate - iar eu ma las dusa de mirajul lor, pentru ca numai ele sunt grozaviile mele acum.
Mi-e pofta sa scriu, sa imi creez fantezii, sa strang din pumni, sa ametesc, sa cad. Imi e o pofta ciudat de concreta sa ma topesc de undeva de dedesubt sau sa ma sparg in bucatele mici, iar apoi cineva rabdator sa le ia si sa le puna la loc. Ma amuza ca ar putea gresi putin si sunt aproape curioasa sa ma vad usor anagramata. Mi-e pofta sa zbor sau sa fiu un peste si sa alunec prin toate si sa ma strecor. Mi-e pofta sa ma strang si sa ma fac un bulgare si sa ma dau de colo-colo. Totodata, nu vreau sa ajung un om de zapada. Mi-e pofta sa ma zbat. Mi-e pofta sa ma trag de un carlig atarnat in tavan, sa ma incordez, sa vad ceva induiosator, sa ma infasor intr-un cearsaf mare si colorat, sa ma imbrac complet aiurea si sa cant. Mi-e pofta sa fiu pe drumuri ca asta vara, sa nu stiu unde o sa dorm si sa dorm peste tot si sa merg de dimineata pana seara. Ma simt un vagabond al vietii si totusi exista ceva teribil de "casnic" in mine care ma tine "acasa", unde totul merge pe drumul conventional - si mi-e pofta ca din cand in cand sa o iau razna pe aratura.
M-am obisnuit ca, atunci cand ceva nu e bine, viata sa imi iasa in intampinare cu o iesire. Mi-e o pofta uriasa sa mi se intample si acum ceva frumos.
Draga jurnalule, ajuta-ma sa ma descarc - partea 1
Eram mica si plina de teorii. Una din ele: ca nimic nu ma poate dobori, ca orice se intampla, oricat plang si sufar si ma enervez si ma revolt, pana la urma am un echilibru fabulos care ma tine departe, foarte departe de orice posibil exces. A doua: ca sunt o impostoare, lipsita de capacitatea de a simti autentic. Un fel de robotel foarte indemanatic in a invata si a retine, a specula si a extrage cunostinte, a deprinde cum se simuleaza o viata "plina". Eram mica si contrariata de doza mea de indiferenta pentru aproape tot.
Sunt iarasi mica si plina de teorii. Una din ele: ca mai ales nimicul ma poate dobori. A doua: ca sufletu-mi contrariat si-a antrenat intr-atat abilitatea de a simti incat s-a transformat intr-o coarda hipersensibila pe care fiecare lucru frumos canta simfonii sfasietoare.
Stau si ma complac si stiu si stau si ma intreb de ce frumosul ma face sa plang. Si stiu.
Eram mica si plina de teorii. Una din ele: ca nimic nu ma poate dobori, ca orice se intampla, oricat plang si sufar si ma enervez si ma revolt, pana la urma am un echilibru fabulos care ma tine departe, foarte departe de orice posibil exces. A doua: ca sunt o impostoare, lipsita de capacitatea de a simti autentic. Un fel de robotel foarte indemanatic in a invata si a retine, a specula si a extrage cunostinte, a deprinde cum se simuleaza o viata "plina". Eram mica si contrariata de doza mea de indiferenta pentru aproape tot.
Sunt iarasi mica si plina de teorii. Una din ele: ca mai ales nimicul ma poate dobori. A doua: ca sufletu-mi contrariat si-a antrenat intr-atat abilitatea de a simti incat s-a transformat intr-o coarda hipersensibila pe care fiecare lucru frumos canta simfonii sfasietoare.
Stau si ma complac si stiu si stau si ma intreb de ce frumosul ma face sa plang. Si stiu.
Retoric
Ce te faci cand iti dai seama ca nu te duci la jurnal, ci scrii o scrisoare?
Probabil raspunsul corect este: "nu recunosti".
Ce te faci cand iti dai seama ca nu te duci la jurnal, ci scrii o scrisoare?
Probabil raspunsul corect este: "nu recunosti"
.
Balanta, exercitiul de stil, nebunia si ironia noptii albe
In partea din stanga atarna proiectul. Usor dar greu, greu dar usor, teribil de corpolent si inexpresiv, cel putin din unghiul din care il pot vedea eu. In partea din dreapta, atarna lenea. Grasuta si ea, caci e cam sedentara de fel, si prea incurajata in ultima vreme ca sa nu i se fi urcat la cap si ca sa mai dea pace proiectului. Pe undeva pe deasupra, ca un intrus nesuferit langa jocul meu de-a cantaritul, atarna iminenta dezastrului. Si pe fata mea atarna un zambet obosit dar amuzat de solutia aberanta pe care a gasit-o. Arunca balanta cat colo, spre nedumerirea locatarilor atat de indreptatiti ai talerelor si se duce undeva unde sa fie uitat de asta lume. E 1 noaptea in ajun de mare proiect mare si zambetul meu joaca bridge pe internet, contemplandu-se recursiv si amar. Si in mod ciudat e relaxat, relaxat, relaxat...
Asa ca sa trecem la alta balanta.
In partea din stanga pluteste o descoperire noua care ma intriga. In partea din dreapta pluteste o descoperire veche care ma intriga. Pe undeva pe deasupra, la nivelul mintii sau chiar mai sus, pluteste iminenta dezastrului. Si pe fata mea pluteste acelasi zambet obosit si amuzat de solutia aberanta pe care a gasit-o. Ia balanta privind-o cu ochi umezi si duiosi si o asaza deoparte, punand acolo in mod vizionar si regretul pentru oricum se va inclina ea.. si se duce undeva unde obisnuia sa uite de asta lume. E 6 noaptea in ajun de mare rest al vietii mele mare si zambetul meu confunda cu autoingaduinta jurnalele cu scrisorile, contemplandu-se recursiv si atat. Si in mod ciudat e relaxat, relaxat, relaxat...
