Să ne imaginăm o lume fără Moş Crăciun.

Atenţie, nu o lume SF lipsită de sensibilitate, în care părinţii sunt cyborgi fără fantezie şi fără sentimente. Vorbesc despre o lume normală, ca a noastră, cu părinţi iubitori şi sensibili, care fac cadouri copiilor cu diverse ocazii (ba chiar şi aşa, pur şi simplu, din dragoste, fără vreo ocazie specială). O lume în care părinţii şi bunicii spun copiilor basme minunate şi poveşti fantastice, stimulându-le imaginaţia. Exact ca în lumea noastră. Singura diferenţă este că în lumea aceasta imaginară, în seara de 24 decembrie adulţii spun copiilor „Iată, cadourile astea frumoase sunt de la părinţii tăi, care te iubesc!” în loc de „Iată, cadourile astea sunt de la un bătrân care locuieşte la Polul Nord!”

Cu ce ar fi mai urâtă lumea aceasta decât lumea noastră reală? Ce i-ar lipsi? De ce ar fi văduviţi copiii acelei lumi?

Să vedem:

1. Pe la 6-8 ani, copiii nu vor suferi deziluzia aflării adevărului despre Moş Crăciun. (O deziluzie minoră, dar cu ce-i mai bună prezenţa decât absenţa ei?)

2. Fundamentele eticii se clădesc la copil pe altceva decât pe socoteala „Dacă eşti cuminte, Moşu' îţi aduce cadouri! Dacă nu, nu!” -- posibil pe respectul pentru părinţi, pentru reguli etc.

3. Părinţii nu-şi mint copiii. Puţin mai puţină minciună pe lume...

4. Părinţii nu-şi batjocoresc copiii: a-i induce în eroare, fabricând indicii false (urme pe zăpadă, funingine pe lângă horn, paharul de lapte gol, prăjiturica mâncată, cadourile sub brad etc. -- toate prezentate drept „dovezi”) şi mergând adeseori chiar până la deghizare fizică, înseamnă a-i incapacita cognitiv în mod deliberat. Aceasta este o batjocură. Scopul pare a fi amuzamentul pe seama credulităţii copilului, incapabil să vadă prin ţesătura de minciuni urzită de adulţi. E ca şi cum i-ai pune piedică doar ca să te amuzi „Ia uite cât de scump e, cum cade!”... E josnic şi degradant.

5. Există premisele unei încrederi mai temeinice a copiilor în părinţii lor (şi după vârsta de 8 ani) -- când afli că ai fost victima unei farse, a unei mistificări elaborate, parcă nu mai poţi avea aceeaşi încredere ca înainte în autorii minciunii, nu? (Tendinţa poate fi subtilă, neconştientizată.)

Voi, ca adulţi, cum v-aţi simţi aflând că ideea unui personaj îmbrăcat în albastru, cu şapcă şi geantă, responsabil de aducerea scrisorilor, e o farsă a rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor, care v-au minţit până acum înscenând fiecare „întâlnire cu poştaşul” şi păcălindu-vă cu tot felul de indicii fabricate? Cum ar fi afectată încrederea voastră faţă de soţ/soţie/prieten/prietenă ştiind că au participat la această minciună -- ba chiar au fost principalii regizori ai ei? Câtă greutate ar avea argumentul „Dar erai aşa de drăguţ, cum credeai tu că vine poştaşul...”?

6. Încrederea copilului în propria judecată nu intră în conflict cu autoritatea adulţilor (care adeseori susţin minciuna existenţei lui Moş Crăciun şi după ce inteligenţa copilului începe să-i spună că nu-i aşa).

Cam asta ar avea de pierdut copiii din lumea imaginară fără-de-Moş-Crăciun... Aşa, la o primă vedere.

Mie mi se pare o lume preferabilă lumii noastre.

Precizare: În lumea imaginară fără-de-Moş-Crăciun nu lipseşte povestea lui Moş Crăciun. Tuturor copiilor li se spune basmul cu Moşul de la Polul Nord, cu sanie şi reni, care face Hohohooo! şi aduce cadouri copiilor cuminţi... Dar -- ca şi în cazurile Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa, Făt Frumos, Harap Alb etc. -- totul rămâne la nivelul de poveste, de imaginar, copiilor neservindu-li-se „indicii” cu privire la existenţa reală a personajului. Fantezia are rolul ei, nimeni nu vrea s-o alunge sau s-o limiteze; este loc în lumea aceasta pe care vi-o propun chiar de scenete în care un adult se costumează în Moş Crăciun, ţine copii pe genunchi, le ascultă poeziile şi le împarte cadouri. Nu-i nicio problemă atâta timp cât nimeni nu încearcă să vândă reprezentaţia aceasta drept realitate.


Un ultim argument: Să ne imaginăm o lume în care Guvernul a hotărât să împartă în fiecare an cadouri copiilor. Practic, părinţii se prezintă la ghişee special amenajate şi, pe baza buletinului de identitate, ridică pachetele cu cadouri pe care le duc apoi acasă copiilor. Cetăţenii au inventat o poveste în spatele acestei realităţi -- le spun copiilor că aceste cadouri vin de la un Moş ce locuieşte la Polul Nord. Dar la un moment dat cineva vine cu o altă propunere: În loc de povestea cu Moşul, haideţi să-i minţim pe copii că aceste cadouri vin de la părinţi.

Gândiţi-vă, dintre cele două minciuni, care este mai benefică emoţional pentru copil?

După ce aţi analizat şi-aţi comparat cele două variante şi v-aţi convins că a doua este superioară chiar şi privită ca o minciună (abstracţie deci făcând de adevăr), vin şi vă spun: ei bine, în plus aceasta mai este şi adevărată!




Eu unul m-am simţit extrem de inconfortabil cu ideea de a-mi minţi fetiţa de doi ani cu privire la existenţa lui Moş Crăciun. Asta se întâmpla anul trecut. Acum, când are aproape trei ani, mi-am dat seama că nu pot efectiv face chestia asta: mi se pare degradant pentru mine şi jignitor pentru ea. Nu pot să-i joc farsa aceasta -- mai ales unei persoane de a cărei formare mentală şi intelectuală sunt răspunzător! Aşa că anul acesta am chemat-o să asiste la costumarea lui Moş Crăciun, ca să ştie că personajul nu e vreun străin. Şi nu s-a întâmplat nicio catastrofă, tot show-ul a decurs normal (după părerea mea).

