Atma – corespondentul cel mai apropiat este cel de „ESENŢA”. Atma este dincolo de opoziţia subiect-obiect; se poate numi totuşi Subiect pur, atunci când se începe considerarea „obiectelor”, care sunt tot atâtea superimpoziţii în relaţie cu Atma. Atma este Lumină pură şi Beatitudine, Conştiinţă pură, Subiect pur. Nu există nimic care să nu aibă legătură cu această Realitate, chiar „obiectul” care este cel mai puţin în confomitate cu El este încă El, dar „obiectivat” de către Maya, puterea iluziei croită pe infinitatea Sinelui. Maya există doar prin conţinuturile sale, care prelungesc Atma, adică Atma este conceptibil fără Maya, pe când Maya este inteligibilă doar prin noţiunea de Atma.
Fiinţa nu coincide cu „Absolutul pur”, este o ”caracteristică” a Ordinii Divine pe cât este o reflectare directă a Absolutului în Relativ, şi în consecinţă poate fi numită „absolut relativ”. Dacă Dumnezeu personal ar fi fost Absolutul ca atare, El nu ar fi putut fi un interlocutor pentru om. Fiinţa este Absolutul relativ, sau Dumnezeu ca „absolut relativ”, adică El creează. Absolutul pur nu creează.
Fiinţa e „ambiguă” deoarece este în acelaşi timp absolut şi relativ, sau pentru că este absolutul situat în relativitate, sau altfel spus, deoarece este „Absolutul relativ”. Într-un mod analog, Intelectul este „ambiguu” deoarece este în acelaşi timp divin şi uman, necreat şi creat, principial şi manifestat, ceea ce nu poate fi spus niciodată despre Fiinţă, Intelectul este „Principiul manifestat”, pe când Fiinţa este „Principiul determinat” sau „făcut relativ”, dar întotdeauna nemanifestat.
Dumnezeu ca Dincolo-de-Fiinţă, adică Sine suprapersonal, este absolut într-un sens intrinsec, pe când Fiinţa sau Persoana divină este absolut în sens extrinsec, adică, în relaţie cu manifestarea Sa sau cu creaturile, dar nu în El Însuşi, nici în ceea ce priveşte Intelectul care „penetrează adîncurile lui Dumnezeu”. Distincţia esenţială între Dumnezeu ca Esenţă sau Dincolo-de-Fiinţă, şi Dumnezeu ca şi Creator sau Fiinţă, este aceea că Dincolo-de-Fiinţă este Necesitate absolută în ea însăşi, pe când Fiinţa este Necesitate absolută în ceea ce priveşte lumea, dar nu în ceea ce priveşte Dincolo-de-Fiinţă. Dincolo-de-Fiinţă, sau Sinele, posedă posibilul ca dimensiune internă şi virtute a infinitudinii sale; la acest nivel, posibilul este chiar Fiinţa, sau Relativitate, Maya. În consecinţă, Fiinţa nu este alta decât Posibilitatea; posibilitate necesară în ea însăşi, dar contingentă în conţinuturile relative în număr tot mai mare; şi prin definiţie non-absolută, în sensul paradoxal, acela de „absolutitudine inferioară” (apara Brahma=non-supremul Brahma). Pentru a distinge Dincolo-de-Fiinţă de Fiinţă, se poate spune că prima este „absolut infinită” pe când a doua este relativ „absolut infinită”, deşi este tautologic şi chiar contradictoriu, este totuşi o expresie în limbaj eliptic necesar, discrepanţa dintre logică şi adevărurile transcendente permite celor din urmă să se suprapună primeia, deşi inversa este exclusă. Dacă ne situăm la o parte de Dincolo-de-Fiinţă, atunci trebuie să atribuim Infinitudine Fiinţei, dar, dacă este Dincolo-de-Fiinţă ceea ce luăm în considerare, atunci trebuie să spunem că Infinitul este în adevăr Dincolo-de-Fiinţă, şi că Fiinţa îşi realizează infinitudinea în mod relativ, astfel deschizând uşa către revărsarea posibilităţilor fără sfărşit variate, adică inexhaustibilă.
Dacă se pune întrebarea ce este Absolutul, trebuie să se răspundă mai întâi că este Realitate necesară şi nu doar posibilă; Realitate absolută, deci infinită şi perfectă, iar apoi conform nivelului întrebării puse în legătură cu ce este Absolutul: Absolutul este ceea ce, în lume, este reflectat ca existenţă a lucrurilor. Fără Absolut nu există nicio existenţă, aspectul absolitudinii unui lucru este cel care îl distinge de inexistenţă. În comparaţie cu spaţiul gol, fiecare fir de nisip este un miracol.
Absolutul, sau Esenţa, intrinsec cuprinde Infinitudine, e ca şi Infinitul pe care-l radiază. Radiaţia divină proiectează Esenţa în „vid”, dar fără a fi acolo nicio „ieşire”, deoarece Principul este imutabil şi indivizibil, nimic nu poate fi luat de la el, prin această proiecţie pe suprafaţa neantului care în el însuşi este inexistent, Esenţa se reflectă în modul „formelor” sau „accidentelor”. Dar „viaţa” Infinitului nu este doar centrifugală, ci şi centripetă, depinde alternativ sau simultan – de relaţiile considerate – Radiaţia şi Reintegrarea; aceasta din urmă este „întoarcerea” apocatastatică a formelor şi accidentelor în Esenţă, fără ca totuşi să existe nimic adăugat celei din urmă, deoarece este Plenitudine absolută. Pe lângă asta, şi chiar mai presus de tot, Infinitudinea – asemeni Perfecţiunii – este o caracteristică intrinsecă a Absolutului: este ca şi cum ar fi viaţa sa interioară, sau iubirea sa care, prin revărsare, se prelungeşte ea însăşi şi creează lumea. Doar o asemenea definiţie a Absolutului este absolută, şi fiecare descriere explicativă aparţine relativităţii tocmai din cauza naturii diferenţiate a conţinutului său, care nu este din acest motiv incorectă, ci mai degrabă, este limitată şi de aceea înlocuibilă, astfel încât dacă cineva vrea să dea o definiţie a Absolutului, acela trebuie să spună că Dumnezeu este Unu. „Mărturia Unităţii este una” – prin aceasta înţelegându-se o expresie, în limitele posibilităţii sale, care trebuie să fie una cu conţinutul său şi cu cauza sa.
Absolutul, imperceptibil ca atare, se face el însuşi vizibil prin existenţa lucrurilor, de-o manieră analoagă, Infinitul se revelează pe el însuşi prin diversitatea sa inepuizabilă, şi în mod similar, Perfectiunea se manifestă ea însăşi prin calităţile lucrurilor, comunicând rigoarea Absolutului şi radianţa Infinitului, deoarece lucrurile au propria muzicalitate precum şi propria geometrie.

Sensul sintagmei „Conştiinţă pură”: a spune conştiinţa este „pură” înseamnă faptul că este situată dincolo de polaritatea „subiect-obiect”, adică este „astfelitate”.
Contingenţa este întotdeauna relativă, dar relativitatea nu este întotdeauna contingentă, relativ este ce este ori „mai mult” ori „mai puţin” în relaţie cu altă realitate. De aceea Creatorul – Fiinţa este „mai mult” decât creaţia şi creaturile, dar „mai puţin” decât Absolutul pur – Dincolo-de-Fiinţă, care nu are nici un interlocutor. Contingent este ce poate sau nu fi, adică ce e doar posibil.
Creaţia este marea „obiectificare” a Subiectului Divin, este manifestarea divină prin excelenţă. Creaţia are un început şi un sfârşit dacă se are în vedere un ciclu particular, dar este în ea insăşi o posibilitatea divină permanentă, o obiectificare necesară metafizic a infinităţii divine. A nega necesitatea creaţiei ar însemna să atribuim arbitrariu Divinităţii. Creaţia este perfectă datorită tocmai unicităţii şi totalităţii sale, şi reabsoarbe în perfecţiunile sale toate dezechilibrele parţiale.
Intelectul Divin cunoaşte lucrurile şi în succesiunea lor dar şi în simultaneitatea lor: priveşte desfăşurarea logică a lucrurilor precum şi posibilitatea lor globală, ştiind substanţele, ştie în acelaşi timp accidentele, la nivelul realităţii – sau nerealităţii – adică al lor.
Greşeala caracteristică exoterismului este de a atribui subiectivitate umană lui Dumnezeu şi în consecinţă de a crede că orice manifestare divină se referă la acelaşi „Eu” divin, şi deci la aceeaşi limitare. Este greşeala de a nu realiza că eul care vorbeşte şi legiferează în Revelaţie nu e decât o manifestare a Subiectului Divin şi nu Subiectul însuşi, cu alte cuvinte, trebuie făcută o distincţie între Dumnezeu – întotdeauna dpdv al Revelaţiei – în primul rând unul şi esenţialul Cuvânt, şi apoi manifestările sau actualizările acestui Cuvânt cu privire la receptaculii umani particulari. „Eul” divin care vorbeşte omului – şi din necesitate unei „colectivităţi particulare de oameni” – nu poate fi niciodată Subiectul Divin în sens absolut şi direct, este o adaptare a acestui „Eu” divin la vasul uman şi, ca rezultat, ia ceva din natura vasului, fără de care orice contact între Dumnezeu şi om ar fi imposibil şi fără de care ar fi absurd de admis că orice Revelaţie, ebraică, arabă sau oricare alta, ar putea fi cuvânt cu cuvânt de origine divină. Dumnezeu nu se poate contrazice pe El Însuşi, dar acest adevăr axiomatic are în vedere Adevărul fără formă, nelimitat şi esenţial, singurul care contează in divinis; enunţurile relative se pot contrazice pe ele însele de la o Revelaţie la alta – la fel cum subiecţii umani sau formele materiale se exclud reciproc şi se contrazic una pe alta – atâta timp cât Adevărul esenţial este păzit şi făcut eficace pe cât posibil. „Eul” divin particular al unei Revelaţii nu este situat în Principiul Divin Însuşi, el este proiecţia, sau emanaţia, Subiectului Absolut şi este identificat cu „Spiritul lui Dumnezeu”, adică, cu Centrul cosmic despre care se poate spune că este „nici divin nici non-divin”, acest „Eu” ce dă revelaţia „este Dumnezeu” în virtutea razei ataşându-se în mod direct Sursei, dar nu este Dumnezeu în sens absolut, deoarece este imposibil ca Absolutul ca atare să înceapă a vorbi într-un limbaj uman şi să spună lucruri omeneşti.