In partea din stanga atarna proiectul. Usor dar greu, greu dar usor, teribil de corpolent si inexpresiv, cel putin din unghiul din care il pot vedea eu. In partea din dreapta, atarna lenea. Grasuta si ea, caci e cam sedentara de fel, si prea incurajata in ultima vreme ca sa nu i se fi urcat la cap si ca sa mai dea pace proiectului. Pe undeva pe deasupra, ca un intrus nesuferit langa jocul meu de-a cantaritul, atarna iminenta dezastrului. Si pe fata mea atarna un zambet obosit dar amuzat de solutia aberanta pe care a gasit-o. Arunca balanta cat colo, spre nedumerirea locatarilor atat de indreptatiti ai talerelor si se duce undeva unde sa fie uitat de asta lume. E 1 noaptea in ajun de mare proiect mare si zambetul meu joaca bridge pe internet, contemplandu-se recursiv si amar. Si in mod ciudat e relaxat, relaxat, relaxat...
Asa ca sa trecem la alta balanta.
In partea din stanga pluteste o descoperire noua care ma intriga. In partea din dreapta pluteste o descoperire veche care ma intriga. Pe undeva pe deasupra, la nivelul mintii sau chiar mai sus, pluteste iminenta dezastrului. Si pe fata mea pluteste acelasi zambet obosit si amuzat de solutia aberanta pe care a gasit-o. Ia balanta privind-o cu ochi umezi si duiosi si o asaza deoparte, punand acolo in mod vizionar si regretul pentru oricum se va inclina ea.. si se duce undeva unde obisnuia sa uite de asta lume. E 6 noaptea in ajun de mare rest al vietii mele mare si zambetul meu confunda cu autoingaduinta jurnalele cu scrisorile, contemplandu-se recursiv si atat. Si in mod ciudat e relaxat, relaxat, relaxat...
Iluzii (optice)
Exista cel putin doua feste pe care ti le joaca privitul lumii dindaratul a doua ferestruici verzui.
Uneori pot vedea frunze pline de viata si speranta intr-un peisaj care in realitate este gol si neprimitor, si atunci ma entuziasmez si traiesc iluzia celei mai frumoase vacante de vara, pana cand imaginea din fata se hotaraste sa imi corecteze perceptia si se inaspreste mult, atat de ingrozitor de mult incat in cele din urma chiar si eu accept ca, totusi, a venit iarna. O iarna cumplit de grea.
Alteori stau in fata unui frumos tablou de primavara si ma las in voia prudentei unui suflet prea tulburat de nepotrivirea dintre anotimpurile sale si cele ale lumii. Si prudenta imi sopteste sa refuz sa vad frunzele care se vad, cel putin pana cand peisajul se va incapatana intr-atat incat sa imi dovedeasca fara echivoc ca nu se joaca si el cu efectele unui decor in care stralucesc doua ferestruici verzui.
Exista cel putin doua feste pe care ti le joaca privitul lumii dindaratul a doua ferestruici verzui.
Uneori pot vedea frunze pline de viata si speranta intr-un peisaj care in realitate este gol si neprimitor, si atunci ma entuziasmez si traiesc iluzia celei mai frumoase vacante de vara, pana cand imaginea din fata se hotaraste sa imi corecteze perceptia si se inaspreste mult, atat de ingrozitor de mult incat in cele din urma chiar si eu accept ca, totusi, a venit iarna. O iarna cumplit de grea.
Alteori stau in fata unui frumos tablou de primavara si ma las in voia prudentei unui suflet prea tulburat de nepotrivirea dintre anotimpurile sale si cele ale lumii. Si prudenta imi sopteste sa refuz sa vad frunzele care se vad, cel putin pana cand peisajul se va incapatana intr-atat incat sa imi dovedeasca fara echivoc ca nu se joaca si el cu efectele unui decor in care stralucesc doua ferestruici verzui.
Optiuni
Sustin ca am o gramada de optiuni si ca asta e trist, iar lumea rade neincrezatoare, incitandu-ma sa demonstrez.
Pentru asta, am nevoie sa clarific notiunea de optiune. Sper sa putem conveni ca ceva ce nu as face niciodata, cu toate ca pot, nu este o optiune. Nici nu ar fi de folos nimanui sa fie, mi-ar fi mai usor sa demonstrez ca o gramada de astfel de optiuni nu e cine stie ce deziderat. Asadar imi ramane o gramada de "lucruri pe care as fi tentata sa le fac cu o pondere mai mica sau mai mare".
In continuare, as vrea sa convenim asupra unui aspect mult mai delicat, si anume ca lucrurile pe care mi le doresc din tot sufletul - si de asemenea pot sa le realizez - nu sunt optiuni. Pentru ca ele elimina orice alegere, sau mai bine zis implica in mod imediat o anumita alegere evidenta - alegerea de a face acel lucru. Ori optiunile au nevoie una de alta pentru a exista. Nici una nu este exclusa sau acceptata din start, ele se bat intr-un spatiu probabilistic intre 0 si 1, interval deschis.
Sa contemplam din nou ce mi-a ramas - anume o gramada de "lucruri pe care as fi tentata sa le fac cu o pondere mai mica sau mai mare.. si pe care nu mi le doresc din tot sufletul". In acest moment, chiar si cel mai refractar element din auditoriu ar trebui sa imi intrezareasca concluzia. Optiunile nu sunt decat o dovada a faptului ca nu am radacini, iar radacinile sunt o legare intre noi si idealurile noastre. Acele idealuri minunate care ne fac sa nu avem de ales, sa ne simtim angajati pe un drum pe care sa dam totul si de la care sa nu putem concepe abaterea.
