pentru tine,

"Cum va vad eu pe voi"

Mi-era dor sa fac o pozna! Si sa fac ceva pentru prima data! Iata cum il vad eu pe Figaro - prietenii din Religie Vs Stiinta stiu de ce :

Targul

Am expus unui prieten o problema. Daca i s-ar garanta ca acceptand sa fie ceva mai prost ar fi mai fericit, ar vrea sa faca un asemenea targ? Nu a putut zice da. Am inceput sa ma gandesc de ce nici eu nu as face Targul.

In general, evit pasajele lungi despre mine si incerc sa ma comunic cate putin, cate o idee odata, pe cat posibil cu simplitate si cautand acel cuvant care sa atinga macar un pic. Am inteles in timp ca e mai bine asa, oamenilor nu le place sa fie invadati si de multe ori nu sunt dispusi la acel efort de a desoperi in incoerenta noastra tot ce noua ni se pare atat de clar. Sunt fericiti sa gandeasca "e atat de simplu si firesc cu tine" sau sa se simta atinsi de incarcatura (sau uneori numai frumusetea) unui cuvant.

Este o regula greu de acceptat, pentru ca nimeni nu o postuleaza. Imi doresc mult sa zbor, dar stiu ca nu se poate si imi este usor sa accept regula asta. Insa faptul ca un om va respinge orice invazie, oricat de frumoasa... Nu este nici un pic de orgoliu aici, nu sustin ca invazia mea ar fi dintre cele frumoase.

Cel mai adesea, doi oameni se apropie din surpriza minunata de a afla ca pornisera amandoi unul spre celalalt.

Nu as face Targul - pentru ca nu as reusi sa ma bucur de un plus de fericire pentru care nu am calatorit. Am nevoie sa plec spre acea fericire si sa am surpriza minunata sa o vad si pe ea apropiindu-se din sensul celalalt al drumului pe care am apucat.

Voi incerca sa explic o imagine un pic ciudata si dificila. Sunt momente in care simt ca fac exact ce trebuie. Acestea sunt momentele in care reusesc sa ma iau pe mine si sa ma asez acolo, intre ceilalti. Raman si aici, detasata de cea de acolo, si incerc sa fac pentru toti ceilalti, inclusiv pentru mine, ce e mai bine.

Cand reusesc, ma explic si mie cate putin, cate o idee odata, fara invazie si fara graba si atunci imi daruiesc un sentiment de bine. Si imi zic "e atat de simplu si de firesc cu mine". In asta sta simplitatea despre care simt ca se invata greu, desi sunt destul de sigura ca Louis Malle a vrut sa spuna altceva prin cuvintele pe care acum le plagiez. Fiecare are alta simplitate care se invata greu, dar cred ca fiecare are una.

Am scris in alta parte ca in general reusesc asta dupa o dezamagire sau, mai sugestiv spus, o cadere. Este pentru ca abia atunci ma eliberez de senzatia ca sunt deosebita si ma tratez la fel ca si pe ceilalti.

Azi o sa scriu mai mult, ridicand din umeri la teama de a nu plictisi. Este o scapare care stiu ca nu se va repeta prea curand. Azi voi lasa jurnalul sa fie jurnal, desi stiu bine ca el nu este asa. Locul asta a fost de la inceput - si ramane - revista mea pentru lume. Un loc in care scriu mici articolase despre un subiect de interes redus: eu. A fost de la inceput un alt truc pentru a ma oferi celor din jur, fara nici un fel de invazie.

Intotdeauna am simtit nevoia de trucuri pentru a intermedia relatia mea cu cei din jur. Oricine aude asta simte probabil ca ceva nu e in regula. Si totusi asa trebuie sa fie, este una din acele reguli greu de acceptat. Orice incercare de a ma exprima direct ar fi o invazie.

O mana sta la cativa centimetri de mine si simt o nevoie acuta sa o ating, insa gestul ar fi teribil de inoportun. Nevoia este exagerata iar intensitatea ei o depaseste cu mult pe cea imaginata de cineva care asculta aceasta descriere. Urmeaza cateva secunde de delir amestecat cu evidenta dureroasa ca nu imi voi satisface aceasta nevoie. Undeva in exterior, o parte din mine care nu ma reprezinta se ocupa cu stangacie de pastrarea aparentelor. Un ras aiurea, vorbe multe pe care daca le-as auzi m-as jena, replici de o istetime ostentativa formulate in mod reflex. Ma apar atacand in gol. Cele cateva secunde trec, insa ramane o excitatie ciudata si tulburatoare. In ea ma simt acasa. Este una din senzatiile care imi alcatuiesc universul.

Traiesc pentru senzatii. E usor de spus si greu de explicat de ce o fac eu mai mult decat altii. Exista riscul ca oamenii sa se identifice cu mine. Se intampla adesea si eu ma simt atunci un pic vinovata ca ii pacalesc. Nimic din ceea ce nu promite o senzatie nu imi trezeste interesul. Ideea de viitor ma face sa dau din umeri. Nu am planuri de viitor. Si totusi am grija de el, involuntar. Invat bine pentru ca imi place senzatia de succes. Imi folosesc mult ratiunea pentru ca imi place senzatia de excitare intelectuala. Scriu sau desenez pentru senzatia minunata ca, astfel, o senzatie se manifesta prin mine. Caut oamenii pentru ca ador senzatia unei afinitati reale. Cel mai mult ma cheama senzatia de iubire.

Nimic nu conteaza mai mult decat iubirea. Nu ma simt romantica atunci cand o spun. Sunt uimita ca unii reusesc sa fie patetici spunand-o. Pentru mine e un adevar clar, simplu.

Nu as face Targul - pentru ca as pierde mult prea multe senzatii. Si pentru ca cedez senzatiei de teama - ca nu as mai fi eu, ca nu as mai trai pentru ce traiesc eu. Ca poate as fi fericita fara iubire.

Simt extrem, in felul cel mai natural cu putinta. Multa vreme am fost debusolata de o realitate pentru care aceasta intensitate a sentimentului este o anomalie. Am fost trista sa vad oameni speriati de aparentele mele invazii. Am vrut sa le spun de multe ori sa nu se sperie, sa inteleaga ca extremismul meu nu e ciudat sau periculos. Am ramas cu un reflex de a zambi mult, ca un gest de a ii asigura constant de blandetea mea si de intentiile total neextremiste. Am ramas cu o duiosie fata de toti cei care s-au legat de mine. Le sunt foarte foarte recunoscatoare. Am vrut sa le mai spun de multe ori ca e totusi frumos la mine in suflet, chiar daca nu se vede sau e greu de ajuns pana acolo. Am ramas cu constatarea calma ca e prea greu de ajuns pana acolo si frumusetea pe care o simt eu e relativa. Si speranta mea stie ca se bazeaza acum mai mult pe noroc. Am vrut sa le spun ca in ciuda paradelor de forta si a acuzatului aer de superioritate, ma simt teribil de fragila. Nu atat incat sa fiu doborata vreodata, insa atat cat sa ma plec prea des pana la pamant. As fi vrut sa le arat cand eram jos si sa le cer numai o mana de ajutor ca sa ma ridic. Acum zambesc, pentru ca acel eu care s-a amestecat printre ceilalti si ma citeste imi spune ca totul suna un pic exagerat. Sper ca zambetul asta sa il asigure de blandetea mea si de intentiile total neextremiste.

Am pregatit si un truc, o scuza: eu nu incercam sa invadez pe nimeni, incercam numai sa imi explic de ce nu as face un targ. Si nu l-as face pentru ca deja am investit prea mult in lumea mea si sunt prea atasata de ea. Fericirea mea nu are sens decat aici.

...citind cele de mai sus am avut senzatia ca exista un politai interior care m'a citit si m'a dat in gat la toti....folosind un truc, jurnalul tau virtual.....

Mereu am vrut sa-ti spun asta, dar nu am gasit niciodata momentul potrivit. Am impresia ( ) ca esti imaginea cuvintelor care-mi plac.

