Originea raului – intre mandrie si abisul ontologic al libertatii - Daniel HOBLEA

Mi s-a intamplat de multe ori sa pun intrebari sau sa fac afirmatii de o indrazneala aproape nebuneasca. Intr-o vreme, bunaoara, ma tot laudam cu descoperirea unei intrebari (n-o auzisem si n-o citisem nicaieri), pe care o numeam cu emfaza “Intrebarea intrebarilor”: cum a fost ispitit Ispititorul? Omul, imi spuneam pe-atunci, nu e de mirare ca a cazut: cum sa reziste o faptura atat de fragila, facuta “din tarana”, unei fiinte atat de redutabile ca Satan? Inacceptabila, ori mai degraba de neinteles, mi se parea caderea acestei fapturi spirituale, care initial, sub numele de Lucifer, era situata in varful ierarhiei angelice, deci imediat “dupa” Sfanta Treime. Nu puteam accepta explicatia teologica “oficiala”, anume ca mandria l-a transformat pe Lucifer din inger de lumina in diavol, asa ca ii intrebam cu obstinatie, de cate ori aveam ocazia, pe cei ce-si ziceau crestini: cine l-a ispitit pe Ispititor, ca doar nu s-a auto-ispitit? Poate Binele sa dea nastere raului? Nu, nu poate, dar nici eu nu puteam scapa de suparatoarea intrebare, care m-a aruncat, in scurta vreme, in vartejul unei curiozitati orientate aproape exclusiv spre taina raului.
Mai tarziu aveam sa ma linistesc putin, cand am inteles, de fapt am simtit mai mult, ca asa-numitele adevaruri de credinta sunt inaccesibile in totalitate ratiunii (Revelatia fiind, dupa una din formularile teologice consacrate, supra-rationala) sau ca, altfel spus, credinta incepe de unde sfarseste puterea noastra de intelegere rationala.
Prin urmare, acest gen de intrebari (care mi se par acum smintite si smintitoare) si-au mai pierdut in cazul meu, slavit fie Domnul, frecventa si virulenta. Totusi, paradoxal, m-au ajutat foarte mult: in contact cu ele, ratiunea (care, dupa o sugestie a lui Luther, poate fi comparata cu o “doamna” de moravuri usoare, pentru ca “se culca” cu toate ideile!) si-a mai lepadat din orgoliu, constransa fiind de propria-i neputinta sa accepte posibilitatea existentei unei realitati ce o depaseste.
Si-acum, revenind la problema aparitiei raului, merita sa citez “raspunsurile” catorva autori de exceptie. Voi incepe cu Sf. Vasile cel Mare: “De unde este rau omul? Din propria lui libertate. De unde este rau diavolul? Din aceeasi cauza, avand si el viata libera si prin libertatea lui avand putinta sa ramana langa Dumnezeu sau sa se instraineze de El. (...) Astfel diavolul are rautatea prin libera alegere, dar firea lui nu e opusa binelui” (din Omilia “Dumnezeu nu e autorul raului”).
Nu e greu de inteles ca raul trebuie legat de libertate, altfel, intr-adevar, am fi nevoiti sa i-l atribuim lui Dumnezeu. Mai greu este in schimb sa intelegi cum de a fost posibila “libera alegere”, cand, inainte ca Lucifer sa devina diavol, nu se putea pune problema raului! Ce fel de “libera alegere” e aceea in care “termenul” ce se presupune ca a fost ales, respectiv raul, lipsea inainte de momentul alegerii? Pentru a se putea vorbi intr-adevar de alegere sunt necesare doua conditii: sa existe cel ce urmeaza sa aleaga si cel putin doi “termeni” intre care sa poata alege, in cazul nostru “Lucifer” si respectiv “binele si raul”. Prin urmare, ori raul a preexistat creatiei ingerilor - si atunci se poate vorbi de alegere si in cazul lor, ori, daca a inceput sa se manifeste o data cu caderea lui Lucifer, asa cum se accepta indeobste, raul e o creatie a ex-ingerului de lumina, in deplinul inteles al cuvantului creatie, adica acela de aparitie a unei realitati absolut inedite.
Oricum, taina raului ramane de nedezlegat in ambele alternative: in prima, deoarece suntem constransi sa presupunem ca raul exista anterior creatiei lui Lucifer si, la rigoare, sa i-l atribuim lui Dumnezeu, varianta inadmisibila din motive lesne de inteles; in a doua, pentru ca este greu sa accepti ideea unui Dumnezeu care sa fi creat, in persoana primului si celui mai inzestrat dintre ingerii Sai, o fiinta intr-atat de coruptibila, incat sa-i devina dusman si sa dezlantuie mai apoi o drama terifianta si de proportii universale in sanul creatiei Sale. Apoi, tot in a doua varianta, admitand ca mandria a fost cauza caderii lui Lucifer, te poti intreba totusi cum de a aparut ea (Sfintii Parinti o considerau “capetenia” celor opt duhuri ale rautatii) intr-o fiinta de un asemenea rang si de o atat de elevata calitate spirituala? Daca acceptam ca valabila aceasta presupozitie, “clasica” de altfel in teologie, putem cadea ori in extrema unui optimism gaunos (gata, am rezolvat problema, stim cum stau lucrurile in privinta cauzei raului), ori in extrema nelinistitoare a unui pesimism fara iesire vizavi de calitatea creatiei lui Dumnezeu (daca un inger de lumina a fost atat de vulnerabil, atunci ce sa mai zicem de celelalte fapturi?).
Lucrurile sunt destul de clare, daca pot spune asa: nu exista solutie rationala a tainei raului. Dar cum in teologie, mai precis in teologia mistica, nu este valabil “principiul tertului exclus”, mai avem o scapare: calea apofatica. Acceptam, adica, neputinta noastra funciara de a dezlega tainele ultime ale Divinitatii, rezistam ispitei de a pretinde ca le-am gasit o solutie definitiva si, renuntand la distinctiile neputincioase ale ratiunii, ne smerim cugetul in fata Nenumibilului, pana cand intreaga noastra faptura se va transforma in...rugaciune.
Mai exista o incercare de rezolvare a teribilei probleme, propusa de teologii perioadei patristice: raul nu exista! Mai bine spus, existenta lui nu trebuie considerata “in sine”, ca fiind, deci, de ordinul Fiintei; sau, intr-o terminologie mai actualizata, s-ar putea spune ca, din aceasta perspectiva, raul nu poate fi “numenal”, ci doar “fenomenal”, ca sa folosim celebra distinctie kantiana. El ar putea fi comparat, asadar, cu un parazit ce si-ar trage aparenta de existenta hranindu-se din seva arborelui Binelui. Fer. Augustin, de pilda, definea raul ca “lipsa a binelui” (privatio boni), formula acceptata si consacrata de intreaga literatura patristica. Sf. Vasile cel Mare scria in Omilia citata anterior: “Nu socoti nici pe Dumnezeu cauza a existentei raului, nici nu inchipui raul avand o existenta proprie. Caci nu este subzistenta rautatea, ca un animal oarecare, nici nu are vreo esenta ipostaziata a ei. Caci raul este o lipsa a binelui (...)”.
Recunosc ca, din pacate, imi este imposibil sa accept, cel putin deocamdata, solutia acestor giganti ai gandirii crestine. Daca raul nu are nici un fundament ontologic, asa cum sugereaza sfintiile lor, daca el consta numai intr-o “lipsa a binelui”, cum se face ca, totusi, manifestarile lui sunt atat de spectaculoase si virulente? Iar daca, din perspectiva esentei, raul poate fi denuntat ca fiind o iluzie, atunci la ce bun sa ne mai straduim sa-l combatem, prin iubire, smerenie, fapte bune etc.? Nu ar fi o nebunie sa te lupti cu o “lipsa”, cu o “inexistenta”, cu o fantoma?
