Moş Crăciun Optiuni

[Amenhotep]

Să ne imaginăm o lume fără Moş Crăciun.

Atenţie, nu o lume SF lipsită de sensibilitate, în care părinţii sunt cyborgi fără fantezie şi fără sentimente. Vorbesc despre o lume normală, ca a noastră, cu părinţi iubitori şi sensibili, care fac cadouri copiilor cu diverse ocazii (ba chiar şi aşa, pur şi simplu, din dragoste, fără vreo ocazie specială). O lume în care părinţii şi bunicii spun copiilor basme minunate şi poveşti fantastice, stimulându-le imaginaţia. Exact ca în lumea noastră. Singura diferenţă este că în lumea aceasta imaginară, în seara de 24 decembrie adulţii spun copiilor „Iată, cadourile astea frumoase sunt de la părinţii tăi, care te iubesc!” în loc de „Iată, cadourile astea sunt de la un bătrân care locuieşte la Polul Nord!”

Cu ce ar fi mai urâtă lumea aceasta decât lumea noastră reală? Ce i-ar lipsi? De ce ar fi văduviţi copiii acelei lumi?

Să vedem:

1. Pe la 6-8 ani, copiii nu vor suferi deziluzia aflării adevărului despre Moş Crăciun. (O deziluzie minoră, dar cu ce-i mai bună prezenţa decât absenţa ei?)

2. Fundamentele eticii se clădesc la copil pe altceva decât pe socoteala „Dacă eşti cuminte, Moşu' îţi aduce cadouri! Dacă nu, nu!” -- posibil pe respectul pentru părinţi, pentru reguli etc.

3. Părinţii nu-şi mint copiii. Puţin mai puţină minciună pe lume...

4. Părinţii nu-şi batjocoresc copiii: a-i induce în eroare, fabricând indicii false (urme pe zăpadă, funingine pe lângă horn, paharul de lapte gol, prăjiturica mâncată, cadourile sub brad etc. -- toate prezentate drept „dovezi”) şi mergând adeseori chiar până la deghizare fizică, înseamnă a-i incapacita cognitiv în mod deliberat. Aceasta este o batjocură. Scopul pare a fi amuzamentul pe seama credulităţii copilului, incapabil să vadă prin ţesătura de minciuni urzită de adulţi. E ca şi cum i-ai pune piedică doar ca să te amuzi „Ia uite cât de scump e, cum cade!”... E josnic şi degradant.

5. Există premisele unei încrederi mai temeinice a copiilor în părinţii lor (şi după vârsta de 8 ani) -- când afli că ai fost victima unei farse, a unei mistificări elaborate, parcă nu mai poţi avea aceeaşi încredere ca înainte în autorii minciunii, nu? (Tendinţa poate fi subtilă, neconştientizată.)

Voi, ca adulţi, cum v-aţi simţi aflând că ideea unui personaj îmbrăcat în albastru, cu şapcă şi geantă, responsabil de aducerea scrisorilor, e o farsă a rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor, care v-au minţit până acum înscenând fiecare „întâlnire cu poştaşul” şi păcălindu-vă cu tot felul de indicii fabricate? Cum ar fi afectată încrederea voastră faţă de soţ/soţie/prieten/prietenă ştiind că au participat la această minciună -- ba chiar au fost principalii regizori ai ei? Câtă greutate ar avea argumentul „Dar erai aşa de drăguţ, cum credeai tu că vine poştaşul...”?

6. Încrederea copilului în propria judecată nu intră în conflict cu autoritatea adulţilor (care adeseori susţin minciuna existenţei lui Moş Crăciun şi după ce inteligenţa copilului începe să-i spună că nu-i aşa).

Cam asta ar avea de pierdut copiii din lumea imaginară fără-de-Moş-Crăciun... Aşa, la o primă vedere.

Mie mi se pare o lume preferabilă lumii noastre.

Precizare: În lumea imaginară fără-de-Moş-Crăciun nu lipseşte povestea lui Moş Crăciun. Tuturor copiilor li se spune basmul cu Moşul de la Polul Nord, cu sanie şi reni, care face Hohohooo! şi aduce cadouri copiilor cuminţi... Dar -- ca şi în cazurile Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa, Făt Frumos, Harap Alb etc. -- totul rămâne la nivelul de poveste, de imaginar, copiilor neservindu-li-se „indicii” cu privire la existenţa reală a personajului. Fantezia are rolul ei, nimeni nu vrea s-o alunge sau s-o limiteze; este loc în lumea aceasta pe care vi-o propun chiar de scenete în care un adult se costumează în Moş Crăciun, ţine copii pe genunchi, le ascultă poeziile şi le împarte cadouri. Nu-i nicio problemă atâta timp cât nimeni nu încearcă să vândă reprezentaţia aceasta drept realitate.


