Originea raului – intre mandrie si abisul ontologic al libertatii - Daniel HOBLEA
Mi s-a intamplat de multe ori sa pun intrebari sau sa fac afirmatii de o indrazneala aproape nebuneasca. Intr-o vreme, bunaoara, ma tot laudam cu descoperirea unei intrebari (n-o auzisem si n-o citisem nicaieri), pe care o numeam cu emfaza “Intrebarea intrebarilor”: cum a fost ispitit Ispititorul? Omul, imi spuneam pe-atunci, nu e de mirare ca a cazut: cum sa reziste o faptura atat de fragila, facuta “din tarana”, unei fiinte atat de redutabile ca Satan? Inacceptabila, ori mai degraba de neinteles, mi se parea caderea acestei fapturi spirituale, care initial, sub numele de Lucifer, era situata in varful ierarhiei angelice, deci imediat “dupa” Sfanta Treime. Nu puteam accepta explicatia teologica “oficiala”, anume ca mandria l-a transformat pe Lucifer din inger de lumina in diavol, asa ca ii intrebam cu obstinatie, de cate ori aveam ocazia, pe cei ce-si ziceau crestini: cine l-a ispitit pe Ispititor, ca doar nu s-a auto-ispitit? Poate Binele sa dea nastere raului? Nu, nu poate, dar nici eu nu puteam scapa de suparatoarea intrebare, care m-a aruncat, in scurta vreme, in vartejul unei curiozitati orientate aproape exclusiv spre taina raului.
Mai tarziu aveam sa ma linistesc putin, cand am inteles, de fapt am simtit mai mult, ca asa-numitele adevaruri de credinta sunt inaccesibile in totalitate ratiunii (Revelatia fiind, dupa una din formularile teologice consacrate, supra-rationala) sau ca, altfel spus, credinta incepe de unde sfarseste puterea noastra de intelegere rationala.
Prin urmare, acest gen de intrebari (care mi se par acum smintite si smintitoare) si-au mai pierdut in cazul meu, slavit fie Domnul, frecventa si virulenta. Totusi, paradoxal, m-au ajutat foarte mult: in contact cu ele, ratiunea (care, dupa o sugestie a lui Luther, poate fi comparata cu o “doamna” de moravuri usoare, pentru ca “se culca” cu toate ideile!) si-a mai lepadat din orgoliu, constransa fiind de propria-i neputinta sa accepte posibilitatea existentei unei realitati ce o depaseste.
Si-acum, revenind la problema aparitiei raului, merita sa citez “raspunsurile” catorva autori de exceptie. Voi incepe cu Sf. Vasile cel Mare: “De unde este rau omul? Din propria lui libertate. De unde este rau diavolul? Din aceeasi cauza, avand si el viata libera si prin libertatea lui avand putinta sa ramana langa Dumnezeu sau sa se instraineze de El. (...) Astfel diavolul are rautatea prin libera alegere, dar firea lui nu e opusa binelui” (din Omilia “Dumnezeu nu e autorul raului”).
Nu e greu de inteles ca raul trebuie legat de libertate, altfel, intr-adevar, am fi nevoiti sa i-l atribuim lui Dumnezeu. Mai greu este in schimb sa intelegi cum de a fost posibila “libera alegere”, cand, inainte ca Lucifer sa devina diavol, nu se putea pune problema raului! Ce fel de “libera alegere” e aceea in care “termenul” ce se presupune ca a fost ales, respectiv raul, lipsea inainte de momentul alegerii? Pentru a se putea vorbi intr-adevar de alegere sunt necesare doua conditii: sa existe cel ce urmeaza sa aleaga si cel putin doi “termeni” intre care sa poata alege, in cazul nostru “Lucifer” si respectiv “binele si raul”. Prin urmare, ori raul a preexistat creatiei ingerilor - si atunci se poate vorbi de alegere si in cazul lor, ori, daca a inceput sa se manifeste o data cu caderea lui Lucifer, asa cum se accepta indeobste, raul e o creatie a ex-ingerului de lumina, in deplinul inteles al cuvantului creatie, adica acela de aparitie a unei realitati absolut inedite.