Ce pot accepta este faptul ca problema raului nu poate fi tratata independent de problema libertatii. Mai aproape de noi cronologic, dar mai ales prin modul in care ataca problema in discutie, Nikolai Berdiaev propune o alta perspectiva hermeneutica. Gandind ca Dumnezeu a inzestrat faptura cu libertate, nu reusim inca sa-l absolvim de raspunderea aparitiei raului, deoarece, spune el: “(...) prin omniscienta sa, Dumnezeu a prevazut din eternitate consecintele funeste ale acestei libertati pe care el insusi i-a conferit-o omului. El a prevazut totul: raul si suferinta lumii, (...) damnatiunea si chinurile vesnice, (...) si cu toate acestea a consimtit sa creeze lumea si omul in aceste conditii atroce” (in De la destination de l’homme, Ed. Je Sers, Paris 1935, p. 40; trad. n.). Daca ne-am opri aici, nu ne-ar fi prea greu sa ne pierdem credinta. Dimpotriva! Totusi, cum reuseste Berdiaev sa iasa din aceasta situatie aparent fara iesire? Iata cum: avansand ideea “libertatii increate”, considerata eretica in mediile teologice oficiale. Pornind de la Gottheit-ul lui Meister Eckhart si de Ungrund-ul lui Jakob Böhme – notiuni identice in fond, din care, dupa pararea lui, se origineaza Trinitatea insasi (!) – Berdiaev scria in lucrarea citata mai sus: “Neantul divin, Gottheit-ul, Ungrund-ul naste Trinitatea, il naste pe Dumnezeul-Creator, creatia lumii de catre acesta fiind deja un act secundar. Plecand de la acest punct de vedere, se poate recunoaste ca libertatea nu este nici creata, nici determinata de Dumnezeul-Creator, ca ea este inradacinata in neant, in Ungrund, din care Dumnezeu a scos lumea, ca ea este originara si fara inceput (...)”(op. cit., pp. 41-42). In aceste conditii: “(...) Dumnezeul-Creator este absolvit in ceea ce priveste libertatea care a provocat raul”(Ibid., p. 42); mai mult, in viziunea lui Berdiaev nu numai omul traieste “tragedia libertatii”, ci si Dumnezeu!
Mai greu de impacat este aceasta perspectiva seducatoare cu atotputernicia lui Dumnezeu, pe care Berdiaev nu ezita, cu toate acestea, s-o puna sub semnul intrebarii, fie si partial, afirmand ca: “(...) Dumnezeul-Creator este atoputernic asupra Fiintei, asupra lumii create, el nefiind astfel asupra Nefiintei, asupra libertatii increate, aceasta ramanandu-i impenetrabila”(Ibid.).
Exploziva neognoza conceputa de Berdiaev se compune dintr-o foarte dinamica si subtila intretesere a misticii patristice, cu elemente gnostice, teo- si antroposofice, filosofie si mistica germana, Cabala, totul centrat in jurul Revelatiei salvatoare a Intruparii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu stiu sa fi existat vreodata un alt ganditor care sa se fi apropiat cu atata seriozitate si dramatica profunzime de problema raului si a libertatii, cu exceptia, desigur, a lui Dostoievski, sub a carui influenta spirituala s-a format. Dar, cu toata admiratia pe care o am fata de marele ganditor rus (Noica il considera, alaturi de Heidegger, printre cei mai importanti filosofi ai secolului XX), nu-mi pot retine, totusi, cateva obiectii fata de premisele mult prea hazardate, cred eu, ale teologumenelor de genul celor expuse mai sus, care, in treacat fie spus, nu sunt deloc inofensive. Ma intreb la modul cel mai serios: in cazul in care am admite, asa cum o face el, ca se poate pune problema “nasterii Trinitatii”, am mai fi indreptatiti sa ne numim crestini? Eu unul, cel putin, sunt convins ca nu, dar mai sunt convins, pe de alta parte, ca Berdiaev a fost un crestin sincer si ca a reusit in cele din urma sa se lepede de aceasta ratacire.
In definitiv, intentia lui Berdiaev a fost nobila dintr-un anumit punct de vedere: numesc o realitate ce ii scapa lui Dumnezeu, libertatea, pentru a putea intelege cauza raului fara s-o pun in legatura cu el. Bun, sa zicem ca renunt pe moment la ideea atotputerniciei lui Dumnezeu (altfel, daca n-o fac, sugereaza Berdiaev in alta parte, as fi nevoit sa-l consider crud si chiar sadic si sa-i reprosez noninterventionismul fata de suferinta din lume), in schimbul ideii unei impreuna patimiri cu faptura a dramei libertatii.
Accept ca Dumnezeu se sacrifica din iubire pentru creatura, luand asupra lui partea cea mai dificila a luptei cu raul – care, in caz contrar, i-ar reduce la zero efortul creator – impartasindu-i si ei, prin Hristos, mijloacele de aparare si de lupta impotriva lui, pana cand, in cele din urma, il vor birui definitiv. Lucrurile, insa, incep sa se complice de-abia acum! Intr-adevar, nu pot accepta nici ideea unui Dumnezeu nepasator si neputincios fata de raul din lume, dar nici a unuia ce ar putea tine sub control realitatea din care se naste raul, fara s-o faca totusi. Pana aici suntem constransi sa-i dam dreptate lui Berdiaev. Dar cum sa mai cred in biruinta finala a Dumnezeului-Creator asupra raului, cand si unul si altul purced, dupa filosoful nostru, din aceeasi entitate misteriosofica, singura investita de el cu prestigiul originii absolute, incat, la limita, te poti intreba daca nu cumva se vor resorbi in ea amandoi! Ideea ca raul provine din libertate, care la randul ei provine din Neantul divin, n-ar deranja pe nimeni: sa provina de unde-or proveni! Dar sa presupui ca Trinitatea insasi are aceeasi origine cu raul – sau chiar numai ca poate avea o origine – asta, ca sa nu folosesc o expresie prea tare, intrece orice inchipuire.
Stiu ca nu exista o rezolvare rationala a dilemei propuse de Berdiaev, insa asta nu ma indreptateste sa admit, daca mai pun pret pe calitatea mea de cerstin, nici macar un principiu co-etern cu Sfanta Treime, daramite unul care s-o si preceada (iti poti pierde mintile daca te gandesti mult la asa ceva!).
Nu stiu cum poate exista raul in sanul creatiei unui Dumnezeu Atotputernic si Bun, si sunt absolut convins ca nu-i este dat omului sa dezlege aceasta taina. Ce, asa cum ni se arata in Iov, a tinut el sfat cu Dumnezeu inainte ca Acesta sa fi creat toate lucrurile si fiintele “vazute si nevazute”? Sa fim multumiti ca ne rabda, desi suntem asa cum suntem, si sa-I aducem slava pentru marea Lui iubire si indurare.
In concluzie, Berdiaev nu face decat sa transfere in mod ilegitim atributele esentiale ale Dumnezeului crestin revelat in Sfanta Treime, asupra unei entitati metafizice obscure cu iz cabalistico-vedantin, simbioza filosofica intre Ain-ul evreiesc si Brahman nirguna hindus.