Chiar nu e evident ca e trist sa il cauti pe 1 in infinitatea pe care o ai in (0, 1)?
Sustin ca am o gramada de optiuni si ca asta e trist, iar lumea rade neincrezatoare, incitandu-ma sa demonstrez.
Pentru asta, am nevoie sa clarific notiunea de optiune. Sper sa putem conveni ca ceva ce nu as face niciodata, cu toate ca pot, nu este o optiune. Nici nu ar fi de folos nimanui sa fie, mi-ar fi mai usor sa demonstrez ca o gramada de astfel de optiuni nu e cine stie ce deziderat. Asadar imi ramane o gramada de "lucruri pe care as fi tentata sa le fac cu o pondere mai mica sau mai mare".
In continuare, as vrea sa convenim asupra unui aspect mult mai delicat, si anume ca lucrurile pe care mi le doresc din tot sufletul - si de asemenea pot sa le realizez - nu sunt optiuni. Pentru ca ele elimina orice alegere, sau mai bine zis implica in mod imediat o anumita alegere evidenta - alegerea de a face acel lucru. Ori optiunile au nevoie una de alta pentru a exista. Nici una nu este exclusa sau acceptata din start, ele se bat intr-un spatiu probabilistic intre 0 si 1, interval deschis.
Sa contemplam din nou ce mi-a ramas - anume o gramada de "lucruri pe care as fi tentata sa le fac cu o pondere mai mica sau mai mare.. si pe care nu mi le doresc din tot sufletul". In acest moment, chiar si cel mai refractar element din auditoriu ar trebui sa imi intrezareasca concluzia. Optiunile nu sunt decat o dovada a faptului ca nu am radacini, iar radacinile sunt o legare intre noi si idealurile noastre. Acele idealuri minunate care ne fac sa nu avem de ales, sa ne simtim angajati pe un drum pe care sa dam totul si de la care sa nu putem concepe abaterea.
Chiar nu e evident ca e trist sa il cauti pe 1 in infinitatea pe care o ai in (0, 1)?
Hmm! Trebuie sa recunosc ca nu am citit cu atentie ci mai mlt am rasfoit jurnalul tau. In prima lui jumatate a fost scris la un mod cum eu n-as putea sa scriu niciodata. Adica n-as putea sa ma ascund de semeni scriind. Daca tot nu vreau sa ma dezvalui... nu scriu.
Asa suntem noi
Scrisul meu este ca mine. El nu ma ascunde de semeni, ci de ceilalti. Si nimic nu este mai plin decat noi de speranta ca semenii ma vor gasi.
Scrisul meu este ca mine. El nu ma ascunde de semeni, ci de ceilalti. Si nimic nu este mai plin decat noi de speranta ca semenii ma vor gasi.
Ok, am inteles. Totusi pt mine ceilalti sunt semenii mei.Editez pt ca vreau sa completez in caz ca ar exista o confuzie de termeni si notiuni: "Ceilalti" sunt pt mine toate fiintele umane si implicit toate fiintele umane sunt semenii mei.
Bingo
ce deductie logica!! Totusi logica nu ne prea ajuta in a simtii efectiv asta. Pe langa logica mai avem nevoie de ceva."Simplitatea se invata greu". Cred ca aici e cheia.
O sa deschid un subiect cu acest titlu pt ca totusi aici, la "Colectia de vorbe", noi ceilalti (semeni tai) trebuie sa fim mai mult cititori, spatiul acesta fiindu-ti consacrat tie.
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...=ST&f=85&t=2309
Oameni
Iubesc oamenii si ma incearca un usor fior de fiecare data cand constientizez ce creatie extraordinara este un om. Dincolo de orgoliul de specie, ceea ce gasesc ca este fascinant se invarte pe undeva prin jurul notiunii de natura umana. Acele lucruri care nu trebuie spuse pentru a sti ca le intelegem cu totii, ori o senzatie de regasire si de identificare cu un sentiment al celui de langa tine. Senzatia ca acum "faci ca altul". Naturaletea cu care iti permiti sa gandesti uneori ca "orice om ar...". Un schimb de priviri care te convinge ca in spatele tuturor ochilor s-a asezat aceeasi concluzie sau deliciul psihologic incercat cand simti ca l-ai "ghicit" pe un altul. Natura umana imi pare o capodopera plina de rafinament si subintelesuri (cu toate ca atat de simpla - prin faptul ca semanam totusi atat de mult), o capodopera de care ma bucur cu atat mai mult cu cat cred, in mod foarte natural, ca "orice om" o poate intelege si percepe numai in mod empiric, traind.
Si eu ca si ceilalti, stiu ca sunt un om (ca si ceilalti). Nimeni nu are nevoie sa i se intareasca acest adevar. Nimeni nu are nevoie de dezvaluirile mele pentru a ma putea recunoaste ca om.
Un al doilea lucru fascinant in oameni il reprezinta nuantele. Ne putem lasa prada unei uimiri naive care se intreaba cum putem fi atat de asemanatori si cu toate astea sa nu existe doi oameni la fel. Diversitatea noastra este la fel de rafinata si de plina de subintelesuri precum asemanarea. Suntem tente si nuante ale aceleiasi culori si, cu toate astea, unii dintre noi nu se asorteaza deloc.
Imi doresc, poate mai mult decat altii, sa ma vad asezata in decorul de care apartin. Vina mea este o oarecare neindemanare in a imi gasi acest loc. Intre timp, incerc sa imi ajut semenii de acolo sa ma recunoasca; de data asta, un ajutor de care si unii si altii avem nevoie.
