De Ce Mintea Creştinului Nu Poate înţelege Alte Religii Optiuni

[shapeshifter]

Vă invit la o dezbatere despre limitele şi prejudecăţile creştinului vis-a-vis de alte religii.

[shapeshifter]

Mai shape, tu nici n-ai auzit de fenomenologie! Ce precizare vrei pe acest teren?

deci tu vrei să abordezi metafizica prin fenomenologie? Tu crezi că prin studiul CATEGORIILOR fenomenelor vei atinge vreodată principiile metafizice?

muahahahahah... tareeeeeeeee! să-mi bag toată... cunoaşterea în comunitatea credinţei... fenomenologice...

Metafizica
Metafizica nu este o ramură a filozofiei interesată de ceea ce este dincolo de fizică. Nu e nici măcar o cunoaştere pur umană legată de contextul şi categoriile minţii umane. Metafizica este ştiinţa Realităţii Supreme, care se poate atinge prin intelect şi nu prin raţiune, ea are un caracter suprauman şi incluzind în plenitunea sa întreaga fiinţă umană. Este o ştiinţă sacră sau scientia sacra, o înţelepciune care eliberează şi care necesită nu doar anumite capacităţi mentale ci şi însuşiri morale şi spirituale. Este gnoza în sensul original şi non-sectarian al termenului, sophia a înţelepţilor antici şi sapientia medievalilor. Este jnana hinduşilor şi al-ma`rifah sau al-hikmah a musulmanilor. Este lumină şi prezenţă şi iese din locaşul inteligenţei care este inima pe când elaborarea sa este întreprinsă de către minte.
Metafizica astfel înţeleasă, nu este deloc o ramură a filozofiei. Mai degrabă, filozofia atunci când încă mai avea un caracter tradiţional, corespundea aspectului conceptual şi teoretic al cunoaşterii metafizice ca distinct de metodele operative pentru realizarea acestei cunoaşteri principiale. Metafizica are un caracter sacru şi deci accesibilă în plenitunea sa doar într-un cadru tradiţional care conferă mijloacele corespunzătoare pentru trasnmisia acestei cunoaşteri care în cea mai mare parte a fost păstrată într-o formă orală până astăzi. Faptul că această cunoaştere este acum scrisă în cărţi, se datorează decăderii lumii moderne. Metafizica este inseparabilă de tradiţie, de transmisia tradiţională, de realizarea spirituală.
Ea sălăşluieşte în inima religiei şi chiar a religio perrennis şi de asemenea în inima omului însuşi acolo unde rezidă Intelectul Divin. Având un caracter sacru, necesită din partea omului tot ceea ce este el. De aceea în lumile tradiţionale este predată doar după o lungă perioadă de pregătire intelectuală şi morală a celor calificaţi să primească asemenea cunoaştere.
Inteligenţa omului a fost făcută să cunoască Absolutul. Doar Absolutul este cel pe care omul îl POATE cunoaşte în mod absolut. Metafizica, care nu este alta decât această cunoaştere a Absolutului, rezidă în chiar substanţa inteligenţei. Sursa sa trebuie găsită în centrul omului fiind el însuşi. Dar acest izvor nu va curge şi Logosul interior nu va atinge salvarea cu ajutorul acelei manifestării obiective a Logosului care este revelaţia. Acesta este motivul pentru care în civilizaţiile normale, unde tradiţia formează toate lucrurile conform principiilor conţinute în mesajul celest care conduce fiecare civilizaţie, metafizica este întotdeauna formată în cadrul unei dimensiuni interioare sau ezoterice a religiei în cauză, în misterele orfice, în Kabbala, în cele dionisiace, în cele ale creştinismului vestic ale lui Erigena şi Echkart, în scrierile sufiţilor din lumea islamică. În tradiţiile orientale, unde de asemenea învăţăturile ezoterice sunt prezente într-o manieră mai deschisă şi şi directă în scrieri ale unora oameni ca Nagarjuna şi Şankara, a lui Lao-Tzu şi Chuang-Tzu, ele se găsesc totuşi în anumite cercuri de adepţi calificaţi să le primească.
Metafizica nu începe cu Fiinţa, ci cu acea Realitate Ultimă care este deopotrivă Absolutul, Infinitul şi Binele Perfect şi care conţine toate posibilităţile de manifestare. Dincolo-de-Fiinţa în Ea-Însăşi, este Principiul Fiinţei Pure care este prima determinaţie a Dincolo-de-Fiinţei în direcţia manifestării şi creaţiei. Deoarece este infinită, Realitatea Ultimă trebuie să posede toate posibilităţile inclusiv posibilitatea negaţiei de Sine care este lumea sau manifestarea. Există de aceea o proiecţie către nimicnicie care constituie actul cosmogonic şi care aduce toate lucrurile în existenţă.
Dincolo-de-Fiinţa generează Fiinţa Pură, Fiinţa Pură generează Existenţa Universală şi Existenţa Universală actualizează şi exteriorizează în lumea existenţei posibilităţile latente. Într-o manieră ierarhică, există o descindere în direcţia nimicniciei sau non-existenţei fără ca această limită să fie vreodată atinsă.