Voi ce părere aveţi?

Este imoral să-ţi minţi copilul (de orice vârstă) cu privire la existenţa lui Moş Crăciun?

a

Problema este ca unii parinti nu-si vor putea minti copiii ca Mos Craciun nu exista.

Eu nu stiu cum as putea sa le spun copiilor mei despre existenta lui Mos Craciun atata timp cat eu sunt ateu.

Mi se pare mai cinstit asa: decat o mie de alte false motive, mai bine unul si bun.

Iar altii sa nu se mai dea atata dupa corcodus,... ca se stie foarte bine ca Mos Craciun vine doar la cei care au fost cuminti! Si daca la ei nu a venit niciodata, e clar...

A venit la mine cand eram mic. Pe la patru ani asa, si ma intrebam eu de ce are nevoie Mosu de asa de multa tuica. Bine, eu ii turnam, el ii dadea pe gat. Eram foarte intrigat dupa o vreme de faptul ca mosul avea barba si pe interiorul gurii, nu doar pe dinafara. Apoi, de pe la 7 ani incolo, desi ai mei imi ziceau de mos craciun, eu nu puteam sa ii cred. Incercam sa raman treaz noaptea si puneam tot felul de 'capcane' ca sa ma trezeasca prezenta cuiva. Vroiam sa il vad pe Mos Craciun sau pe parinti, ca sa elucidez acest mister. Adormeam insa mereu. Nu puteam sa pricep, inca de mic, cum poate mosul sa fie peste tot in acelasi timp ca sa duca cadourile. Apoi m-am gandit ca mosul nu trebuie sa fie pe tot pamantul in acelasi timp, ar putea sa calatoreasca cu meridianul orei 12 noaptea, ca sa duca cadourile, dar tot trebuia sa fie peste tot in acelasi timp. Le explicam parintilor ca mosul ar avea nevoie de o racheta, nu de o sanie, ca sa ajunga la toti copii.



Sincer, ma simteam mai bine dupa ce stiam ca povestea lui Mos Craciun era doar o poveste. Tin minte ca misterul existentei/inexistentei nu-mi dadea pace si ma deranja ideea ca parintii m-ar pacali. Dupa ce am descoperit, mie nu mi-a zis nimeni direct, ca nu exista mos craciun, nu m-a deranjat deloc sarbatoarea de craciun cu mos craciun fiind parintii mei. Apoi, daca Mos craciun nu exista, insemna ca puteam sa le dau si eu parintilor ceva de craciun, nu sa astept sa primeasca ei ceva de la mosul.

Eu, una, nu am fost traumatizata cand am aflat ca Mosul nu exista, nu m-am simtit tradata, mintita sau batjocurita si, sincer, ma bucur ca parintii au facut eforturi sa-mi faca copilaria mai de basm, populata cu personaje fantastice. Craciunul nu ar fi avut acelasi farmec fara Mos Craciun.

Ne autoamagim si mintim singuri zilnic, traim fiecare zi cu un milion de iluzii, credem in lucruri/idei/sentimente care nu exista cu adevarat... nu vad nici un rau in Mos Craciun, atat timp cat parintii stiu cum sa abordeze 'problema'

Hmmm, oare de ce simt oamenii nevoia sa se amageasca singuri? Cred ca vine din educatie. Asa am fost crescuti. Suntem plini de minciuni si ipocrizie si ne e frica sa fim naturali

Ontopic: Cred ca atata timp cat copilul simte bucuria sarbatorilor este prea putin important daca Mosul e adevarat sau nu. Copiii vor sa se joace, sa cunoasca lumea prin joc, este o interactiune foarte interesanta plina de inocenta, curiozitate dar si de emotii.
A descoperi ca Mos Craciun nu exista ar putea sa fie chiar si un exercitiu pentru ei. Sa isi educe un anumit simt al adevarului, sa vada dincolo de cuvinte si de aparente.

Nu mai tin minte cum am aflat eu ca Mos Craciun nu exista, cred ca din aproape in aproape, unii copii spuneau ca nu exista, altii ca exista, nu stiam ce sa cred. Nu aveam dovezi clare. Pana intr-o zi cand am gasit sub brad aceleasi jucarii despre care mama spusese cu cateva zile in urma ca sunt pentru altcineva... Atunci am inteles ca am fost mintit. Nu mi-a parut rau ca am aflat ca Mos Craciun nu exista, ci pentru ca am fost mintit.

De-aia cred ca e important sa alegi momentul potrivit pentru a spulbera iluzia. Daca astepti prea mult, sperand ca micuţul va afla intr-un fel sau altul sau nu va afla, risti sa-l faci de rusine (cand toata lumea stie ca Mos Craciun nu exista, numai el nu, ceilalti copii pot rade de el) sau sa il faci sa se simta luat de prost (cand el deja a ajuns la varsta la care ratiunea nu-l mai lasa sa creada intr-un mos care intr-o singura noapte aduce cadouri tuturor copiilor din lume, iar tu tot insisti ca Mosul exista), mintit, tradat, etc.
Mosul e o minciuna foarte frumoasa... dar parintii trebuie totusi sa adapteze minciuna asta copilului, daca nu vor sa o transforme in ceva neplacut.

Eu nu mai tin minte cand m-am prins ca nu exista nici un Mos Craciun, asa ca nu pot sa spun daca mi-era mai bine cand credeam decat dupa.

Dar cand voi avea copii nu le voi spune niciodata ca mosul vine doar la cei cuminti, cum spunea cineva mai sus. Vor fi destule exemple de copii mai putin cuminti, dar cu parinti mai bogati, dar si de copii cuminti si cu parinti saraci.

Eu stiu ca am fost dezamagita de inexistenta mosului. Imi placea ideea de mos - chiar daca mi-era frica de el cand il vedeam (adica unchi-miu imbracat in mos ).

Am descoperit cadourile intre hainele mamei, cand cautam nush ce de-al ei sa ma imbrac, sa vad cum mi-ar sta cu ea (o bluza, ceva, nu mai tin minte). Nu i-am zis ce-am gasit in sifonier - ca nu trebuia sa umblu acolo - dar le-am vazut sub brad doua saptamani mai tarziu si atunci m-am prins.