Iubesc oamenii si ma incearca un usor fior de fiecare data cand constientizez ce creatie extraordinara este un om. Dincolo de orgoliul de specie, ceea ce gasesc ca este fascinant se invarte pe undeva prin jurul notiunii de natura umana. Acele lucruri care nu trebuie spuse pentru a sti ca le intelegem cu totii, ori o senzatie de regasire si de identificare cu un sentiment al celui de langa tine. Senzatia ca acum "faci ca altul". Naturaletea cu care iti permiti sa gandesti uneori ca "orice om ar...". Un schimb de priviri care te convinge ca in spatele tuturor ochilor s-a asezat aceeasi concluzie sau deliciul psihologic incercat cand simti ca l-ai "ghicit" pe un altul. Natura umana imi pare o capodopera plina de rafinament si subintelesuri (cu toate ca atat de simpla - prin faptul ca semanam totusi atat de mult), o capodopera de care ma bucur cu atat mai mult cu cat cred, in mod foarte natural, ca "orice om" o poate intelege si percepe numai in mod empiric, traind.
Si eu ca si ceilalti, stiu ca sunt un om (ca si ceilalti). Nimeni nu are nevoie sa i se intareasca acest adevar. Nimeni nu are nevoie de dezvaluirile mele pentru a ma putea recunoaste ca om.
Un al doilea lucru fascinant in oameni il reprezinta nuantele. Ne putem lasa prada unei uimiri naive care se intreaba cum putem fi atat de asemanatori si cu toate astea sa nu existe doi oameni la fel. Diversitatea noastra este la fel de rafinata si de plina de subintelesuri precum asemanarea. Suntem tente si nuante ale aceleiasi culori si, cu toate astea, unii dintre noi nu se asorteaza deloc.
Imi doresc, poate mai mult decat altii, sa ma vad asezata in decorul de care apartin. Vina mea este o oarecare neindemanare in a imi gasi acest loc. Intre timp, incerc sa imi ajut semenii de acolo sa ma recunoasca; de data asta, un ajutor de care si unii si altii avem nevoie.
| QUOTE (colectionara @ Jan 10 2004, 12:39 PM) |
| Imi doresc, poate mai mult decat altii, sa ma vad asezata in decorul de care apartin. |
Care e decorul de care apartii?
Ce iti doresti tu cel mai mult si mai mult?
Concret, ce te-ar face Fericita?
Decor
Undeva in centru si sus, parand greu de atins, straluceste iubirea. Nu oricare, ci acel model rar care umbla cu "a" la coada. "A" - vocala deschisa, cum am invatat pe vremea analizelor literare, intr-atat de deschisa incat permite luminii iubirii sa invadeze decorul mai mult decat crezusem eu ca se poate.
Daca il lumineaza cu totul, nu imi dau seama acum.
Prin restul decorului sunt ascunse ingenios multe si mai mici beculete, la alte inaltimi, de alte culori. Nu sunt decat un fel de instalatie de brad de Craciun, care, odata asamblata, ar fi o podoaba care ar incepe sa cante foarte frumos, facandu-ma sa simt spiritul sarbatorii. Cu afectiune, pe beculete le-am botezat pasiuni, instalatiei i-am zis stiintific "implinire de sine", iar sarbatoarea a primit numele de viata.
Calendarul imi zice mereu ca ea este azi, ceea ce ma bucura zilnic, insa tot zilnic ma simt tot mai in urma cu pregatirile.
Undeva in centru si sus, parand greu de atins, straluceste iubirea. Nu oricare, ci acel model rar care umbla cu "a" la coada. "A" - vocala deschisa, cum am invatat pe vremea analizelor literare, intr-atat de deschisa incat permite luminii iubirii sa invadeze decorul mai mult decat crezusem eu ca se poate.
Daca il lumineaza cu totul, nu imi dau seama acum.
Prin restul decorului sunt ascunse ingenios multe si mai mici beculete, la alte inaltimi, de alte culori. Nu sunt decat un fel de instalatie de brad de Craciun, care, odata asamblata, ar fi o podoaba care ar incepe sa cante foarte frumos, facandu-ma sa simt spiritul sarbatorii. Cu afectiune, pe beculete le-am botezat pasiuni, instalatiei i-am zis stiintific "implinire de sine", iar sarbatoarea a primit numele de viata.
Calendarul imi zice mereu ca ea este azi, ceea ce ma bucura zilnic, insa tot zilnic ma simt tot mai in urma cu pregatirile.
Nu doar pentru jocul de cuvinte
In orice lucru exista un dar.
Iata ceva ce cred mereu, multumita faptului ca "dar" are doua sensuri.
---
Iata ceva ce e adevarat mereu, oricare ar fi sensul ales.
In orice lucru exista un dar.
Iata ceva ce cred mereu, multumita faptului ca "dar" are doua sensuri.
---
Iata ceva ce e adevarat mereu, oricare ar fi sensul ales.
Joaca de-a logica sau Divanul sau gilceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul
M-am jucat intai de-a lenea, apoi de-a harnicia, apoi am inceput sa amestec jocul de-a vointa cu cel de-a oboseala. De vreo ora incoace oboseala m-a rapus, dar eu am continuat mai senina ca niciodata, inviorata de senzatia ca ma fortez dincolo de niste limite. Ajung rar aici. Ma doare tot corpul din lipsa de odihna, in schimb logica mi se ascute si se simte stapana pe tot universul. In asemenea momente imi place sa ma joc de-a intorsul lumii pe dos. Imi place sa iau o propozitie de genul celor pe care le numesc "folclor" si sa o supun. Sa o fac sa isi schimbe sensul. E un joc placut si surprinzator de usor. Nu cere decat un artificiu de logica, nimic mai simplu de la logica mea care si-a lasat limitele naturaletii pe undeva pe la acum minus o ora.
