Problema Raului Si A Predestinarii, tratate dpdv metafizic Optiuni

[shapeshifter]

Atma – corespondentul cel mai apropiat este cel de „ESENŢA”. Atma este dincolo de opoziţia subiect-obiect; se poate numi totuşi Subiect pur, atunci când se începe considerarea „obiectelor”, care sunt tot atâtea superimpoziţii în relaţie cu Atma. Atma este Lumină pură şi Beatitudine, Conştiinţă pură, Subiect pur. Nu există nimic care să nu aibă legătură cu această Realitate, chiar „obiectul” care este cel mai puţin în confomitate cu El este încă El, dar „obiectivat” de către Maya, puterea iluziei croită pe infinitatea Sinelui. Maya există doar prin conţinuturile sale, care prelungesc Atma, adică Atma este conceptibil fără Maya, pe când Maya este inteligibilă doar prin noţiunea de Atma.
Fiinţa nu coincide cu „Absolutul pur”, este o ”caracteristică” a Ordinii Divine pe cât este o reflectare directă a Absolutului în Relativ, şi în consecinţă poate fi numită „absolut relativ”. Dacă Dumnezeu personal ar fi fost Absolutul ca atare, El nu ar fi putut fi un interlocutor pentru om. Fiinţa este Absolutul relativ, sau Dumnezeu ca „absolut relativ”, adică El creează. Absolutul pur nu creează.
Fiinţa e „ambiguă” deoarece este în acelaşi timp absolut şi relativ, sau pentru că este absolutul situat în relativitate, sau altfel spus, deoarece este „Absolutul relativ”. Într-un mod analog, Intelectul este „ambiguu” deoarece este în acelaşi timp divin şi uman, necreat şi creat, principial şi manifestat, ceea ce nu poate fi spus niciodată despre Fiinţă, Intelectul este „Principiul manifestat”, pe când Fiinţa este „Principiul determinat” sau „făcut relativ”, dar întotdeauna nemanifestat.
Dumnezeu ca Dincolo-de-Fiinţă, adică Sine suprapersonal, este absolut într-un sens intrinsec, pe când Fiinţa sau Persoana divină este absolut în sens extrinsec, adică, în relaţie cu manifestarea Sa sau cu creaturile, dar nu în El Însuşi, nici în ceea ce priveşte Intelectul care „penetrează adîncurile lui Dumnezeu”. Distincţia esenţială între Dumnezeu ca Esenţă sau Dincolo-de-Fiinţă, şi Dumnezeu ca şi Creator sau Fiinţă, este aceea că Dincolo-de-Fiinţă este Necesitate absolută în ea însăşi, pe când Fiinţa este Necesitate absolută în ceea ce priveşte lumea, dar nu în ceea ce priveşte Dincolo-de-Fiinţă. Dincolo-de-Fiinţă, sau Sinele, posedă posibilul ca dimensiune internă şi virtute a infinitudinii sale; la acest nivel, posibilul este chiar Fiinţa, sau Relativitate, Maya. În consecinţă, Fiinţa nu este alta decât Posibilitatea; posibilitate necesară în ea însăşi, dar contingentă în conţinuturile relative în număr tot mai mare; şi prin definiţie non-absolută, în sensul paradoxal, acela de „absolutitudine inferioară” (apara Brahma=non-supremul Brahma). Pentru a distinge Dincolo-de-Fiinţă de Fiinţă, se poate spune că prima este „absolut infinită” pe când a doua este relativ „absolut infinită”, deşi este tautologic şi chiar contradictoriu, este totuşi o expresie în limbaj eliptic necesar, discrepanţa dintre logică şi adevărurile transcendente permite celor din urmă să se suprapună primeia, deşi inversa este exclusă. Dacă ne situăm la o parte de Dincolo-de-Fiinţă, atunci trebuie să atribuim Infinitudine Fiinţei, dar, dacă este Dincolo-de-Fiinţă ceea ce luăm în considerare, atunci trebuie să spunem că Infinitul este în adevăr Dincolo-de-Fiinţă, şi că Fiinţa îşi realizează infinitudinea în mod relativ, astfel deschizând uşa către revărsarea posibilităţilor fără sfărşit variate, adică inexhaustibilă.