Si eu (ma) intrebam mereu cum poate un singur mos sa imparta cadouri la toti copii lumii - realizam la vremea aceea ca sunt ai naibii de multi copii pe lume si nu reuseam sa imi dau seama. Cum o intorceam, tot cu virgula dadea

Nu mi-am pus niciodata problema cum o sa le spun copiilor mei despre mos. Oricat as vrea acum sa mai cred in magia respectiva, nu pot sa cred si pace. Asa ca... Banui c-o sa aleg - ca intotdeauna - calea de mijloc: mentin atmosfera de magie pentru copil, dar ii spun ca sunt delegata mosului sa impart cadourile

Cel putin asta imi vine acum in minte... Desi n-am habar daca voi avea copii sau nu.

Ei bine, eu eram terorizat de Mosu' ca nu imi placea sa invat si sa spun poezii, asa ca eram usurat daca eram plecat la colindat cand "venea" si pe urma si mai usurat cand am descoperit ca e un simbol si ca Sarbatoarea Craciunului e frumoasa...

Şi, prin comparaţie, adevărul despre provenienţa cadourilor este urât?

1. „Vei primi cadouri de la un bătrân pe care nu-l cunoşti, nu ţi-e rudă şi locuieşte la Polul Nord.”

2. „Vei primi cadouri de la părinţii tăi, care te iubesc şi te apreciază şi vor să-ţi ofere numai bucurii.”

Abstracţie făcând (momentan) de adevărul/falsitatea acestora două şi privindu-le strict sub raport estetic, de ce credeţi că 1 e mai frumoasă şi 2 e mai urâtă?

Mie preferinţa pentru 1 îmi pare a fi o condiţionare culturală şi nimic mai mult...

a

Nu subestima puterea religiei. Parintii ii vor spune copilului de-a lungul vietii, mai ales cand e mic tot felul de bazaconii. Cred ca depinde si de cum a fost crescut parintele: daca si lui i se spunea de Mos Craciun si a fost trist cand a aflat ca nu exista, probabil ca acesta ii va spune copilului iarasi tot despre Mos Craciun. Totul pleaca de la faptul ca parintii isi subestimeaza copii. Ei cred ca atata timp cat sunt copii acestia vor crede orice, iar naivitatea unui copil este un lucru bun, reflectand puritatea varstei. Fiecare face apoi ce stie mai bine cand copilul e in faza asta: ii spune basme pe care copilul le crede si se uita placut impresionat la copilul care a crezut basmul, sau se chinuie sa ii explice adevarul, ceea ce e mai greu de facut.

Nu e o condiţionare culturală, este doar modalitatea de a îi învăţa pe copii că există cineva acolo sus care îi veghează şi le urmăreşte faptele (bune sau rele). Dacă a fost cuminte peste am, va primi o răsplată (recte cadouri) de la acea entitate superioară, în cazul nostru Moş Crăciun. Nota bene, acel cineva care veghează şi analizează faptele NU poate fi părintele copilului, din două motive:
- Părintele nu îi poate supraveghea pe copil 24 de ore din 24, 7 zile din 7, 12 luni pe an, şi asta îi este destul de limpede copilului (destui copii, conştient cau nu, fac chiar experimente în sensul ăsta, mai sparg un pahar, chinuie mîţa, se suie cu ghetuţele în pat etc. după care aşteaptă pedeapsa, şi cănd aceasta nu vine pentru că părintele nu-i acasă ...q.e.d.). E nevoie deci de o entitate misterioasă care să "execute" supravegherea.
- Aura de mister, ca să nu-i zic de transedental, creată în jurul Moşului nu face altceva decît să-i sporească importanţa şi necesitatea copilului de a fi cuminte

De fapt, nu-i nici o şmecherie, acelaşi mecanism răsplată-pedeapsă şi aceeaşi entitate atotştiutoare şi atotputernică le regăsim în toate religiile importante, destinate de această dată adulţilor, fireşte, ca parte a vondiţionării sociale.

Numai ca or sa afle destul de repede copiii ca de orice fapta rea de care nu stiu parintii nu stie nici mos craciun.

Aşa cum remarca şi Blakut, ceea ce ai scris mai sus este valabil şi pentru Moş Crăciun: copilul constată uşor că treaba cu „Dacă nu eşti cuminte, Moşul te va pedepsi neaducându-ţi cadouri!” este falsă.

De fapt (dacă copilul are părinţi cât de cât normali) va constata garantat că indiferent cât de rău/cuminte este, Moşul tot îi aduce cadouri.

a

Da, dar:
1. copilul s-ar putea să NU primescă chiar acele cadouri pe care şi le dorea, ci unele mai puţin interesante, ceea ce e tot un soi de pedeapsă
2. dacă părintele are cît de cît habar de educaţie, îi poate spune (şi majoritatea aşa fac) ceva de genul "Măi, io ştiu că anul ăsta nu prea ai fost cuminte, toate relele le-a contabilizat Moşu, dar hai! pentru că e sărbătoare, ia d-aci perechea asta de patine etc. etc." Adică un fel de "Du-te şi nu mai păcătui!" biblic. Este introdus adtfel conceptul de iertare ... şi ca să fiu sincer nici religia nu a fost în stare să răspundă clar la întrebarea "ce se întîmplă dacă rămîn un păcătos toată viaţa?" ... mă rog, ideea e că după moarte arzi în focul gheenei, ceea ce s-ar putea să fie neplăcut. În acelaşi sens e momit şi copilul, dar pe o perioadă mai scurtă: "Dacă mai faci tîmpenii, de ziua ta (sau de Paşte, sau de ziua onomastică), te-ai lins pe bot de cadouri!". Mai mult decît atît nu cred că se poate face - li poate că e mai bine în privinţa educaţiei copilului decît sp nu faci nimic în sensul ăsta.

Deh! biciul şi zăhărelul ...

Ambele puncte sunt perfect valabile şi în cazul „Primeşti cadouri de la părinţi/rude/cei dragi” (vezi chiar exemplul zilei de naştere). Deci ele nu pot susţine că varianta „Primeşti cadouri de la Moş Crăciun” ar fi superioară, căci nu sunt specifice acesteia:

1. Dacă povestea oficială este că nu Moşul ci părinţii dau cadouri, copilul s-ar putea să NU primescă chiar acele cadouri pe care şi le dorea, ci unele mai puţin interesante, ceea ce e un soi de pedeapsă.