Poti sa iei propozitia si sa o ataci direct, ca la proces, sau poti sa o ametesti prin invaluire, jucandu-te cu ea, facand-o sa se contrazica singura incetul cu incetul, fara sa stie cand si cum s-a intamplat.
Sa luam de pilda "Nevoia invata pe om". Sa facem eforturi ca sa ne intoarcem la o logica limitata si sa traducem: Cand are nevoie de ceva, omul invata sa se descurce. Cat de fals pare! Cat de dispusi suntem sa acceptam ca omul, subiect de drept in interpretarea noastra, se lasa patronat de nevoie de dragul topicii frazei. Eu ma revolt impotriva acestei interpretari. Cand eu gasesc o solutie la o problema grea, este meritul meu si nu al problemei. Sa deschidem ochii si sa citim din nou, e o propozitie clara. Nevoia il invata pe om. Omul nu stie ceva si nu intelege. El greseste undeva. Nu greseste pentru ca pana acum nu a stiut sa faca ceva de care nu a avut nevoie, ce fel de greseala ar mai fi si asta, ar insemna ca traim intr-o uriasa eroare, in fiecare clipa. Mai mult decat putem duce. Nu, el greseste altfel. Si nu oricum, ci ca om. Caci altminteri, mi se pare extrem de probabil ca un caine sa reuseasca sa se descurce cand se afla in nevoie. Si totusi nu zicem ca nevoia invata pe animal. Ci pe om. Nevoia este ceea ce simte omul. Fara ca ea sa intervina vreodata, omul ar fi fericit, desavarsit, neom. Ea insa vine si se insinueaza in sufletul lui si ii arata ca ceva nu stie si ceva nu intelege si ca ceva ii lipseste. Iar omul sta cuminte in banca lui si nu are ce sa faca decat sa invete. Sa invete ca nu e decat un om, sa invete ca trebuie sa asculte de nevoile sale si sa se lase invatat de ele pentru a putea sa traiasca cu sine. Sa invete sa se descopere ca o entitate curioasa, nici sustrasa nevoii, nici in armonie cu ea, ci intr-o continua subordonare pe care cel mult se poate stradui sa o accepte. Sau intr-un gest de revolta, sa o nege.
Cred ca asta au facut cand au schimbat sensul unei fraze atat de clare.
M-am jucat intai de-a lenea, apoi de-a harnicia, apoi am inceput sa amestec jocul de-a vointa cu cel de-a oboseala. De vreo ora incoace oboseala m-a rapus, dar eu am continuat mai senina ca niciodata, inviorata de senzatia ca ma fortez dincolo de niste limite. Ajung rar aici. Ma doare tot corpul din lipsa de odihna, in schimb logica mi se ascute si se simte stapana pe tot universul. In asemenea momente imi place sa ma joc de-a intorsul lumii pe dos. Imi place sa iau o propozitie de genul celor pe care le numesc "folclor" si sa o supun. Sa o fac sa isi schimbe sensul. E un joc placut si surprinzator de usor. Nu cere decat un artificiu de logica, nimic mai simplu de la logica mea care si-a lasat limitele naturaletii pe undeva pe la acum minus o ora.
Poti sa iei propozitia si sa o ataci direct, ca la proces, sau poti sa o ametesti prin invaluire, jucandu-te cu ea, facand-o sa se contrazica singura incetul cu incetul, fara sa stie cand si cum s-a intamplat.
Sa luam de pilda "Nevoia invata pe om". Sa facem eforturi ca sa ne intoarcem la o logica limitata si sa traducem: Cand are nevoie de ceva, omul invata sa se descurce. Cat de fals pare! Cat de dispusi suntem sa acceptam ca omul, subiect de drept in interpretarea noastra, se lasa patronat de nevoie de dragul topicii frazei. Eu ma revolt impotriva acestei interpretari. Cand eu gasesc o solutie la o problema grea, este meritul meu si nu al problemei. Sa deschidem ochii si sa citim din nou, e o propozitie clara. Nevoia il invata pe om. Omul nu stie ceva si nu intelege. El greseste undeva. Nu greseste pentru ca pana acum nu a stiut sa faca ceva de care nu a avut nevoie, ce fel de greseala ar mai fi si asta, ar insemna ca traim intr-o uriasa eroare, in fiecare clipa. Mai mult decat putem duce. Nu, el greseste altfel. Si nu oricum, ci ca om. Caci altminteri, mi se pare extrem de probabil ca un caine sa reuseasca sa se descurce cand se afla in nevoie. Si totusi nu zicem ca nevoia invata pe animal. Ci pe om. Nevoia este ceea ce simte omul. Fara ca ea sa intervina vreodata, omul ar fi fericit, desavarsit, neom. Ea insa vine si se insinueaza in sufletul lui si ii arata ca ceva nu stie si ceva nu intelege si ca ceva ii lipseste. Iar omul sta cuminte in banca lui si nu are ce sa faca decat sa invete. Sa invete ca nu e decat un om, sa invete ca trebuie sa asculte de nevoile sale si sa se lase invatat de ele pentru a putea sa traiasca cu sine. Sa invete sa se descopere ca o entitate curioasa, nici sustrasa nevoii, nici in armonie cu ea, ci intr-o continua subordonare pe care cel mult se poate stradui sa o accepte. Sau intr-un gest de revolta, sa o nege.
Cred ca asta au facut cand au schimbat sensul unei fraze atat de clare.
Romantism, curent al altei epoci
Unii oameni au un sentiment acut al intimitatii. Intr-un fel i-am invidiat intotdeauna, pentru ca o anumita discretie si o aura enigmatica imi par calitati care fara indoiala mi-ar sta bine si mie. Insa eu nu mi le-am permis niciodata, inca de cand eram mica am tras concluzia ca nimeni nu se va obosi sa ma exploreze dincolo de discretia si de latura mea enigmatica. Si pentru ca simteam nevoia ca cineva sa o faca, am inceput sa ma povestesc, in stare cat mai bruta. M-am consolat cu credinta ca oricum nu pot spune niciodata tot, iar apoi am descoperit si alte avantaje, precum cel al cunoasterii de sine.