Fiecare Nume Divin atunci când este pronunţat ritualic, este în mod misterios identificat cu Divinitatea. În Numele Divin are loc întâlnirea misterioasă a creatului şi a Increatului, a contingentului şi a Absolutului, a finitului şi a Infinitului. Numele Divin este o manifestare a Principiului Suprem, sau altfel spus, este Principiul Suprem manifestându-se pe El Însuşi, nu este deci în primul rând o manifestare, ci Principiul Însuşi.
Absolutul, Infinitul, Perfecţiunea: acestea sunt primele definiţii ale Naturii divine. Dpdv geometric, Absolutul este asemeni punctului, care exclude tot ce nu este El; Infinitul este asemeni unei cruci, sau unei stele, sau spirale, care prelungeşte punctul şi-l interpretează ca şi cum ar fi cuprinzător; Perfecţiunea e asemeni unui cerc, sau unui sistem de cercuri concentrice, care reflectă, ca şi cum ar fi, punctul în spaţiu. Absolutul este Realitatea supremă ca atare; Infinitul este Posibilitatea sa, de aici de asemenea Omnipotenţa sa; Perfecţiunea este Posibilitate deoarece aceasta din urmă realizează o potenţialitate dată a Realului absolut.

Din punct de vedere al antropomorfismului, problema predestinării şi cea a răului constituie două mari probleme. Dar din punct de vedere metafizic, singura problemă este aceea a expresiei prin limbaj. Pe plan principial nu există problemă insolvabilă, pentru că acest „este” poate fi în principiu cunoscut, spiritul uman fiind total – şi nu parţial ca inteligenţa animală. Realul şi ceea ce poate fi cunoscut coincid, nu pentru facultatea raţională ci pentru Intelect, a cărui prezenţă – actuală sau pur noţională – constituie baza pentru condiţia umană.
Opoziţia extremă a complicaţiei inevitabile a dialecticii abstracte este simbolismul vizual, sau simplu simbolismul, care oferă toate aspectele unei probleme dintr-odată, dar fără a oferi cheile care permit ca totul să fie descifrat.
Dacă problema răului şi cea a predestinării apar ca probleme insolvabile credinciosului obişnuit, asta se datorează teologiei, tributară antropomorfismului său care se opreşte la mijloc de drum şi personalizează impropriu Principiul suprem, şi asta arată că teologia are o idee insuficientă a ceea ce s-a denumit „Ordine Divină”.
Fără dubiu, nu există o separare impenetrabilă între raţiune şi inteligenţă, aceasta din urmă neputând intra complet şi în mod decisiv într-o gândire care se identifică cu cristalizările dogmatice şi sentimentalismele sale corespunzătoare.
Absolutul, prin definiţie, include Infinitul – conţinutul lor comun fiind Perfecţiunea sau Binele – şi Infinitul la rându-I, dă naştere, la nivelul gradului acelui „Absolut mai mic” care este Fiinţa, la Posibilitatea Totală ontologică.
Fiinţa nu poate să nu includă Posibilitatea eficientă, deoarece nu poate împiedica Absolutul de a include Infinitul. Posibilitatea, se poate spune, are două dimensiuni: una „orizontală” şi una „descendentă”, sau una „calitativă” şi una „cantitativă”, în mod analogic şi metaforic vorbind.
Prima dimensiune a Posibilităţii conţine calităţile divers indefinite şi arhetipurile, iar a doua dimensiune le proiectează în direcţia „neantului” sau imposibilităţii. În această proiecţie, sau îndepărtare faţă de sursă (adică Fiinţa Pură), a doua dimensiune a Posibilităţii, pe de-o parte coagulează calităţile şi arhetipurile, iar pe de altă parte, manifestă contrariile lor; de aici în cele din urmă fenomenul de manifestare contrastivă, şi în consecinţă fenomenul răului.
Fiinţa, care coincide cu Dumnezeu personal, nu poate împiedica apariţia răului, deoarece, Ea nu poate aboli, şi nu ar putea voi a aboli, Infinitudinea Absolutului pur.
Acest lucru rezolvă următoarea problemă:
Dacă Dumnezeu este bun şi omnipotent, de ce El nu aboleşte răul? Nu vrea să-l abolească, sau nu poate face asta?
Pentru motivele indicate mai sus, El nu poate aboli răul ca atare – şi nu voieşte să-l abolească pentru că El îi cunoaşte necesitatea metafizică – dar El este capabil şi doreşte să abolească răul particular, şi de fapt, acest rău particular este tranzient; desfăşurarea cosmogonică însăşi este tranzientă deoarece Manifestarea universală parcurge faze şi este reabsorbită „periodic” în Apocatastază sau „Noaptea lui Brahma”.
Într-un sens, Absolutul este dincolo de bine şi rău, dar în alt sens, El este chiar esenţa bunătăţii, este Binele ca atare. Nu este nici bine nici rău, El condiţionează, prin radiaţia Infinitudinii Sale, geneza a ceea ce noi numim rău, dar El este Bine în sensul că fiecare bine conceptibil îi dovedeşte natura sa esenţială; răul ca atare nu ar putea avea rădăcina în Absolutul pur, şi nici în ceea a „Absolutului mai mic” adică Fiinţa, Dumnezeu personal.
Mai mult, răul încetează să fie rău atunci când este văzut ca o necesitate metafizică care contribuie la acel „bine mai mare”, care este, pe de-o parte, manifestarea contrastivă a binelui, şi pe de altă parte reabsorbţia care transformă orice rău în Binele care este şi origine şi sfârşit; ad majorem Dei gloriam.
În ceea ce priveşte rădăcina problemei, ne putem exprima astfel:
Binele absolut nu are nici un opus; un bine care are un opus nu este binele absolut, „Doar Dumnezeu este bine”. Dacă cineva spune că Infinitudinea supra-ontologică, sau Posibilitatea ontologică care o proiectează, este „bine” în sens contrastiv propriu acestui termen, atunci ar putea fi ridicată obiecţia că răul există, dar în relaţie cu această cauzaţie indirectă a răului – fie ea privare sau exces – Posibilitatea este dincolo de acea opoziţie, este „amorală”.

În ceea ce priveşte natura intrinsecă şi pozitivă a Principiului suprem, trebuie recunoscut faptul că Posibilitatea eficientă sau, Dumnezeu personal, precum şi a fortiori Infinitudinea Divinităţii impersonale sau suprapersonale, trebuie să fie definită ca „Binele Suveran”.
Paralel cu chestiunea răului – care aduce în discuţie problema Omnipotenţei şi Bunătăţii lui Dumnezeu, problemă existentă doar în virtutea confuziei antropomorfistice dintre Divinitatea impersonală şi Dumnezeul personal – există problema predestinării, care aduce în discuţie problema, pe de o parte a libertăţii omului şi deci a responsabilităţii sale, şi pe de altă parte problema Bunătăţii şi Justiţiei lui Dumnezeu.
Soluţia acestei dificultăţi este şi aici distincţia între Fiinţă şi Dincolo-de-Fiinţă, sau între „Absolutul mai mic” şi „Absolutul pur”: predestinarea nu poate proveni dintr-o „voinţă” – care în acel caz ar fi în mod necesar arbitrară – a Dumnezeului personal; ci ea provine din Posibilitatea pură a cărui sursă rezidă în Infinitudinea Absolutului.
Din acest punct, se poate spune că o creatură este o posibilitate, şi că o posibilitate este ceea ce este; de aceea, într-un sens, este ceea ce „vrea să fie”; destinul este unul din aspectele sale printre altele.
Individualul „vrea” să fie ceea ce „este”; el „este” ceea ce „vrea”: ceea ce posibilitatea (ceea pe care o manifestă) vrea – sau a voit iniţial.
Oricine acceptă că omul se distinge de animale prin liberul arbitru; nimeni nu neagă că în comparaţie cu o pasăre în colivie, o pasăre care scapă este liberă; caracterul relativ al acestei libertăţi nu îndepărtează nimic din realitatea pe care o reprezintă şi posedă.
De aceea, libertate nechestionabil există, chiar şi în cazul unui animal, dar existenţa unui lucru nu înseamnă că este absolută iar a nega absolitudinea nu se reduce la negarea existenţei.
Adresându-se El Însuşi individualului şi colectivităţii – care prin definiţie e constituită din indivizi – Dumnezeu personal se face El Însuşi individual: adică El creează o religie care este în mod necesar particulară şi formalistă şi care din acest motiv nu ar putea fi universală în ceea ce priveşte forma sa, nu mai mult decât un individ ca atare care poate reprezenta sau realiza universalitatea.