Scenariu

[Incaperea este spatioasa si goala, putina mobila sobra si rece, o perdea se zbate nonsalant in geam. Lampa proiecteaza umbre lungi pe podeaua lucioasa. Camera se misca incet de-a lungul podelei, surprinzand in cele din urma o umbra miscatoare. Se suie curioasa si descopera perdeaua agitata de vant, apoi coboara plictisita si isi continua drumul prin celelalte umbre lungi. Se opreste pe una din ele si asteapta. In cele din urma, umbra cedeaza si tradeaza o miscare. Camera urmareste miscarea si o descopera pe eroina inclestandu-se de tocul usii. Ochii ii sunt larg deschisi si prea luminosi, trupul frumos si firav sta frant de-a lungul peretelui, degetele se chinuie sa opreasca o cadere definitiva. Muzica, pana acum in surdina, se accentueaza devenind mult prea rascolitoare, astfel incat camera ameteste si ea si se indeparteaza cu greu de eroina, lasand sunetul sa se estompeze.]

Intr-o incapere mica si aglomerata, o fata care nu va fi niciodata vedeta de cinema sta imbracata in roz, asculta Beatles si isi da seama ca prabusirea ei ar fi hilara. Si, manata de un sentiment pe care ochii ei nu stiu sa il exprime prea bine, deschide o paranteza la realitate, construind un scenariu.

Putin spus

Am avut o zi proasta, de fapt numai o ora sau doua, dar pare putin. Si de fapt si "proasta"... este tot putin spus.

Ma simt nauca. Un corp imi atarna ciudat pe langa suflet. Dupa oboseala, pare sa fie al meu. Ma bucur ca sufletul e si el suficient de obosit. Era o vreme cand gasea multa energie ca sa se planga. Acum sta nauc si isi aduna cu discretie fortele. Stie ca o sa aiba nevoie de ele pe mai departe si stie ca mai are o cale lunga in fata.

Nu e un moment bun pentru o criza, orarul meu e deja plin. Mai incap numai mici ironii amare, carora le-am facut loc cu greu... si doar fiindca aveam nevoie de ele.

Ce noroc ca toate astea mi se intampla mie... Eu intotdeauna ma descurc. Viata ma iubeste, ma ajuta mereu. Imi da probe ciudate, pe care nu le inteleg si pe care le pic in mod repetat, insa are si grija de mine. Azi a rugat-o pe Maria sa fie draguta si sa imi trimita o felicitare. De multe ori uit cat de mult imi ofera viata, asa ca o sa pun felicitarea aici, spre a imi aminti.

Nopti...

Un frig generos a venit sa ma ajute. A adus si frisoane care imi provoaca miscari convulsive - exact cum aveam nevoie; si ma determina sa ma strang in mine, apoi sa ma arunc cu ciuda in afara mea, ca un arc lipsit de astampar. In miscarea asta brutala, improsc cu sentimentul peste tot. Incep sa il vad insinuat in lucrurile din jur. Am o camera care tanjeste, ca si mine. Dezordinea pare sa fi fost odata ordonata si sa fi abandonat asta, atunci demult, cand si ea a intins multe maini, sperand sa gaseasca ceva. Ii prind o mana si o framant afectuos in mana mea. Stim amandoua ca nu asta cautam, insa o strangere de mana ne va ajuta sa mergem mai departe. Ea va fi ucisa maine de un spirit ordonator. Si mie mi se intampla la fel, mereu.

... si zile

In dimineata asta imi dau seama ca imi place orasul. Ma intreb daca e asa de pustiu in fiecare duminica sau daca pur si simplu au avut si ceilalti o noapte grea. Oricum ar fi, ma simt miscata de reintalnirea cu cateva din obiceiurile mele citadine.

Obrazul imi este mangaiat de un soare timid. Nu are pic de putere sa incalzeasca ceva, insa umple decorul de blandete si astfel ma cucereste si pe mine.

Tramvaiul merge incet si hurducat, iar eu incep sa ma simt ca la tara, intr-o caruta. Analogia ma imbie si incerc sa o sustin. Intr-adevar, reteaua incurcata de fire electrice imi aminteste de vita de vie. Ma surprind zambind la ciuda de altadata, ciuda de a avea o detenta insuficienta pentru vita de vie...

De ceva vreme zambesc din alt motiv. Un alt vechi si placut obicei m-a indemnat sa trag cu urechea la o discutie din tramvai. El ii explica ei un film, iar ea asculta docila. Zambesc pentru ca am senzatia ca nu prea o intereseaza, insa vrea ca el sa ii vorbeasca, asa ca nu se indura sa spuna nimic.

Are ochi frumosi. Imi revine in minte o descoperire de demult, cum ca mereu in tramvai exista cineva cu ochi frumosi; si incep sa caut in jur. Este una din zilele alea in care toti ochii au de spus o poveste. Ori asta, ori una din zilele alea in care ochii mei vad povesti peste tot.

Mai era ceva care imi placea mie in tramvaie. Aburesc si astazi un geam si incep sa desenez cu aratatorul. Si, pentru finete, uneori cu degetul mic. Stiu ca sunt cativa care se uita la mine, imi dau seama ca sunt putin exhibitionista, dar nu o sa ma iau la rost pentru atata lucru.

Duminica are si un mic dezavantaj - nici un umar peste care sa fur o noutate din pagina sportiva. Asa ca... sper sa nu uit sa ma bucur de oras si maine.

Cand ma fac mare vreau sa fiu... borcan

Ma uit cu invidie la banalul borcan care troneaza pe masa. Si el ma priveste, insa trufas si ostentativ. Se simte plin - de gem si de sine - si ma obliga sa fac nesuferita comparatie. Fata de el, ma simt goala pe dinauntru. Nici un elan, nici un sentiment, nici un interes si nici macar gem.

Ma uit iarasi cu ciuda la el, de parca as vrea sa il daram din priviri. Dar el si-a gasit locul si nu se clinteste de acolo cu una cu doua - si ma obliga sa fac alta nesuferita comparatie. Fata de el, ma simt prea usor de clintit de oriunde. Nimic nu ma face sa ma simt legata, nici un loc nu pare sa fie un decor in care sa ma potrivesc. Si daca inca sunt aici, este pentru ca nu am gasit acea privire care sa ma darame.

Il privesc pentru a treia oara, cu incredere ca nu mai are ce sa imi faca, iar el ma loveste din nou in plin. De data asta cu o eticheta care ma obliga sa fac o noua si nesuferita comparatie. Fata de el, ma simt prea greu de inteles. Pe mine nu scrie ce sunt sau din ce sunt facuta si pe mine nu ma ridica nimeni incantat de pe un raft, stiind pur si simplu ca sunt ceea ce cauta.

Teorii

In anul 2 aveam un caiet de fizica pe a carui coperta scrisesem urmatorul citat: "The tragedy of science: a beautiful theory killed by a nasty, ugly, little fact". Obisnuiam sa imi imaginez o lupta intre matematica si fizica si sustineam cu indarjire matematica si teoriile ei frumoase, care nu aveau nevoie de fapte peste fapte care sa le justifice. Vedeam lupta ca desfasurandu-se in acelasi mare turneu unde mai concurau conotatia cu denotatia, frumosul cu binele sau cartea de poezii cu cartea de bucate.

Totdeauna mi-au placut teoriile, totdeauna am trait printre ele. Pentru mine ele sunt lumi, lumi al caror adevar nu il pun niciodata la indoiala, desi (uneori) el ar fi atat de usor de contestat de oricine. Adevarul lor sta in frumusete, in originalitate, in senzatia ca viata ta chiar ar putea sa se desfasoare in armonie cu aceste noi sensuri, sensurile lor.

Uneori in dauna armoniei pe care o numim realitate.

Am nevoie de teorii, ele ma insotesc peste tot. Se cladesc si se darama mereu in mintea mea, se joaca - ba ele cu mine, ba eu cu ele - se bat unele cu altele, mai in gluma, mai in serios, sau se sprijina la nevoie ca adevarati prieteni care stiu ca undeva exista un turneu mai mare in care cu totii formeaza o echipa.