Dacă se pune întrebarea ce este Absolutul, trebuie să se răspundă mai întâi că este Realitate necesară şi nu doar posibilă; Realitate absolută, deci infinită şi perfectă, iar apoi conform nivelului întrebării puse în legătură cu ce este Absolutul: Absolutul este ceea ce, în lume, este reflectat ca existenţă a lucrurilor. Fără Absolut nu există nicio existenţă, aspectul absolitudinii unui lucru este cel care îl distinge de inexistenţă. În comparaţie cu spaţiul gol, fiecare fir de nisip este un miracol.
Absolutul, sau Esenţa, intrinsec cuprinde Infinitudine, e ca şi Infinitul pe care-l radiază. Radiaţia divină proiectează Esenţa în „vid”, dar fără a fi acolo nicio „ieşire”, deoarece Principul este imutabil şi indivizibil, nimic nu poate fi luat de la el, prin această proiecţie pe suprafaţa neantului care în el însuşi este inexistent, Esenţa se reflectă în modul „formelor” sau „accidentelor”. Dar „viaţa” Infinitului nu este doar centrifugală, ci şi centripetă, depinde alternativ sau simultan – de relaţiile considerate – Radiaţia şi Reintegrarea; aceasta din urmă este „întoarcerea” apocatastatică a formelor şi accidentelor în Esenţă, fără ca totuşi să existe nimic adăugat celei din urmă, deoarece este Plenitudine absolută. Pe lângă asta, şi chiar mai presus de tot, Infinitudinea – asemeni Perfecţiunii – este o caracteristică intrinsecă a Absolutului: este ca şi cum ar fi viaţa sa interioară, sau iubirea sa care, prin revărsare, se prelungeşte ea însăşi şi creează lumea. Doar o asemenea definiţie a Absolutului este absolută, şi fiecare descriere explicativă aparţine relativităţii tocmai din cauza naturii diferenţiate a conţinutului său, care nu este din acest motiv incorectă, ci mai degrabă, este limitată şi de aceea înlocuibilă, astfel încât dacă cineva vrea să dea o definiţie a Absolutului, acela trebuie să spună că Dumnezeu este Unu. „Mărturia Unităţii este una” – prin aceasta înţelegându-se o expresie, în limitele posibilităţii sale, care trebuie să fie una cu conţinutul său şi cu cauza sa.
Absolutul, imperceptibil ca atare, se face el însuşi vizibil prin existenţa lucrurilor, de-o manieră analoagă, Infinitul se revelează pe el însuşi prin diversitatea sa inepuizabilă, şi în mod similar, Perfectiunea se manifestă ea însăşi prin calităţile lucrurilor, comunicând rigoarea Absolutului şi radianţa Infinitului, deoarece lucrurile au propria muzicalitate precum şi propria geometrie.

[shapeshifter]

În ceea ce priveşte natura intrinsecă şi pozitivă a Principiului suprem, trebuie recunoscut faptul că Posibilitatea eficientă sau, Dumnezeu personal, precum şi a fortiori Infinitudinea Divinităţii impersonale sau suprapersonale, trebuie să fie definită ca „Binele Suveran”.
Paralel cu chestiunea răului – care aduce în discuţie problema Omnipotenţei şi Bunătăţii lui Dumnezeu, problemă existentă doar în virtutea confuziei antropomorfistice dintre Divinitatea impersonală şi Dumnezeul personal – există problema predestinării, care aduce în discuţie problema, pe de o parte a libertăţii omului şi deci a responsabilităţii sale, şi pe de altă parte problema Bunătăţii şi Justiţiei lui Dumnezeu.
Soluţia acestei dificultăţi este şi aici distincţia între Fiinţă şi Dincolo-de-Fiinţă, sau între „Absolutul mai mic” şi „Absolutul pur”: predestinarea nu poate proveni dintr-o „voinţă” – care în acel caz ar fi în mod necesar arbitrară – a Dumnezeului personal; ci ea provine din Posibilitatea pură a cărui sursă rezidă în Infinitudinea Absolutului.
Din acest punct, se poate spune că o creatură este o posibilitate, şi că o posibilitate este ceea ce este; de aceea, într-un sens, este ceea ce „vrea să fie”; destinul este unul din aspectele sale printre altele.
