De Ce Mintea Creştinului Nu Poate înţelege Alte Religii Optiuni

[shapeshifter]

Vă invit la o dezbatere despre limitele şi prejudecăţile creştinului vis-a-vis de alte religii.

[shapeshifter]

libertatea omului există, ea este una relativă, nu absolută, doar prin „Facă-se Voia Ta” libertatea sa este absolută.

Suntem un câmp de luptă între Titani şi Zei, există în noi o Soma disputată de Deva şi de Asura, simpla noastră veghe poate grăbi victoria olimpienilor, prin simpla fixare a privirii pe stele, Soma e recepţionată şi îndreptată spre Calea Laptelui.
Dumnezeu suferă orice chin din partea oamenilor, cu condiţia ca aceştia să-i simtă esenţialitatea. Crima de neiertat este devorarea Zeului încarnat numai din apetit. Omul mâncând pe Dumnezeu vizibil, trebuie să fie devorat de Dumnezeu, invizibil, de dinăuntru în afară...
Nu corpul nostru e servitutea noastră cea mai gravă, ci umbra lui. Umbra e intermediară între corp şi aspectul lui invizibil, aspect de esenţă infernală. Dacă omul nu şi-a răscumpărat umbra din timpul vieţii, după moarte dublul său infernal o acaparează şi mascat de ea poate să-şi facă de cap ca strigoi. Lucifer e jumătate în Iad şi jumătate în Purgatoriu.
Îngerii căzuţi animează planul terestru, oamenii căzuţi, Infernul. De aici, reiese imposibilitatea unei concepţii laice a societăţii, a trăirii pe un plan intermediar, ignorând ce e sus şi ce e jos. Când o lume nu e supusă unei atracţii cereşti, se degradează şi se cufundă în mlaştina lumii imediat inferioare.
Metafizic, Liberul Arbitru se rezolvă în Unicitate (Supra-Fiinţă) şi Predestinarea în Unitate (Fiinţă). Unicitatea unui lucru este inalterabilitatea, nealienarea unui lucru, acesta este principiul Identităţii. Şi Liberul Arbitru şi Predestinarea se resorb în Actul Pur. Diferenţierea în Predestinare şi Liber Arbitru nu e posibilă în Principiu, unde actul şi puterea se identifică. De abia în lumile în care gândul nu devine imediat, nu este Act, e posibilă o libertate care poate duce la Unificare sau la prăbuşiri. Pentru că dacă gândul nu devine imediat act, e din cauza unei infirmităţi a lui, a unei decăderi, a unei debilitări, datorată faptului că lumea noastră nu e supusă atracţiei unui Centru unic, ci suferă vertijul unuia sau mai multor centre secundare provenite din fărâmiţarea Unităţii divine pe oglinda Multiplicităţii.
Imensa responsabilitate a omului constă în faptul că poate da la absolut tot ce este în el şi în jurul lui o transfigurare calitativă şi o pângărire cantitativă. Fiinţa lui nu ia sfârşit decât acolo unde se termină senzaţiile şi percepţiile lui. Suntem în starea noastră primitivă un sistem coerent de energii sintetizând toate puterile Cerului şi Pământului. Doar că aceste energii s-au transformat în senzaţii şi pasiuni care sunt ecoul cutiei de rezonanţă constituită de corp, la glasul senzaţiilor. Este necesar ca să facem din Duh, sau cel puţin din subtilul superior, cutia de rezonanţă a senzaţiilor, asta se face prin punerea surdinei asupra activităţilor corpului şi prin simpla suprapunere a unei dimensiuni intelectuale deasupra senzaţiilor, după un simbolism geometric. Astfel putem pescui senzaţiile chiar la treapta lor inferioară, cea a patimii. O prezenţă intelectuală (luciditate, autocontrol) adăugată patimii, o trage în sus şi o amplifică în pură energie spirituală (vezi tantra).
Corpul dezmembrat al lui Puruşa primordial a fost împărţit ca prim sacrificiu îndeplinit de către Devas la început, şi din care prin această divizare s-au născut toate fiinţele manifestate. Acest mit traduce de fapt trecerea de la unitate la multiplicitate fără de care nu ar fi putut exista nici o manifestare.
Reconstituirea lui Puruşa aşa cum era înainte de început, adică în starea de non-manifestare, este de fapt reîntoarcerea la unitatea principială. ACEST Puruşa este identic cu Prajapati (Domnul fiinţelor produse în manifestare), toate cee ulterioare provenind din el, Prajapati fiind progenitorul lor. De asemenea, tot acest Puruşa este Vişvakarman, adică „Marele Arhitect al Universului”, fiind el însuşi în această calitate, cel care îndeplineşte sacrificiul în acelaşi timp fiind propria victimă. El este sacrificat de către Devas, pentru că Devas sunt de fapt „puterile” pe care el le poartă în el însuşi.
Orice sacrificiu ritual trebuie văzut ca o imagine a acestui prim sacrificiu cosmogonic. În orice sacrificiu, victima este o reprezentare a sacrificatorului însuşi, este chiar sacrificatorul însuşi.
Iniţierea este de fapt o moarte şi o renaştere, cel iniţiat este ofranda, victima este în mod substanţial sacrificatorul însuşi.
Simbolismul masonic al gradului de Maestru spune acelaşi lucru: iniţiatul este de fapt identificat cu victima, în plus, legătura dintre legenda lui Hiram şi mitul lui Osiris face aluzie tocmai la a aduna cea fost împrăştiat prin sacrificiu la început. Isis adunând membrele lui Osiris.
În sacrificiu este esenţial mai întâi a diviza şi în al doilea rând a reuni. Sacrificiul include două faze complementare: „dezintegrarea” şi „reintegrarea” care constituie procesul cosmic în întregimea sa: Puruşa fiind unul, devine mai mulţi, şi fiind mai mulţi, devine din nou unul.
Reconstituirea lui Puruşa este efectuată simbolic în faptul cum e constituit altarul vedic, acesta include în părţile sale diferite, o reprezentare a tuturor lumilor.
Pentru a fi îndeplinit corect, sacrificiul necesită cooperarea tuturor părţilor, care asimilează sacrificatorul în Vişvakarma însuşi. Spus în limbajul Kabbalei, creaţia sau manifestarea universală este formată de către literele separate, care corespund multiplicităţii elementelor sale, iar reunirea lor aduce înapoi multiplicitatea în Principiul ei, ca şi cum această reunire este îndeplinită în aşa fel încât să reconstituie numele Principiului. Din acest punct de vedere, a duna ceea ce a fost împrăştiat, înseamnă acelaşi lucru cu a găsi Cuvântul pierdut, deoarece Cuvântul pierdut nu este altceva decât numele „Marelui Arhitect al Universului”, Vişvakarman.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 11:41 PM