Din contră, Divinitatea impersonală nu creează religii: Sinele Divin conferă adevăr universal şi sanctitate corespunzătoare din interior, iluminând Intelectul şi penetrând Inima; asta presupune faptul că Inima să fie curată, fără pasiuni şi erori, şi astfel să fi reintegrat puritatea primordială.
Dar Dumnezeu este unul, şi nu există vreo problemă în accederea la imanenţă atâta timp cât se are în vedere transcendenţa, sau de apropiere de Divinitatea impersonală împotriva voinţei sau cerinţelor Dumnezeului personal, în afara cadrului religios.
Teologiile au dreptul să facă uz de stratageme simplificatoare şi moralizatoare, cerute de sfera lor de acţiune, dar inteligenţa umană – în măsura în care este capabilă de a-şi reuni propria substanţă – nu are mai puţin dreptul să ştie, dincolo de interese ce ţin de morală şi altele, simpla natură a lucrurilor, chiar în interiorul Ordinii Divine.
Punctul de vedere teologic nu se poate reţine (în practică) de la a atribui Dumnezeului personal – care este în domeniul Maya-ei - „trăsăturile” Divinităţii impersonale, care doar ea este dincolo de Maya sau Relativitate; dar Intelectul pur – de aici în principiu, omul – poate merge dincolo de Maya deoarece este în mod esenţial capabil de a concepe Absolutul pur care este dincolo de Maya, Relativitate, Fiinţă.
De aceea, omul nu este absolut legat de Dumnezeu Persoana, sau Dumnezeu-Maya; el este legat sub aspect individual, dar nu în orice alt aspect, şi acesta este motivul pentru care pneumatikos este „o Lege lui însuşi”, care evocă întreaga problemă a imanenţei principiale a Adevărului şi Căii.
Ne aflăm aici la limitele exprimabilului, acolo unde există doar o alegere din următoarele: ori a lua asupra sarcina de a furniza puncte de referinţă care nu pot ocoli paradoxul, complicaţia, elipsa şi alte dezavantaje ale gândirii sau limbajului, ori de a ne abţine de la a satisface anumite nevoi imperioase pentru explicaţii cauzale, şi să ne limităm la aserţiunea că „Dumnezeu face ce vrea”.
Totuşi, prin refuzarea luării în considerare a cerinţelor pentru explicaţii cauzale la care omul are un drept în principiu – deoarece aceste cerinţe apar din inteligenţa totală care caracterizează specia umană – se deschide uşa către uzurpările de tip luciferian şi de aici către cele mai dăunătoare erori şi negări – acelea care afectează tot ceea ce constituie raţiunea de a fi a omului.
De aceea, omul are în primul rând dreptul să ridice anumite chestiuni „în principiu”, deoarece există căderea originară care obligă religiile – şi deci teologiile – să trateze omul asemeni unui copil sau invalid; deşi omul căzut nu este tot ce este omul, şi ca rezultat există probleme – sau drepturi şi îndatoriri – împotriva cărora ar fi în van să se legisleze conform „literei” Legii.
Pe scurt, explicaţiile metafizice au două funcţii: una „de jure” şi alta „de facto”: de a furniza informaţii – şi de aici chei – acelora care sunt calificaţi să le primească şi de a elibera de erori pe aceia care le-au contractat prin contact cu false ideologii; în acest ultim caz, funcţia înţelepciunii va fi a priori pentru a permite acelora care şi-au pierdut credinţa, să recupereze capacitatea de a crede în Dumnezeu, şi toate graţiile care rezultă din ea.
Cel care are intuiţia Absolutului – care nu rezolvă problema răului dialectic ci o pune în paranteze prin îndepărtarea întregii sale otrăvi – posedă ipso facto simţul relaţiei Substanţă şi accidente astfel încât el nu este capabil să vadă accidentele în afara Substanţei.
Un accident, adică un fenomen sau o fiinţă, orice ar fi, este bun(ă) în măsura în care manifestă Substanţa, sau altfel spus: în măsura în care manifestă resorbţia accidentalului în Substanţă.
Şi invers, un fenomen este rău – într-o anumită măsura sau alta – în măsura în care manifestă separarea accidentalului de Substanţă, sau altfel spus: în măsura în care tinde să manifeste absenţa Substanţei, dar fără a reuşi complet acest lucru, deoarece existenţa aduce mărturie în ceea ce priveşte Substanţa.
Dumnezeu şi lumea: Substanţa şi accidentele; sau Esenţa şi formele. Accidentul, sau forma, manifestă Substanţa, sau Esenţa, şi proclamă gloria Sa; răul este răscumpărarea accidentalităţii în măsura în care aceasta este separativă şi privativă, şi nu în măsura faptului de a fi participativă şi comunicativă.
Cunoaşterea Substanţei imanente este victorie asupra accidentelor sufletului – de aici asupra accidentalităţii privative ca atare deoarece există o analogie între microcosm şi macrocosm.
Noţiunea de Bine permite abordarea problemei cruciale a răului. Cauza distantă şi indirectă a ceea ce numim rău – adică privare de bine – este misterul Posibilităţii totale; aceasta fiind infinită, în mod necesar cuprinde posibilitatea propriei sale negaţii, deci „posibilitatea imposibilului” sau „fiinţa neantului”.
Această posibilitate paradoxală, această „posibilitate a absurdului” – deoarece există şi deorece nimic nu poate fi separat de Bine, care coincide cu Fiinţa – are ca necesitate o funcţie pozitivă, aceea de a manifesta Binele – sau multiplii „bine” – prin intermediul contrastului, în „timp” sau succesiune, precum şi în „spaţiu” sau coexistenţă.
În „spaţiu”, răul este opus binelui şi prin acest fapt îl face pe acesta să lucească şi îi scoate în afară natura printr-un contrario; în „timp”, încetarea răului manifestă victoria binelui, conform cu principiul VINCIT OMNIA VERITAS; aceste două moduri ilustrează „irealitatea” răului şi-n acelaşi timp caracterul său iluzoriu.
Cu alte cuvinte: funcţia răului este manifestarea contrastantă a binelui şi de asemenea victoria acestuia din urmă.
Se poate spune că răul prin natura sa, este condamnat la propria-I negaţue; reprezentând ori absenţa „spaţială” ori „temporală” a binelui, răul deci se întoarce la propria-I absenţă, care este privare de fiinţă şi deci nimicnicie. Dacă cineva ar obiecta faptul că binele este de asemenea perisabil, trebuie să I se spună că binele se întoarce la prototipul său celest sau divin în care el singur este întreg „el însuşi”, ceea ce e perisabil în bine nu este binele însuşi, ci aceasta şi acea anvelopă care-l limitează.
Acest lucru ne readuce la rădăcina problemei – răul este o consecinţă necesară a îndepărtării de Soarele Divin, sursa care se „revarsă”, sursa traiectoriei cosmogonice, misterul misterelor fiind Posibilitatea Totală ca atare.
Răul - „şarpele” Paradisului - a apărut din nimicnicie de îndată ce lumea interioară a androginului primordial a devenit exteriorizată, acest moment cosmogonic coincide cu crearea Evei, adică cu sciziunea androginului încă imaterial, care era „primul Adam”.
„Materializarea” sau căderea, a survenit după exteriorizarea lumii interioare a androginului primordial şi sub influenţa şarpelui; individualism – un mod elementar de luciferianism a dus la încătuşarea în materie, cu toate calamităţile ulterioare, dar şi cu graţiile corespunzătoare.

S-ar putea obiecta faptul că, prin natura sa, răul tinde să se comunice pe el însuşi; acest lucru este adevărat, dar răul are această tendinţă deoarece este opus radiaţiei binelui şi deci nu se poate abţine de la a-l imita într-un fel. Deoarece răul este prin definiţie opoziţie şi imitaţie: în cadrul de lucru al opoziţiei, el este din punct de vedere ontologic forţat să imite; Meister Eckhart spunea: „cu cât blasfemiază pe Dumnezeu cu atât mai mult Îl laudă!”.
Răul, în măsura în care există, participă în binele reprezentat prin existenţă. Binele şi răul nu sunt, strict vorbind, categorii existenţiale aşa cum sunt: obiectul, subiectul, spaţiul, timpul; deoarece binele este chiar fiinţa lucrurilor – manifestată prin categorii – lucrurile fiind „moduri ale binelui”, pe când răul indică în mod paradoxal, absenţa acestei fiinţe, în timp ce anexează anumite lucruri sau anumite caracteristici acelui nivel la care ele sunt accesibile şi prin virtutea predispoziţiei îl permit.
Dar în ciuda acestei rezerve, se pot considera binele şi răul drept categorii existenţiale din următoare motive:
- binele include pe e-a parte tot ce manifestă calităţile Principiului Divin, şi pe de altă parte, toate lucrurile în măsura în care ele manifestă acest Principiu prin existenţa lor şi de asemenea în măsura în care ele îndeplinesc o funcţie ontologică necesară
- răul include tot ce manifestă o privare din punct de vedere al calităţilor sau al Fiinţei însăşi. Este dăunător în felurite moduri, chiar dacă această dăunare poate fi neutralizată şi compensată, în unele cazuri, prin factori pozitivi. Asta înseamnă că există lucruri care sunt rele sau dăunătoare în principiu dar nu în fapt, la fel cum există altele care sunt bune şi benefice în acelaşi fel, toate astea contribuind la desfăşurarea jocului cosmic cu nenumăratele-I combinaţii.
