Moş Crăciun Optiuni

[Amenhotep]

Să ne imaginăm o lume fără Moş Crăciun.

Atenţie, nu o lume SF lipsită de sensibilitate, în care părinţii sunt cyborgi fără fantezie şi fără sentimente. Vorbesc despre o lume normală, ca a noastră, cu părinţi iubitori şi sensibili, care fac cadouri copiilor cu diverse ocazii (ba chiar şi aşa, pur şi simplu, din dragoste, fără vreo ocazie specială). O lume în care părinţii şi bunicii spun copiilor basme minunate şi poveşti fantastice, stimulându-le imaginaţia. Exact ca în lumea noastră. Singura diferenţă este că în lumea aceasta imaginară, în seara de 24 decembrie adulţii spun copiilor „Iată, cadourile astea frumoase sunt de la părinţii tăi, care te iubesc!” în loc de „Iată, cadourile astea sunt de la un bătrân care locuieşte la Polul Nord!”

Cu ce ar fi mai urâtă lumea aceasta decât lumea noastră reală? Ce i-ar lipsi? De ce ar fi văduviţi copiii acelei lumi?

Să vedem:

1. Pe la 6-8 ani, copiii nu vor suferi deziluzia aflării adevărului despre Moş Crăciun. (O deziluzie minoră, dar cu ce-i mai bună prezenţa decât absenţa ei?)

2. Fundamentele eticii se clădesc la copil pe altceva decât pe socoteala „Dacă eşti cuminte, Moşu' îţi aduce cadouri! Dacă nu, nu!” -- posibil pe respectul pentru părinţi, pentru reguli etc.

3. Părinţii nu-şi mint copiii. Puţin mai puţină minciună pe lume...

4. Părinţii nu-şi batjocoresc copiii: a-i induce în eroare, fabricând indicii false (urme pe zăpadă, funingine pe lângă horn, paharul de lapte gol, prăjiturica mâncată, cadourile sub brad etc. -- toate prezentate drept „dovezi”) şi mergând adeseori chiar până la deghizare fizică, înseamnă a-i incapacita cognitiv în mod deliberat. Aceasta este o batjocură. Scopul pare a fi amuzamentul pe seama credulităţii copilului, incapabil să vadă prin ţesătura de minciuni urzită de adulţi. E ca şi cum i-ai pune piedică doar ca să te amuzi „Ia uite cât de scump e, cum cade!”... E josnic şi degradant.

5. Există premisele unei încrederi mai temeinice a copiilor în părinţii lor (şi după vârsta de 8 ani) -- când afli că ai fost victima unei farse, a unei mistificări elaborate, parcă nu mai poţi avea aceeaşi încredere ca înainte în autorii minciunii, nu? (Tendinţa poate fi subtilă, neconştientizată.)

Voi, ca adulţi, cum v-aţi simţi aflând că ideea unui personaj îmbrăcat în albastru, cu şapcă şi geantă, responsabil de aducerea scrisorilor, e o farsă a rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor, care v-au minţit până acum înscenând fiecare „întâlnire cu poştaşul” şi păcălindu-vă cu tot felul de indicii fabricate? Cum ar fi afectată încrederea voastră faţă de soţ/soţie/prieten/prietenă ştiind că au participat la această minciună -- ba chiar au fost principalii regizori ai ei? Câtă greutate ar avea argumentul „Dar erai aşa de drăguţ, cum credeai tu că vine poştaşul...”?

6. Încrederea copilului în propria judecată nu intră în conflict cu autoritatea adulţilor (care adeseori susţin minciuna existenţei lui Moş Crăciun şi după ce inteligenţa copilului începe să-i spună că nu-i aşa).

Cam asta ar avea de pierdut copiii din lumea imaginară fără-de-Moş-Crăciun... Aşa, la o primă vedere.

Mie mi se pare o lume preferabilă lumii noastre.

Precizare: În lumea imaginară fără-de-Moş-Crăciun nu lipseşte povestea lui Moş Crăciun. Tuturor copiilor li se spune basmul cu Moşul de la Polul Nord, cu sanie şi reni, care face Hohohooo! şi aduce cadouri copiilor cuminţi... Dar -- ca şi în cazurile Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa, Făt Frumos, Harap Alb etc. -- totul rămâne la nivelul de poveste, de imaginar, copiilor neservindu-li-se „indicii” cu privire la existenţa reală a personajului. Fantezia are rolul ei, nimeni nu vrea s-o alunge sau s-o limiteze; este loc în lumea aceasta pe care vi-o propun chiar de scenete în care un adult se costumează în Moş Crăciun, ţine copii pe genunchi, le ascultă poeziile şi le împarte cadouri. Nu-i nicio problemă atâta timp cât nimeni nu încearcă să vândă reprezentaţia aceasta drept realitate.


Un ultim argument: Să ne imaginăm o lume în care Guvernul a hotărât să împartă în fiecare an cadouri copiilor. Practic, părinţii se prezintă la ghişee special amenajate şi, pe baza buletinului de identitate, ridică pachetele cu cadouri pe care le duc apoi acasă copiilor. Cetăţenii au inventat o poveste în spatele acestei realităţi -- le spun copiilor că aceste cadouri vin de la un Moş ce locuieşte la Polul Nord. Dar la un moment dat cineva vine cu o altă propunere: În loc de povestea cu Moşul, haideţi să-i minţim pe copii că aceste cadouri vin de la părinţi.

Gândiţi-vă, dintre cele două minciuni, care este mai benefică emoţional pentru copil?

După ce aţi analizat şi-aţi comparat cele două variante şi v-aţi convins că a doua este superioară chiar şi privită ca o minciună (abstracţie deci făcând de adevăr), vin şi vă spun: ei bine, în plus aceasta mai este şi adevărată!




Eu unul m-am simţit extrem de inconfortabil cu ideea de a-mi minţi fetiţa de doi ani cu privire la existenţa lui Moş Crăciun. Asta se întâmpla anul trecut. Acum, când are aproape trei ani, mi-am dat seama că nu pot efectiv face chestia asta: mi se pare degradant pentru mine şi jignitor pentru ea. Nu pot să-i joc farsa aceasta -- mai ales unei persoane de a cărei formare mentală şi intelectuală sunt răspunzător! Aşa că anul acesta am chemat-o să asiste la costumarea lui Moş Crăciun, ca să ştie că personajul nu e vreun străin. Şi nu s-a întâmplat nicio catastrofă, tot show-ul a decurs normal (după părerea mea).

Voi ce părere aveţi?

Este imoral să-ţi minţi copilul (de orice vârstă) cu privire la existenţa lui Moş Crăciun?

a