In liceu eram o fiinta cu teorii ciudate. Desi gandeam tot timpul, caci asta era activitatea mea preferata pentru a umple o viata destul de lipsita de activitate, gandeam oarecum controlat. Nu ma lasam sa gandesc prea mult la mine, nu voiam sa ma descopar dincolo de un anumit nivel de detaliu. Mai precis, nu voiam sa ma descopar de una singura. Vedeam cunoasterea de sine ca pe unul din marile delicii ale vietii de om - si stiam cu certitudine cat de mult inseamna impartasirea unei experiente extraordinare pentru legatura dintre doi oameni. Aveam un plan de un idealism intortocheat sa ma descopar impreuna cu cineva.. candva. Era un plan ciudat, nerealist, si nu am avut sansa sa nu trebuiasca sa renunt la el, dar amintirea inca imi asaza un zambet cald pe fata. Era ceva foarte frumos in ideea aia ciudata.
De fapt.. romantismul exista si acum, mai puternic decat oricand, insa epoca l-a determinat sa se imprastie discret si enigmatic prin alte curente.
Unii oameni au un sentiment acut al intimitatii. Intr-un fel i-am invidiat intotdeauna, pentru ca o anumita discretie si o aura enigmatica imi par calitati care fara indoiala mi-ar sta bine si mie. Insa eu nu mi le-am permis niciodata, inca de cand eram mica am tras concluzia ca nimeni nu se va obosi sa ma exploreze dincolo de discretia si de latura mea enigmatica. Si pentru ca simteam nevoia ca cineva sa o faca, am inceput sa ma povestesc, in stare cat mai bruta. M-am consolat cu credinta ca oricum nu pot spune niciodata tot, iar apoi am descoperit si alte avantaje, precum cel al cunoasterii de sine.
In liceu eram o fiinta cu teorii ciudate. Desi gandeam tot timpul, caci asta era activitatea mea preferata pentru a umple o viata destul de lipsita de activitate, gandeam oarecum controlat. Nu ma lasam sa gandesc prea mult la mine, nu voiam sa ma descopar dincolo de un anumit nivel de detaliu. Mai precis, nu voiam sa ma descopar de una singura. Vedeam cunoasterea de sine ca pe unul din marile delicii ale vietii de om - si stiam cu certitudine cat de mult inseamna impartasirea unei experiente extraordinare pentru legatura dintre doi oameni. Aveam un plan de un idealism intortocheat sa ma descopar impreuna cu cineva.. candva. Era un plan ciudat, nerealist, si nu am avut sansa sa nu trebuiasca sa renunt la el, dar amintirea inca imi asaza un zambet cald pe fata. Era ceva foarte frumos in ideea aia ciudata.
De fapt.. romantismul exista si acum, mai puternic decat oricand, insa epoca l-a determinat sa se imprastie discret si enigmatic prin alte curente.
Titlul postului il dai inainte de a scrie sau dupa ce ai scris tot?
Sau in timp ce... ?
Sau in timp ce... ?
Da .
.
"El tango argentino es un pensamiento triste que se puede bailar" (Enrique Santos Discépolo)
In orice lucru exista un gand trist si un gand vesel. Am mai vorbit despre aceste "dar"-uri si despre perceptia permanenta a cel putin unuia dintre ele. Uneori pot sa simt ca sunt amandoua acolo.
Au trecut ani de zile de cand, din cauza acestui "uneori", mi-am asemuit prima oara viata cu un tango. Doi pasi inainte, unul inapoi... sau invers. Si o pasiune uriasa care nu si-a gasit locul in realitate si s-a insinuat in miscarile dansului realitatii.
"Tangoul este impletirea gandului vesel cu gandul trist, care se poate dansa". Asa imi spune mie inima si se spune ca, dupa ce inveti toate regulile, cel mai important este sa dansezi dupa regula inimii. Intotdeauna am incercat sa dansez direct dupa regula inimii; insa un for invizibil de arbitri m-a penalizat de fiecare data pentru necunoasterea celorlalte reguli.
Doi pasi inainte, unul inapoi. Ori, de simt astfel, unul inainte urmat de o privire intensa, ochi in ochi. Patru inainte sau zece inapoi? De ce nu, daca muzica o cere; oricum nu se stie niciodata ce va cere ea in continuare. Eu singura sunt patrunsa de frumusetea dansului meu, eu singura vad in el exprimarea plina de pasiune a gandului trist si a gandului vesel. Insa acelasi for invizibil ma penalizeaza, iar eu sufar prosteste... si accept ca am o nevoie disperata de a fi invatata cu rabdare, regula cu regula. Cineva trebuie sa inteleaga ca merit, ca am totusi dansul in sange.
In orice lucru exista un gand trist si un gand vesel. Am mai vorbit despre aceste "dar"-uri si despre perceptia permanenta a cel putin unuia dintre ele. Uneori pot sa simt ca sunt amandoua acolo.
Au trecut ani de zile de cand, din cauza acestui "uneori", mi-am asemuit prima oara viata cu un tango. Doi pasi inainte, unul inapoi... sau invers. Si o pasiune uriasa care nu si-a gasit locul in realitate si s-a insinuat in miscarile dansului realitatii.
"Tangoul este impletirea gandului vesel cu gandul trist, care se poate dansa". Asa imi spune mie inima si se spune ca, dupa ce inveti toate regulile, cel mai important este sa dansezi dupa regula inimii. Intotdeauna am incercat sa dansez direct dupa regula inimii; insa un for invizibil de arbitri m-a penalizat de fiecare data pentru necunoasterea celorlalte reguli.