Oricum, taina raului ramane de nedezlegat in ambele alternative: in prima, deoarece suntem constransi sa presupunem ca raul exista anterior creatiei lui Lucifer si, la rigoare, sa i-l atribuim lui Dumnezeu, varianta inadmisibila din motive lesne de inteles; in a doua, pentru ca este greu sa accepti ideea unui Dumnezeu care sa fi creat, in persoana primului si celui mai inzestrat dintre ingerii Sai, o fiinta intr-atat de coruptibila, incat sa-i devina dusman si sa dezlantuie mai apoi o drama terifianta si de proportii universale in sanul creatiei Sale. Apoi, tot in a doua varianta, admitand ca mandria a fost cauza caderii lui Lucifer, te poti intreba totusi cum de a aparut ea (Sfintii Parinti o considerau “capetenia” celor opt duhuri ale rautatii) intr-o fiinta de un asemenea rang si de o atat de elevata calitate spirituala? Daca acceptam ca valabila aceasta presupozitie, “clasica” de altfel in teologie, putem cadea ori in extrema unui optimism gaunos (gata, am rezolvat problema, stim cum stau lucrurile in privinta cauzei raului), ori in extrema nelinistitoare a unui pesimism fara iesire vizavi de calitatea creatiei lui Dumnezeu (daca un inger de lumina a fost atat de vulnerabil, atunci ce sa mai zicem de celelalte fapturi?).
Lucrurile sunt destul de clare, daca pot spune asa: nu exista solutie rationala a tainei raului. Dar cum in teologie, mai precis in teologia mistica, nu este valabil “principiul tertului exclus”, mai avem o scapare: calea apofatica. Acceptam, adica, neputinta noastra funciara de a dezlega tainele ultime ale Divinitatii, rezistam ispitei de a pretinde ca le-am gasit o solutie definitiva si, renuntand la distinctiile neputincioase ale ratiunii, ne smerim cugetul in fata Nenumibilului, pana cand intreaga noastra faptura se va transforma in...rugaciune.
Mai exista o incercare de rezolvare a teribilei probleme, propusa de teologii perioadei patristice: raul nu exista! Mai bine spus, existenta lui nu trebuie considerata “in sine”, ca fiind, deci, de ordinul Fiintei; sau, intr-o terminologie mai actualizata, s-ar putea spune ca, din aceasta perspectiva, raul nu poate fi “numenal”, ci doar “fenomenal”, ca sa folosim celebra distinctie kantiana. El ar putea fi comparat, asadar, cu un parazit ce si-ar trage aparenta de existenta hranindu-se din seva arborelui Binelui. Fer. Augustin, de pilda, definea raul ca “lipsa a binelui” (privatio boni), formula acceptata si consacrata de intreaga literatura patristica. Sf. Vasile cel Mare scria in Omilia citata anterior: “Nu socoti nici pe Dumnezeu cauza a existentei raului, nici nu inchipui raul avand o existenta proprie. Caci nu este subzistenta rautatea, ca un animal oarecare, nici nu are vreo esenta ipostaziata a ei. Caci raul este o lipsa a binelui (...)”.
Recunosc ca, din pacate, imi este imposibil sa accept, cel putin deocamdata, solutia acestor giganti ai gandirii crestine. Daca raul nu are nici un fundament ontologic, asa cum sugereaza sfintiile lor, daca el consta numai intr-o “lipsa a binelui”, cum se face ca, totusi, manifestarile lui sunt atat de spectaculoase si virulente? Iar daca, din perspectiva esentei, raul poate fi denuntat ca fiind o iluzie, atunci la ce bun sa ne mai straduim sa-l combatem, prin iubire, smerenie, fapte bune etc.? Nu ar fi o nebunie sa te lupti cu o “lipsa”, cu o “inexistenta”, cu o fantoma?