Cu intenţia de a rezolva problema răului, unii au spus că răul nu există pentru Dumnezeu, şi în consecinţă, că pentru El totul este un bine, fapt inadmisibil. Trebuie spus că Dumnezeu vede manifestările privative doar în conexiune cu manifestările pozitive care le compensează; de aceea răul este un factor provizoriu în vederea unui bine mai mare, a unei „Victorii a Adevărului”; „Vincit omnia Veritas”.
La nivelul gradului suprem al Realităţii – Âtmâ sau Brahma – Mâyâ nici „este” nici „există”; în consecinţă la acest nivel nu poate apărea problema dualităţilor, a opoziţiei, a binelui şi răului.
La nivelul gradului Mâyâ metacosmice, opoziţiile complementare se afirmă – Dumnezeu este în acelaşi timp Rigoare şi Blândeţe, Dreptate şi Milă, Putere şi Frumuseţe – dar contingenţa, şi odată cu ea, răul, este absentă; este doar gradul Mâyâ cosmice – această fabrică în mişcare de circumstanţe şi antinomii – prin care pot fi produse „viciile existenţiale”, într-unul şi acelaşi timp „în Dumnezeu” şi „în afara lui Dumnezeu”: „în Dumnezeu” în sensul că fiecare posibilitate în mod necesar aparţine Posibilităţii Totale, şi „în afara lui Dumnezeu” deoarece Binele Suveran poate conţine doar posibilităţile arhetipale, care prin definiţie sunt pozitive deoarece ele descriu potenţialităţile Fiinţei Pure.
Pentru a rezolva problema răului, unii au pretins că nimic nu este rău deoarece tot ce se întâmplă este „voit de Dumnezeu”, sau că răul există doar „din punct de vedere al Legii”. Acest lucru este inacceptabil, în primul rând deoarece Dumnezeu este cel care înmânează Legea, şi în al doilea rând, deoarece Legea există datorită răului şi nu invers.
Trebuie spus că răul este integrat în Binele universal, nu ca rău ci ca necesitate ontologică; această necesitate stă la baza răului, el este metafizic inerent acesteia, dar fără a se transforma într-un bine.
De aceea nu trebuie spus că Dumnezeu „voieşte” răul – ci mai degrabă că El îl „permite” – nici că răul este un bine deoarece Dumnezeu nu este împotriva existenţei lui, totuşi, se poate spune că trebuie acceptată voia lui Dumnezeu atunci când răul pătrunde în destinul nostru şi atunci când nu este posibil pentru noi să-l evităm, sau atâta timp cât nu este posibil acest lucru. Mai mult, nu trebuie uitat că complementul resemnării este încrederea, chintesenţa căreia este certitudinea metafizică şi escatologică pe care o purtăm adânc în noi – certitudinea necondiţională – a Aceluia care este, şi certitudinea condiţională a ce putem fi.
Răul participă în bine în diferite moduri:
- prima dată prin existenţa sa în măsura în care această existenţă manifestă Fiinţa, deci Binele Suveran
- în al doilea mod, şi din contră, răul participă în bine prin dispariţia sa, pentru că victoria asupra răului este un bine şi nu este posibilă fără prezenţa unui rău
- în al treilea mod, răul poate participa în bine ca un instrument, deoarece se poate întâmpla ca răul să colaboreze în producerea unui bine
- în al patrulea mod, această participare poate consta în accentuarea unui bine prin contrastul dintre el şi opusul său
În cele din urmă, fenomenele negative sau privative, manifestă „capacitatea” lui Dumnezeu de a se contrazice pe El Însuşi, iar această posibilitate este cerută chiar de perfecţiunea Fiinţei; aşa cum spunea Meister Eckhart: „cu cât blasfemiază mai mult cu atât Îl laudă pe Dumnezeu”.
Mai mult, se poate întâmpla ca binele şi răul să fie amestecate, de unde posibilitatea unui „rău mai mic”; aceasta coincide chiar cu noţiunea de relativitate.
În ceea ce priveşte problema de a cunoaşte de ce o posibilitate este posibilă, această problemă este ori de nerăspuns la ea, ori altfel, este rezolvată în avans prin axioma Posibilităţii Totale imanent în Fiinţă, şi care prind definiţie este fără limite; în mod paradoxal, se poate spune că Posibilitatea Totală nu ar fi ce este dacă nu ar realiza imposibilitatea într-un anumit fel.
Realitatea Absolută – Dincolo-de-Fiinţă, Paramâtmâ – nu are opus; dar Fiinţa, Dumnezeul personal, are un opus deoarece Fiinţa este cuprinsă în Relativitatea universală, Mâyâ, al cărei vârf este. Acest opus, Satan, nu ar putea totuşi, să fie situat la acelaşi nivel cu Dumnezeu, astfel că Dumnezeu de asemenea se poate spune că „nu are opus”, cel puţin într-o anumită – dar esenţială – privinţă; deci Dumnezeu este „în Ceruri”, pe când răul, şi cu el iadul, aparţine lumii sub-celeste.
Posibilitatea satanică este dată, ontologic vorbind, prin relativitatea însăşi, care necesită nu doar gradaţii ci şi opoziţii; relativitatea este în esenţă, mişcare către nimicnicie (neant), care posedă o umbră a realităţii doar datorită acestei mişcări, toate astea în virtutea infinitudinii Fiinţei.

Infinitul este dimensiunea intrinsecă a plenitudinii inerentă Absolutului, a spune Absolut înseamnă de fapt a spune Infinit, unul fiind inconceptibil fără celălalt. Această „relaţie” între aceste 2 aspecte ale Realităţii Supreme poate fi simbolizată prin următoarele imagini:
- Absolutul este un punct, şi Infinitul este extensia.
- în timp, Absolutul este momentul, şi Infinitul este durata.
- în plan material, Absolutul este eterul – adică substanţa primordială omniprezentă de fundal – pe când Infinitul este seriile indefinite de substanţe;
- la nivelul planului formei, Absolutul este sfera – forma primordială perfectă şi simplă – şi Infinitul este seriile indefinite de forme mai mult sau mai puţin complexe;
- în cele din urmă, în planul numărului, Absolutul va fi Unitatea sau Unicitatea şi Infinitul va fi seriile nelimitate de numere sau cantităţi posibile, sau totalitate.

Distincţia dintre Absolut şi Infinit exprimă cele 2 aspecte fundamentale ale Realului:
- cel al esenţialităţii şi
- cel al potenţialităţii.

Aceasta este cea mai înaltă prefigurare a polilor masculin şi feminin. Radiaţia Universală, adică Maya care e divină şi cosmică, se iveşte din cel de-al doilea aspect, Infinitul, care coincide cu Posibilitatea Totală.

În continuare voi prezenta studiul lui Titus Burkhardt legat de simbolismul jocului de şah, voi încerca să mai strecor câte ceva legat de acest simbolism. Jocul de şah este extrem de sugestiv în ceea ce priveşte destinul omului şi acea triadă: Voinţa Cerului - Om - Destin. Despre această triadă voi vorbi mai la vale.

Se ştie că jocul de şah îşi are originea în India. El a trecut în vestul medieval prin intermediul perşilor şi arabilor, de aici provine celebra expresie ,,şah-mat”, care derivă din persanul „shah” (rege) şi din arabicul „mat” (el e mort). În timpul Renaşterii, unele reguli ale jocului de şah s-au schimbat: „regina” şi cei doi „nebuni” (episcopi) au primit mobilitate mai mare şi astfel jocul a căpătat un caracter mai abstract şi matematic, părăsind oarecum modelul strategic concret, fără însă a pierde trăsăturile esenţiale ale simbolismului său. În poziţia originală a şahiştilor, modelul strategic antic rămâne evident: se pot recunoaşte cele două armate angajate în luptă, luptă care era caracteristică spiritului Estului antic: trupele uşoare, reprezentate de către pioni care formează prima linie; corpul armatei constând din trupele grele, carele de război (turnurile), cavalerii (cavaleria, caii) şi elefanţii de război (episcopii, nebunii); „regele” cu „doamna” sa sau „consilierul” fiind poziţionat în centrul trupelor.
Forma tablei de şah corespunde tipului „clasic” al Vastumandala, diagrama care constituie de asemenea aranjarea de bază a unui templu sau a unui oraş. Această diagramă simbolizează existenţa concepută ca un „câmp de acţiune” al puterilor divine. Lupta care are loc în jocul de şah reprezintă, în sensul său cel mai universal, lupta deva-şilor cu asura-şii, a „zeilor” cu „titanii”, sau a „îngerilor” cu „demonii”, toate celelalte semnificaţii ale jocului derivând din acesta universal.
Cea mai veche descriere a jocului de şah provine de la un istoric arab, al Mas’udi, în lucrarea sa „Preriile de aur”, istoric care a trăit în Bagdad în sec. IX. Acesta atribuie inventarea – sau codificarea – jocului de şah, regelui hindus „Balhit”, un descendent al lui „Brahman”. Există o confuzie evidentă aici între caste: cea a brahmanilor şi o dinastie, dar faptul că jocul de şah era la origini brahmanic este dovedit de caracterul puternic sacerdotal al diagramei de 8x8 pătrate (ashtapada). În plus, simbolismul de tip războinic al jocului se leagă de casta Kshatriya, casta prinţilor şi nobililor, aşa cum istoricul arab indică atunci când scrie despre faptul că hinduşii considerau jocul de şah (shatranj, de la sanskritul Chaturanga) drept o „şcoală de guvernare şi apărare”. (Va urma)

Vastu Mandala

Separaţiunea fundamentală dintre Cer şi Pământ, în realizarea noastră, trebuie să preceadă separaţiunea celor 3 gune, cum se întâmplă şi ontologic – macrocosmic. Înainte de asta e o învălmăşeală care este aceea a indistincţiunii lui Prakriti, deci înaintea ruperii exhilibrului celor 3 gune în ea. Pentru ca aceasta să se poată efectua, trebuie, mai întâi, ca Fiinţa, Işwara să se polarizeze în Puruşa şi Prakriti, numai cei doi poli odată actualizaţi, sub influenţa de prezenţă a lui Puruşa, potenţialităţile lui Prakriti se pot actualiza, după ce însă, în prealabil, s-a produs, tot sub adumbrirea lui Puruşa, ruperea echilibrului celor 3 gune.