Un ultim argument: Să ne imaginăm o lume în care Guvernul a hotărât să împartă în fiecare an cadouri copiilor. Practic, părinţii se prezintă la ghişee special amenajate şi, pe baza buletinului de identitate, ridică pachetele cu cadouri pe care le duc apoi acasă copiilor. Cetăţenii au inventat o poveste în spatele acestei realităţi -- le spun copiilor că aceste cadouri vin de la un Moş ce locuieşte la Polul Nord. Dar la un moment dat cineva vine cu o altă propunere: În loc de povestea cu Moşul, haideţi să-i minţim pe copii că aceste cadouri vin de la părinţi.

Gândiţi-vă, dintre cele două minciuni, care este mai benefică emoţional pentru copil?

După ce aţi analizat şi-aţi comparat cele două variante şi v-aţi convins că a doua este superioară chiar şi privită ca o minciună (abstracţie deci făcând de adevăr), vin şi vă spun: ei bine, în plus aceasta mai este şi adevărată!




Eu unul m-am simţit extrem de inconfortabil cu ideea de a-mi minţi fetiţa de doi ani cu privire la existenţa lui Moş Crăciun. Asta se întâmpla anul trecut. Acum, când are aproape trei ani, mi-am dat seama că nu pot efectiv face chestia asta: mi se pare degradant pentru mine şi jignitor pentru ea. Nu pot să-i joc farsa aceasta -- mai ales unei persoane de a cărei formare mentală şi intelectuală sunt răspunzător! Aşa că anul acesta am chemat-o să asiste la costumarea lui Moş Crăciun, ca să ştie că personajul nu e vreun străin. Şi nu s-a întâmplat nicio catastrofă, tot show-ul a decurs normal (după părerea mea).

Voi ce părere aveţi?

Este imoral să-ţi minţi copilul (de orice vârstă) cu privire la existenţa lui Moş Crăciun?

a

[Amenhotep]

Nu, ziceam ca nici un parinte nu-i parinte cu adevarat daca uneori nu se simte obligat sa minta; eu zic ca in lumea in care traim este imposibil sa fie altfel.

Păi... dacă-i imposibil să fie altfel, înseamnă că -- vor, nu vor -- absolut toţi părinţii sunt adevăraţi părinţi. E ca şi cum ai spune „Adevăraţii părinţi respiră (şi e imposibil să facă altfel)!”.

Mie îmi părea că vrei să faci distincţia între nişte pseudo-părinţi, care sunt părinţi doar aşa, cu vorba, şi veritabilii părinţi, care, spre deosebire de aşa-zişii părinţi, fac ceva special, pe care nu-l face oricine.

[Am vrut] sa atrag atentia ca in anumite cazuri nu-i imoral sa minti.

Fix asta spuseseră doi oameni înaintea ta: Abis şi cu mine („Cum e de exemplu în cazul clasic al bolnavului de cancer care mai are de trăit doar câteva săptămâni, dar doctorul îl minte că are mai mult timp”). Nimeni n-a exprimat vreo poziţie contrară.

In ceea ce-l priveste pe Mos, chiar nu mi-as face nici o grija cu privire la "minciuna", pentru mine oricum nu-i.

În acest caz eşti scutit de probleme de conştiinţă şi n-ai nicio legătură cu discuţia de faţă. Nu pot decât să te felicit.

Daca unii simt altfel asta nu este problema mea

Cât se poate de corect.

decat in masura in care se doreste a face din aceasta una comuna...

Problema „Ce-i spune Rehael copilului său despre provenienţa cadourilor pe care i le-a cumpărat din dorinţa de a-i face daruri frumoase în seara de 24 decembrie? Adevărul sau o minciună?” nu are cum să fie comună. Tu îi spui copilului tău ce vrei şi nimeni nu te va putea forţa să-i spui ceva împotriva voinţei tale. Eu la fel. Nu e deloc o problemă comună -- decât pentru oameni care au aceleaşi valori, care gândesc asemănător. Şi chiar şi atunci, tratarea problemei e comună pe cale de consecinţă, nimeni nu porneşte cu ideea s-o facă comună. Discutăm, expunem argumente, apoi fiecare trage concluzii şi face cum vrea. Deci poţi să stai liniştit.

Si faptul de a inclina sa elimini din motive individuale o [...] "conditionare" culturala imi cam da fiori...

De ce?

o asa-numita "conditionare" culturala

Eu am argumentat de ce cred că este o condiţionare culturală. Tu de ce crezi că nu e?

motive individuale (care cel mai probabil sunt niste prejudecati culturale)

Chiar că nu te înţeleg. Deci spui că motivele individuale (din discuţia de faţă) sunt prejudecăţi culturale. Şi te ia cu fiori că cineva ar putea dori să elimine o condiţionare culturală, motivat fiind de o prejudecată culturală. Păi de ce să te îngrozească atât de tare înlocuirea unei condiţionări cu o prejudecată? Ce diferenţă uriaşă este între condiţionare şi prejudecată, încât să ţi se facă pielea de găină numai la gândul...?

