De Ce Mintea Creştinului Nu Poate înţelege Alte Religii Optiuni

[shapeshifter]

Vă invit la o dezbatere despre limitele şi prejudecăţile creştinului vis-a-vis de alte religii.

[shapeshifter]

Cele 3 aspecte ale Voinţei Divine
- Mai întâi şi în mod fundamental, Divinitatea se „voieşte” Ea Însăşi; nu există nici o diferenţă între „Voirea” şi Fiinţa sa; cuvântul „Voire” nu are nici o semnificaţie extrinsecă aici, „Voire” care coincide cu Infinitudinea Absolutului, asta înseamnă a spune că ea exprimă esenţa a ce va fi, în Mâyâ, dimensiunea sau funcţia cosmogonică şi dinamică a Principiului: şi anume Radiaţia Binelui Suveran (Agathonul socratic sau platonic).

- În al doilea rând şi mai relativ: la nivelul gradului acestei Radiaţii, Voinţa Divină nu are decât un singur obiect: să existenţieze, adică să proiecteze Atot-Posibilitatea Infinitului – astfel diferenţiind-o – în contingenţă, relativitate – mai exact Existenţă; acesta este cel de-al doilea aspect al Voinţei Divine.

- În al treilea rând şi ultimul, Divinitatea – implicată acum în jocul Mâyâ-ei – voieşte să-şi manifeste propria natură, care este Binele; în consecinţă, Dumnezeul personal, care legislează şi mântuieşte reglează conduita umană: El ordonă virtutea şi interzice viciul; El recompensează binele şi pedepseşte răul. Dar Voinţa Sa nu se poate extinde, retrospectiv, spre Rădăcina Sa proprie sau Esenţă; El „trebuie” şi „doreşte” să accepte consecinţele cosmice generale şi fundamentale ale Radiaţiei existenţiatice, deoarece pentru a fi capabil a manifesta Binele într-o lume este necesar mai întâi de toate să existe o lume. Voinţa Radiaţiei, care precede şi condiţionează această manifestare, produce în mod fatal o distanţare în ceea ce priveşte Sursa divină, şi această distanţă, împreună cu desfăşurarea care se diversifică, gradată şi contrastantă a posibilităţilor, facă să apară acel fenomen limitat şi tranzitoriu pe care îl numim „rău”.

Dacă se vrea a explica contradicţiile aparente ale Voinţei Divine, atunci trebuie să se recurgă la perspectiva celor 3 aspecte ale Voinţei Divine de mai sus, aspecte ale gradelor Voinţei Divine, adică ale „Subiectivităţii” Principiului. Este absurd să spui că una şi aceeaşi subiectivitate sau voinţă, pe de o parte nu voieşte păcatul şi pe de altă parte că voieşte un păcat dat; că unul şi acelaşi subiect ordonează obedienţă în timp ce creează o dezobedienţă dată, sau că El doreşte ceea ce El cu toate astea urăşte. În această ordine de idei, creştinul „distinguo” între ce „voieşte” Dumnezeu şi ce El „permite” este demn de interes: Dumnezeu permite răul deoarece El ştie că răul este umbra ontologic inevitabilă a unui bine global şi că tot răul concură în analiză finală către bine; prin faptul că permite răul, Dumnezeu are în vedere indirect binele, căruia răul nu-i este decât ca un fragment necesar, tranzitoriu, infinitezimal.
Doar în acest sens se poate spune că totul e bine deoarece Dumnezeu îl voieşte, şi că nici o posibilitate nu poate fi situată în afara Voinţei Divine.
Modurile ipostatice ale Voinţei Divine nu exclud unitatea sa esenţială. Voinţa Divină care voieşte binele în lume este în efect doar o aplicare a Voinţei Divine care voieşte Radiaţia Existenţiatică, sau care voieşte binele ca Radiaţie; şi această Voinţă iniţială la rându-i este doar o proiecţie a Voinţei intrinseci a Esenţei – Dincolo-de-Fiinţă- care are în vedere propria sa Fiinţă. Cea mai „exterioară” Voinţă Divină cuprinde întotdeauna în natura sa modurile ipostatice care o preced ontologic, dacă se poate desemna aici prin „mod” ceea ce, la vârf cel puţin, este din contră pură Esenţă; cu alte cuvinte, faptul că Voinţa Divină este în mod necesar una nu poate exclude faptul că poate fi diversificată extrinsec în funcţie de aplicaţiile sale la grade universale diverse.

Ce înseamnă a manifesta Perfecţiunea Divină
A manifesta Perfecţiunea Divină înseamnă a o face diferită de Dumnezeu, fără această diferenţă, nu ar exista nici o manifestare. A fi diferit de Pura Perfecţiune înseamnă a cuprinde imperfecţiunea şi pe anumite nivele existenţiale a cuprinde ceea ce se numeşte rău. Manifestarea Perfecţiunii Divine rezultă din infinitatea acestei Perfecţiuni înseşi, această dimensiune, care este şi expansivă şi restrictivă, nu e alta decât Maya.
Principiul absolut nu „voieşte” manifestarea cosmică, El este capabil doar să să voiască pe El Însuşi, absenţa voinţei Sale creative trebuie să se manifeste ea însăşi într-un anumit fel chiar în cadrul creaţiei. Creaţia este voită de fapt de Ipostaza creativă a Principiului. „Voinţa” conservativă şi creativă a Fiinţei vehiculează într-un fel misterios şi subtil, „indiferenţa” negativă a Suprafiinţei.
Există pe de o parte pentru oricine Voinţa Divină care comandă binele, şi pe de altă parte există, pentru lume, o Voinţă Divină conectată cu o anumită cantitate de rău necesar sau inevitabil din punct de vedere cosmologic. Există de asemenea pentru oricine libertatea de a potrivi lui însuşi aceasta sau acea Voinţă Divină prin alegerea fie a binelui fie a răului. Mai există de asemenea Cunoaştere Divină apriorică a alegerii pe care omul voieşte să o facă şi asta datorită libertăţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat sub forma participării relative (dar reală la nivelul ei) la Libertatea absolută. Omul este complet liber prin alegerea binelui care este de fapt alegerea Libertăţii.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 10:59 PM