Si acum, rezumand, mai poti fi crestin daca:

- atribui Trinitatii un inceput, negandu-I astfel atributul eternitatii;

- accepti existenta unei entitati impersonale, care transcende Dumnezeul Treimic si personal al Revelatie crestine;

- consideri ca puterea lui Dumnezeu-Tatal este limitata de Nefiinta, punandu-I astfel la indoiala atributul atotputerniciei?

Dupa parerea mea, daca accepti definitiv aceste presupozitii nu mai esti altceva decat un apostat.

Incercarea aceasta de subversiune ontologica, ca sa spun asa, a Sfintei Treimi este un loc comun in sistemele de gandire esoterice anticrestine, asa ca nu m-ar fi mirat daca afirmatii de genul celor facute de Berdiaev ar fi venit din partea cine stie carui reprezentant al lor. Insa nu pot decat sa fiu uimit de faptul ca, un autor de o asemenea forta spirituala, nu a rezistat tentatiei de a prelua premise atat de pernicioase pentru dreapta credinta. Altfel, desigur, el ramane un ganditor admirabil, care, repet, va fi reusit sa se lepede de aceste idei ratacite, ce nu-i puteau fi inspirate, se-ntelege, decat de “subiectul” randurilor de fata.

Adevarat ca a inviat!
Intrebari: dupa invierea noastra citi si care vom fi unde este El? Asta e problema crestinului. Sa fie cu El, nu in alta parte.

Hristos s-a Înălţat în om nu aiurea... prima răstignire nu e evenimentul de acum 2000 de ani, ci însăşi Creaţia e prima răstignire a Cuvântului, el s-a dat jos de pe cruce, s-a întrupat, a umblat printre oameni, a fost răstignit şi s-a înălţat la Ceruri...
Cel care vrea să se ridice la Ceruri trebuie să răscumpere şi materia căzută...