2. Dacă povestea oficială este că nu Moşul ci părinţii dau cadouri, iar părintele are cât de cât habar de educaţie, îi poate spune (şi majoritatea aşa fac) ceva de genul "Măi, io ştiu că anul ăsta nu prea ai fost cuminte, dar hai! pentru că e sărbătoare, ia d-aci perechea asta de patine etc. etc." Adică un fel de "Du-te şi nu mai păcătui!" biblic. Este introdus astfel conceptul de iertare... Copilul e momit pe o perioadă scurtă: "Dacă mai faci tâmpenii, de ziua ta (sau de Paşte, sau de ziua onomastică) te-ai lins pe bot de cadouri!". Mai mult decît atât nu cred că se poate face - şi poate că e mai bine în privinţa educaţiei copilului decît să nu faci nimic în sensul ăsta.

După cum vezi, la punctul 1 n-a fost nevoie să modific nimic -- argumentul se potriveşte ca o mănuşă tezei mele că de fapt nu-i nevoie să minţim copilul în privinţa lui Moş Crăciun.

La punctul 2 am modificat în esenţă o singură chestie: tu ai spus „Măi, io ştiu că anul ăsta nu prea ai fost cuminte, toate relele le-a contabilizat Moşu, dar hai! pentru că e sărbătoare ...” iar eu am eliminat partea cu Moşu'. Se vede imediat că este inutilă: dacă discursul este că „io ştiu” despre (ne)cuminţenia copilului, atunci ce rol mai are contabilitatea Moşului?

Oricum, dincolo de toate astea, dacă ăsta-i singurul aspect pozitiv al „afacerii Moş Crăciun” (că ne ajută să disciplinăm copilul prin ameninţare cu cadouri NU chiar identice cu cele pe care şi le dorea)... e un motiv destul de slab. Educaţia decurge foarte bine şi fără astfel de „ajutoare mitice” -- vezi de exemplu ziua de naştere (sau cea onomastică), când copilul este informat cinstit despre sursa cadourilor. Şi nu apare nicio problemă educativă, mecanismul „bici şi zăhărel ” pe care-l invoci funcţionează perfect (mă rog, vreau să spun că funcţionează cel puţin la fel de bine ca şi în cazul cadourilor primite de la un Moş imaginar).

a

Nu e inutilă: "io ştiu (de la Moşu) că anul ăsta nu prea ai fost cuminte ..." etc. Ăsta e argumentul standard.

De curiozitate: tu ai copii? Dacă da, ştii foarte bine cît ai de muncă cu disciplinarea lor şi aducerea la acel numitor comun acept social. Şi Moşu, ca şi poveştile cu Doamne-Doamne, îşi au rostul lor la vîrsta copilăriei, chit că mai tîrziu Moşu e scos brutal din scenă, iar convingerile de adult ale copilului ar putea foarte bine să fie ateiste. Restul e doar filozofie inutilă, care nu face doi bani în faţa problemelor practice de educaţie; mai pe româneşte, nu facem decît să vorbim vorbe.

Nimic din acest argument nu justifică minciuna „Nu părinţii îţi aduc cadourile, ci Moşul”.


Eşti liber să încetezi această activitate de doi bani.

a

Păi cred că o să încetez această minunată activitate. Ţi-am dat răspunsul de natură practică la întrebarea ta despre sensul existenţei unui Moş Crăciun, şi asta e. Că şie îţi place să despici firul în 4 apoi în 44 şi să iei la puricat fiecare afirmaţie, e treaba ta proprie şi personală. Sînt sigur că ai înţeles foarte bine sensul general al celor susţinute de mine, dar îţi place doar să faci pe avocatul diavolului. Oricum, îţi doresc mult succes în activitatea de creştere a propriilor tăi copii fără să le pomeneşti de Moş - deşi cred că mai ai pînă acolo, altfel nu-mi explic cum de treci pe lîngă nişte adevăruri evidente pentru orice părinte respinsabil. Dixit!

Dar q.e.d. poate insemna si ca Mosu' este bun si iertator... bineinteles daca mita a scapat cu viata sau urmele de pe cearsaf nu-s asa de evidente, ceea ce uneori poate conduce la o concurenta acerba intre Mos si un parinte egocentric si gelos.

Dar ce legatura este intre religie si Mos Craciun? Mos Craciun este un personaj imbracat intr-un costum rosu, avand o barbă lunga si alba si care locuieste in Finlanda. Spiridusii il ajuta la pregatirea cadourilor. El împarte cadourile cu ajutorul unei sanii zburatoare, care este trasa de reni. Vezi vreo legatura cu vreuna dintre religiile majore? Eu nu.

Asta este adevaratul Mos Craciun:




Cand eram pusti (cu ceva vreme inainte de revolutie) am rezolvat problema asta spunandu-mi ca in mod cert exista mai multi mosi. Mosul (Gerila, pe vremea aia) care aducea cadouri la serviciul tatalui meu, la sindicat, era clar altcineva decat cel care aducea cadouri la gradinita, cateva zile mai tarziu. Imi imaginam ca a fi Mos este un fel de meserie.

La problema pusa de Amenhotep va trebui sa ma gandesc si eu anul viitor. Cum fetita mea are doar 10 luni, anul asta nu a fost cazul, oricum n-ar fi inteles nimic. Insa peste un an va fi suficient de mare sa priceapa... Singurul argument in favoarea lui Mos Craciun ar fi cel adus de Rovaniemi: Mosul este un mijloc prin care parintii incearca sa-i convinga pe copii sa fie cuminti. Este un motiv suficient de bun? Nu stiu. Eu sper ca voi avea capacitatea de a o convinge sa fie suficient de cuminte (nici prea mult, ca nici asa nu-i bine!) si fara minciuni.

