Problema Raului Si A Predestinarii, tratate dpdv metafizic Optiuni

[shapeshifter]

Atma – corespondentul cel mai apropiat este cel de „ESENŢA”. Atma este dincolo de opoziţia subiect-obiect; se poate numi totuşi Subiect pur, atunci când se începe considerarea „obiectelor”, care sunt tot atâtea superimpoziţii în relaţie cu Atma. Atma este Lumină pură şi Beatitudine, Conştiinţă pură, Subiect pur. Nu există nimic care să nu aibă legătură cu această Realitate, chiar „obiectul” care este cel mai puţin în confomitate cu El este încă El, dar „obiectivat” de către Maya, puterea iluziei croită pe infinitatea Sinelui. Maya există doar prin conţinuturile sale, care prelungesc Atma, adică Atma este conceptibil fără Maya, pe când Maya este inteligibilă doar prin noţiunea de Atma.
Fiinţa nu coincide cu „Absolutul pur”, este o ”caracteristică” a Ordinii Divine pe cât este o reflectare directă a Absolutului în Relativ, şi în consecinţă poate fi numită „absolut relativ”. Dacă Dumnezeu personal ar fi fost Absolutul ca atare, El nu ar fi putut fi un interlocutor pentru om. Fiinţa este Absolutul relativ, sau Dumnezeu ca „absolut relativ”, adică El creează. Absolutul pur nu creează.
Fiinţa e „ambiguă” deoarece este în acelaşi timp absolut şi relativ, sau pentru că este absolutul situat în relativitate, sau altfel spus, deoarece este „Absolutul relativ”. Într-un mod analog, Intelectul este „ambiguu” deoarece este în acelaşi timp divin şi uman, necreat şi creat, principial şi manifestat, ceea ce nu poate fi spus niciodată despre Fiinţă, Intelectul este „Principiul manifestat”, pe când Fiinţa este „Principiul determinat” sau „făcut relativ”, dar întotdeauna nemanifestat.
Dumnezeu ca Dincolo-de-Fiinţă, adică Sine suprapersonal, este absolut într-un sens intrinsec, pe când Fiinţa sau Persoana divină este absolut în sens extrinsec, adică, în relaţie cu manifestarea Sa sau cu creaturile, dar nu în El Însuşi, nici în ceea ce priveşte Intelectul care „penetrează adîncurile lui Dumnezeu”. Distincţia esenţială între Dumnezeu ca Esenţă sau Dincolo-de-Fiinţă, şi Dumnezeu ca şi Creator sau Fiinţă, este aceea că Dincolo-de-Fiinţă este Necesitate absolută în ea însăşi, pe când Fiinţa este Necesitate absolută în ceea ce priveşte lumea, dar nu în ceea ce priveşte Dincolo-de-Fiinţă. Dincolo-de-Fiinţă, sau Sinele, posedă posibilul ca dimensiune internă şi virtute a infinitudinii sale; la acest nivel, posibilul este chiar Fiinţa, sau Relativitate, Maya. În consecinţă, Fiinţa nu este alta decât Posibilitatea; posibilitate necesară în ea însăşi, dar contingentă în conţinuturile relative în număr tot mai mare; şi prin definiţie non-absolută, în sensul paradoxal, acela de „absolutitudine inferioară” (apara Brahma=non-supremul Brahma). Pentru a distinge Dincolo-de-Fiinţă de Fiinţă, se poate spune că prima este „absolut infinită” pe când a doua este relativ „absolut infinită”, deşi este tautologic şi chiar contradictoriu, este totuşi o expresie în limbaj eliptic necesar, discrepanţa dintre logică şi adevărurile transcendente permite celor din urmă să se suprapună primeia, deşi inversa este exclusă. Dacă ne situăm la o parte de Dincolo-de-Fiinţă, atunci trebuie să atribuim Infinitudine Fiinţei, dar, dacă este Dincolo-de-Fiinţă ceea ce luăm în considerare, atunci trebuie să spunem că Infinitul este în adevăr Dincolo-de-Fiinţă, şi că Fiinţa îşi realizează infinitudinea în mod relativ, astfel deschizând uşa către revărsarea posibilităţilor fără sfărşit variate, adică inexhaustibilă.
Dacă se pune întrebarea ce este Absolutul, trebuie să se răspundă mai întâi că este Realitate necesară şi nu doar posibilă; Realitate absolută, deci infinită şi perfectă, iar apoi conform nivelului întrebării puse în legătură cu ce este Absolutul: Absolutul este ceea ce, în lume, este reflectat ca existenţă a lucrurilor. Fără Absolut nu există nicio existenţă, aspectul absolitudinii unui lucru este cel care îl distinge de inexistenţă. În comparaţie cu spaţiul gol, fiecare fir de nisip este un miracol.
Absolutul, sau Esenţa, intrinsec cuprinde Infinitudine, e ca şi Infinitul pe care-l radiază. Radiaţia divină proiectează Esenţa în „vid”, dar fără a fi acolo nicio „ieşire”, deoarece Principul este imutabil şi indivizibil, nimic nu poate fi luat de la el, prin această proiecţie pe suprafaţa neantului care în el însuşi este inexistent, Esenţa se reflectă în modul „formelor” sau „accidentelor”. Dar „viaţa” Infinitului nu este doar centrifugală, ci şi centripetă, depinde alternativ sau simultan – de relaţiile considerate – Radiaţia şi Reintegrarea; aceasta din urmă este „întoarcerea” apocatastatică a formelor şi accidentelor în Esenţă, fără ca totuşi să existe nimic adăugat celei din urmă, deoarece este Plenitudine absolută. Pe lângă asta, şi chiar mai presus de tot, Infinitudinea – asemeni Perfecţiunii – este o caracteristică intrinsecă a Absolutului: este ca şi cum ar fi viaţa sa interioară, sau iubirea sa care, prin revărsare, se prelungeşte ea însăşi şi creează lumea. Doar o asemenea definiţie a Absolutului este absolută, şi fiecare descriere explicativă aparţine relativităţii tocmai din cauza naturii diferenţiate a conţinutului său, care nu este din acest motiv incorectă, ci mai degrabă, este limitată şi de aceea înlocuibilă, astfel încât dacă cineva vrea să dea o definiţie a Absolutului, acela trebuie să spună că Dumnezeu este Unu. „Mărturia Unităţii este una” – prin aceasta înţelegându-se o expresie, în limitele posibilităţii sale, care trebuie să fie una cu conţinutul său şi cu cauza sa.
Absolutul, imperceptibil ca atare, se face el însuşi vizibil prin existenţa lucrurilor, de-o manieră analoagă, Infinitul se revelează pe el însuşi prin diversitatea sa inepuizabilă, şi în mod similar, Perfectiunea se manifestă ea însăşi prin calităţile lucrurilor, comunicând rigoarea Absolutului şi radianţa Infinitului, deoarece lucrurile au propria muzicalitate precum şi propria geometrie.