Deci, daca prin absurd toti crestinii ar muri ar disparea si Hristos? Toti sfintii care au murit si au intrat in imparatia cerurilor mai exista doar in credinciosi?
Edit
Vad ca a fost modificat postul in timp ce scriam raspunsul...

Ioane tu faci pe prostu sau eşti creştin?

Ce sa inteleg din mesajul tau? Am raspuns la prima varianta a postului tau... Apoi am specificat ca s-a modificat postul, ca sa stie cine citeste cum a aparut intrebarea...

Draga Shapeshifter,
Ioan, cu rabdare si intelegere, ti-a explicat foarte bine care este "locul" isihasmului in Ortodoxie, si ca nu e bine sa amesteci lucrurile...

Este adevarat ca exista niste lucruri mai "avansate" in Ortodoxie, printre care si isihasmul, si ca aceste lucruri sunt bine protejate, insa ele nu sunt deloc ascunse, ele doar par ascunse in ochii celui strain de ele. Este ca si cum ai spune, in clasa a 2-a fiind, ca profesorul iti ascunde materia de clasa a 8-a. Nu o ascunde, numai ca profesorul stie ca inca tu nu esti pregatit pentru ea.
Acum deja iti stiu pornirile de a incerca sa le pui pe toate in aceeasi ciorba insa din fericire lururile nu stau deloc asa cum incerci sa le prezinti tu. Isihasmul nu este o doctrina in sine, ci este parte a Ortodoxiei, a crestinismului autentic. Sunt de acord ca a aparut odata cu crestinismul si ca sfantul Grigorie Palama, si multi alti crestini, au pus doar cateva notiuni pe hartie, si ca nu acestia l-au inventat. Dar isihasmul este pur crestin, si a-l asocia cu alte practici de pe mapamond este o incercare hilara.
Absolut fara legatura... Mai ales cu "ezoterismul" islamic...
Interesant este cum te chinui tu sa faci asocieri numai de tine vazute intre crestinism si islamism, mai ales, cand chiar "profetu" islamist s-a delimitat clar de crestinism si de crestini, facandu-i in toate felurile. Desigur din pura ignoranta a facut aceasta, insa e de neinteles atitudinea ta in acest context.
Faptul ca le faci varza nu le da vreo putere de adevar. In primul rand "principiul de functionare" si mai ales "combustibilul" din isihasm si Ortodoxie in general este total diferit de cel brahman; daca le-ai fi inteles macar pe vreuna dintre ele nu mai faceai asemenea confuzii impardonabile.
Fals ceea ce spui, si arata inca odata ca nu sti despre ce vorbesti. In fapt isihasmul exista chiar si in Romania pentru cei pregatiti si daruiti spre el.
Nu este nici un mister, sau nu unul mai mare decat materia de clasa a 8-a pentru un copil de clasa a 2-a. Crestinii ortodocsi, traitori in Duh, care au fost chemati spre asa ceva, au avut acces la cunoastere fara opreliste. Asa ca nu mai imprastia gogorite fara sa stii macar despre ce este vorba, sau daca stii si dezinformezi intentionat despre Ortodoxie, atunci e si mai grav.
Daca as incerca sa-ti spun tie despre isihasm ar fi incercare zadarnica, pentru ca tot ce-ti voi spune, tu vei incerca sa asimilezi cu brahmanismul, cu islamismul si cu alte notiuni straine total de Ortodoxie. Am vazut ca in ultimul timp tot bati moneda pe metafizica, sugerand cumva, sau spunand chiar explicit, ca ar fi ceva superior cunoasterii obisnuite, inclusiv misticii. Este poate doar superioara unor curente filosofice dar nicidecum misticismului adevart. Probabil ca termenul "misticism" este inteles gresit, pentru ca este asociat cu niste practici orientale. Uneori se face chiar referire la mister si misterios. In realitate lucrurile nu stau deloc asa.
Metafizica este total straina crestinismului autentic, prin urmare Ortodoxiei, pentru ca Ortodoxia nu este filosofie, decat daca o rupi de traire, si nu este nicidecum o sfortare intelectuala, ci este pur si simplu o credinta, o traire. Credinta si trairea sunt sinonime in Ortodoxie adica in crestinismul autentic. "Credinta ta te-a mantuit" le spunea Mantuitorul tuturor celor care credeau sincer in El.
[In trairea credintei ortodoxe, noi nu facem meditatii, nu ne golim mintea, nu intram in "auto-memoria" noastra (fara legatura cu vorbele lui Iisus " Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru") pentru a gasi sau a regasi esenta divina, ci noi ortodocsii, prin Trupul si Sangele lui Hristos devenim de aceeasi fiinta cu Hristos, daca Il primim cu vrednicie.
Aceasta este "reincarnearea" noastra, anume ca Hristos este in cei credinciosi si cei credinciosi in Hristos, si de aceea Mantuitorul ne spune: "Rămâneţi în Mine şi Eu în voi."
Atunci nu mai avem "lupta" dintre minte si inima caci acestea sunt unite prin prezenta de Duh a lui Hristos.
16 Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,
17 Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
18 Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi.
sau
26 Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.
27 Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine.
Ca o paranteza, ca sa combat o idee gresita, Duhul Sfant nu Il inlocuieste pe Hristos.
Cu alte cuvinte, un corp induhovnicit este recastigarea trupului sacru hristic de Inviere si Indumnezeire, prin dobandirea Duhului Sfant. Cine sta de-a dreapta lui Dumnezeu? Te-am mai intrebat asta odata... Nu cumva Fiul Omului? Omul Iisus, Adam cel de pe urma cu duh datator de viata, cum spune Scriptura.