Au timp sa se nasca, sa creasca si sa moara de mai multe ori in timp ce pasii mei masoara drumul dintre casa si scoala. Se imbulzesc alaturi de mine si de multi ochi frumosi prin tramvaiele 2, 11, 12, 35 sau 41. Ma imbie la somn sau la o bere, pacalindu-se ca se vor regasi insutit in acel somn sau acea bere, apoi lasa cu generozitate loc altora, fie propriile lor odrasle, fie straini fermecatori. Sunt curajoase, subtile, optimiste , pesimiste, simple, elaborate, pline de stiinta, pline de glume, pline de superstitii sau pline de gem.

Sunt pline... si le-am invatat sa umple multe goluri.

Pentru tine, o floare ciudata...

"Franturi de ganduri"

In ultima vreme, nici un gand nu a mai reusit sa discute cu mine. M-am grabit sa plec de langa fiecare, desi in sinea mea as fi vrut ca unul sa reuseasca sa ma retina. Nici unul nu a reusit si nu a fost vina nici unuia - caci toate au fost dragute, jucause, putin profunde si putin superficiale, asa cum mi-au placut mereu. Pana la urma, tot ce am putut face pentru ele a fost sa le strang cu drag intr-o... colectie. Tot cu drag rasfoiesc acum printre exponate:

"... sa ma cufund in senzatii marunte, pana cand ma simt eu marunta pe langa ele"

"... sa am voie sa ma mut intr-o alta realitate, oricand simt nevoia - si nici o realitate sa nu ma oblige la fidelitate"

"nici un cuvant nu mai suna bine; nici unul in afara de cele cantate... de altii"

"nicicand nu ma simt mai agitata decat cand privesc in jur si constat ca nu exista nimic care ar putea sa-mi daruiasca un pic de agitatie"

"imi place sa intreb 'ce mai faci?' si imi place cand oamenii nu raspund cu 'bine' "

"iubesc invaziile, insa ii detest pe invadatori"

"m-am trezit ca in fiecare seara, intrebandu-ma cum va fi noaptea de azi"

"ma cheama din nou o extrema si din nou nu stiu care"

...

Mai sunt, insa din nou simt nevoia sa plec. Ma voi intoarce, dupa ce imi voi potoli pofta de a cauta ganduri noi.

Pe drum

Sunt aproape, aproape plecata. Voi fi din nou pe drum si parca imi aud inima spunand "in sfarsit". Eu plec de acasa iar ea se intoarce.

De data asta nu plec catre cineva, nici dinspre ceva. Plec numai pentru drum, pentru mine, pentru libertatea si regasirea mea de acolo. Plec pentru senzatia de vant in par si de zambet catre soare, o senzatie atat de vie incat nici nu se mai sinchiseste daca vantul chiar bate sau soarele chiar se uita spre zambetul meu.

O sa fiu iarasi mandra de picioarele mele obosite. O sa vorbesc prea mult cu oricine si o sa ma las cucerita usor, pentru a scapa apoi de sub vraja cu o usurinta la fel de mare. O sa ma inciudez iarasi ca nu pot aprecia cine stie ce pictura din cine stie ce muzeu. O sa ma simt pe rand importanta si mica, sensibila si filosofica, deosebita si insuficient de deosebita. Atipic pentru mine, o sa privesc pe unde merg - dar ce-o sa vad nu o sa ma opreasca sa dau nas in nas cu stalpii, ca de obicei. O sa ma joc si o sa vreau mai mult. O sa ma-ntorc cu un elan ciudat si cu o foame si mai mare de a-l folosi, stiind cat e de efemer.

O sa ma intalnesc cu ganduri noi si o sa inteleg abia atunci si frumusetea celor vechi si, poate, o sa ma intorc un om mai simplu.

Floare la ureche

M-am intors dintr-un loc extrem de zgomotos, dar plin de muzicalitatea vietii traita intens. Am revenit acasa mai repede decat a reusit simtul meu auditiv sa isi revina, si vechea coloana sonora s-a estompat incetul cu incetul, permitandu-mi in cele din urma sa aud din nou realitatea. Noua realitate era una de primavara, iar noua melodie s-a auzit astenico-vesela, fara subtilitati, o floare la urechile mele proaspat desfundate. Noua realitate a fost alungata la fel de repede ca toate celelalte, iar remuscarile pentru viata traita ca o floare la ureche au chemat ritmuri de jazz in care m-am consolat pana acum cateva minute. Eficienta lor s-a estompat si ea, mai intai incet, apoi accelerat, iar noua nouă realitate imi cere liniste. Nestiind vreodata (de cand nu ma stiu eu pe mine) sa inchid muzica dintr-o data, cu hotarare, am dat-o progresiv mai incet - de fiecare data sperand ca va fi suficient. Nu a fost (nici acum si nici vreo alta data - de cand nu ma stiu eu pe mine) - si am ajuns din nou, pe drumul cel lung, la lipsa totala de muzica. Insa nu la liniste. Linistea pe care o caut nu se obtine astamparand zgomotul de afara. Iar zgomotul dinauntru, din punctul meu de... auz, nu pare floare la ureche.

Rascolind in cutiuta cu amintiri

Am dat peste acest mail pe care il scriam anul trecut, impartind echitabil o ciuda fata de mine si fata de ceilalti. Era o tentativa de onestitate exagerata (uneori pana dincolo de onestitate), genul de abordare care, desi ineficienta, m-a facut mereu sa ma simt mai bine. Recitind, am avut senzatia ca "am mai crescut" putin. Ceea ce ma face sa zambesc, mereu cand ma uit in urma am senzatia ca "am mai crescut" putin. Pesemne e doar jena pe care latura rationala mi-o imprima in fata atitudinilor mele care pot fi atat de usor judecate si categorisite ca naive sau imature. Imi cer scuze pentru limba engleza si pentru ca, poate, unii vor simti ca i-am tradat cu imaginea pe care le-am oferit-o pana acum. Nici o imagine nu este vreodata corecta si completa, cred, si imi permit sa dau din umeri; imaginile nu sunt facute pentru a fi judecate, ci pentru a fi vazute.

" ... i was in love with the idea of young foolish passionate love, with notions like abandon or supreme power of the feeling, i was searching an ideal extreme and i turned every failure into an ideal failure, into a big, huge fall that would give me the chance to prove my fidelity more than ever. ever since i was little i was fascinated by heros. i knew i could never be something like a war hero, because i tremble even at the mere thought of torture or stuff like that. but it appears i have an incredibble capacity to endure soul torture and, again never confessed, to myself or to any other so far, i started using this capacity. it may sound grotesque, but i really really enjoyed my love failures a lot, without faking my real big suffering in any way. they made me a hero of my lost causes and i had an enormous power of being faithful to these rare causes that appeared to me as really possible ideals. and i sacrificed myself on the altar of each and every one of them, i found resources of goodness and altruism that i never knew i had or at least could so accurately simulate and i made these resources work in order to lay at my idealized lost cause's feet the proof of my endless fidelity. like true heros do. and many times i was aknowledged as a true hero of these causes, my absurd tenaceous effort was powerful enough to convince people around me that i was true. and how i like to taste the savour of these aknowledgements, and how i already provoke them and take them regularly as drugs! i am an actor and i am totally comfortable with the feeling that there is always an audience. and i have a natural gift to play for my audience, whatever that audience is, for in time it has to confound itself with different familiar characters that populate my life. everybody that makes my interest rise above this never measured limit turns automatically into an audience and i am so very excited by the new public and immediately adapt to it and start playing for its presumed taste, the turn being as natural and unforced as life itself. so as excusable, in my self-tolerant opinion. therefore i am an actor and as a good actor i totally enter my character's skin and forget myself as i was with great ease. i use to say that i change a lot, especially because of people and circumstances. this is my secret, this is how i do it. i put everything into my act, in a supreme attempt to conquer my audience. and i don't mind if i never go back to the actor and remain the character for the rest of my life, this is not a worry, this is the ideal itself. at first, i'm only looking - and of course, secretely looking, checking if my audience applauses. and many times my audience applauses. and many times my audience goes even further and can identify itself with my character. oh, my dear friend, you have no idea how many people told me that i was like them. i could collect this kind of statements but that sounds little and mean and i'm only doing this for a much higher purpose, i'm faithful to a big ideal. this is the place where i get my audience almost unconsciously. when i feel sort of secure on their interest and only then, i start analysing the true nature of my interest in them. and most of the time i realize i just played my role as a reflex, for a public that i didn't really want but was still a public and i wanted to please my every public. so most of the time, the representation stops here and i get some sort of pseudofriends, some of them called even friends, with no minimalizing prefix, and everything works wonderfully, i can easily remember the part i have to play for each and every one of them and it's easy when you're free of the need to improvise more, to get further. and this is great with friends, because again i don't feel like i am faking anything, i have all these parts in me and i can go to one friend or another whenever i feel the calling of one of the characters i host inside. at very, without any exageration, very very rare occasions, i discover i want to conquer my public completely. this is the very very rare vision of love and it gets me really really high whenever it happens. this is the big part in this actor's life, the role that can make me, the actor, approach greatness, maybe reach it. i could never play it. it's still too big for me, maybe. i don't master the way of doing it naturally, i'm so tempted to fill this role with my overexcitement and pathos and in the end my audience, won so far, loses the wonderful connection and, even though it usually tries, it finally realizes it cannot be brought back, because this was a show that was already broken, falsified, lost katharsis, fell down, maybe back to the gained level of friendship, maybe not even there. i am this actor and at some point i suddenly ask so much of my audience, i start this unstoppable crescendo and it's all directed to my public that is invited to join the stage, in the name of some applause it offered a moment earlier. it's a big gap but i'm so hoping that this was the secret wish of my public anyway and that my public, my possible love, will come and join me in this play, in this life. and not get scared by the unusual approach, and not run away, and fulfil my ideal dream. it's not an awful plan, it's a cry for help... "