Depinde si cum il prezinti pe Mos. Copilul intelege si interiorizeaza mult mai bine niste idei, valori si principii daca ii sunt prezentate sub forma de povesti, metafore. Nu stiu daca scopul Mosului e sa convinga neaparat copiii sa fie cuminti... poate sa ii convinga ca faptele bune sunt rasplatite, faptele rele nu (pentru ca Mosul nu pedepseste faptele rele, el pur si simplu nu le rasplateste... adica nu mai primesti cadou, ceea ce poate parea ca o pedeapsa, dar e de fapt doar absenta unei rasplati) si sa le induca valori precum cinstea, bunatatea, onestitatea, etc. (pe care, bine-nteles, parintii o vor face, nu Mosul).

De asemenea poti adapta povestea Mosului in asa fel incat sa nu mai fie o foarte mare minciuna care subestimeaza inteligenta copilului. In loc sa ii spui ca Mosul aduce tuturor copiilor din lume cadouri intr-o singura noapte zburand cu o sanie trasa de reni, ii poti spune ca Mosul trimite fiecarui copil cadourile prin curier rapid si le incredinteaza, in prima faza, parintilor, care au datoria de a le da mai departe copilului. Sau ii poti spune ca nu se stie daca e adevarat sau nu, dar din batrani asa se povesteste... ca ar exista un batran, cu barba alba, care iubeste copiii si care, daca fac fapt bune, ii rasplateste. Dar, totusi, nu stie nimeni cu siguranta daca el exista, pentru ca nu a fost vazut... mentii o atmosfera de incertitudine si in ceea ce priveste "rasplata" atunci cand ea apare iar copilul va decide singur, in cazul asta, daca sa creada sau nu. Eu cred ca la o anumita varsta nimic nu functioneaza mai bine decat personajele misterioase, de poveste. Si te poti folosi foarte bine de ele si foarte eficient. Ar fi pacat sa renunti. Eu sunt destul de tanara sa-mi amintesc ce ma impresiona cand eram mica si cu siguranta nu erau explicatiile de bun simt si rationale.

Oricum, nu stiu de ce va faceti atatea problme si va ganditi sa le rapiti copiilor vostri bucuria si farmecul Mosului. Mi se pare un exces de zel inutil. Eu sunt absolut convinsa ca nici un copil nu a ramas cu traume de pe urma descoperirii faptului ca Mos Craciun nu exista Alte lucruri trebuie sa aveti in vedere cand va cresteti si educati copiii, problema Mosului e una absolut nesemnificativa. Dar principiul de care spune Amenhotep e bun... pe cat se poate nu le subestimati inteligenta si capacitatea de intelegere si apelati cat mai putin la minciuni.

Este una dintre multele probleme pe care ti le pui, este adevarat. Poate ca nu-i cea mai presanta, insa este de sezon, cum s-ar zice...
In fond, problema mosului ascunde un principiu mai larg: este ok sa minti in scopuri pe care le crezi bune?

Ai 100% dreptate. Eu de exemplu mi-aduc aminte cât de mult m-a impresionat întâmplarea cu Făt Frumos care a ocolit un muşuroi de furnici, să nu le omoare, şi dup-aia furnicile l-au ajutat în nu mai ştiu ce împrejurare.

Dar este o diferenţă fundamentală între Făt Frumos (alături de Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa, Zmeul Zmeilor, Harap Alb etc.) şi Moş Crăciun: nimeni nu încearcă să mintă copilul cum că personajele de poveste chiar sunt reale. Nimeni nu fabrică indicii pentru a face copilul să creadă că efectiv a fost vizitat de Făt Frumos.

Poveştile şi metaforele sunt benefice. Minciuna nu.


Ştiu şi eu?... Mai întâi, n-am auzit niciodată pe cineva spunând copilului „Fă fapte bune, ca să-ţi aducă Moşu' cadouri!” (de obicei ideea e „Fii cuminte, că altfel nu vei primi cadouri de la Moş!”). Nu faptele bune sunt răsplătite, ci cuminţenia/ascultarea faţă de părinţi.

În al doilea rând, chiar dacă asta ar fi ideea morală pe care „afacerea Moş Crăciun” o susţine, există metode alternative cel puţin la fel de bune pentru a o sădi în mintea copilului. Dovadă stau toate celelalte idei morale („Ajută-ţi aproapele”, „Nu fura”, „Respectă-ţi părinţii”, „Nu minţi” etc.), care pot fi cultivate foarte bine în copil fără minciuna „Personajul de basm Cutare există în realitate, uite indiciile aici”. Minciuna aceasta nu este necesară pentru formarea morală a copilului.

În al treilea rând, ideea pe care-o propui nu mi se pare chiar atât de morală. Mult mai sănătoasă mi se pare morala omului care face fapte bune pentru că aşa simte el că e bine, nu pentru că ar aştepta vreo răsplată. Condiţionarea „Fă bine că vei fi răsplătit” mi se pare chiar... imorală. Faptele bune dezinteresate sunt cele cu adevărat morale -- şi ele nu rezultă în niciun fel din „Faptele bune sunt răsplătite”.


Err... păi atunci să-i lăsăm pe părinţi să-şi facă treaba lor de părinţi (aşa cum o fac în culturile fără Moş Crăciun), nu?

Fără să mai folosim minciuna pentru a induce valori precum onestitatea.


Da! Asta propun: „Cadoul ăsta e de la mama ta, care-ţi doreşte numai fericire şi s-a gândit mult la tine şi a căutat un dar care să-ţi placă şi să ţi se potrivească. A făcut sacrificii pentru tine. Pentru că te iubeşte şi se bucură de bucuria ta.”

Asta e esenţa darului (de orice fel): iubirea. De ce să transformăm lucrul ăsta frumos în „şpagă ca să fii cuminte” (şi pe deasupra şpagă falsă, mincinoasă)?


Ca basm, e superb aşa. Nu pledez pentru schimbarea basmului.


Nimeni n-a argumentat că ar rămâne copiii traumatizaţi.

Dar lipsa traumelor nu demonstrează că practica ar fi bună/morală.

Exemplu: Această practică tradiţională se menţine în multe părţi ale lumii de zeci de generaţii -- ceea ce înseamnă că fetele cărora li s-a făcut aşa ceva când erau mici, ajunse la maturitate iniţiază (sau măcar aprobă) operaţia asupra fiicelor lor. Crezi că vreuna din ele va spune că respectivul lucru e traumatizant? Nu, căci altfel nu şi-ar supune fiicele la aşa ceva. Condiţionarea culturală le face să gândească „OK, poate că e puţin dureros pe moment, dar nu rămâne copilul cu traume -- uită-te la mine, mi s-a făcut şi mie aşa când eram mică şi n-am nimic, sunt perfect normală! Şi nici în preajmă nu le văd pe celelalte femei să fi rămas traumatizate!” Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul acesta. Sau acesta.