Observ că faci eforturi pentru a-ţi însuşi o lecţie usturătoare, eşti perseverent... bineeee...


măi ciumpalaci, sunteţi voi de aceeaşi talie cu Andre Scrima? Aţi citit ceva de el? Sau la voi se reduce ortodoxia la serafimul new age-ist al lui Rose şi alţi ciumpalaci care combină new age-ul cu new thought-ul?

Mă io te-am întrebat ceva şi nu ai fost în stare să-mi răspunzi... te întrebasem unde s-a dus ezoterismul creştin, unde e el de găsit... păi să-ţi spun eu: îl găseşti mai ales în simbolismul VT... citatele tale rupte de orice logică sunt amorfe...

bun deci hai să începem...


e irelevant aici dacă eu sau tu creştine snutem pregătiţi pentru... ataci ca curva creştină când nu-ţi convine... ataci la persoana... cu replici idioate de genul „ce mă îmi spui tu mie...?”... am profundă scârbă pentru „cunoscători de teapa asta...

de exemplu pentru cineva incapabil să înţeleagă simbolismul sacru (şi aici pun pariu că nici popii un mai ştiu simbolismul unor rituri practicate inclusiv la Liturghie) se descalifică singur în faţa adevărurilor metafizice, în faţa ştiinţei sacre... pt. cineva care e capabil doar a extrage un simbolism schilod doar din Evanghelii, să-l lege exclusiv de ele şi să judece totul doar din prisma lor, din punctul meu de vedere este un om limitat.

În isihasm, la fel ca în yoga există tehnici mai ales de respiraţie, extrem de importante, şi ca să-ţi dau un mic exemplu aici deşi indirect, „încălzirea” inimii dacă ştii ce înseamnă asta este un efect al isihiei, al gradului de isihie la care ajungi... dar să lăsăm asta că oricum habar nu ai ce spun aici...

Nu stiu exact ce talie are el. Eu sunt mai inalt dar mai subtire in talie... El cum este? .
Dar uite ce zice interesant si tu nu bagi la cap: Ignoranta e facila, prompta si suficienta. Cunoasterea e indelungata, rabdatoare, modesta. Sursa.
Tu cum stai cu modestia?

de ce răspunzi ca proasta în târg dinainte? din cauza unui complex de inferioritate? de ce habarnistul aşa-zis creştin are mereu tendinţa de a se apăra... indiferent în faţa a ce? mai ales când habar nu are ce-i stă în faţă?


metafizica e inima creştinismului, nu are cum să fie străină pentru că pricipiile metafizice fiind de ordin informal (DACĂ ŞTII CE-I ĂLA) au grad mult mai mare de universalitate decât nişte adevăruri religioase... dar să trecem şi aici peste asta că oricum nu poţi înţelege nici aici despre ce vorbesc...


păi da, creştine, cine se dă pe aici autosuficient în religia sa? eu? eu am încercat să te scot (deşi doar în joacă că nu am chef serios să mă pun pe tine) din îngustime...

Ca să înţelegi cum e cu cunoaşterea: o fi ea răbdătoare dar aici sensul e ăla pe care nu-l percepi: ceea ce-ţi scriu eu aici nu are de-a face cu cunoaşterea, oricum este incomunicabilă, nu asta încerc să-ţi transmit... ci să deştept în tine acel ceva (dacă ai vocaţia) spre acea cunoaştere infinită...

Nu cunosc „definiţie” mai cuprinzătoare şi exactă decât asta în ceea ce priveşte cunoaşterea şi credinţa:

„Intelepciunea e savoare: ea inseamna a gusta din cunoasterea Celui cu totul altul. Credinta inseamna certitudinea ca aceasta cunoastere e nesfarsita, ca savoarea ei e inepuizabila.”

Bagă la cap... ÎNŢELEPCIUNE & CREDINŢĂ

Dacă eşti dornic putem discuta pe marginea acestor fraze dintre ghilimele de mai sus...

Cu cât guşti mai mult din acea Cunoaştere, cu atât eşti Cel-cu-Totul-Altul... pentru că creştine, dinspre om spre Dzeu nu există nici o comună măsură, ci doar dinspre Dzeu spre om...


„mântuit” nu scrie „eliberat”... eliberarea, la ea ajungi DOAR prin CUNOAŞTERE, acea cunoaştere care sistează FIINŢA în SAMSARA... dar sunt sigur că nu ai cum să înţelegi nici asta...

şi vezi că aici "Credinta ta te-a mantuit" nu e simplu act de credinţă... căci certitudinea vine tot din cunoaştere dar printr-un reflex pe planul animic al omului... dacă ar fi aşa simplu cum spui, ar trebui să ne călcăm pe picioare în tramvai de mântuiţi ce suntem... ţi-am explicat cum funcţionează în fraza de mai sus „mântuirea”:
Adevărul e Prezenţă, care comportă în mod necesar Adevăr... deci omul nu a făcut nimic de la el, a fost maxim PREZENT cu fiinţa lui în preajma Adevărului care era Prezenţă Totală, şi s-a mântuit...


se vede cât de răbdătoare şi îndelungată este în cazul tău mai ales când răspunzi ca pe mess şi nu poţi nici măcar citi cap coadă ce scriu mai lung... ai făcut măcar efortul ca să meriţi Cunoaşterea? Ai auzit de sfânta nerăbdare?
Cât despre modestie şi aici e de discutat... am o satisfacţie în a mă da mare în faţa celor care se cred modeşti... ştii cumva de ce? păi vezi cum e cu efortul ăla... de câte ori ai murit în viaţa asta să vii tu aici să-mi vorbeşti despre modestie şi viaţă?