Ce pot accepta este faptul ca problema raului nu poate fi tratata independent de problema libertatii. Mai aproape de noi cronologic, dar mai ales prin modul in care ataca problema in discutie, Nikolai Berdiaev propune o alta perspectiva hermeneutica. Gandind ca Dumnezeu a inzestrat faptura cu libertate, nu reusim inca sa-l absolvim de raspunderea aparitiei raului, deoarece, spune el: “(...) prin omniscienta sa, Dumnezeu a prevazut din eternitate consecintele funeste ale acestei libertati pe care el insusi i-a conferit-o omului. El a prevazut totul: raul si suferinta lumii, (...) damnatiunea si chinurile vesnice, (...) si cu toate acestea a consimtit sa creeze lumea si omul in aceste conditii atroce” (in De la destination de l’homme, Ed. Je Sers, Paris 1935, p. 40; trad. n.). Daca ne-am opri aici, nu ne-ar fi prea greu sa ne pierdem credinta. Dimpotriva! Totusi, cum reuseste Berdiaev sa iasa din aceasta situatie aparent fara iesire? Iata cum: avansand ideea “libertatii increate”, considerata eretica in mediile teologice oficiale. Pornind de la Gottheit-ul lui Meister Eckhart si de Ungrund-ul lui Jakob Böhme – notiuni identice in fond, din care, dupa pararea lui, se origineaza Trinitatea insasi (!) – Berdiaev scria in lucrarea citata mai sus: “Neantul divin, Gottheit-ul, Ungrund-ul naste Trinitatea, il naste pe Dumnezeul-Creator, creatia lumii de catre acesta fiind deja un act secundar. Plecand de la acest punct de vedere, se poate recunoaste ca libertatea nu este nici creata, nici determinata de Dumnezeul-Creator, ca ea este inradacinata in neant, in Ungrund, din care Dumnezeu a scos lumea, ca ea este originara si fara inceput (...)”(op. cit., pp. 41-42). In aceste conditii: “(...) Dumnezeul-Creator este absolvit in ceea ce priveste libertatea care a provocat raul”(Ibid., p. 42); mai mult, in viziunea lui Berdiaev nu numai omul traieste “tragedia libertatii”, ci si Dumnezeu!
Mai greu de impacat este aceasta perspectiva seducatoare cu atotputernicia lui Dumnezeu, pe care Berdiaev nu ezita, cu toate acestea, s-o puna sub semnul intrebarii, fie si partial, afirmand ca: “(...) Dumnezeul-Creator este atoputernic asupra Fiintei, asupra lumii create, el nefiind astfel asupra Nefiintei, asupra libertatii increate, aceasta ramanandu-i impenetrabila”(Ibid.).
Exploziva neognoza conceputa de Berdiaev se compune dintr-o foarte dinamica si subtila intretesere a misticii patristice, cu elemente gnostice, teo- si antroposofice, filosofie si mistica germana, Cabala, totul centrat in jurul Revelatiei salvatoare a Intruparii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu stiu sa fi existat vreodata un alt ganditor care sa se fi apropiat cu atata seriozitate si dramatica profunzime de problema raului si a libertatii, cu exceptia, desigur, a lui Dostoievski, sub a carui influenta spirituala s-a format. Dar, cu toata admiratia pe care o am fata de marele ganditor rus (Noica il considera, alaturi de Heidegger, printre cei mai importanti filosofi ai secolului XX), nu-mi pot retine, totusi, cateva obiectii fata de premisele mult prea hazardate, cred eu, ale teologumenelor de genul celor expuse mai sus, care, in treacat fie spus, nu sunt deloc inofensive. Ma intreb la modul cel mai serios: in cazul in care am admite, asa cum o face el, ca se poate pune problema “nasterii Trinitatii”, am mai fi indreptatiti sa ne numim crestini? Eu unul, cel putin, sunt convins ca nu, dar mai sunt convins, pe de alta parte, ca Berdiaev a fost un crestin sincer si ca a reusit in cele din urma sa se lepede de aceasta ratacire.
In definitiv, intentia lui Berdiaev a fost nobila dintr-un anumit punct de vedere: numesc o realitate ce ii scapa lui Dumnezeu, libertatea, pentru a putea intelege cauza raului fara s-o pun in legatura cu el. Bun, sa zicem ca renunt pe moment la ideea atotputerniciei lui Dumnezeu (altfel, daca n-o fac, sugereaza Berdiaev in alta parte, as fi nevoit sa-l consider crud si chiar sadic si sa-i reprosez noninterventionismul fata de suferinta din lume), in schimbul ideii unei impreuna patimiri cu faptura a dramei libertatii.