Individualul „vrea” să fie ceea ce „este”; el „este” ceea ce „vrea”: ceea ce posibilitatea (ceea pe care o manifestă) vrea – sau a voit iniţial.
Oricine acceptă că omul se distinge de animale prin liberul arbitru; nimeni nu neagă că în comparaţie cu o pasăre în colivie, o pasăre care scapă este liberă; caracterul relativ al acestei libertăţi nu îndepărtează nimic din realitatea pe care o reprezintă şi posedă.
De aceea, libertate nechestionabil există, chiar şi în cazul unui animal, dar existenţa unui lucru nu înseamnă că este absolută iar a nega absolitudinea nu se reduce la negarea existenţei.
Adresându-se El Însuşi individualului şi colectivităţii – care prin definiţie e constituită din indivizi – Dumnezeu personal se face El Însuşi individual: adică El creează o religie care este în mod necesar particulară şi formalistă şi care din acest motiv nu ar putea fi universală în ceea ce priveşte forma sa, nu mai mult decât un individ ca atare care poate reprezenta sau realiza universalitatea.
Din contră, Divinitatea impersonală nu creează religii: Sinele Divin conferă adevăr universal şi sanctitate corespunzătoare din interior, iluminând Intelectul şi penetrând Inima; asta presupune faptul că Inima să fie curată, fără pasiuni şi erori, şi astfel să fi reintegrat puritatea primordială.
Dar Dumnezeu este unul, şi nu există vreo problemă în accederea la imanenţă atâta timp cât se are în vedere transcendenţa, sau de apropiere de Divinitatea impersonală împotriva voinţei sau cerinţelor Dumnezeului personal, în afara cadrului religios.
Teologiile au dreptul să facă uz de stratageme simplificatoare şi moralizatoare, cerute de sfera lor de acţiune, dar inteligenţa umană – în măsura în care este capabilă de a-şi reuni propria substanţă – nu are mai puţin dreptul să ştie, dincolo de interese ce ţin de morală şi altele, simpla natură a lucrurilor, chiar în interiorul Ordinii Divine.
Punctul de vedere teologic nu se poate reţine (în practică) de la a atribui Dumnezeului personal – care este în domeniul Maya-ei - „trăsăturile” Divinităţii impersonale, care doar ea este dincolo de Maya sau Relativitate; dar Intelectul pur – de aici în principiu, omul – poate merge dincolo de Maya deoarece este în mod esenţial capabil de a concepe Absolutul pur care este dincolo de Maya, Relativitate, Fiinţă.
De aceea, omul nu este absolut legat de Dumnezeu Persoana, sau Dumnezeu-Maya; el este legat sub aspect individual, dar nu în orice alt aspect, şi acesta este motivul pentru care pneumatikos este „o Lege lui însuşi”, care evocă întreaga problemă a imanenţei principiale a Adevărului şi Căii.
Ne aflăm aici la limitele exprimabilului, acolo unde există doar o alegere din următoarele: ori a lua asupra sarcina de a furniza puncte de referinţă care nu pot ocoli paradoxul, complicaţia, elipsa şi alte dezavantaje ale gândirii sau limbajului, ori de a ne abţine de la a satisface anumite nevoi imperioase pentru explicaţii cauzale, şi să ne limităm la aserţiunea că „Dumnezeu face ce vrea”.
Totuşi, prin refuzarea luării în considerare a cerinţelor pentru explicaţii cauzale la care omul are un drept în principiu – deoarece aceste cerinţe apar din inteligenţa totală care caracterizează specia umană – se deschide uşa către uzurpările de tip luciferian şi de aici către cele mai dăunătoare erori şi negări – acelea care afectează tot ceea ce constituie raţiunea de a fi a omului.
De aceea, omul are în primul rând dreptul să ridice anumite chestiuni „în principiu”, deoarece există căderea originară care obligă religiile – şi deci teologiile – să trateze omul asemeni unui copil sau invalid; deşi omul căzut nu este tot ce este omul, şi ca rezultat există probleme – sau drepturi şi îndatoriri – împotriva cărora ar fi în van să se legisleze conform „literei” Legii.