Toată realizarea iniţiatică e în această schemă.
Determinarea unui punct critic în jurul căruia, prin coordonate de simbolism spaţial, se organizează haosul în cosmos, implică aceaşi scheamă iniţiatică. Punctul fixat e Principiul, Cerul, care e actualizat prin determinarea lui în mijlocul Haosului; şi atunci în Haosul înconjurător se produce o ruptură de echilibru, centralizarea celor 3 gune, expansiunea lor în direcţiile care le sunt proprii şi aşa mai departe.
Înainte de toate aceste operaţii, trebuie să existe suscitarea în noi a unui martor care priveşte şi înregistrează toate operaţiunile, un martor care nu e exact cerul dar care-l reprezintă şi care apare, simbolic şi sensibil totodată, în dosul nostru, ceva mai sus.
Prakriti e existenţială, nu intelectuală; când prin influenţa de prezenţă a lui Puruşa i se smulg potenţialităţile pentru a fi transformate în acte, ea nu înţelege perfecţiunea, minunea operaţiunei. Ea simte numai golurile ce rămân în ea, abisurile ce se deschid în ea când potenţialităţile ei o părăsesc, deoarece devenite act, e o contradicţie în termen să le imaginezi lucrând încă în ea. Şi acest abis devine o formă insaţiabilă, o aviditate devorantă, în care, nu numai oamenii, dar şi zeii pot fi înghiţiţi.
Dar două lucruri nu poate pricepe Prakriti, şi asta prin instituţie divină: că produsele ei au şi un element solar, căci ea concepe de la Puruşa, fără ca măcar să-i ştie existenţa. Prin urmare, când partea substanţială a copiilor ei e distrusă, e pentru ea ca şi cum ar fi fost distrus întregul; transformarea lor o vede ca o distrugere; în al doilea rând, trăsnirea titanilor de către Zeus e în realitate o redempţionare. Cum poate să vadă Gaia asta când, pentru ea, însuşi Zeus, în esenţialitatea lui, este inexistent? Ea vede Cerul numai în măsura în care acesta intră în luptă cu ea, adică în măsura în care se substanţializează. Vede în el numai un simplu duşman, nu un Principiu. Cerul, la rândul lui, nu poate lupta cu Prakriti, decât luând înfăţişări materiale. De unde pasiunile şi tribulaţiile Zeilor.
Angoasa e o consecinţă nesăţioasă, de natură pur prakritiană, neinteligentă şi care, neputând „devora” lumina, se devorează pe ea însăşi. Intensitatea angoasei dă omului iluzia de plenitudine. De aceea ea aşa de căutată de omul de astăzi, atât de vid şi de inconsistent.
Angoasa e instrumentul Gaiei, e substitutul satanic al asentimentului. Acesta este o presimţire a Universalului prin similitudinea, prin năzuinţa de reunire a unor elemente asemănătoare despărţite. Angoasa e reacţiunea lui Prakriti care nu poate înţelege intelecţiunile, dar care trebuie să le suporte şi să reacţioneze. Cum? Prin parturienţe numeroase, laborioase, dureroase. Neputând distruge intelecţiunile, pentru ea inconceptibile, constatând totuşi eficacitatea lor, deoarece prin ele e fecundată şi produce, Prakriti caută prin Angoasă să-şi deterioreze aparatul conceptiv, să-şi sterilizeze matricea.
Şehina cuprinde şi Binele şi Răul sau, cu alţi termeni, Pozitivul şi Negativul, dar Răul nu ca pe o substanţă de sine stătătoare, ci ca Tron al lui Dumnezeu. Acest „Tron”, în lumea noastră, nu este altceva decât Rădăcina lumilor sau, principiul de sesizabilitate care „fixează” pe Dumnezeu pe Tronul Său, dar asta cu o condiţie: să nu desparţi Tronul de Dumnezeu, căci abia atunci devine Răul, Diavolul. Trebuie să considerăm pe Dumnezeu ca o prelungire a Tronului, o continuitate a lui; ca tulpina, floarea şi fructul rădăcinii tenebroase; ca să aşezăm pe Dumnezeu pe tronul Lui în noi, e deajuns ca pe întunecimile noastre, pe părţile noastre opace, să suprapunem o dimensiune intelectuală; adică să suprapunem angoasei hudur-ul care o transformă în dragoste, căldură, lumină. Păcatul cel mai mare e să producem prin opacităţi o întrerupere a circulaţiei în vasele sanguine ale Universului, o discontinuitate, prin scleroze, în circuitul vibratoriu al Vortexului Sferic Universal (Vortex Sferic Universal = propagarea indefinită, plecând dintr-un centru, a unei mişcări vibratorii în toată întinderea cu trei dimensiuni; simbol spaţial al Posibilităţii Universale).
Satan a dat lui Adam iluzia a doi Dumnezeu egali. I-a dat această iluzie pentru că o avea şi el. Toată acţiunea lui Satan se explică aşa, căci sincer credea că Dumnezeu e numai o forţă antagonistă care numai prin împrejurări favorabile excepţionale a luat o preponderenţă abuzivă. Satan care apare în Biblia şi în celelalte tradiţii nu-I deloc, nu numai Demiurgul, dar nici măcar regentul lui Tamas. Lucifer, în sensul cel mai înalt este acela care dinamizează Fiat-ul divin, dându-I o stridenţă, o forţă explozivă, lucrând ca o dinamită în sânul lui Prakriti. El dă agenţilor cosmici iluzia de autonomie, care singură le dă virulenţa necesară pentru a produce lumea, muncă prin excelenţă, de sfâşiere, de exaltaţiune separatistă.
Dacă situăm pe Lucifer înainte de Creaţiune, atunci el devine, în Intelectul Divin, intenţia lui Dumnezeu de a crea lumea, sinteza şi ansamblul posibilităţilor de manifestare din Principiu. Expresia „Îngerul Feţii” dată lui Metatron, se aplică părţii luminoase a acestuia. Dar Samael? Faţă tenebroasă. Dar printr-o inversare de raporturi, pur metafizică, faţa tenebroasă a lui Metatron este în Principiu ansamblul posibilităţilor de non-manifestare, iar Faţa luminoasă, Mikael („care e ca Dumnezeu”), posibilităţile de manifestare, manifestate. Căci negaţiunea radicală a lui Lucifer în lume devine cu totul altceva în Principiu. Devine o posibilitate de determinaţiune negativă. O determinaţiune negativă nu se manifestă, dar umbra ei în lume devine Satan.
Chiar numele lui Mikael: „Care e ca Dumnezeu”, convine numai Fiinţei, din cauza lui „e”. Din cauza acestui „e”, Mikael e tot ce este pozitiv, constructiv în lume. Samael, care e un reflex al determinaţiunilor negative, nu are nici un loc în lume, cu care e incompatibil. De aceea o distruge, caută s-o pulverizeze, pentru că nu admite elementul limitativ din ea, element aflător din cauza caracterului ei de Fiinţă, adică de ceea ce este.
De aici, anumite tradiţii din esoterismul musulman, în privinţa revoltei lui Iblis: „n-am ascultat pe Allah când a poruncit să ador pe Adam, pentru că nu admit limitaţiunea care a vrut să şi-o dea”. Dumnezeu, când poruncea îngerilor să se prosterneze în faţa lui Adam, vorbea ca Fiinţă, Iblis, când refuza vorbea în numele ei, ca Nefiinţă.
Îngerul Feţii, ca atare, şi cum i-o arată şi numele, e un Intermediar (aşa i se şi spune) între Dumnezeu şi Creaţiune. Dar dacă e un intermediar e şi un barzach prin care se refractează în lume, odată cu crearea lumii, Principiul în Manifestare; or, sunt două lucruri de reţinut aici: Principiul e ansamblul posibilităţilor de Non-manifestare şi Manifestare; refractarea inversează raportul lucrurilor, inversează imaginea planului superior pe planul inferior. Această refractare e simplă la Fiinţă: posibilităţile ei nemanifestate, prin refractare, devin manifestate; dar posibilităţile de non-manifestare, prin definiţie, nu se pot manifesta, totuşi realitatea lor trebuie să se reflecteze, determinaţiunile negative trebuie să aibă un reflex pe planul inferior, şi acest reflex este forţa care neagă, adică forţa satanică; privită în Suprem, această forţă neagă limitaţiunile.
Şi deci, cum spune Goethe: „şi totuşi face Binele”. Acest Bine trebuie luat ca o mărturisire prin determinaţiuni negative, a Supremului, a Absolutului, a Nelimitatului, indiferent de ce personificaţiuni secundare se detaşează din această manifestare fundamentală. Samael îl neagă pe Mikael ca Lumină, iar aceasta îl respinge la marginea Cosmosului, spre Materia Prima (Prakriti), în aspectul ei inferior (nediferenţiere) , dar realitatea îl „exilează” din nou în Suprem, spunându-i cu bună dreptate: „locul tău nu e în lume”.