În toate aceste cazuri (ca şi în cazul minciunii Moş Crăciun), victimele sunt condiţionate cultural să considere normală practica şi s-o aplice propriilor copii, argumentând că nu e traumatizant. Foarte puternic este şi argumentul „Trebuie să treacă şi copilul meu prin asta, altfel nu va fi în rândul lumii, va fi anormal! Şi-n fond, ce mare rău? E o chestie nevinovată...”

Dar faptul că victimele însele ajung la maturitate să gândească aşa nu e deloc dovadă că practicile cu pricina sunt în regulă, OK, morale.


Atenţie, eu contest asta! Eu cred că în cazul lui Moş Crăciun e vorba de un obicei care se transmite... cum să zic... orb, fără ca oamenii să se gândească cu adevărat de ce fac asta şi ce e benefic şi ce nu. Ca dovadă, singurul argument pro adus până acum în discuţie este extrem de slab: „Minciuna că Moş Crăciun e mai mult decât un personaj de basm şi chiar există în realitate este necesară pentru educaţia copilului: ca să înveţe să fie cuminte şi să facă fapte bune”. O altă dovadă e chiar lipsa de convergenţă a motivelor invocate. Dacă (în mintea oamenilor) ar exista un motiv „bun” temeinic care să justifice minciuna, acesta ar fi invocat imediat, la unison, de toată lumea. Cum e de exemplu în cazul clasic al bolnavului de cancer care mai are de trăit doar câteva săptămâni, dar doctorul îl minte că are mai mult timp.

Eu susţin că motivul real este condiţionare/inerţie culturală şi că analizând onest, orice persoană decoperă lipsa oricăror „motive bune”. Exact ca şi în celelalte cazuri de condiţionare culturală pe care le-am menţionat aici.



a

Corect, sunt absolut de acord. Doar ca la varsta de 2-3-4 ani nu stiu cat simte copilul ca e bine sau rau sa faca ceva. Si notiunile astea de bine si rau, etica, morala, etc. sunt induse social si cel mai simplu mod de a invata un copil atat de mic e principiul rasplata-pedeapsa. E simplu si sigur, de-aia e si atat de raspandit. Totusi, nici eu nu sunt de parere ca e cel mai bun. Pana in momentul in care copilul incepe sa aiba o intelegere mai ampla asupra lumii, fenomenelor, etc. cred ca e singurul care poate fi aplicat, totusi intelegerea asta o dobandeste la cativa anisori.

Oricum, da, ai dreptate. Nici eu nu sunt de acord cu mintirea copilului cu orice pret, numai pentru a mentine ideea existentei Mosului, in nici un caz. Cand vezi ca el deja isi da seama ca povestea Mosului e impotriva legilor naturii, ca e absurda, si tu insisti ca Mosul exista si ca asa e, cum spui tu. Privind din unghiul asta, da, e imoral si de-a dreptul jignitor pentru copil. Imi amintesc ca la gradinita, la o serbare, "Mosul" purta adidasi si ceva ceas foarte modern. Educatoarele si parintii insistau ca e chiar el, Mosul, in timp ce eu, una, chiar ma simteam luata de proasta. Cu asta chiar nu sunt de acord. Sunt de acord cu mentinerea unei atmosfere misrerioase si de basm atunci cand vine Craciunul, si cu povestea Mosului daca o adaptezi cerintelor unei educatii sanatoase, nu cu minciuna ostentativa.



Corect. Nici eu nu consider ca minciuna cu Mosul e necesara educatiei, absolut deloc. Ba chiar poate sa faca mai mult rau decat bine, daca nu e folosita cu cap. Nu sunt de acord cu Mos Craciun ca metoda de "dresaj", ci ca personaj ce aduce un plus de farmec Craciunului.

P.S. Daca pare ca ma contrazic e doar pentru ca, dupa ultimul post al lui Amenhotep, am inteles in sfarsit ce a vrut sa spuna

Zicea -un spiholog parca, daca imi amintesc eu bine- ca toti copiii sunt imorali si ca recurg la santaj emotional ca sa-si manipuleze parintii. Poate ca de aia educatia copiilor mici se face prin conditionare, cu pedeapsa si rasplata.

Oare se poate educa un copil foarte mic altfel?

Cica si bosimanii tot de aceea...

Dap, gandeste-te cum ar fi sa ii raspunzi adevarat unei boccii la intrebarea "hani, cum arat azi?".

Povestile sunt utile atata timp cat raman povesti si nu deriva in dogme.

Legat de acesta problema, a dorintei unora de a-l lichida pe Mos sub imboldul motivelor enumerate, se contureaza alte doua mari chestiuni pe care doresc sa le pun in discutie, si anume:

1. Ce se va intampla cu bradul???

2. Va reamintesc ca totusi un parinte nu este parinte cu adevarat decat daca minte si manipuleaza!

Rehael, nu e „dorinţa unora de a acţiona sub imboldul unor motive”. Şi nici vorbă de „lichidare” a cuiva.

Sunt nişte simple întrebări, remember?


Precum şi altele, din mesajele ulterioare.

La care te-aş ruga să răspunzi (argumentat), dacă ai amabilitatea.


Habar n-am ce se va întâmpla cu bradul.

Eu unul, anul acesta l-am împodobit frumos şi-am pus cadourile sub el. Când a venit Moşul, a luat cadourile de sub brad, a citit pe etichete şi le-a împărţit, spunând „Ăsta-i de la X, ăsta-i de la Y...”

a

Tu ai copii?

La care minciuni te referi ca fiind imposibil de evitat?

Nu asta spune Rehael, ci că este datoria ta de părinte să minţi. Trebuie să cauţi în mod activ minciuni şi să n-ai linişte dacă nu-ţi minţi copilul. Asta înseamnă „Nu eşti părinte cu adevărat până nu minţi” -- e ca şi în „Nu eşti doctor cu adevărat până nu vindeci”, „Nu eşti cioban cu adevărat până nu faci brânză” etc.

a

Eu il iubesc pe "Mosu`" ... vine in fiecare an cu cadouri ... sunt si eu "Mos" la randu` meu, pentru ca altfel nu este interesant .