Si ce se intampla cand va aparea o persoana ce va dori sa cunoasca actorul, nu personajul? O persoana cu suficienta incrancenare sa nu renunte? Va functiona reflexul inca o data? In locul vorbelor vor fi doar replici? Sau panica, frica inexplicabila vor ordona inconstient (inca o data) ridicarea cortinei? Nu , nu neaparat s-au identificat cu tine, unii doar au recunoscut propriul lor rol interpretat de tine. Dar, cum nu aveau in scenariu recunoasterea, au trecut (reflex) la replica urmatoare...

PS. Iarta-mi indrazneala

Pe ce ma bazez

Pe scena teatrului meu nu exista scenariu, numai improvizatie si inovatie pe care publicul o intelege si o primeste sau nu. Nu exista teama, doar dorinta intensa ca improvizatia sa duca, macar o data, la ceva cu adevarat "inovator" - si daruirea totala a actorului pentru a transforma actul conform viziunii sale pe care o crede sincer minunata. Si dorinta nu se hraneste din teama, ci din tristetea de a sti ca, in caz de nereusita, va urma acalmie, nepasare, uitare, nimic mai mult decat o sala goala. Mai rau decat o sala in care se joaca o suferinta grozava,... o sala goala, in care nimeni nu are chef sa joace nimic. Si, mai mult decat atat, dorinta se hraneste din ea insasi, din placerea exercitarii vocatiei. Si vocatia mea este sa pun in scena orice reprezentatie, oricat de ciudata, de noua, de "oricum" pentru cine este in stare sa hoinareasca impreuna cu trupa. Daca cineva va avea vreodata suficienta incrancenare incat sa vina dupa mine, teatrul va merge mai departe, iar povestea va fi pur si simplu mult mai frumoasa.

Replicile nu sunt niciodata doar replici, sunt cele mai alese vorbe, comunicate un pic altfel - si imi par atat de usor de descifrat pentru cine vrea sa descifreze... Iar un actor care joaca din daruire si pasiune nu este altcineva decat personajul - care poate nu exista inainte sa apara publicul, insa va continua sa existe dupa ce publicul va pleca. Sau va ramane.

Ai incercat sa taci?
SA dai liber gandurilor tale?
SA nu scrii, sa nu te misti, sa nu faci planuri, sa nu adormi....

A propos de improvizatie...
Binet Impro
I-am vazut pe oamenii astia la lucru, cand am fost in Weekendul de Dezintegrare; sunt geniali; era primul spectacol de improvizatie vazut de mine.
Sub forma unui concurs: cineva, oricine, din sala, spune un cuvant; dupa 30 de secunde, fiecare din participanti (membri ai clubului de improvizatie), trebuie sa inceapa un prototip de piesa, nu mai lung de 10 secunde. Persoana care a propus cuvantul alege una din variante; in 30 de secunde (aproximativ), membrii binetului discuta si stabilesc cam ce vor sa faca; repartizeaza roluri, caractere...
Apoi incepe sketch-ul; care, ca intr-un Role-Play-Game, este periodic intrerupt de moderator, care propune publicului 1-4 variante de continuare; totul dinamic, plin de poante, de gaguri, de spontaneitate; fara repetitie; un joc grozav, atat pentru public, cat si pentru actori.

Insuportabila usuratate a fiintei mele

Inca imi permit sa o pornesc dupa poezie, dupa glume, dupa joaca, dupa oameni dupa voie. Inca ma rasfat si nu ma gandesc la viitor, decat la un viitor teoretic care nu imi apartine mie, cat unui domeniu interesant, numit viata, pe marginea caruia imi face placere sa discut si sa emit teorii lucide. Am o neseriozitate si o lipsa de responsabilitate structurale, care nu se scuza decat prin aceea ca nu sunt vreodata rauvoitoare. Mi-ar placea sa ma stiu si sa fiu recunoscuta ca fermecatoare si inutila. Mi-ar placea sa traiesc palavragind, jucandu-ma, vanand provocari, experimentand hobbyuri, flirtand cu toate profunzimile de la nivel superficial. Sunt facuta sa fiu calma, zambitoare, toleranta cu mine si cu toti, glumeata si usor absurda, cineva care nu invinuieste si nu poate fi invinuit de nimic.

E chiar pacat ca nu se poate trai asa la infinit. Ca pana si eu trebuie sa pregatesc un final autoironic si sa ma apuc sa cresc mare. "Gata cu iluziile de simplitate, gata cu iluziile de complexitate" - incerc sa imi spun dar totul deviaza intr-un joc de cuvinte, o poanta inteligenta care ma amuza si imi aminteste ca sunt tot eu si inca imi permit sa dau din umeri si sa rad.

Ca fapt divers, mie imi pare extrem de suportabila usuratatea fiintei mele.

Raceala

S-a intamplat candva in intervalul dintre seara de vineri si dimineata de sambata. Am racit. Acum imi port cu demnitate durerea de cap si ametelile, suflandu-mi nasul cu indiferenta de fiecare data cand mi se reproseaza, pentru a cata oara, ca nu am grija de mine. Sigur ca nu am facut-o intentionat, ba nici nu am "vazut-o venind", insa nu am chef sa explic asta acum. Se intampla ceva mult mai interesant, incepe sa imi dea tarcoale dulcele delir al racelii. I-am simtit lipsa iar acum incerc sa nu il sperii, sa nu cumva sa il pun pe fuga. Mi-a fost dor de invalmaseala de idei, idei frumoase de o logica desavarsita doar ca nu si persistenta in timp. Si dor mi-a fost de "o logica", asa, fara articol hotarat. Pachetul de servetele este unul cu surprize, contine dezlegarea la glume absurde, la autoironii, la idei mici cu mare potential de hiperbolizare. Iar eu am voie sa ma transform intr-un mic spectacol uman. Un diminutiv de victima care rade de diminutivul sau de drama. Ma amuza hiperluciditatea de acum, din care, in hiperluciditatea mea, stiu ca maine nu imi voi aminti nimic. De fapt, ma amuza orice. Seriozitatea oamenilor care dau din cap dezaprobator in directia abstracta a sanatatii mele, tipul de pe scari care isi mustruluieste prietena pentru ca e ilogica (am un chef nebun sa ii arat (mai bine, sa ii demonstrez) ca nu ar vrea una logica, dar ma abtin) sau calculul pe care l-am facut azi si care spune ca, dandu-se 3 fete la Politehnica, fiecare creditata cu probabilitatea 0.5 sa se marite (vreodata), probabilitatea ca macar una din ele sa o faca si pe asta este 0.875.