Cosmologia
Cosmologia, înţeleasă în mod tradiţional, este aplicaţia principiilor metafizice la domeniul cosmic. Nu este o generalizare a fizicii empirice aşa cum se găseşte în lumea modernă, ci este o cunoaştere a cosmosului pe toate nivelurile de existenţă şi nu doar pe cel material.


Epistemologia
Cel care este confruntat cu scrierile metafizice, îşi pune la un moment dat în întrebarea: „Cum ştie X chestia asta?”. Cum poate cineva ajunge la o astfel de cunoaştere? Răspunsul este: prin facultatea intelectului care există în interiorul omului şi care poate fi făcută operativă prin practică spirituală şi bineînţeles prin graţia Cerului. Dezvoltarea facultăţilor interioare permit omului să aibă un nou mod de conştiinţă şi conştientizare. Omul poate şti printr-o ierarhie de mijloace care se întind de la simţuri, trecând prin diferite puteri ale psyche-ului şi minţii inclusiv imaginaţia şi raţiunea, până la intelect, care este o facultate supranatural naturală şi care poate cunoaşte pe Dumnezeu şi realităţile suprasensibile în mod direct, intelect care nu este împiedicat de pasiunile şi vălurile care ascund omul de el însuşi. Intelectul rezidă în inimă pe când raţiunea, care este reflectarea sa pe planul mental, este asociată cu creierul şi capul. În plus, Intelectul interior este polul subiectiv al Lumii, Logosul, Intelectul Universal prin care toate lucrurile au fost făcute şi care este sursa revelaţiei în modul său obiectiv, în modul în care este fondată în religia fomală. De aceea adevărul revelat este cea mai înaltă sursă de cunoaştere în comparaţie cu raţiunea, sentimentele şi simţurile, care pentru majoritatea oamenilor constituie singurele lor surse de cunoaştere. Pentru înţelept, totuşi, cel al cărui ochi al inimii a fost deschis şi care este capabil să primească această „revelaţie” interioară şi subiectivă care vine din Intelectul care rezidă în Centrul fiinţei sale, revelaţia obiectivă este complementul acestei surse interioare de cunoaştere. Revelaţia obiectivă conferă de asemenea cadrul pentru actualizarea acestei cunoaşteri şi pune la dispoziţia omului mijloacele indispensabile de a ajunge la această sursă de cunoaştere interioară.
Cunoaşterea ultimă este chiar în substanţa inteligenţei umane care a fost făcută pentru a cunoaşte Absolutul. Dacă Divinul constituie un mister, este aşa din cauza limitării cunoaşterii noastre şi nu din cauza unui obstacol care nu poate fi surmontat în principiu. Dacă tuturor oamenilor li s-ar putea „preda” metafizica, dacă ei ar fi capabili să-şi folosească inteligenţa fără impedimentele pasiunilor şi aberaţiilor individualiste, ei l-ar putea cunoaşte pe Dumnezeu. În plus, nu ar mai fi atei şi agnostici, existenţa inteligenţei, precum şi existenţa conştiinţei umane, fiind dovada de-ajuns în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu.
Logica este un lucru iar raţionalismul cu totul altceva. Logica este inseparabilă de inteligenţă, deci de Transcendent. Raţiunea nu este agentul rebel care declarându-şi independenţa provoacă pagube în lumea credinţei şi ca progenitor al unei inumane tehnologii, creează haos în lumea naturii. Ea mai degrabă, odată iluminată de Intelect, devine complementul credinţei şi instrumentul omului ca viceregent al lui Dumnezeu pe pământ. În această epocă de pozitivism pe de-o parte şi iraţionalism pe de alta, epistemologia văzută dpdv tradiţional, bazată pe ierarhia facultăţilor care duc la intelect prin care cunoaşterea interioară şi revelată, sunt unite şi aprecierea pozitivă a logicii în nunta sa către transcendent şi cea mai intensă formă de spiritualitate, este o alternativă salutară de cea mai mare importanţă nu doar pentru teologie ci şi pentru filozofie şi ştiinţă, doar că acest mesaj ar trebui complet înţeles.