Asta imi aminteste de albumul "Nursery Cryme" al grupului Genesis.
Acolo e vorba de "crima doicii" de "a insela" copilul de care are grija si de a carui devenire se ocupa, povestindu-i tot felul de istorii cu feti frumosi, balauri, palate, vrajitori si mai ales despre binele care triumfa intotdeauna...Toate numai neadevaruri...E doica o criminala facand asta ???

Nichita Stanescu ne invata intr-o memorabila concluzie ca: "trebuie sa crezi in zane ca sa fi zanatec.."

Altcineva a crezut ca Mos Craciun este unul dintre lucrurile care nu exista pe aceasta lume, dar care ne ajuta sa o suportam.


Desigur pentru mine Mos Craciun exista mai presus de orice suspiciune..
In cazul meu s-a intamplat doar ca pentru o perioada din viata sa il ratacesc si sa uit de el...atata tot.
Sunt foarte fericit sa il stiu iar acolo...

Err... The Dude, eşti sigur că n-ai greşit topicul?

Iată ce scrie chiar în primele rânduri ale mesajului de deschidere a topicului:


Şi apoi în alt mesaj, mai recent:


Deci... ce-i cu „crima doicii”?

a

Nope....Nu l-am gresit de fel.
Urmam firul discutiei nu originea temei...

Eu cred ca vorbim de simboluri si modul de perceptie a acestora de catre societate umana.


Off.

Salut The Dude, ce mai faci, bine ai revenit si la multi ani.

Desigur, despre simboluri si de felul in care sunt, ori mai exact pot fi ele receptate

La muti ani si tie frate marduk..Din pacate pentru mine nu pot reveni decat peste cateva luni....acum sunt doar in trecere. Dehhh, slujba...
Sa auzim numai de bine...

Nu, ziceam ca nici un parinte nu-i parinte cu adevarat daca uneori nu se simte obligat sa minta; eu zic ca in lumea in care traim este imposibil sa fie altfel. Nici pe departe nu am vrut sa generalizez ci doar sa atrag atentia ca in anumite cazuri nu-i imoral sa minti. In ceea ce-l priveste pe Mos, chiar nu mi-as face nici o grija cu privire la "minciuna", pentru mine oricum nu-i. Daca unii simt altfel asta nu este problema mea decat in masura in care se doreste a face din aceasta una comuna... Si faptul de a inclina sa elimini din motive individuale(care cel mai probabil sunt niste prejudecati culturale ) o asa-numita "conditionare" culturala imi cam da fiori...




Sa incep sa raspund la acest sir de intrebari ar parea ca trebuie sa accept din capul locului ca voi avea o lunga discutie "de inima" cu Pinocchio...
Amenhotep, de ce crezi ca Mos Craciun nu exista?

@The Dude

Welcome to the real world!

Da-mi te rog cateva exemple de astfel de situatii. In afara de Mos Craciun.


Interesanta intrebare.
Cum poti demonstra ca nu exista Mos Craciun?

Păi... dacă-i imposibil să fie altfel, înseamnă că -- vor, nu vor -- absolut toţi părinţii sunt adevăraţi părinţi. E ca şi cum ai spune „Adevăraţii părinţi respiră (şi e imposibil să facă altfel)!”.

Mie îmi părea că vrei să faci distincţia între nişte pseudo-părinţi, care sunt părinţi doar aşa, cu vorba, şi veritabilii părinţi, care, spre deosebire de aşa-zişii părinţi, fac ceva special, pe care nu-l face oricine.


Fix asta spuseseră doi oameni înaintea ta: Abis şi cu mine („Cum e de exemplu în cazul clasic al bolnavului de cancer care mai are de trăit doar câteva săptămâni, dar doctorul îl minte că are mai mult timp”). Nimeni n-a exprimat vreo poziţie contrară.


În acest caz eşti scutit de probleme de conştiinţă şi n-ai nicio legătură cu discuţia de faţă. Nu pot decât să te felicit.


Cât se poate de corect.


Problema „Ce-i spune Rehael copilului său despre provenienţa cadourilor pe care i le-a cumpărat din dorinţa de a-i face daruri frumoase în seara de 24 decembrie? Adevărul sau o minciună?” nu are cum să fie comună. Tu îi spui copilului tău ce vrei şi nimeni nu te va putea forţa să-i spui ceva împotriva voinţei tale. Eu la fel. Nu e deloc o problemă comună -- decât pentru oameni care au aceleaşi valori, care gândesc asemănător. Şi chiar şi atunci, tratarea problemei e comună pe cale de consecinţă, nimeni nu porneşte cu ideea s-o facă comună. Discutăm, expunem argumente, apoi fiecare trage concluzii şi face cum vrea. Deci poţi să stai liniştit.


De ce?


Eu am argumentat de ce cred că este o condiţionare culturală. Tu de ce crezi că nu e?


Chiar că nu te înţeleg. Deci spui că motivele individuale (din discuţia de faţă) sunt prejudecăţi culturale. Şi te ia cu fiori că cineva ar putea dori să elimine o condiţionare culturală, motivat fiind de o prejudecată culturală. Păi de ce să te îngrozească atât de tare înlocuirea unei condiţionări cu o prejudecată? Ce diferenţă uriaşă este între condiţionare şi prejudecată, încât să ţi se facă pielea de găină numai la gândul...?


Ăsta-i şirul de întrebări care defineşte tema topicului. Dacă asta cu Pinocchio e condiţia ta... mă rog, nu mă bag, fă ce crezi că e necesar pentru a trata respectivele întrebări.


Cazurile când Moş Crăciun zboară cu sania trasă de reni şi intră pe horn cu cadouri făcute de pitici la Pol, iar copiilor li se spune „Uite, a venit Moş Crăciun şi v-a adus cadouri!” nu sunt minciuni. Nu despre astea vorbesc, nu aceste cazuri le critic eu aici.

Ci mă refer la cazurile când părinţii iubitori cumpără/fură/manufacturează/etc. cadouri pentru copiii lor, din dragoste pentru ei, dar îi mint cu privire la provenienţa cadourilor, spunându-le „Uite, a venit Moş Crăciun şi v-a adus cadouri!”.