te aştept să discutăm concret dacă tu crezi că isihasmul bate altundeva decât alte tradiţii... sper să nu cazi în capcana neînţelegerii „Dumnezeirii” cum au căzut atâţia, inclusiv mari sfinţi creştini... be my guest deci...


deci să înţeleg că nici rugăciunea nu ştii ce aspecte comportă...
"Rămâneţi în Mine şi Eu în voi." are echivalent în ezoterismul islamic de exemplu: dhikr-ul...
ce scrie în Qu'ran? păi ia uite:
"Pomeniti-Ma pe Mine ca Eu sa va pomenesc pe voi." (Sura Al-Baqara:152)
Unde are loc această pomenire? Evident în om... deci pomeneşte-l pe Dzeu în tine ca Dzeu să te pomenească în El... şi vezi că aici nu e o chestie de genul „dă-mi ca să-ţi dau”... dacă înţelegi ce zic...

Reamintirea de Dumnezeu... şi ca să înţelegi ce este dhikr-ul din ezoterimsul islamic, mantra-japa la hinduşi sau rugăciunea inimii în isihasm, reiau ce scriam despre INVOCAŢIA Numelor Divine...

Pronunţarea Numelui divin revelat
Fundamentul acestui mister este, pe de o parte, faptul că
1. „Dumnezeu şi Numele său sunt una” (Ramakrishna), şi pe de altă parte, acela că
2. Dumnezeu Însuşi pronunţă Numele Său în El-Însuşi, deci în eternitate şi în afara întregii creaţii, astfel că Cuvântul Său unic şi necreat este prototipul rugăciunii spontane şi chiar, într-un sens mai puţin direct, a tuturor rugăciunilor.

Prima distincţie pe care intelectul o concepe în Natura Divină este cea a Dincolo-de-Fiinţă-ei şi Fiinţei; dar deoarece Fiinţa este o „cristalizare” a Dincolo-de-Fiinţă-ei, este ca şi cum „Cuvântul” Absolutului, în care ultimul se exprimă pe EL-Însuşi, se determină pe El-Însuşi, sau se numeşte pe El-Însuşi.
O altă distincţie care este esenţială aici şi care derivă din cea precedentă prin succesiune principială, este cea dintre Dumnezeu şi lume, Creator şi creaţie: aşa cum Fiinţa este Cuvântul sau Numele Dincolo-de-Fiinţă-ei, aşa este şi în cazul lumii – sau Existenţei – lumea este Exprimarea Fiinţei, a „Dumnezeului personal”; efectul este întotdeauna „numele” cauzei.
Dar Dumnezeu, numindu-se pe El-Însuşi, mai întâi se determină pe El-Însuşi ca Fiinţă şi în al doilea rând, pornind de la Fiinţă, se manifestă pe El-Însuşi ca şi Creaţie – asta înseamnă a spune că El se manifestă pe El-Însuşi „în cadrul nimicniciei” sau „în afara Lui Însuşi””, şi astfel „în mod iluzoriu” – omul, la rându-i, descrie mişcarea inversă atunci când pronunţă acelaşi Nume, deoarece acest Nume nu este doar Fiinţa şi Creaţia, ci şi Mila şi Răscumpărarea; în om, acesta nu creează, ci din contră „neface”, şi asta într-o manieră divină deoarece Numele aduce omul înapoi către Principiu.
Numele Divin este un istm metafizic (în sensul cuvântului arab „barzakh”): „văzut de către Dumnezeu”, este o determinaţie, limitaţie, „sacrificiu”; văzut de către om, este eliberare, fără-de-limită, plenitudine.
Acest Nume, invocat de om, nu este mai puţin pronunţat de Dumnezeu; invocaţia umană este doar efectul „exterior” al invocaţiei eterne şi „interioare” de către Divinitate.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre orice altă Revelaţie: este sacrificială pentru Sipiritul divin şi eliberatoare pentru om; Revelaţia, indiferent de forma şi conţinutul ei, este „descindere” sau „încarnare” pentru Creator, şi „ascensiune” sau „ex-carnare” pentru creatură.
În Torah, Dumnezeu spune lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt” (Eheieh asher Eheieh); aceaste exprimare se referă la Dumnezeu ca Fiinţă, deoarece doar ca Fiinţă Dumnzeu creează, vorbeşte şi legislează, deoarece lumea există doar în relaţie cu Fiinţa. În Qu’ran, aceeaşi exprimare sună astfel: „Eu sunt Dumnezeu” (Ana ‘Llah); asta înseamnă că Fiinţa (Ana, „Eu”) derivă din Dincolo-de-Fiinţă (Allah, Numele său desemnând Divinitatea în toate aspectele Sale fără nici o restricţie); astfel formula koranică se referă la Prototipul divin al pronunţării Numelui lui Dumnezeu, Ana ‘Llah semnifică implicit că „Dumnezeu şi Numele său sunt una” – deoarece Fiinţa „este” Dincolo-de-Fiinţă, fiind „Numele” său – şi din acelaşi motiv „Fiul” este Dumnezeu, nefiind „Tatăl”.
Ceea ce dă forţă formulei ebraice este întoarcerea „fiinţei” către ea însăşi; iar ceea ce dă forţă formulei arabe este juxtapunerea, fără copulă, a „subiectului” şi „obiectului”.
Raţiunea suficientă pentru invocarea Numelui rezidă în faptul că este „reamintirea lui Dumnezeu”; şi aceasta, în ultimă analiză, este conştiinţa Absolutului. Numele actualizează această conştiinţă şi, în final, o perpetuează în suflet şi o fixează în inimă, astfel că ea penetrează întreaga fiinţă şi în acelaşi timp o transmută şi o absoarbe. Conştiinţa Absolutului este prerogativul inteligenţei umane, şi de asemenea scopul ei.
Suntem uniţi cu Unul de către fiinţa noastră, de către pura conştiinţă noastră şi de către simbol. Simbol – Cuvântul – este cel prin care omul, în rugăciunea chintesenţială şi centrală, realizează Fiinţa şi Conştiinţa, ultima în prima şi invers. Perfecţiunea Fiinţei, care este Extincţia, este prefigurată de către somnul adânc (fără vis), şi de asemenea, în alte feluri, de către frumuseţe şi virtute; perfecţiunea Conştiinţei, care este Identitate – sau Uniune, dacă se preferă acest termen – este prefigurată de către concentrare, şi de asemeni, a priori, de către inteligenţă şi contemplare. Frumuseţea, desigur, nu produce virtute dar ea favorizează într-un anumit fel o virtute pre-existentă; în mod egal, inteligenţa nu produce contemplare, dar ea lărgeşte sau adânceşte o contemplare care este naturală. Fiinţa este perfecţiune pasivă iar Conştiinţa este perfecţiune activă. „Eu dorm, dar inima mea e trează”.