Doi pasi inainte, unul inapoi. Ori, de simt astfel, unul inainte urmat de o privire intensa, ochi in ochi. Patru inainte sau zece inapoi? De ce nu, daca muzica o cere; oricum nu se stie niciodata ce va cere ea in continuare. Eu singura sunt patrunsa de frumusetea dansului meu, eu singura vad in el exprimarea plina de pasiune a gandului trist si a gandului vesel. Insa acelasi for invizibil ma penalizeaza, iar eu sufar prosteste... si accept ca am o nevoie disperata de a fi invatata cu rabdare, regula cu regula. Cineva trebuie sa inteleaga ca merit, ca am totusi dansul in sange.
Colectionara
Toata lumea ma intreaba ce colectionez. Si adevarul e ca, mai presus de orice, colectionez colectii.
Din fericire, orice rutina ma sperie. Viata te pandeste cu rutinele sale la tot pasul - si cel mai comod este sa te lasi prada capcanei si sa iti alegi o rutina, aceea care te defineste cel mai bine. Comoda fiind, mi-am faurit si eu propriile rutine insa nici una nu a reusit sa ma defineasca suficient de bine. De fiecare data a trebuit sa ma rup de acolo si sa incerc o noua perspectiva. Dupa mult timp, si nu doar pentru autoincurajare, am tras concluzia ca asa este mult mai bine. Odata ce te stabilizezi, chiar si intr-un fel de a fi, pierzi tot restul. Si nu te poti niciodata stabiliza in ceva care sa ofere tot ce ai putea cuprinde. In tine zace mult mai mult si tu poti sa te detasezi din cand in cand de rutina in care ai alunecat si sa vezi, din alta parte, peisaje care altfel ti-ar scapa. Si care iti lipseau, desi poate din rutina ta lipsea si constiinta acestei lipse.
Din nefericire, orice rutina ma sperie. Pentru ca exista totusi rutina lucrului placut, atat de placut incat motorul sau sa nu mai fie inertia, ci dorinta reafirmata in fiecare clipa de a face acel lucru. Tanjesc dupa aceasta rutina si ea ma sperie mai mult decat oricare, prin faptul ca pare atat de inaccesibila.
Intre timp, colectionez incercari esuate de a o gasi. Si incercarile se strang si se partitioneaza si ele in si mai mici colectii. Unele clasice, ca cea de etichete de bere. Altele romantice, ca cea de iubiri ratate. Unele de suflet, precum colectia de vorbe. Altele de natura sa chinuie sufletul, ca o impresionanta colectie de talente irosite. Colectii derizorii de senzatii, premii, amintiri, laude, mailuri si alte arhive, vise, copaci, poze, fantezii, frunze, culori, nopti albe, desene, note mari, discutii, inghetate mancate in diverse orase, statistici fotbalistice, admiratori, imagini, momente estetice, oameni... Pana la urma, toate au valoare biografica. Si ma atasez de toate, cu pasiune de colectionara - un gen de pasiune care nu m-a pasionat niciodata.
Toata lumea ma intreaba ce colectionez. Si adevarul e ca, mai presus de orice, colectionez colectii.
Din fericire, orice rutina ma sperie. Viata te pandeste cu rutinele sale la tot pasul - si cel mai comod este sa te lasi prada capcanei si sa iti alegi o rutina, aceea care te defineste cel mai bine. Comoda fiind, mi-am faurit si eu propriile rutine insa nici una nu a reusit sa ma defineasca suficient de bine. De fiecare data a trebuit sa ma rup de acolo si sa incerc o noua perspectiva. Dupa mult timp, si nu doar pentru autoincurajare, am tras concluzia ca asa este mult mai bine. Odata ce te stabilizezi, chiar si intr-un fel de a fi, pierzi tot restul. Si nu te poti niciodata stabiliza in ceva care sa ofere tot ce ai putea cuprinde. In tine zace mult mai mult si tu poti sa te detasezi din cand in cand de rutina in care ai alunecat si sa vezi, din alta parte, peisaje care altfel ti-ar scapa. Si care iti lipseau, desi poate din rutina ta lipsea si constiinta acestei lipse.
Din nefericire, orice rutina ma sperie. Pentru ca exista totusi rutina lucrului placut, atat de placut incat motorul sau sa nu mai fie inertia, ci dorinta reafirmata in fiecare clipa de a face acel lucru. Tanjesc dupa aceasta rutina si ea ma sperie mai mult decat oricare, prin faptul ca pare atat de inaccesibila.
Intre timp, colectionez incercari esuate de a o gasi. Si incercarile se strang si se partitioneaza si ele in si mai mici colectii. Unele clasice, ca cea de etichete de bere. Altele romantice, ca cea de iubiri ratate. Unele de suflet, precum colectia de vorbe. Altele de natura sa chinuie sufletul, ca o impresionanta colectie de talente irosite. Colectii derizorii de senzatii, premii, amintiri, laude, mailuri si alte arhive, vise, copaci, poze, fantezii, frunze, culori, nopti albe, desene, note mari, discutii, inghetate mancate in diverse orase, statistici fotbalistice, admiratori, imagini, momente estetice, oameni... Pana la urma, toate au valoare biografica. Si ma atasez de toate, cu pasiune de colectionara - un gen de pasiune care nu m-a pasionat niciodata.
Mi'a placut cum ai spus odata "am dansul in sange".... 
orice rutina te sperie? 
you must be joking.
eu stiu cel putin o 'rutina' peste care nu poti sa treci. si nu numa ca nu te sperie, dar pari a nici nu fi constienta de ea.
you must be joking.eu stiu cel putin o 'rutina' peste care nu poti sa treci. si nu numa ca nu te sperie, dar pari a nici nu fi constienta de ea.