Ca să înţelegi mai bine:

Sunt câţiva bărbaţi pe lumea asta care susţin că au o relaţie amoroasă cu Sharon Stone. Vin şi cu „dovezi”: „Uite, vezi, zgârieturile astea pe spate? Sharon mi le-a făcut aseară, într-un moment de pasiune!” Dacă stai să-i asculţi îţi relatează şi tot felul de amănunte picante, detalii despre viaţa ei... Dintre aceşti bărbaţi, unii s-ar putea chiar să fie amanţii lui Sharon Stone. Cu ei n-am nimic*, eu mă adresez celorlalţi -- şi le spun „Chiar trebuie să minţiţi? De ce faceţi asta?”.

Acum, evident, întrebarea mea îi deranjează pe respectivii. Şi naşte replici de genul „Amenhotep susţine că Sharon Stone nu există! Hă-hăăă!...”

Dar nu asta susţin eu, sper că acum s-a înţeles.

* Notă: Încă o dată, ca să fie clar: Cei ce nu mint, ci chiar pe bune sunt amanţii lui Sharon Stone nu sunt în niciun fel vizaţi. Şi nici invitaţi să participe la discuţie. Discuţia este cu aceia care mint că ar fi amanţii lui Sharon Stone (inclusiv aceia care susţin „Eu nu mint, zău, îmi place atât de mult să cred, încât din punctul meu de vedere aproape că încetează să mai fie minciună...”). If you know what I mean...

a

Pai iti spun sigur ca si in primul si in al doilea caz, care de fapt sunt unul si acelasi desi tu nu reusesti sa faci o legatura intre ele, functioneaza acele prejudecati culturale de care vorbeam, care nu permit ca zborul saniei lui Mos Craciun sa lase vreo urma in sufletul tau sau sa-ti poti imagina ca eu as putea fi de gen feminin.

Posibil. Şi?


De ce crezi că eu nu-mi pot imagina asta? Testează-mă -- spune-mi „Imaginează-ţi că sunt femeie!” -- şi-ai să ai parte de o surpriză: ai să vezi că pot.


Oricum, pari a sugera, într-un mod destul de încâlcit, că tu nu eşti victima unor anume prejudecăţi culturale care ne afectează pe noi, ăştilalţi. De ce crezi asta?

Şi care sunt acele prejudecăţi de care vorbeşti? Lămureşte-mă, te rog.

a

EDIT: Acum pricep de ce ai impresia că am crezut că ai fi bărbat (în ciuda menţiunii „Ex-Merlina” din dreptul avatarului tău): nu poţi concepe că ţi-aş fi dat exemplul cu Sharon Stone dacă aş fi crezut că eşti femeie!

Asta da prejudecată!

Ai spus ca ai o problema si am vrut sa te ajut cu niste explicatii.



Motivele:
1....
2.... cica mi te adresai mie si nu altcuiva.




Incerc si eu sa-ti spun cat mai delicat, dar nu prea cred ca-mi iese... Te-ai aratat cu constiinta afectata de consecintele atribuirii lui Mos Craciun a actiunii de impartire a cadourilor deci, logic, esti o victima. In schimb eu, in cel mai rau caz, m-as numi beneficiarul prejudecatilor culturale, pentru ca imi place ideea, si nicidecum victima.

N-ai explicat nimic. Ai spus că şi când părinţii îşi mint copiii, şi când nu şi-i mint, acţionează aceleaşi prejudecăţi culturale. Tema discuţiei era cazul când îi mint (vizavi de Moş Crăciun).


Când văd că un forumist doreşte să-şi ascundă sexul, încerc (din delicateţe -- o avea nişte motive...) să-i respect dorinţa. Dacă vrei ca lumea să ţi se adreseze la feminin, completează corespunzător rubrica din profilul tău. Altfel, vei avea parte de adresări aleatorii.

Oricum, devierea discuţiei înspre acest subiect mi se pare edificatoare vizavi de contribuţia ta la lămurirea problemelor ridicate în acest topic.


A cui?


Aşa, şi? Era vorba că tu nu ai prejudecăţile care sunt răspunzătoare de „neputinţa imaginării lui Rehael femeie”, pe care mi le-ai imputat mie.

Sincer, sunt înclinat să mă retrag din discuţia cu tine. Nu reuşesc să văd firul roşu al discursului tău, care mi se pare că se diluează în meandre tot mai puţin legate de tema discuţiei. Nu te supăra.

a

Ghici!... Daca nu-i nimeni sau nimic care sa te faca sa te simti prost atunci nu te simti si demersul tau este cu totul inutil.



Te las sa te mai gandesti.



In fine, oricum ai fost singurul.



In schimb tu ai dreptul sa emiti ce parere vrei si in ce forma vrei... Altii sa fie sanatosi cu prejudecatile lor cu tot.




Ok, inseamna ca pot trece la lucruri mult mai serioase.





Eu imi imaginez ca tu deja traiesti in acea lume bantuita de atata sensibilitate si fantezie, incat copiii in seara de 24 dec. (de ce tocmai atunci nu ma duce mintea ; ori ai fost inspirat de filmul "Cum a furat Grinch Craciunul") spun poezii romantice parintilor lor, despre cat de cool e tata si cat de super e mama. O lume in care nu ai sa ai motive sa daruiesti si altora pentru ca tata cel cool nu o sa o poata supara pe mama cea super care l-ar putea banui ca mai are si alti copii decat aceia pe care ii cunoaste ea, mai ales ca nu exista nici un motiv de a darui altora decat ca vrei sa fii cool, ca in fond daca daruesti propriilor tai copii o faci pentru ca doresti sa-ti conservi si perpetuezi genele si nu din alt motiv, iar "altruismul" pentru cei dinafara familiei tale nu poate fi decat unul interesat. O lume in care simbolurile au utilitate practica doar in programare iar sentimentele sunt atat de ilogice incat pentru ce le-am privi vreodata prea serios, pentru ce le-am fixa valoarea in niste simboluri care la urma urmei arata asa de caraghios? Uite, inimioare rosii, si cand te gandesti ca-s numai niste pompe.. Ce-o vrea lumea sa spuna cu atatea "pompe" deasupra creierului...Ce blasfemie! Iar copiii care n-au tata... n-au si gata.

....