Libertatea unui spirit liber

Libertatea unui spirit liber nu este libertatea.
Spiritul liber este melancolic in libertate, caci ea nu inseamna decat vechea lui detasare de orice.
Spiritul liber este suferind in lipsa libertatii, caci el are o ura involuntara fata de orice constrangere, chiar daca adesea intelege ca are de-a face cu o constrangere buna.
Spiritul liber este neputincios in fata constrangerii de a fi un spirit liber, despre care adesea are senzatia ca este o constrangere buna.
Libertatea unui spirit liber este libertatea de a imi oferi libertatea.

I like YOU nu ca ar conta dar mai dai culoare si doar stii ca nu esti singura care s-a simtit in toate felurile astea doar ca tu ti-ai confruntat ( oarecum ) fricile( si asta te face speciala ). Yeah , I think I really like you .

bye bye

Week-endul meu cel de toate zilele

Este o vacanta pe care mi-am dorit-o de mult, din vremea in care ma nemultumea nu atat proiectul de diploma cat obligatia de a ii acorda atentie, in dauna bridgeului, forumului si a libertatii mele de a face mereu ce am chef. Marti o sa plec din nou pentru o luna, o frigaruie de trenuri, orase, oameni vechi si noi si aventuri cu fiecare din ele, asa cum imi place mie. In asteptare, ma bucur de senzatia de leneveala amestecata cu o alta care imi spune ca am o gramada de lucruri de facut. Prieteni de vazut, datorii dinainte de plecare de reglat, planuri de calatorie, bridge de jucat si de citit... sau urmaritul evolutiei lui Catalin la mondialele de tineret la (acelasi) bridge, care s-au terminat azi dimineata si pe care, daca se juca numai runda a treia, le-ar fi castigat . Iata si un link la rezultatele acestei runde pentru toti cei care vor sa se mandreasca cu performantele membrilor forumului :

http://www.worldbridge.org/tourn/NewYork.0...=447&qroundno=3

Catalin...

E timpul sa trec si eu de la jocuri de carti la sporturi... Dupa ce invat bine-bine sa joc va provoc pe amandoi...
Bucura-te de leneveala ca altii lucreaza de le sar ochii pe monitor

Vorbe-n vant si vorbe-n gand

Trebuie sa dorm. Sunt prea obosita ca sa mai stau la calculator, dar prea multe ganduri treze s-au intins la vorba in camera mea iar compania lor nu imi da pace. As vrea sa trag cu urechea, dar nu le pot distinge ideile. Se simte totusi ca e o palavrageala calma, amicala, fara scop; in noaptea asta au chef de filosofie. E bine ca nu le sta in fire sa discute politica, nu am chef de conflicte, nu am chef de zgomot. Si asa, sunt tare vorbarete. Mi s-a reprosat de multe ori ca gandurile mele vorbesc prea mult.

Din cand in cand

Din cand in cand imi vine sa scriu si reusesc, sau nu. Din cand in cand sunt trista sau ma gandesc ca - nu in general - ci acum, viata e o porcarie. Din cand in cand mi se pare ca nu fac nimic bine, mai ales lucrurile la care tin cel mai mult. Din cand in cand gresesc, devin absurda, apoi ma enervez si ma imbufnez, mai degraba in interior. Din cand in cand imi vine sa plang dar ma pot abtine, din cand in cand insa nu reusesc. Din cand in cand ranesc pe cineva si, poate la fel de des, cineva ma raneste pe mine. Dar din cand in cand uit sa imi pese. Din cand in cand uit sa nu imi pese, desi stiu ca asa trebuie. Din cand in cand ma prefac numai ca am uitat. Din cand in cand sunt un om bun, sper eu ca des. Dar din cand in cand asta nu este de ajuns. Din cand in cand am nevoie de alti oameni buni, macar des. Si macar din cand in cand buni cu mine. Din cand in cand reusesc sa imi las ochii sa se inchida in ciuda nelinistii, poate rar... dar macar in noaptea asta.

Compromisuri

A fost o data ca niciodata un cel mai mic membru al familiei, in lupta sa isi afirme personalitatea. Ii placeau lucrurile radicale, isi cauta principii si idealuri de la care sa nu se abata cu nici un pret si statea la panda dupa orice ocazie de a arata ca ea nu face compromisuri.

Ii placeau cartile de capa si spada. Acolo se gaseau principii, idealuri, eroi care intepau si cu arma si cu vorba, emanand superioritate. Plecau ca niste cei mai mici membri ai familiei si sfarseau prin a isi etala o valoroasa originalitate in fata cohortei de personaje secundare - si toate astea fara a face vreodata compromisuri.

I-a placut sa creasca jongland cu principiile si ideile si incercandu-le pe rand, cu generozitate. I-a placut mult sa intepe cu vorba si sa pandeasca ocaziile de a isi etala superioritatea. Ii placea sa se simta desteapta, dar mai ales mai desteapta decat ceilalti... si se simtea bine scriindu-si propria carte de capa si spada, fara compromisuri.

Dupa pagini si pagini, i-a devenit tot mai greu sa fie si autor si personaj. Nu si-a dat seama exact cand a renuntat la a scrie si a ramas cu aventura. Stilul cartii s-a schimbat, iar personajele au castigat in veridicitate si au pierdut din forta. Au inceput sa fie destepte si proaste pe rand, s-au indragostit si au primit lectii de modestie unele de la altele si au invatat despre o serie de compromisuri acceptabile.

Cel mai mic membru al vechii familii a facut atunci un compromis, pe care l-a numit in sinea sa "o noua intelepciune". O intelepciune care ii spunea ca familia e de fapt foarte mare si ca important e sa iti gasesti locul potrivit in ea. A cautat acest loc si a avut impresia ca l-a gasit de cateva ori, insa nu a reusit sa se aseze acolo si, cum al doilea compromis e mereu mai usor decat primul, a admis ca trebuie sa existe nu unul, ci o serie de locuri potrivite. Aceasta noua intelepciune a multumit-o pe deplin si paginile au trecut, lasand sa se ghiceasca astfel de locsoare mai mult sau mai putin potrivite. Prin unele a trecut dar nu a putut ramane, prin altele a ramas dar nu a fost de ajuns, prin unele si-a dat seama ca ar vrea macar sa poata trece putin, chiar de nu e dat sa ramana... Intelepciunea a inteles aceasta afundare in compromis si a conchis, toleranta ca de obicei, ca totul e sa iti asumi compromisurile, sa accepti ca ele sunt o expresie a unei nevoi de confort si sa dai paginile mai departe dar cu atentie - pentru ca pe acolo s-ar putea sa intalnesti totusi sansa de a deveni erou.

Adesea propria intelepciune ne pare neinteleapta pentru ca adesea ea face compromisuri pentru a tine cont de cum suntem noi.

Oboseala (sau un turist ratacit, ratacit...)

Nu ma mai cheama senzorialitatea, nu ma mai seduce rafinamentul, am nevoie de relaxare. Vreau sa simt firescul din lucruri. Ma hartuieste nefirescul din mine. Stiu sa il recunosc, stiu sa il demasc dar nu stiu sa il alung. Din ce in ce mai des am senzatia ca mi-as lasa capul sa atarne pe un umar, insotita de un nefiresc care imi sopteste ca nu se poate. Nu sunt trista, nu vreau sa plang, vreau doar sa ma las in grija cuiva si sa imi risipesc oboseala acolo. Si sa imprastii putina afectiune neconditionata peste cineva pentru care chiar o simt. Mi-e dor de un anume fel de liniste, aceea ca o chitara clasica sau ca o noapte lenesa in care stai usor prabusit in taverna cu mana pe o cana de vin fiert. Am chef sa ma simt om - cu fiorul pe care mi-l trezeste din cand in cand umanitatea asta. Ma simt fata...