Pe scurt, explicaţiile metafizice au două funcţii: una „de jure” şi alta „de facto”: de a furniza informaţii – şi de aici chei – acelora care sunt calificaţi să le primească şi de a elibera de erori pe aceia care le-au contractat prin contact cu false ideologii; în acest ultim caz, funcţia înţelepciunii va fi a priori pentru a permite acelora care şi-au pierdut credinţa, să recupereze capacitatea de a crede în Dumnezeu, şi toate graţiile care rezultă din ea.
Cel care are intuiţia Absolutului – care nu rezolvă problema răului dialectic ci o pune în paranteze prin îndepărtarea întregii sale otrăvi – posedă ipso facto simţul relaţiei Substanţă şi accidente astfel încât el nu este capabil să vadă accidentele în afara Substanţei.
Un accident, adică un fenomen sau o fiinţă, orice ar fi, este bun(ă) în măsura în care manifestă Substanţa, sau altfel spus: în măsura în care manifestă resorbţia accidentalului în Substanţă.
Şi invers, un fenomen este rău – într-o anumită măsura sau alta – în măsura în care manifestă separarea accidentalului de Substanţă, sau altfel spus: în măsura în care tinde să manifeste absenţa Substanţei, dar fără a reuşi complet acest lucru, deoarece existenţa aduce mărturie în ceea ce priveşte Substanţa.
Dumnezeu şi lumea: Substanţa şi accidentele; sau Esenţa şi formele. Accidentul, sau forma, manifestă Substanţa, sau Esenţa, şi proclamă gloria Sa; răul este răscumpărarea accidentalităţii în măsura în care aceasta este separativă şi privativă, şi nu în măsura faptului de a fi participativă şi comunicativă.
Cunoaşterea Substanţei imanente este victorie asupra accidentelor sufletului – de aici asupra accidentalităţii privative ca atare deoarece există o analogie între microcosm şi macrocosm.
Noţiunea de Bine permite abordarea problemei cruciale a răului. Cauza distantă şi indirectă a ceea ce numim rău – adică privare de bine – este misterul Posibilităţii totale; aceasta fiind infinită, în mod necesar cuprinde posibilitatea propriei sale negaţii, deci „posibilitatea imposibilului” sau „fiinţa neantului”.
Această posibilitate paradoxală, această „posibilitate a absurdului” – deoarece există şi deorece nimic nu poate fi separat de Bine, care coincide cu Fiinţa – are ca necesitate o funcţie pozitivă, aceea de a manifesta Binele – sau multiplii „bine” – prin intermediul contrastului, în „timp” sau succesiune, precum şi în „spaţiu” sau coexistenţă.
În „spaţiu”, răul este opus binelui şi prin acest fapt îl face pe acesta să lucească şi îi scoate în afară natura printr-un contrario; în „timp”, încetarea răului manifestă victoria binelui, conform cu principiul VINCIT OMNIA VERITAS; aceste două moduri ilustrează „irealitatea” răului şi-n acelaşi timp caracterul său iluzoriu.
Cu alte cuvinte: funcţia răului este manifestarea contrastantă a binelui şi de asemenea victoria acestuia din urmă.
Se poate spune că răul prin natura sa, este condamnat la propria-I negaţue; reprezentând ori absenţa „spaţială” ori „temporală” a binelui, răul deci se întoarce la propria-I absenţă, care este privare de fiinţă şi deci nimicnicie. Dacă cineva ar obiecta faptul că binele este de asemenea perisabil, trebuie să I se spună că binele se întoarce la prototipul său celest sau divin în care el singur este întreg „el însuşi”, ceea ce e perisabil în bine nu este binele însuşi, ci aceasta şi acea anvelopă care-l limitează.
Acest lucru ne readuce la rădăcina problemei – răul este o consecinţă necesară a îndepărtării de Soarele Divin, sursa care se „revarsă”, sursa traiectoriei cosmogonice, misterul misterelor fiind Posibilitatea Totală ca atare.
Răul - „şarpele” Paradisului - a apărut din nimicnicie de îndată ce lumea interioară a androginului primordial a devenit exteriorizată, acest moment cosmogonic coincide cu crearea Evei, adică cu sciziunea androginului încă imaterial, care era „primul Adam”.
„Materializarea” sau căderea, a survenit după exteriorizarea lumii interioare a androginului primordial şi sub influenţa şarpelui; individualism – un mod elementar de luciferianism a dus la încătuşarea în materie, cu toate calamităţile ulterioare, dar şi cu graţiile corespunzătoare.