Filozofia
Trebuie făcută distincţie între modul cum este filozofia înţeleasă în sensul său curent şi modul cum era ea înţeleasă de un Pitagora sau Platon sau chiar şi de un Cicero. Din punct de vedere tradiţional, filozofia europeană postmedievală trebuie privită cu un ochi foarte critic, deoarece aceasta s-a bazat în primul rând pe raţionalism şi empirism şi în cele din urmă, datorită limitărilor acestor abordări, pe iraţionalism care caracterizează atât de mult filozofia secolului XX. Filozofia profană este un fel de caricatură a metafizicii şi filozofiei tradiţionale, chiar dacă exprimă anumite intuiţii corecte, aşa cum se vede în cazul filozofilor germani din sec. XIX, însă ea nu posedă eficacitate în ceea ce priveşte realizarea spirituală.
În contrast acestei înţelegeri profane a filozofiei, totuşi, există filozofia tradiţională care trebuie să fie distinsă de metafizica pură sau sophia. Această filozofie tradiţională ce este găsită la un Aristotel, Ibn Sina sau Sf. Toma, capătă aprecierea pozitivă completă în universul intelectual tradiţional unde, nu există două ci trei discipline care sunt interesate cu cunoaşterea principiilor: teologia, filozofia şi metafizica care poate fi de-asemenea numită gnoză sau teosofie, dacă acest din ultim termen este înţeles în sensul său tradiţional.
Orice mare teolog este de-asemenea într-o anumită măsură un filozof şi un metafizician, aşa cum orice mare filozof tradiţional este de asemenea un teolog şi un metafizician şi orice metafizican este un teolog şi un filozof.
Un metafizian trebuie să apere filozofia greacă sapienţială în faţa atacurilor Părinţilor Bisericii timpurii şi să arate că de fapt în dialogul dintre elenişti şi creştini, nu a fost vorba de o simplă problemă de dispută între adevăr şi eroare, ci de dispută între două perspective a căror unitate poate fi apucată doar de metafizică, aşa cum a fost de fapt făcută de platoniştii creştini şi neoplatonişti.
Pentru a înţelege în mod corect tradiţia intelectuală vestică pe de-o parte şi cea evreiască şi cea islamică pe de altă parte, trebuie făcută o reevaluare a platonismului şi mai ales neoplatonismului, acestea constituind o autentică doctrină metafizică a Originii Divine, ultima destinată în mod providenţial să confere un limbaj metafizic adecvat pentru exprimarea cunoaşterii principiale de către înţelepţii şi metafizicienii iudaismului, creştinismului şi islamului.
Prea des, doctrine ca cea a lui Erigena sau a lui Ibn Arabi au fost respinse, ele fiind numite pur şi simplu rezultatul influenţei neoplatonice.
Este necesară deci o înţelegere proaspătă a platonismului şi neoplatonismului, care au servit în mâna istoricilor moderni ai filozofiei şi religiei la văluirea adevăratei naturi a doctrinei a acelora numiţi platonişti şi neoplatonişti evrei, creştini sau islamici şi la ridicarea unui zid între lumea credinţei şi cea a cunoaşterii esenţiale, un zid care cu siguranţă nu a existat în universurile tradiţionale ale islamului şi iudaismului şi chiar în cel al creştinătăţii.
Trebuie spus de asemenea că philosophia perennis este acea înţelepciune universală şi perenă care stă în inima tuturor tradiţiilor, philosophia perennis poate fi de fapt identificată cu metafizica şi aplicaţiile sale diverse. Deoarece această cunoaştere este legată de practica spirituală şi nu este limitată la teorie – chiar theoria în sensul său tradiţional – poate fi numită de asemenea sophia perennis pentru a pune accentul mai mult pe elementul operativ legat de realizare.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Jul 2009, 11:24 PM