Peisaj citadin

In orasul sufletului meu a venit toamna. O toamna blanda, in care dimineata soarele nu uita sa rasara iar peste zi nu isi aminteste sa incalzeasca. Aerul e plin de frunze parca prabusindu-se, parca agatandu-se de vant in speranta ca isi vor regasi caminul de peste vara. In urechea dreapta imi rasuna un fosnet linistitor. In urechea stanga, un alt fosnet imi strecoara tulburare. Un sentiment odinioara drag mie sta ascuns in pardesiu si se intreaba daca il mai caut. Din cand in cand i-as putea trimite o vorba buna printr-o pasare migratoare, dar n-are rost. El asteapta de fapt sa ii trimit vara, silind pardesiul sa dispara.

Viata ca-n filme

Demult, nu tare demult, imi facea mare placere sa ma uit la filme. Le cautam, le incercam, le comparam, savuram provocarea de a le gasi un mesaj. Mi se facea periodic dor de senzatia de dupa un film bun, caci ma invatasem sa imi potolesc prin ele nevoia de profunzime. Stiam ca e o greseala sa iti croiesti realitatea dupa modelul vietii ca-n filme dar eu nu greseam pentru ca eu nu cautam o realitate, ci numai multe fantezii care sa imi hraneasca sufletul avid de simtire.

Candva am pierdut aceasta rutina binefacatoare, nu in dauna unei vieti ca-n realitate, ci pentru a face loc altor rutine pasionante, chiar obsedante in momentele fericite. Sufletul mi-a ramas insa avid de mai mult decat a stiut sa obtina vreodata, a devenit tot mai des agitat, capricios, pofticios, un adevarat tiran pentru tot corpul meu care in cele din urma a obosit, nemaifiind dornic sa faca fata.

Asa zaceam adineauri, cand am inceput sa ma uit la "Buena Vista Social Club". Am fost impresionata. Am regasit ideea de simplitate, in cel mai bun sens al sau, in niste cubanezi batrani si cu mult, mult suflet. Probabil nu m-am uitat la film cu toata atentia cuvenita, caci mi-a scapat o buna parte din poveste. M-am bucurat insa de fiecare voce blanda si de fiecare privire senina care imblanzise suferinta candva demult si o invatase sa fie muzica. Am vazut entuziasmul lor in fata unor zgarie-nori, m-au induiosat superstitiile lor de care in mod normal ar fi ras, am urmarit descrierea fiecarui instrument nu din interes, ci din fascinatie pentru dragostea cu care era facuta. Si sufletul meu nu s-a mai comportat ca un tiran ci s-a bucurat si el sa vada atatia oameni care isi iubesc tara, femeile, muzica. Am gandit impreuna ca nu e neaparat o greseala sa iti croiesti realitatea dupa modelul vietii ca-n filme.

Nothing's gonna change my world

M-am trezit dintr-un vis impanzit de popi, dame si valeti intrebandu-ma ca de obicei de ce oare nu visez si asi si, tot ca de obicei, am lasat intrebarea sa curga. Era cald, deci eram acasa, deci nu aveam net, deci eram usor nerabdatoare sa plec, daca nu cumva hotaram ca as mai putea dormi putin. Nu mai puteam, asa ca mi-am pus pantalonii, geaca si adidasii si am luat-o spre usa. Neintelegand de ce am mai venit acasa, mi-am amintit ca ieri mi-am uitat telefonul si de data asta l-am luat satisfacuta ca sunt mai putin aiurita. Am iesit cu capul in nori si, din pacate, cu adidasii rupti in zapada. A fost o surpriza de care mi-am dat seama abia cand am alunecat si era sa cad. Am identificat cu satisfactie doua lucruri bune in faptul ca mama nu era in oras sa ma vada si in acela ca aveam sosete groase. Daca ar fi fost in oras, ar fi putut vedea ca am ajuns cu bine la metrou, unde am inceput sa astept desenand traditionalele oua. Mi s-a parut estetic sa fac ture in forma de oua de Craciun si mi-am propus ca de Pasti, daca voi fi la metrou, sa ma plimb in forma de brad. Metroul a venit repede, cred, iar eu am fost intrerupta din oua si din visare. Cineva zicea strident si fara sentiment "deschide usa, crestine" iar o voce de sus raspundea "atentie, se inchid usile". Mi-a placut ca era o voce "de sus", era din nou estetic si putin crud. Aparent pentru a restabili dreptatea, am inceput sa ma gandesc la un as. Am recunoscut repede ca nu e tocmai just, caci dilema cuprindea in plus un truc si o dama. Am coborat la Semanatoarea si am mai stat nitel, pentru ca simteam nevoia sa vad luminita de la capatul tunelului, de incurajare. Mintea mea i-a explicat unui ascultator imaginar cum o pot vedea cand chiar am nevoie - si trebuie numai sa astept in medie vreo 5 minute. Am iesit tot cu capul in nori si cu adidasii rupti in zapada si am intrat un pic mai tarziu in camera de camin, unde norii si adidasii nu sunt o extravaganta. Era frig, deci aveam net, dar nu aveam mancare. Era 24 decembrie, toate magazinele campusului inchise, si am inteles ca in curand trebuie sa merg iar acasa, si de data asta sa nu uit nici telefonul si nici mancarea. Mi-era foame si era tarziu, trecut de 3 dupa ceasul meu, deci trecut de 2 in realitate. Am pus Winamp-ul sa cante "Across The Universe" cu al sau "Nothing's gonna change my world" - pentru ca, in context, era estetic.

E soare afara

Vremea s-a incalzit, iar de sub pardesiu a iesit o fericire ciudata. In loc de senzatia ca poate sa zboare oricand, imi da senzatia ca pot sa zbor, mereu .

Something changed your world.

Formula magica

Au fost mereu foarte discreti. Nu i-am vazut zburand pe matura, nu i-am vazut studiind ierburi si animale magice, nici vanturand baghete prin aer. Dar i-am recunoscut pentru ca ma imblanzeau si ma faceau sa ma simt bine fara sa ma pot opune. I-am urmarit cu drag si curiozitate, incercand sa ii surprind rostind un "abracadabra", un "hocus-pocus" ori o expresie latina complicata, dar vrajitorii mei imi vorbeau bland si firesc, fara sa se lase descoperiti. Si am colectionat multe asemenea vorbe pana sa imi dau seama ca atat de simpla si evidenta e formula magica.