Tot în tradiţiile musulmane, Iblis spune lui Moise: „Când Allah ţi-a spus: <nu mă vei privi>, pe Muntele Sinai, <ci priveşte Muntele>, şi când Moise a privit Muntele, acesta s-a pulverizat”. Perfect, trebuia să se pulverizeze, pentru că era lume. Dar trebuie să închizi ochii şi apoi să-l priveşti, şi atunci l-ai fi văzut. Ce înseamnă asta? Că Allah îi spune lui Moise: „nu mă limita; nu mă privi ca Fiinţă; ci priveşte cum pulverizez Muntele, adică priveşte-mă ca Nefiinţă care reduce în cenuşă Manifestarea”. Şi trebuie să închizi ochii, adică intrând în Non-Manifestare, s-o contempli direct, nu într-atât cât desfiinţează lumea.
Orice ordin al lui Dumnezeu e ambiguu: trebuie să priveşti în El ce se întâmplă dacă-L asculţi, ce se întâmplă dacă nu-L asculţi. Dar trebuie să simţi că ceea ce se interzice pe un plan, e o realitate eminamente pe planul superior, o apofază. „Să faci Binele”, adică; „Să nu faci rău”, dar transcendent: „să nu faci răul, să faci Binele limitativ”, adică neraportându-l imediat la Acel, care fiind deasupra oricărei determinaţiuni, e şi deasupra Binelui, adică, vorbind teologic: „orice faptă bună pe care nu o faceţi în Numele Meu e nulă”.
Satan a dat cu atât mai uşor lui Adam iluzia că există doi Dumnezei, cu cât aparenţa e adevărată la nivelul cosmic. Trebuie să depăşeşti cosmosul pentru ca Unitatea Divină să devie evidentă. Fapt elementar. Cel dintâi pogorământ (Kenosis) al lui Dumnezeu a fost când a consimţit ca Metatron să se polarizeze în Mikael şi Samael. Aceştia doi, pe nivelul lor, sunt pe plan de egalitate, şi de aici vicisitudinile luptei lor. De ce a vrut Dumnezeu asta? Pentru că Universul nu putea ieşi decât dintr-o ordalie. Ca un complementarism să dea nota lui justă, trebuie să fie mai întâi un antagosism. Numai o luptă teribilă între doi termeni opuşi poate crea limita suavă, infeabilă dintre opoziţii, acea limită care este Unicitatea, Sutratma („firul” spiritual care leagă lumile), şi ţese toate Universurile între ele. Lupta între forţele antagoniste poate fi cu atât mai sălbatică, fără cruţare, cu cât în fundal este Dumnezeu, cuprinzând în El eminamente toţi termenii luptei; nu e risc niciodată ca unul din antagonişti să învingă total, definitiv, pe bunul motiv că partea nu poate fi totul.
Dar primejdia ca omul şi celelalte ale Naturii să considere ca egali cei doi termeni e firească şi ea, atâta vreme cât prin Cunoaştere nu s-a realizat rezolvarea opoziţiei în complementar mai întâi, apoi în Unitate. Cea mai mare primejdie de prăbuşire a omului e aceea de a extinde adevărul unui plan, nu numai la un plan superior, dar şi la unul inferior, adică e fatală nu numai confundarea unui relativ cu Adevărul Absolut, dar şi inversul. Este strict interzis, e mortal să confunzi pe Fiinţă cu Mikael sau chiar cu Metatron. Trebuie văzut în ei numai anumite Atribute Divine, delegate unor reprezentanţi.
Abilitatea lui Satan a fost că în acelaşi timp cu faptul că l-a făcut să creadă că există doi dumnezei, i-a sugerat lui Adam convingerea ditheistă şi dorinţa de a apuca funcţiunile creatoare, ceea ce e o contradictio in terminis, un cuplu complementar necreând ca atare, ci prin Principiul Unitar în care se rezolvă şi din care proced prin polarizare.
Proba e copilul care reunifică ce a fost despărţit. Nu poţi să uzurpezi forţele creatoare după ce ai mâncat din Pomul Cunoştinţei Binelui şi a Răului; trebuie cules fructul Arborelui Vieţii. Rezultatul a fost că; intercalat, fără un principiu unitar asimilat prealabil în el, între pietrele de moară ale Binelui şi Răului, Adam a fost zdrobit, măcinat, redus în morfisme nenumărate, care au alimentat şi alimentează perpetuu Binele şi Răul din tot Cosmosul.
Recuperarea bucăţilor sfâşiate revine lui Hristos, într-o primă etapă virtual şi în a doua efectiv. Mai mult, Adam, insinuîndu-se în Cosmos într-o proastă manieră (contrariu lui Hristos ce se coboară în Lume ca Unitate, în Principiu patibil), adică nu numai fiind Dualitate dar şi mărturisind-o ca atare, nu reuşeşte decât să suscite în Cosmos o forţă tenebroasă de materie, adică minimul de viaţă necesară pentru susţinerea lui Prakriti, fără însă să insinueze în ea fulguraţiile de intelectualitate care, singure, i-ar putea actualiza potenţialităţile. Cum ar putea Adam să dea fulguraţiuni de Unitate, când a mâncat din Pomul Dualităţii? E deci înghiţit de Abisul substanţial, care îşi întăreşte existenţa prin mistuirea lui. Recuperarea lui Adam nu o va putea face decât Noul Adam, care va putea efectua o justă catabasis.
Microcosmic şi metodic, răscumpărarea morfismelor lui Adam, mistuite de substanţa noastră obscură, nu se poate face decât prin elemente de sinteză, prin facultăţi unitive, cu e contemplaţia Unităţii, şi chiar cu elemente mai puţin înalte dar avântate spre globalism, cum este uimirea, nu numai în sensul înalt platonician, dar şi la nivelul cosmologic, acela pe care-l sugerează Goethe: „cel mai înalt punct la care poate ajunge omul este mirarea şi când un Fenomen primordial îl pune în stază de mirare, să fie liniştit atunci, nu poate atinge ceva mai înalt şi nu trebuie să caute ceva mai înalt după aceea; aici este graniţa”.
Mirarea, deci, în sensul goethean, este acea facultate care îl face pe om să ajungă până la suprafaţa planului de reflexiune, ceea ce e o sinteză provizorie, deoarece toată fiinţa omului, la acest punct, poate primi în simultaneitate lumina cerului, a Soarelui, a Stelelor; mirarea transformă pe om într-o oglindă globală. Ceea ce este esenţial de înţeles e că mirarea face să se manifeste la suprafaţă toate facultăţile omului, fără nici o excepţie, şi le pune faţă de Soarele Spiritual într-o situaţie de perfectă simultaneitate şi spaţială şi temporală.
Ce se întâmplă atunci? Toate aceste elemente ale omului, actualizate pe un plan uniform şi omogen şi egal, printr-o disociere, care e o separaţiune, numai prin faptul existenţei lui Eros se restructurează apoi într-un sistem vibratoriu, deocamdată plan, după schema Omului Primordial, într-un punct care e central şi pentru el şi pentru lume.
Cine nu vrea să înceapă cu mirarea şi cu admiraţia acela nu poate găsi intrarea în Sanctuarul interior. Lucrul e obligatoriu, pentru că altfel rămânem într-un cerc fatal, vicios, din care nu este ieşire: în faţa fiecărei „porţi” se află un înger care păzeşte intrarea şi care nu lasă pe nimeni să intre până nu pronunţă cuvântul de pasă. Dar cuvântul nu-l ştii decât după ce ai trecut poarta. Atunci, situaţia e fără ieşire. Intervine însă un al treilea termen: să te comporţi ca şi cum ai fi trecut prin uşă, ca şi cum ai fi deja dincolo. Asta nu se poate decât prin asimţire, prin intuiţie depărtată, cu ajutorul lui Eros Kosmogonos.
Atunci se întâmplă: sau poarta se topeşte, sau se topeşte Îngerul sau te topeşti tu; nu mai ai atunci de trecut printr-un punct geometric, ci să te transversezi printr-un întreg plan devenit poros. Căci asimţirea supraspaţialului şi a supratemporalului topeşte poarta care e într-un punct pe un moment de succesiune. Punctul se identifică nemijlocit cu întregul plan şi atunci nu mai e barzach. Şi Îngerul te lasă să treci, căci el are consemn să interzică intrarea unei entităţi bine definite, bine închegată, individuală.
Şi o santinelă nu te poate opri să te uiţi cu ochi de linx dicolo de zidul în faţa căruia stă de gardă. Pe el îl interesează persoana ta fizică. Cum să fie un obstacol ceva care se topeşte? Căci, aplicând analogia în sens invers, pentru cineva care asimte Universalul, piatra devine abur, uşa devine cer, punctul circumferinţă. Mirarea, cutremurul, admiraţiunea sunt zorile, albul luminii de dincolo, al Luminii neînserate.
O imprimare a unui picior pe o stâncă se produce nu printr-o violentare a unei legi a naturii, ci pentru că, prin inversiune, solidul devine plasmă pentru planul imediat superior şi, natural, pentru fiinţa care-l însumează. Miracolul este infuzarea unui plan superior în planul inferior, nu intervine absurdul, ci o lege e însumată de o altă lege superioară care i se substituie. Tot aşa, deşteptarea unui centru în organismul subtil al omului se produce numai în măsura în care centrul resoarbe omul. Privit din afară, de cineva care nu participă la operaţiune, se pare că omul resoarbe centrul. În realitate, procesul e invers, şi un Enoch, un Ilie s-au resorbit cu corpul în centrii lor subtili.
