De Ce Mintea Creştinului Nu Poate înţelege Alte Religii Optiuni

[shapeshifter]

Vă invit la o dezbatere despre limitele şi prejudecăţile creştinului vis-a-vis de alte religii.

[shapeshifter]

„Nimeni nu-l poate întâlni pe Allah dacă nu l-a întâlnit pe Profet”; nimeni nu ajunge la Dzeu decât prin mijlocirea Logosului Său, oricare ar fi modul revelaţiei acestuia din urmă; sau, în sens specific iniţiatic, nimeni nu ajunge la „Sine”-le divin decât prin desăvârşirea „eu”-lui uman. Atunci când se spune: „Eu sunt Calea, Adevărul li Viaţa”, afirmaţia e adevărată în mod absolut pentru Logosul divin („Cristos”) şi adevărată în mod relativ pentru manifestarea Sa umană („Isus”); într-adevăr, un adevăr absolut nu se poate limita la o fiinţă relativă. Isus este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este Isus; Creştinismul e divin, dar Dzeu nu este creştin. Numindu-se pe sine, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, în sens absolut adică principial, nu înţelegea să limiteze astfel MANIFESTAREA UNIVERSALĂ A LOGOSULUI, ci îşi afirma, dimpotrivă, IDENTITATEA ESENŢIALĂ CU LOGOSUL, a cărui MANIFESTARE COSMICĂ o „trăia” în mod „subiectiv”.
Gnosticii concepeau într-adevăr Sf. Duh ca „Maică divină”, iar ceea ce se reproşează în acest caz creştinilor ortodocşi şi ereticilor adoratori ai Fecioarei este numai „EXOTERIZAREA” SAU ALTERAREA INTERPRETĂRII EZOTERICE. „Treimea coranică” corespunde la ceea ce ar fi devenit, printr-o inevitabilă eroare de adaptare, dogmele creştine în mediul arab pentru care nu erau făcute.
Pentru Islam „divinizarea” creştină a Intelectului cosmic e o „asociere” între ceva „creat” şi Dzeu, chiar dacă acel „creat” ţine de manifestarea informală, angelică, paradisiacă, paracletică, punctului de vedere religios îi e imposibil să admită, pe de o parte, diferenţa între SFÂNTUL DUH DIVIN, PRINCIPIAL, „METACOSMIC” şi SFÂNTUL DUH MANIFESTAT sau cosmic, deci „creat”, şi pe de altă parte identitatea acestuia din urmă cu Arhanghelii.
Islamul respinge DOGMA Treimii, aşa cum e ea înţeleasă de către ortodoxia creştină, nu numai din motive de oportunitate tradiţională, ci şi dintr-unul de ordin metafizic: teologia creştină înţelege prin „Sfântul Duh” nu numai o realitate pur principială, „metacosmică”, divină, ci şi reflexul direct al acestei Realităţi în ordinea manifestată, cosmică şi creată. Conform definiţiei date de teologie, Sf. Duh conţine într-adevăr - în afara ordinului principial sau divin - şi „vârful” sau „centrul” luminos al creaţiei totale, sau, în alţi termeni, conţine şi manifestarea informală; folosind termenii hinduşi, manifestarea informală reprezintă reflexul direct şi central al Principiului creator - Puruşa - în Substanţa cosmică - Prakriti; iar acest reflex este INTELIGENŢA DIVINĂ MANIFESTATĂ, BUDDHI, corespunzând în Sufism cu Er-Ruh şi El-Aql sau cu cei 4 Arhangheli care, analogi cu Devas împreună cu ale lor Shakti, reprezintă tot atâtea aspecte sau funcţii ale Inteligenţei, or, reflexul amintit mai sus este Sf. Duh - ca fiind cel ce iluminează, insuflă şi sfinţeşte pe om.
Identificarea dintre acest reflex şi Dumnezeu, operată de teologie, este justificată în sensul că Buddhi sau Er-Ruh - îngerul Metatron al Cabalei - „este” Dumnezeu sub raport esenţial, deci „vertical” (un reflex este „în mod esenţial” identic cu cauza sa); distincţia pe care aceeaşi teologie o face între Arhangheli şi Sfântul Duh, văzând în primii numai nişte fiinţe create, este iarăşi justificată în sensul că Sf. Duh, reflectat în creaţie, este diferit de Prototipul său principial şi divin; însă teologia este inconsecventă, prin forţa lucrurilor de altfel, atunci când pare să piardă din vedere că Arhanghelii sunt „aspecte” sau „funcţii” ale acelei porţiuni „centrale” ori „supreme” din creaţie constituită de Sf. Duh în rolul său de Paraclet. Punctului de vedere religios îi e imposibil să admită, pe de o parte, diferenţa între SFÂNTUL DUH DIVIN, PRINCIPIAL, „METACOSMIC” şi SFÂNTUL DUH MANIFESTAT sau cosmic, deci „creat”, şi pe de altă parte identitatea acestuia din urmă cu Arhanghelii.