Cum ma vad eu pe mine

Toceste des drumul intre casa, gara si Regie cu un pas poate prea rapid, nitel adusa de spate si cu gandurile mereu aiurea. Nu vede nimic in jur si, desi stie ca e oarecum absurd, se simte multumita de asta, mai putin cand chiar se loveste de cate ceva si este adusa brutal inspre realitate. Nu foarte rar o poti vedea zambind, ori aleator catre oameni, ori distrata de propriile ganduri - banale, insa pe care a invatat sa le transforme in adevarate aventuri. Pare ca se grabeste spre o treaba importanta insa de fapt nu prea face nimic, traieste jongland cu fantezii si sentimente. S-a obisnuit sa simta ceva, o face mai mereu, poate de aceea de multe ori nu are stare pentru nimic altceva - o senzatie sau un sentiment o tine nelinistita, ocupata, adesea fara motiv. Inima i se incalzeste des si atunci o apuca un chef nebun de vorba, de viata boema, de oameni... insa de cele mai multe ori nu e in stare sa isi potoleasca pofta asta. Atunci sufera putin si se scufunda in acest sentiment ca si in toate celelalte. Intotdeauna i-a fost mai usor sa sufere putin decat sa rezolve problemele si intotdeauna a stiut ca nu e bine. Si totusi o face mereu, din lipsa de spirit practic poate, ori dintr-un idealism prost aplicat care ar vrea ca unele rezolvari sa vina de la sine. Este blanda si nu judeca pe nimeni, ii place blandetea si uraste sa fie judecata. Se uita cu uimire si cu putina invidie la radicalismul altora, ii plac umorul, poantele absurde, inutilitatile. Crede ca superficialitatea nu e neaparat rea, ii plac oamenii relaxati. Ii plac cei stanjeniti dupa ce au facut o gluma proasta. Ii plac cei langa care faptul ca ceva a mers prost nu e o problema. Are multe de oferit unora, foarte putine altora si i se pare un dezechilibru nedrept dar firesc. Are degete lungi cu care isi scrie mai mereu gandurile prin aer, prin buzunare, pe cracul drept de la pantaloni sau pe coltul fetelor de masa. Cel mai des scrie "ce mai faci?" cu un semn de intrebare foarte arcuit, parca incercand sa dea o roata in cautarea destinatarului intrebarii. E o intrebare fundamentala, in opinia ei, si e dezamagita de fiecare raspuns de "bine". Nu poate explica, dar in acel "mai" ii pare ca se strange un munte de duiosie, de interes, de povara dulce a faptului ca stii ca nu exista un raspuns corect la intrebarea asta, ca intrebarea e mai raspuns decat raspunsul. Desigur, nu mereu, doar uneori. Asa ii sopteste tendinta de a-si infrana excesele de romantism. Are mult bun simt si multa aptitudine pentru logica astfel incat poate reveni mereu la o atitudine neexcesiva. Simte ca e datoria ei sa o faca, desi uneori chiar nu are chef. Are impresia ca o face pentru altii, caci ei i-o cer - si le reproseaza putin asta in sinea ei. Dar nu ii place sa faca reprosuri, asa ca sublimeaza totul intr-un sentiment, il consuma si apoi trece mai departe.

Hotel

S-a asternut seara si e momentul sa inchid vechile ferestruici verzui ale hotelului. Toti locatarii mei se vor culca deodata, amestecand ca de obicei fantezii greu de rostit, cufundati in anonimat si in bruiajul lumilor din jur.

La parter sta un individ ciudat. Patul i se pare mereu incomod, iar el pocneste din degete a nemultumire, sperand de zeci de ani ca cineva va invata sa interpreteze acest cod prostesc. Cand se inchid ferestrele este napadit de un elan oratoric salbatic, tirada sa este coerenta, convingatoare, spectaculoasa si mereu muta. Fantezia lui este sa intalneasca pe cineva care ii va intelege vorbele ascunse in pocnete de degete, moment in care vraja neputintei de exprimare se va rupe iar tiradele lui vor avea in sfarsit un public real, dupa care tanjeste de atata timp. Adoarme cu incredere intr-o irealitate mai buna.

Vis-a-vis de el sta o individa ciudata. Ea crede ca il intelege si ca ii seamana, insa ea crede asta despre fiecare. Se identifica imediat cu oricine si isi face un titlu de noblete din usurinta inchipuita cu care ii intelege pe toti. Ziua priveste strada prelung si analizeaza tot. Sunt cativa trecatori pe care i-a invatat foarte bine si pentru care simte un fel de dragoste bolnavicioasa. Fantezia ei este ca unul dintre aceia sa se opreasca din marea sa trecere si sa se uite brusc la ea, facand sa apara fulgere. Adoarme cufundata intr-un sentiment placut, dureros si cat mai nedeslusit, fara dorinta de a-si detalia amestecul de basm si telenovela.

Intr-o camera aleasa ostentativ ca fiind foarte retrasa sade un individ ciudat. Isi spune cu mandrie scriitor ratat, pronuntand prelung si cu accent simulat cuvantul "ratat", care il umple de voluptate si despre care crede ca are aceeasi rezonanta fabuloasa in mintile tuturor. Fantezia lui este sa uneasca omenirea intr-o frenezie a ratarii pe care apoi sa o savureze impreuna. Mintea ii este framantata de universuri si valori rasturnate in mod estetic, se mandreste cu un simt cromatic deosebit, si ii place enorm sa vada frunzele cazand intr-o armonie deplina cu ratarea pe care el o propovaduieste. Nu poate privi natura fara sa ii caute un sens, nu poate citi o poezie fara sa speculeze despre sentimentele poetului si nu suporta sa nu gaseasca o imagine poetica in orice. Aceasta este adesea falsa, iar el isi da seama si sufletul i se umfla ridicol de sentimentul unei ratari autentice. Adoarme macinand senzatii in gol, strangand in somn energie pentru o noua zi in care sa macine acelasi nimic.

Pe undeva prin hotel se ascunde si o menajera ciudata. Nu are drag de munca, ai crede chiar ca nu are drag de nimic, insa ar fi o nedreptate. Are mult, foarte mult drag de ceva ce inca nu a gasit. Se ataseaza usor de animalute mici, pe care dupa o vreme le abandoneaza cu nedisimulata si extrem de scurta durere. Isi simte limitele, stie ca ar putea lupta cu ele, insa o opreste un amestec de lene si intuitie a inutilitatii. Gandeste mult si fara obiect si, cand nu mai suporta, rabufneste scurt, stingandu-si apoi exagerarea pasionala in rutina. Fantezia ei este nemarturisita dar bine stiuta. Adoarme plina de scepticism, facand un efort sustinut sa se convinga ca nu mai spera in nimic, caci superstitia ii spune ca numai astfel mai poate fi surprinsa de ceva bun.

La etaj se mai gaseste un tanar ciudat. Seara il prinde usor obosit de fuga de orice responsabilitate pe care o practica fara incetare in timpul zilei. Oboseala este insa la fel de superficiala ca el insusi. Ii place sa se joace de-a iubirea si de-a orice altceva si de multe ori ia jocul in serios. De fiecare data cand jocul se termina insa, el accepta victoria sau infrangerea mai usor decat s-ar astepta chibitii si trece la urmatorul. Isi zice amuzat ca betia le rezolva pe toate si se imbata si cand are nevoie, si cand nu, ajungand adesea sa incurce jocurile intre ele. Fantezia lui este sa gaseasca un joc suficient de excitant, macar la fel de excitant ca aceasta fantezie. Adoarme imediat, cu sentimentul ca si somnul e un viciu savuros, ca toate celelalte care ii alcatuiesc lumea.

La receptie stau eu, probabil ciudata. Ma foiesc nelinistita, asteptandu-ma la cine stie ce comportament periculos al unuia dintre locatari. Ei sunt produsul meu si al fanteziilor mele. Mai am si altele. Fantezia cea mai mare e un amestec de tanjire, basm, telenovela, celebrare a imperfectiunii impartasite, invingere a pesimismului, excitatie a vietii, respingerea tuturor celor de mai sus si multe, multe altele. Adorm cu sufletul gata sa dea pe dinafara, stie el de ce, inca nu vrea sa spuna, dar fantezia ii promite ca intr-o zi o va face.

Prieteni vechi si noi

Jurnalul meu era menit sa fie o lume paralela. O lume in care ma adresam cuiva care nu ma citea dar exista mereu senzatia ca ma va citi odata si ma va recunoaste intr-un fel aparte. Nu neaparat brusc, ca in povesti.

Am comunicat de multe ori de dragul comunicarii, la fel cum am baut bere de dragul locvacitatii sau am cantat un cantec prea putin emotionant, prinsa fiind de atmosfera. Jurnalul meu a fost menit sa fie o lume paralela si la asta - si de aceea uneori mi s-a parut un jurnal agresiv sub aparenta sa dorit blanda. Nu am palavragit in el ci am cerut fara incetare cititorului sa ma inteleaga intr-un fel mai profund. Mi-a placut acest loc in care puteam sa cer fara sa oblig catusi de putin.

In realitate e mult mai greu si uneori am atata nevoie de realitate incat sunt silita sa imi resping vechiul prieten, jurnalul, ori el este silit sa ma respinga pe mine.

De ceva vreme ma tot respinge si ma trimite la un prieten mai nou. Un prieten care nu ma citeste dar exista mereu speranta ca ma va citi si intelege cu felul meu aparte. Nu neaparat brusc, ca in povesti.