În realizarea spirituală, nu serveşte la nimic să te concentrezi pe punctul corporal care suportă simbolic un centru subtil. Corpul compact nu-i suportă expansiunea. Dar prin resimţirea aspectului, a contrapărţii subtile a corpului, acesta se transformă mai mult sau mai puţin într-o masă vibratorie de spire concentrice, care duce infailibil, dacă avem deja asimţirea, parfumul „amintirii” centrului, ca un fir al Ariadnei, până la punctul central, până la chakra pe care vrem s-o deşteptăm. Odată ajunşi acolo, printr-o mişcare centripetă, centrul se poate răspândi în corpul făcut subtil, în corpul devenit Vortex de vibraţiuni, şi poate să devie întregul corp, şi atunci expresii cum ar fi centru, corp, punct, circumferinţă, devin inutile, îşi pierd rostul.

Când se spune că Lucifer se complăcea în frumuseţea şi puterea lui, pe care le primise de la Dumnezeu, asta înseamnă cu alte cuvinte că „tăiase rădăcinile”, căci a te complace în tine şi a tăia rădăcinile din Principiu sunt sinonime. Dar ca să facă asta, înseanmă că avea această putere în el. Şi această putere nu este altceva decât principiul de individuaţiune, care e formula care-l cuprinde cel mai mult pe Lucifer. Dar acest principiu de individuaţiune este un principiu de separaţiune, deci de negaţiune. Şi prin analogie în sens invers, ceea ce e negaţiune pe planul imediat devine determinaţiune negativă pe planul superior. Pe scurt, Lucifer în sensul cel mai înalt, însumează în lumea noastră ansamblul determinaţiunilor negative. Formulată astfel, fraza conţine o absurditate, căci o determinaţiune negativă nu se poate manifesta, dar poate crea „vestigii” în ea. Şi aceste vestigii sunt pozitive şi negative. Sunt pozitive când sunt determinaţiuni negative care desemnează Supremul, ca Tăcerea, Vidul, Tenebrele, dar sunt vestigii şi în sensul rezidual, şi atunci devin „sinistre”.
Satan neagă lumea; trebuie să-i opui o afirmaţiune, care o salvează în sensul religios al cuvântului; cu alte cuvinte, nu putem mântui lumea de negaţiunea lui Satan decât adăugându-i o dimensiune metafizică, prin contemplaţie şi prin rit; acesta este un proces catafatic.
Satan neagă lumea: trebuie să-l supralicităm, să împingem negaţiunea la superlativ şi atunci dispare şi Lumea şi Satan; rămâne din el ceva care se transformă în determinaţie negativă; procesul e apofatic.
Anumite procedee de realizare, în hasidism de exemplu şi la Quakeri, când corpul e pus într-o agitaţie continuă în timpul rugăciunii, îşi au rostul pentru o unificare a tuturor senzaţiilor, a tuturor simţurilor şi membrelor în unitatea rugăciunii.entru că funcţiunile cele mai inferioare, în membrele periferice ale omului se reflectă intelecţiuni, şi cu cât intelecţiunile sunt mai înalte, cu atât se oglindesc şi animă părţile cele mai inferioare ale sufletului şi ale trupului. Astfel instinctele reflectă cu mult mai mult intelectul pur, stările angelice, prin omogenitatea lor şi prin imediatitatea lor, decât mentalul, care iremediabil e sortit lumii intermediare, chiar când i se dă întrebuinţarea cea mai justă, tradiţională. Rămâne totdeauna un intermediar.
Dansurile în mutacawwuf, procesiunile bahice, au tocmai rostul să evertueze, să actualizeze paroxistic funcţiunile cele mai joase din om, pentru ca să atragă corespondentul lor ceres, care e de cea mai mare calitate. Se produce un catharsis al instinctelor, chiar al corpului omului, al cărui rezultat final e o continuitate omogenă de la cele mai de jos la cele mai de sus. Aplicaţiune tantrică: „ale Tale dintru ale Tale; Ţie aducem de toate pentru toate”. Nu există obstacol mai mare în realizarea iniţiatică decât dispreţul de gens de lettres, confucianist, al părţilor sumbre din om, prejudecată intelectualistă contra lementelor fundameantale din om; tocmai pentru că sunt cele mai ininteligibile, pentru că stau ex parte materiae (de partea substanţei), sunt susceptibile să fie actualizate de către Intelect în stări angelice, în scheme geometrice transcendente.
Vârful creionului e punctul în lume; tot ce scrie se înscrie, şi anume pe ţesutul cosmic universal: în vibraţiunea indefinită a Vortexului cosmic. Deci, prin analogie inversă faţă de ceea ce se întâmplă în lumea aceasta, dincolo au mai mare importanţă literele decât cuvintele, fraza şi sensul ei. Din punctul de vedere al simbolismului de mai sus, e indiferent ce scrii, ori un text metafizic ori o listă de bucate. Şi calitatea textului poate interveni, dar din altă perspectivă, aceea a Intelectului Divin, oglindindu-se în amploarea lumii. E de ajuns să ne gândim că numai cu simplul aranjament schimbat al unui prospect comercial, se pot obţine formule de valoare intelectuală şi iniţiatică formidabilă. Noi nu ştim care, dar Dumnezeu ştie şi acesta este singurul lucru important.
Să ne închipuim la fiecare nod al Vortexului Sferic Universal o literă. Pe fiecare punct în succesiune putem plasa cuvântul sau fraza pe care o vrem, indiferent de calitatea ei. Fiecare literă din frază, privită din alt punct, din altă perspectivă a Vortexului, nitră în combinaţie cu alte litere decât cu cele cu care s-a înşirat când am scris-o noi şi alcătuieşte formule cu totul noi, rămânând totuşi în fraza primitivă. Aşa că orice blasfemie, orice inepţie opate fi privită din altă perspectivă, astfel încât să dea o frază sacră, rituală, fără să-şi piardă locul în aranjamentul vechi.
Orice faptă, gând, intenţie, voliţiune a noastră, nidiferent de ce calitate e, poate fi promovată, răscumpărată, restructurată de ochiul divin care priveşte totul în simultaneitate, ba chiar în omniprezenţă. Ne este permis; Dumnezeu ne îngăduie să substituim ochiul inimii noastre, Ochiului Divin. Şi atunci putem răscumpăra orice.
Lucifer complăcându-se în frumuseţea şi puterea sa, ipso facto, a tăiat rădăcina plantelor prin actul lui de narcisism. Dar o suprimare reală a lui faţă de ceea ce este Principiul oricărei făpturi e o pură imposibilitate. De aici, următoarele: Lucifer taie rădăcina plantelor fără să-şi poată tăia raţiunea suficientă ontologică ce-l leagă de Creatorul său. Dumnezeu poate fi negat printr-o formulaţiune, dar nu e xistenţial, pentru că Verbul şi Existenţa nu coincid decât atunci când se exprimă unul prin altul. Naentul nu există, ori negaţiunea lui Lucifer are în mod necesar ca ultimă concluzie Neantul, căci numai Neantul stă în afara Posibilităţii Totale, şi tocami asta e imposibil.
Deci Infernul nu e Neantul, ci afirmaţia Neantului, care în timpul vieţii se face verbal, prin gând, prin fapte, dar nu poate cuprinde toată fiinţa omului, căci existenţa e pozitivă şi condamnă mut pe cel care-o neagă. Dar duăp moarte, negaţiunea devine existenţială, din cauză că, postum, toate vorbele, gândurile, actele omului devin fiinţe obiective, care încolăcesc pe autorul lor, ca şerpii lui Laocoon, şi-l integrează într-o completă pasivitate, într-un sistem vegetal sau mineral de negaţiune.
Deci Lucifer, afirmându-se îşi neagă Autorul, care, la rândul lui, îi neagă negaţiunea, şi asta îi pricinuieşte căderea în centrul tuturor lucrurilor. Dumnezeu neagă negaţiunea lui Lucifer, dar nu-i poate nega existenţa, şi de aceea e nevoit să-l situeze undeva unde şi existenţa şi negaţiunea lui să-şi aibă locul adecvat, dharmic; cu alte cuvinte, Dumnezeu nu-l poate aşeza pe Lucifer decât în Ininteligibil, la rădăcina oricărei manifestări. Dacă Lucifer se află la rădăcina Infernului, nu-i ca într-o închisoare în care a fost băgat cu de-a sila, ci pentru că, exact, Dumnezeu nu-l poate pune în altă parte.
Prin această cădere a fost produs Haosul din care fu creată lumea, în al cărei centru este exilat Lucifer. Mai exact, Lucifer a produs Haosul, carne din carnea lui, substanţă din substanţa lui. Prin revolta lui, optând pentru ininteligibil, creează ininteligibilul şi-l regenerează, şi orice tendinţă de narcisism a noastră ne pune în umbra Satelitului Sumbru. Orice veleitate de autonomie, orice iluzie de existenţă independentă ne pune în realitatea lui, care e cu atât mai insidioasă, mai greu de detectat, cu cât măguleşte ininteligibilul din noi, elementele instinctuale, existenţiale. Primejdia de moarte a ispitei diavoleşti este că îmbracă un neant cu o haină de fiinţă, deci pozitivă prin natura ei. Negativul se altoieşte pe pozitiv, îi devine parazitar, nu-l poate transforma în Neant, pentru că neantul nu există, dar îl poate disocia în componenţa lui atomică, şi astfel se întâmplă acea tragedie divină, la capătul procesului, când Dumnezeu e nevoit să constituie o nouă fiinţă din materialele astfel disociate. Forţa lui Lucifer este teribilă şi nimeni nu i se poate sustrage prin mijloace voluntare sau prin constrângeri morale, căci în constrângerea morală cea mai riguroasă se află Lucifer. Se face negat pentru că ştie că negarea lui atinge şi pe aceea a Făcătorului său, care l-a exilat într-un just exil.