Da, mersul la buda.
Dar pe bune ca este pacat sa strici atmosfera cu observatii stupide.
Noroc ca nu e o rutina.
Dar pe bune ca este pacat sa strici atmosfera cu observatii stupide.
Noroc ca nu e o rutina.
Un joc simplu pentru oameni plictisiti
In copilarie ma fascinau savantii si artistii nebuni si imi doream un destin de geniu neinteles. Apoi am crescut mare si mama a ramas singura persoana care sa creada in propria mea exceptionalitate. Uneori glumesc in mintea mea multumind mamei pentru ca mi-a implinit visul: pentru ea sunt si "geniu", si imposibil de inteles.
Fiind mult mai apropiata de mine, mi'a fost mai usor sa imi vad limitele si sa definesc problema din spatele lor. Idealul meu nu a fost niciodata sa fac ceva, ci sa simt ceva. Si de aceea orice lucru pe care il fac si esueaza sa produca sentimentul visat, pana la urma ma plictiseste.
In acest plictis general, ma delectez uneori cu un joc simplu, lipsit de dramatism, inspirat din idealul din copilarie: categorisesc oamenii dupa felul in care ei reusesc sa nu ma inteleaga.
M-am jucat si azi insirand numai cateva lucruri pe care unii sau altii nu le inteleg la mine. Am inceput malitios cu teama de orice rutina si am continuat - renuntand la malitiozitate - cu glumele, aluziile si analogiile; apoi tacerea, cand ea este ori nevoia de liniste, ori paralizia celui care simte prea mult pentru a sti cum sa se exprime; apoi bunatatea, rautatea, amestecul de egoism si neglijenta fata de mine, faptul ca nu e grav cand plang, faptul ca nu rad de ei cand rad sau ca de multe ori nu sunt nici macar vesela, ca pot fi ranita foarte foarte greu la nivel de injurii, ca pot fi ranita foarte foarte usor la nivel de sentimente, ca pot fi si castigata si alungata mai usor cu o vorba buna, agresivitatea mea care nu e niciodata mai rea decat o parada de forta menita sa imi dovedeasca mie ca pot, schimbarile de dispozitie, sinceritatea ostentativa, idealismul incapatanat, nevoia de frumos, nevoia de un sfat, nevoia de a nu ma simti constransa, nevoia de rabdare, nevoia de ochi blanzi si de a fi incurajata cu zambete, slabiciunea si nevoia de sprijin, nevoia de a ma exprima, nevoia de pace, nevoia de profunzime, nevoia de a fi invatata, nevoia de a avea pe cineva pentru care sa fac ceva, nevoia de seriozitate in anumite momente, nevoia de a impartasi...
O imagine glumeata sau trista ma intrerupe. Vad putinii, foarte putinii oameni care conteaza sau ar putea sa conteze, iar ei sunt rataciti intr-o mare de nevoi care se cer intelese. Undeva in aceasta mare, tronand precum un ac in carul cu fan, o nevoie se roaga sa fie descoperita. Nevoia mea de ei.
In copilarie ma fascinau savantii si artistii nebuni si imi doream un destin de geniu neinteles. Apoi am crescut mare si mama a ramas singura persoana care sa creada in propria mea exceptionalitate. Uneori glumesc in mintea mea multumind mamei pentru ca mi-a implinit visul: pentru ea sunt si "geniu", si imposibil de inteles.
Fiind mult mai apropiata de mine, mi'a fost mai usor sa imi vad limitele si sa definesc problema din spatele lor. Idealul meu nu a fost niciodata sa fac ceva, ci sa simt ceva. Si de aceea orice lucru pe care il fac si esueaza sa produca sentimentul visat, pana la urma ma plictiseste.
In acest plictis general, ma delectez uneori cu un joc simplu, lipsit de dramatism, inspirat din idealul din copilarie: categorisesc oamenii dupa felul in care ei reusesc sa nu ma inteleaga.
M-am jucat si azi insirand numai cateva lucruri pe care unii sau altii nu le inteleg la mine. Am inceput malitios cu teama de orice rutina si am continuat - renuntand la malitiozitate - cu glumele, aluziile si analogiile; apoi tacerea, cand ea este ori nevoia de liniste, ori paralizia celui care simte prea mult pentru a sti cum sa se exprime; apoi bunatatea, rautatea, amestecul de egoism si neglijenta fata de mine, faptul ca nu e grav cand plang, faptul ca nu rad de ei cand rad sau ca de multe ori nu sunt nici macar vesela, ca pot fi ranita foarte foarte greu la nivel de injurii, ca pot fi ranita foarte foarte usor la nivel de sentimente, ca pot fi si castigata si alungata mai usor cu o vorba buna, agresivitatea mea care nu e niciodata mai rea decat o parada de forta menita sa imi dovedeasca mie ca pot, schimbarile de dispozitie, sinceritatea ostentativa, idealismul incapatanat, nevoia de frumos, nevoia de un sfat, nevoia de a nu ma simti constransa, nevoia de rabdare, nevoia de ochi blanzi si de a fi incurajata cu zambete, slabiciunea si nevoia de sprijin, nevoia de a ma exprima, nevoia de pace, nevoia de profunzime, nevoia de a fi invatata, nevoia de a avea pe cineva pentru care sa fac ceva, nevoia de seriozitate in anumite momente, nevoia de a impartasi...
O imagine glumeata sau trista ma intrerupe. Vad putinii, foarte putinii oameni care conteaza sau ar putea sa conteze, iar ei sunt rataciti intr-o mare de nevoi care se cer intelese. Undeva in aceasta mare, tronand precum un ac in carul cu fan, o nevoie se roaga sa fie descoperita. Nevoia mea de ei.
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.