Graffiti

Au trecut aproape 2 ani de cand stateam cu Tobias pe banca intr-un parc din Viena. Ne cunosteam de cateva ore si, dincolo de piedicile impuse de accentele noastre in engleza, mai ales al lui, impartaseam acelasi elan tineresc in a critica banalitatea si cliseele. Zambitori, urmaream 2 chinezi care isi faceau pe rand poze in fata aceluiasi strat cu flori. De cum ii vazuse apropiindu-se, Tobias ma anuntase ca se vor opri acolo si vor face fiecare o poza, fiecare cu un zambet neutru pe fata, provenit parca din faptul ca a mai bifat un peisaj in album. Cand chinezii au plecat am facut si eu o poza similara, in joaca.

Viata imi parea un graffiti extrem de colorat. Aveam o uriasa pofta de neobisnuit, chiar si de acela pe care nu il puteam intelege. Ma bucurau constructiile oblice, cladirile asamblate artistic din deseuri, petele de culoare aruncate cu un ciudat simt geometric prin orase, expozitiile de arta moderna in care mustea o dorinta de exprimare si de protest fata de tot ce ar fi adus a chinezi care fac poze banale. M-am banuit in treacat de snobism, de ipocrizie si de alte cuvinte pretentioase si care isi doreau sa ma readuca la pertinenta, insa nu era cazul. Sufletul meu era un mare graffiti, in care cineva raspandise, cu un ciudat simt geometric, un noian de senzatii si sentimente neobisnuite, multe pe care nu le puteam intelege. El ma urca energic in trenuri si ma tara prin orase si expozitii excentrice si se bucura copilareste de regasirea cu cei asemenea lui; iar eu nu opuneam rezistenta, ignoranta dar bucuroasa de bucuria sufletului.

Graffiti-ul nu imi pare decat celebrarea acelui neobisnuit care ma cheama si pe care nu il pot pe deplin intelege sau controla. Asa ca acum mi-am faurit altul, pictat tot din sentimente, dorinte si senzatii, pentru ca asa stiu eu cel mai bine. Nu as putea sa-mi interpretez desenul, doar ma las coplesita de senzatia ca este cel mai grozav pe care l-am trait vreodata.

Cu teama de a te invada , fara a fi necesar o "invadatoare" ....
Ma simt insignifianta in lumea pe care o vezi atit de "altfel" ... Voiam sa-ti spun "multumesc" pentru ca mi-ai aratat unele puncte de vedere ( si auz) de care nu eram constienta ca exista .

Cat de frumoase sunt gingasele flori ale gandului tau colectionara draga si cat de dulce ti-e graiul prin care le daruiesti lumii. Iti multumesc inca o data ca mi-ai facut o mare bucurie. Cu voia ta, o sa ma cuibaresc si eu aici, printre-ale tale slove, asteptand cu-nfrigurare sa mai scrii...

Izul cel mai dulce

Bebelus fiind, am descoperit ca lumea de afara e plina de obstacole si de parinti, adesea resimititi, pe vremea aceea, ca un alt soi de obstacole. Fiecare ciocnire de podea, de mobila, de mama sau de tata (ori de alti indivizi ciudati care pareau ca vor sa ajute pe mama sa fie mama ori pe tata sa fie tata) se solda cu un ricoseu al meu intr-o alta lume, lumea dinauntru. Aici nu erau obstacole, iar mamele, tatii si substitutele lor veneau si plecau dupa voia mea. Pe vremea aceea, suferinta de afara se transforma usor intr-o suferinta putin mai dulce, caci de fiecare data cand ceva ma supara obisnuiam sa il duc in lumea mea, sa il transform intr-un gandac dezgustator si sa ma bucur de decadenta sa.

Pe masura ce am crescut am cunoscut tot mai bine lumile a caror granita era numai trupul meu. A devenit mai greu sa ii transform pe toti in gandaci, caci multe din cele ce ma raneau afara erau tot mai dezirabile, iar simplitatea si puritatea lumii dinauntru au disparut practic pe de-a-ntregul. Suferinta insa isi gasea mereu acel iz dulce, insa din ce in ce mai putin prin pedepsirea obstacolelor si din ce in ce mai mult prin savoarea descoperirii si intelegerii lor.

Cel mai mare obstacol pe care l-am intalnit a fost natura mea de om. Aducatoare de slabiciuni, dorinte, instabilitate, vicii ori mizerie - cum ar spune poetii, ea a stiut mereu sa imi pastreze contactul cu lumea aceea dinauntru, in care ma arunca de fiecare data cand incepeam sa cred ca am gasit fericita lejeritate a vietii.

De fapt chiar ea mi-a faurit aceasta lume, iar mai apoi s-au protejat reciproc si m-au convins si pe mine ca natura umana, oricat de grea, si oricata ciuda pe sine imi poate trezi din cand in cand, este singura care stie sa ia suferinta si sa ii dea acel iz dulce de care am devenit atat de dependenta. Si singura care imi arata ca orice alt obstacol poate fi transformat in gandac, ca pe vremuri, prin a-l accepta si a-l exprima cu toata puterea de care sunt in stare, faramitandu-l in cuvinte, senzatii, gesturi, (deja) noi sperante si momente de viata.

Si, mai presus de orice, ea este singura care ma poate face sa adulmec si sa iubesc un alt iz, si mai dulce, acela de alt om.

___
P.S. Si sa ma bucur enorm de fiecare data cand ma simt... adulmecata .

@!$@$^%$^

Ma simt furioasa, neputincioasa si fara vorbe.

Cine te-a enervat in asa hal??

Sorin.

Colectia de fluturi

Oamenii din jur au un mare dar de a schimba viata. Din cauza lor ea pare ba plina de responsabilitati, ba usoara ca fluturii, ba frumoasa, ba ingusta, ba a mea si ba parca deodata mai degraba a lor.

Unii nu lasa pe nimeni sa le-o schimbe (iar eu inca ma straduiesc sa accept asta), altii ii lasa pe toti, eu las mereu pe cate unul si numai unul. Cred ca exista si alte cai, de mijloc, dar oamenii aceia imi sunt straini.

Ma intreb, nu din orgoliu, cati fluturi am adus sau am alungat din vietile celor din jur. Poate pe langa Maria am chemat cativa, dar ea oricum era menita sa creasca intr-o floare. M-a bucurat mult cand mi-a zis ca am contat in viata ei. Acum nu cred ca mai contez asa mult, dar am fugarit atatia fluturi impreuna cat sa nu ajungem prea usor la mai putin.

Inca ne leaga un soi special de fuga dupa tot felul... Sunt uimita sa vad ca altii nu alearga la fel, sunt debusolata cand in jur viata e altfel. Zic eu ca mi-au schimbat-o oamenii noi, necolectionarii, dar tot eu revin mai tarziu si conchid ca gresesc. Mi-au schimbat-o aparitia responsabilitatilor, alunecarea pe un drum mai ingust si cativa fluturi care mi-au rascolit stomacul, facandu-ma sa ma intreb pe unde zburatacisera de fapt cei dinainte.

Exista oameni in jur cu un mare dar de a schimba viata fluturilor.

Nechibzuinta

Obisnuiti si increzatori in lipsa de consecinte grave ale faptelor noastre, actionam cu totii manati de o persistenta nechibzuinta. Ne punem in pericol sanatatea, viata, aruncam fara intentie de cenzura cu vorbe grele sau dam frau liber unor fapte care lovesc. Rutina ofera o ridicola garantie ca se poate si asa, iar noi ne punem cu gratuita virtuozitate in slujba unor idei si principii mai complicate, mai nobile, mai interesante. Mai interesante decat cea mai simpla grija pentru bunastarea noastra si cea a celor de langa noi.

Din cand in cand, parca la intamplare, o astfel de fapta se razbuna si rascoleste universul nostru nechibzuit. Atunci castigam un pic de intelepciune si murim mai mult sau mai putin. Invatam pe calea grea despre un lucru care este intr-adevar important, apoi continuam sa ne ocupam de idei abstracte, moderne, interesante.

Nenumaratele nechibzuinte din sine si din jur sunt lasate, in mod cu totul nechibzuit, sa ne modeleze sufletele.

La multi ani !