Şi acum după ce te-ai lămurit iată cum e cu ajapa-japa şi cum ar trebui să devină rugăciunea:
http://frithjofschuon.blogspot.com/2008/12...edanta-and.html

Intrebarea este de ce tu postezi raspuns apoi, imediat il editezi? De unde sa visez eu cind il termini tu de fapt? Eu am postat la 12:02 tu ai modificat la 12:05 dupa ce postasesi la 11:45.
Iar daca acuzi inante de a analiza ce se intimpla de fapt in lucruri simple, cit credit iti pot da eu ca faci mai bine lucrurile complicate? Sincer sa fiu creditele care le-am avut pt tine s-au terminat. Vad ca fiecare postare legata de crestinism e tot mai incetosata. Dupa cum spuneam crestinismului ii merge f. bine si fara isihasm. Taina cea mare e in alta parte. Jocurile cu simbolismele etc. sunt straine de o traire crestineasca asa cum o au si ne invata sfintii.
De fapt si in yoga, budism, etc. e la fel, primele etape sunt de curatare... Ori la aroganta cu care tratezi forumistii cred ca esti departe de curatenie, compasiune si intelepciune. Cum sa vada cineva "necurat" tainele? Doar ce gasete la altii, apoi copy/paste....

Draga Shapeshifter,
In primul rand te-as ruga sa-ti controlezi limbajul. O sa te ajutam si noi daca nu poti singur. Nu uita ca intreg forumul "Hanul Ancutei" promoveaza arta de a conversa, si asta nu inseamna nicidecum limbajul de Ferentari pe care il promovezi tu pe aici
. Este adevarat ca la filosofie nu am cum sa ma ridic la valoarea lui, eu habar neavand sa filosofez. Altfel ai putea sa-mi spui care a fost trairea lui isihasta efectiva? Faptul ca a intalnit niste isihasti, sau ca a stat in aceeasi manastire cu niste parinti duhovnicesti mari precum parintele Ilie Cleopa, asta nu il face automat isihast. Cat despre Serafim Rose, recunosc ca nu ma prea dau in vant nici dupa scrierile lui, desi unele sunt chiar bune. Prefer mai mult duhul Sfintilor Parinti sau a unor parinti Ortodocsi cu adevarat inalti duhovniceste. Acum sa nu crezi ca as avea ceva cu A. Scrima. Nu am nimic cu el, dar in afara de faptul ca a calatorit mult, culmea monah fiind, nu stiu o alta mare realizare a lui.
Dar peste toate acestea, am inainte Invatatura Ortodoxa. Peste ea nici un crestin nu poate trece, oricate filosofii si metafizici i-ar trece pe la ureche.

"Ezotersimul crestin" - in ideea in care intelegi tu acesti termeni, ti-am spus deja ca el exista si este actual in crestinism. Nu neg si nu am negat ca el ar avea radacini in VT. Insa nu asta ai intrebat tu. Tu ai intrebat unde s-a dus... Eu ti-am raspuns ca niciunde - este prezent si astazi in crestinism, iar faptul ca tu nu-l vezi sau nu-l percepi nu este nimic nou si nici o paguba, decat eventual pentru tine.
What! Ma confunzi pe mine cu tine in problema atacului la persoana....
Nu stiu la ce-ti foloseste sa te autoamagesti astfel?! Si mai ales nu inteleg de ce dai vina pe altii pentru neputinta ta in intelegere? Acum treci prin perioada in care ai citit cateva carti de metafizica care filosofeaza despre crestinism si crezi ca ti-ai facut macar vreo idee despre crestinism. Foarte gresit... Nu poti gasi altundeva crestinismul decat in crestinism, iar crestinismul nu e metafizica sau filosofie ci este Credinta. Iar credinta este in Duh, asa ca filosofia nu te ajuta cu nimic aici.
Si aici faci confuzii grave... Faptul ca unii isihasti folosesc intr-adevar anumite ritmuri de respiratie, acest lucru nu trebuie confundat cu vreo tehnica de yoga, ca nu au absolut nici o legatura... La urma urmei fiecare om in anumite situatii respira intr-un anume fel si asta nu inseamna ca ar fi yoghini, pentru ca nu sunt si nici nu vor sa fie. Ratiunile pentru care un isihast respira intr-un anume fel nu are legatura cu yoga, si nimeni nu-l poate acuza ca practica yoga, chiar daca sta culcat pe spate in pat.
Da, insa din pacate e doar filosofie goala ceea ce spui. Gadila doar urechea si atat. Sper macar ca esti de acord si cu faptul ca "iarna nu-i ca vara" si asta este un citat din metafizica presedintelui nostru. Daca vrei pot sa-ti dezvolt un topic intreg pe baza acestei metafizici?
Eu personal sunt de acord si cu faptul ca "iarna nu-i ca vara" dar si cu "intelepciunea e savoare"... Acum o sa ma acuzi de ecumenism?!