Nu există decât un singur mijloc de a-i scăpa, dar un mijloc suveran; adăugarea peste deficitele, păcatele, prostiile noastre, a unei dimensiuni intelectuale în care, în mod necesar, totul, inclusiv Lucifer, îşi reia locul, îşi recapătă dharma (legea perenă, ordinea universală), deci pozitivitatea; căci ce putere, ce ac mai poate avea un Demon pe care-l cunoşti în rostul lui cel mai adânc?
Dimensiunea intelectuală adăugată, suprapusă de noi lui Lucifer, îi ia ininteligibilitatea, prin urmare îl răscumpără, pentru că Lucifer plus Intelectul nu mai e Satan. Compătimirea, comiseraţiunea, pentru Lucifer căzut duce direct în ghiarele lui, dar înţelegerea lui îi topeşte toate elementele nocive, aspectul negativ. Nu poate să existe caritate cosmică mai mare şi care răscumpără nu numai pe om, dar făptura întreagă.
Sentimentul de prezenţă este semnul cel mai bun că Intelecţiunea e adevărată. Numai la o prezenţă Lucifer este reductibil; raţionamentul, demonstraţia sunt fără eficacitate. Intelecţiunea adevărată este rezultatul unei intuiţiuni directe, informale, susţinută, având drept temelii elemente existenţaile, adică acele elemente abscure din noi care sunt reflexul invers a Supremului în fiinţa noastră; aceste elemente devin un suport, un tron pentru hudur (arb. Prezenţa reală a divinităţii) şi numai din cauza suportului Lucifer e accesibil, vulnerabil, căci e o afinitate între el şi aceste suporturi; şi este un suport în calitate de rădăcină tenebroasă a întregii manifestaţiuni. Satan e dezarmat prin similitudini, un suport se infuzează în alt suport care crede că asimilează, devorează suportul superior şi se trezeşte tras în sus ca şi cu o undiţă; şi atunci ce a mai rămas din el?

Deasupra lumii fizice este alta mai înaltă: lumea spirituală, unde omul se poate căţăra, până ajunge la punctul unde atracţia lumii acesteia nu i se mai atârnă de picioare. Odată ajuns în lumea pneumatică, sunt alte dimensiuni, căci acolo ceea ce e sus e şi locul unde ne sunt rădăcinile. Asta nu se poate decât pentru o entitate care în toată fiinţa ei este numai văz şi ochi, şi în care contemplaţia este însăşi substanţa fiinţei. E deasupra lui sattva însăşi, căci o tendinţă este sattva numai faţă de alte tendinţe expansive şi descendente, rajas şi tamas. Or, în „locul” unde sattva devine fixantă, cum e tamas pentru lumea noastră, nu mai există sistem de raporturi, ci pură conformitate, deci omogenitate cu Fiinţa.
Între lumea pneumatică şi a noastră mai este o lume, intermediară, unde se dă în adevăr bătălia destinului nostru, căci în lumea noastră nu e bătălie, încătuşaţi fiind cu totul de greutate; solicitările contrarii nu pot surveni decât acolo, la punctul care se află la egală distanţă între ele, deci în lumea intermediară, psihică. Acolo e primejdia mare, mai ales în ce priveşte înşelăciunea, decât de cădere; din cădere te mai poţi ridica dar înşelăciunea te ţine vrăjit eoni întregi de existenţă. În lumea intermediară sunt ultimele limite ale domeniului Principelui Întunericului; mai sus nu se poate ridica; acolo e porticul templului exterior. Primejdia mare constă în faptul că nu atât Principele Întunericului este primejdios, căci se rezolvă într-un simulacru de neant, într-o iluzie, ci în fascinaţia pe care o exercită, vertijul pe care-l dă. Lumea subtilă nu e „locul” entităţilor spirituale, dar ele îşi pot lăsa o urmă, un vestigiu, un reflex rezidual în ele; cules de Înşelător, ca o smântână, acest reflex rezidual poate fi uzurpat ca o mască de iluzie; aici este primejdia cea mare. E ca şi cum ne-am duce spre o stea după imaginea ei într-o apă. Nu atingem Cerul, ci noroiul din fundul mlaştinii. Principele Întunericului caută să dea fiecărei raze oglindite pe suprafaţa apelor mijlocii, o direcţie contrară, falsă. Nu este posibil să scăpăm de aceste năluciri de lumină, decât prin intuiţie directă, intelectuală, căci Vrăjmaşul poate uzurpa reflexul, imaginea oglindită a unui Înger, dar nu este esenţialitatea lui. Desrobirea, plenitudinea lucidă pe care ne-o dă contemplarea Ideilor, nu se găseşte în reflex, care cel mult ne poate da o beţie, o uitare, un vertij, şi asta ne dă posibilitatea să detectăm duşmanul în dosul măştii.
Lucifer, Îngerul rebel, nu este numai puterea care operează crearea lumii. Însăşi concepţia căderii lui Lucifer e limitată, pentru că face din creaţiune o operă de revoltă, contrarie voinţei lui Dumnezeu. Or, Lucifer însumează o tendinţă voit descendentă care evertuează posibilităţile de creaţie din indistincţiunea lor, voinţă care poate fi aceea a unui Principiu luminos, lucrând din voinţa lui Dumnezeu şi privită, numai foarte din afară, din perspectivă religioasă, misiunea sa apare ca o revoltă. Şi e drept ca toată drama să apară ca o revoltă în religie, care e făcută absolut pentru toţi oamenii, căci realitatea faptului e incomprehensibilă pentru ei; ar trebui să se ajungă din explicaţie în explicaţie la concepţia apofatică a lui Dumnezeu, a Principiului nelimitat, care se neagă pe el însuşi ca urmare a Infinităţii lui şi pentru asta creează Lumea, dând misiune lui Lucifer „s-o moşească” printr-o aşa-zisă revoltă care e de fapt o ruptură de echilibru.
Lucifer are şi un caracter metafizic nu doar cosmologic, în plan cosmologic Lucifer ia o altă înfăţişare decât în cel metafizic, căci, existenţial, reflexul obiectului pe un plan inferior nu e aidoma cu obiectul în realitate. Prea ar fi simplu. Imaginea obiectului pe alt plan intră în alt sistem de coordonate decât acela ale planului principial şi, în speţă, în lumea noastră intervine legea dualităţilor care complică problema.
Lucifer nu este numai imanent lumii noastre. Or, nu e posibil Imanent fără Transcendent, a cărui oglindire este. Lucifer e primul din spiritele interioare şi cel mai absolut necesar operei de creaţiune. Lucifer e principiul care produce ruptura echilibrului celor trei gune în Prakriti, deci e deasupra nu numai a lui Tamas, dar şi a lui Rajas şi a lui Sattva. Fiat-ul care produce această ruptură de echilibru e un Verb divin, e o Apofază, care numai în reflexele ei periferice are un aspect de negaţiune. Una e negaţiunea lui Dumnezeu de către un agent subaltern şi alta e negaţiunea oricărei limitaţiuni care ar părea să se prindă ca o pojghiţă pe Faţa divină, negaţiune care salvagardează Absoluitatea divină.
Lucifer nu e numai Şarpele, care e o specificaţie cosmică a lui, o ardoare cupidă, invidioasă, interesată, egoistă, care şerpuieşte în inima omului şi o învăluie în reţeaua ei. Lucifer, tăiat de rădăcinile lui cereşti, de lumină, rămâne numai foc, care nemaifiind solicitat de o atractivitate de sus, se roade pe el însuşi, se hrăneşte din propria lui substanţă; dar chiar gaptul că e numai şarpele, că şerpuieşte în inima omului, arată că tot pe siprala Vortex-ului Sferic Universal se înscrie; care conţine în ţesutul lui totul, inclusiv pe Adversar; numai că în cazul Şarpelui, aceste spire, văduvite de lumină, desţesute s-ar putea spune, cad cao pulbere radioactivă pe ele însele şi pe lume, maleficiind-o.
Şarpele cere identitatea; lipsit de ea, sustras din căile ei, se devorează pe el, îşi devorează coada, devine Uroboros; căci ste şi un aspect sinistru al acestuia: în sensul pozitiv, Uroboros-ul care-şi muşcă coada arată că purcede din Principiu şi se întoarce în el; în lume, cercul pe care-l formează e o spiră a Vortexului şi, ca atare, revine la punctul de plecare cu un pas de elice mai sus, sfârşitul unei spire fiind punctul de plecare al spirei imediat superioare. Dar în cazul aspectului negativ, lipsind „Atracţia Cerului”, aceea care face ca spirele să fie în realitate paşi de elice spre Zenith – şarpele îşi muşcă realmente coada, se face un scurtcircuit, şi planul pe care-l delimitează se preface în cenuşă. Nu mai rămâne, în adevăr, decât o ardoare cupidă, pentru că e nepotolită, o conflagraţiune, o explozie neputând fi un aliment, invidioasă pe tot ce e în afară de ea, şerpuind în inima omului ca în jurul oricărei conştiinţe care crede că-şi are raţiunea suficientă în ea însăşi, în care se manifestă Principium Individuationis.