Accept ca Dumnezeu se sacrifica din iubire pentru creatura, luand asupra lui partea cea mai dificila a luptei cu raul – care, in caz contrar, i-ar reduce la zero efortul creator – impartasindu-i si ei, prin Hristos, mijloacele de aparare si de lupta impotriva lui, pana cand, in cele din urma, il vor birui definitiv. Lucrurile, insa, incep sa se complice de-abia acum! Intr-adevar, nu pot accepta nici ideea unui Dumnezeu nepasator si neputincios fata de raul din lume, dar nici a unuia ce ar putea tine sub control realitatea din care se naste raul, fara s-o faca totusi. Pana aici suntem constransi sa-i dam dreptate lui Berdiaev. Dar cum sa mai cred in biruinta finala a Dumnezeului-Creator asupra raului, cand si unul si altul purced, dupa filosoful nostru, din aceeasi entitate misteriosofica, singura investita de el cu prestigiul originii absolute, incat, la limita, te poti intreba daca nu cumva se vor resorbi in ea amandoi! Ideea ca raul provine din libertate, care la randul ei provine din Neantul divin, n-ar deranja pe nimeni: sa provina de unde-or proveni! Dar sa presupui ca Trinitatea insasi are aceeasi origine cu raul – sau chiar numai ca poate avea o origine – asta, ca sa nu folosesc o expresie prea tare, intrece orice inchipuire.
Stiu ca nu exista o rezolvare rationala a dilemei propuse de Berdiaev, insa asta nu ma indreptateste sa admit, daca mai pun pret pe calitatea mea de cerstin, nici macar un principiu co-etern cu Sfanta Treime, daramite unul care s-o si preceada (iti poti pierde mintile daca te gandesti mult la asa ceva!).
Nu stiu cum poate exista raul in sanul creatiei unui Dumnezeu Atotputernic si Bun, si sunt absolut convins ca nu-i este dat omului sa dezlege aceasta taina. Ce, asa cum ni se arata in Iov, a tinut el sfat cu Dumnezeu inainte ca Acesta sa fi creat toate lucrurile si fiintele “vazute si nevazute”? Sa fim multumiti ca ne rabda, desi suntem asa cum suntem, si sa-I aducem slava pentru marea Lui iubire si indurare.
In concluzie, Berdiaev nu face decat sa transfere in mod ilegitim atributele esentiale ale Dumnezeului crestin revelat in Sfanta Treime, asupra unei entitati metafizice obscure cu iz cabalistico-vedantin, simbioza filosofica intre Ain-ul evreiesc si Brahman nirguna hindus.
Si acum, rezumand, mai poti fi crestin daca:
- atribui Trinitatii un inceput, negandu-I astfel atributul eternitatii;
- accepti existenta unei entitati impersonale, care transcende Dumnezeul Treimic si personal al Revelatie crestine;
- consideri ca puterea lui Dumnezeu-Tatal este limitata de Nefiinta, punandu-I astfel la indoiala atributul atotputerniciei?
Dupa parerea mea, daca accepti definitiv aceste presupozitii nu mai esti altceva decat un apostat.
Incercarea aceasta de subversiune ontologica, ca sa spun asa, a Sfintei Treimi este un loc comun in sistemele de gandire esoterice anticrestine, asa ca nu m-ar fi mirat daca afirmatii de genul celor facute de Berdiaev ar fi venit din partea cine stie carui reprezentant al lor. Insa nu pot decat sa fiu uimit de faptul ca, un autor de o asemenea forta spirituala, nu a rezistat tentatiei de a prelua premise atat de pernicioase pentru dreapta credinta. Altfel, desigur, el ramane un ganditor admirabil, care, repet, va fi reusit sa se lepede de aceste idei ratacite, ce nu-i puteau fi inspirate, se-ntelege, decat de “subiectul” randurilor de fata.