Recunosc ca la samsara nu am cum sa ajung cu ajutorul crestinismului, doar sa o neg poate. Singura renastere posibila este doar prin Sfantul Botez crestin, nicidecum prin reincarnarile hinduse. Daca ai avea Cunosterea Crestina autentica ai putea intelege aceste lucruri, insa tu cauti mai mult vorbele altora despre credinta crestinilor, iar ceea ce iti spun crestinii despre credinta lor, tu nici nu vrei sa auzi.
Iar "mantuirea" in acel context chiar inseamna "eliberare", dar nu eliberarea de care vorbesc filosofiile indiene, aici fiind vorba doar de eliberarea de pacate.
"Credinta ta te-a mantuit" are sensul local de eliberarea de pacatele avute pana atunci. Asta nu inseamna ca acel om a devenit automat imun la pacat de atunci incolo.
Iar a fi mantuit cu adevarat inseamna a petrece vesnicia in Imparatia lui Dumnezeu si alaturi de Dumnezeu. Ce mai mare "eliberare" decat asta pot sa ofere religiile orientale sau islamice?
Pai cel mai concret lucru este faptul ca toti isihastii sunt ortodocsi, si fiind ortodocsi ei cunosc si isi asuma Invatatura Ortodoxa. Asta inseamna ca sunt facuti necredinciosi si chiar prosti de catre "profetul" tau, si ca ei nu cred in reincarnare si nici in toate zeitatile hinduse, inclusiv in animale.
Orice isihast iti va spune ca Dumnezeu a facut omul trup si suflet, si ca omul nu poate sa fie decat om, nicidecum vaca sau sarpe.
Pai tu compari una cu alta? Chiar nu vezi ca nu este acelasi lucru nici macar de forma, daramite de continut.
Deja incepe sa fie distractiva sfortarea ta de a incerca sa amesteci merele cu pepenii si sa le vinzi ca portocale.
Sau mai bine nu ca e total pe langa....

Later edit: ""Rămâneţi în Mine şi Eu în voi." are echivalent în ezoterismul islamic de exemplu: dhikr-ul..."
Unu la mana, in islamism nu are cum sa fie echivalent din crestinism, la modul inteles de tine, deoarece Mahomed auzise cateva lucruri despre Sfanta Scriptura, asa ca a avut de unde sa se inspire. Probabil ca daca as scrie si eu o carte inspirata din textele Scripturii vei vorbi apoi despre ezoterismul lui Clopotel, incercand sa-i convingi pe altii ca e identic cu cel musulman, hindus si shintoist, desi eu cam habar nu am de shintoism...
Iar doi la mana: Cine zice Scriptura ca spune acele vorbe si cine zice Mahomed ca spune acele vorbe? Apoi sa-mi spui daca Mahomed sustine ca cine spune acele vorbe din Scriptura este Acelasi cu cel care zice el in coran? Asta este interesant de aflat...

bă Ioane de părintele Avramescu ai auzit? De grupul Rugului Aprins?

bă Ioane, vaca e venerată nu degeaba: „vacă” vine de la sankr. „VÂC”, vezi topicul despre biunitatea divină... lasă-o baltă că nu mai am chef de discuţii cu tine. Sunt om însurat de acu, pe lângă că sunt creştin ca şi tine, mă pot mişca liber la rădăcina altor religii fără convertire. Tu eşti bătut în cuie, încă nu te-ai dat jos de pe cruce.

Uite că să dormi liniştit de acum încolo: ai dreptate în felul tău... over...

Hesychia : An Orthodox Opening to Esoteric Ecumenism

my two cents worth....

obiectivarea lui dumnezeu nu duce nicaieri.......

vine de sus in jos....urca, coboara....toate acestea sunt proiectii ale mintii..
cum am putea sa ne unim cu ceeea ce este separat sau cu ceea ce este proiectat ca fiind diferit de esenta mintii noastre?
presupui ca forma se uneste cu El (aici forma si El fiind doua entitati diferite) .uniunea se face altfel.se face in minte care nu are limite .minte unde il "creeam" pe dumnezeu.
da il creeam..da.
cine creeeaza ?
mintea care are posibilitati infinite deoarece nu exista

numai bine
Mr.Jarndyce.

aberezi: mintea nu are puterea de a crea cu de la sine putere...

buna ziua si tie

nu este suficient sa spui ca aberez deoarece ceea ce ai afirmat are o continuare insa nu neaparat una corecta.

m-as bucura daca ai veni cu un raspuns bazat pe experienta directa, personala si formulat intr-un limbaj care nu este atit de subjugat materialelor pe care le-ai citit.

numai bine

Mr.Jarndyce

raţiunea divorţată de Intelect, asta e continuarea...

Adresa de mess se comunica prin PM.

multumesc de invitatie
insa imi este bine aici si ce am de spus pot sa spun aici.

de fapt ,ma retrag din acest putin dialog pe care l-am avut

iti doresc sa fii fericit si sa obtii eliberarea de suferinta .

numai bine
Mr.Jarndyce

Eu îţi doresc să rămâi cât mai mult pe acest forum! Adio!