Sa incep sa raspund la acest sir de intrebari ar parea ca trebuie sa accept din capul locului ca voi avea o lunga discutie "de inima" cu Pinocchio...

Ăsta-i şirul de întrebări care defineşte tema topicului. Dacă asta cu Pinocchio e condiţia ta... mă rog, nu mă bag, fă ce crezi că e necesar pentru a trata respectivele întrebări.

Amenhotep, de ce crezi ca Mos Craciun nu exista?

Cazurile când Moş Crăciun zboară cu sania trasă de reni şi intră pe horn cu cadouri făcute de pitici la Pol, iar copiilor li se spune „Uite, a venit Moş Crăciun şi v-a adus cadouri!” nu sunt minciuni. Nu despre astea vorbesc, nu aceste cazuri le critic eu aici.

Ci mă refer la cazurile când părinţii iubitori cumpără/fură/manufacturează/etc. cadouri pentru copiii lor, din dragoste pentru ei, dar îi mint cu privire la provenienţa cadourilor, spunându-le „Uite, a venit Moş Crăciun şi v-a adus cadouri!”.

Ca să înţelegi mai bine:

Sunt câţiva bărbaţi pe lumea asta care susţin că au o relaţie amoroasă cu Sharon Stone. Vin şi cu „dovezi”: „Uite, vezi, zgârieturile astea pe spate? Sharon mi le-a făcut aseară, într-un moment de pasiune!” Dacă stai să-i asculţi îţi relatează şi tot felul de amănunte picante, detalii despre viaţa ei... Dintre aceşti bărbaţi, unii s-ar putea chiar să fie amanţii lui Sharon Stone. Cu ei n-am nimic*, eu mă adresez celorlalţi -- şi le spun „Chiar trebuie să minţiţi? De ce faceţi asta?”.

Acum, evident, întrebarea mea îi deranjează pe respectivii. Şi naşte replici de genul „Amenhotep susţine că Sharon Stone nu există! Hă-hăăă!...”

Dar nu asta susţin eu, sper că acum s-a înţeles.

* Notă: Încă o dată, ca să fie clar: Cei ce nu mint, ci chiar pe bune sunt amanţii lui Sharon Stone nu sunt în niciun fel vizaţi. Şi nici invitaţi să participe la discuţie. Discuţia este cu aceia care mint că ar fi amanţii lui Sharon Stone (inclusiv aceia care susţin „Eu nu mint, zău, îmi place atât de mult să cred, încât din punctul meu de vedere aproape că încetează să mai fie minciună...”). If you know what I mean...

a

[Rehael]

Cazurile când Moş Crăciun zboară cu sania trasă de reni şi intră pe horn cu cadouri făcute de pitici la Pol, iar copiilor li se spune „Uite, a venit Moş Crăciun şi v-a adus cadouri!” nu sunt minciuni. Nu despre astea vorbesc, nu aceste cazuri le critic eu aici.

Ci mă refer la cazurile când părinţii iubitori cumpără/fură/manufacturează/etc. cadouri pentru copiii lor, din dragoste pentru ei, dar îi mint cu privire la provenienţa cadourilor, spunându-le „Uite, a venit Moş Crăciun şi v-a adus cadouri!”.

Pai iti spun sigur ca si in primul si in al doilea caz, care de fapt sunt unul si acelasi desi tu nu reusesti sa faci o legatura intre ele, functioneaza acele prejudecati culturale de care vorbeam, care nu permit ca zborul saniei lui Mos Craciun sa lase vreo urma in sufletul tau sau sa-ti poti imagina ca eu as putea fi de gen feminin.

[Amenhotep]

Pai iti spun sigur ca si in primul si in al doilea caz [...] functioneaza acele prejudecati culturale de care vorbeam

Posibil. Şi?

acele prejudecati culturale nu permit [...] sa-ti poti imagina ca eu as putea fi de gen feminin.

De ce crezi că eu nu-mi pot imagina asta? Testează-mă -- spune-mi „Imaginează-ţi că sunt femeie!” -- şi-ai să ai parte de o surpriză: ai să vezi că pot.


Oricum, pari a sugera, într-un mod destul de încâlcit, că tu nu eşti victima unor anume prejudecăţi culturale care ne afectează pe noi, ăştilalţi. De ce crezi asta?

Şi care sunt acele prejudecăţi de care vorbeşti? Lămureşte-mă, te rog.

a

EDIT: Acum pricep de ce ai impresia că am crezut că ai fi bărbat (în ciuda menţiunii „Ex-Merlina” din dreptul avatarului tău): nu poţi concepe că ţi-aş fi dat exemplul cu Sharon Stone dacă aş fi crezut că eşti femeie!

Asta da prejudecată!

Acest topic a fost editat de Amenhotep: 9 Jan 2009, 10:59 PM