Amintiri Pierdute, fragmente din capitol, Vol. "Arta deceptiei" Optiuni

[Andrei Pavel]

Amintiri pierdute



La cumpăna nopţii, ochiul sinistru
vrea să-mi oprească urcuşul nocturn
şi scrie cu semne vechi în registru,
că vrea să mă închidă într-un turn.
De pazã, hipnotic, pe strâmbele trepte,
sorbindu-mi paşii cu aspre priviri
sunt puse cu gheare şi colţi sã aştepte
din neguri ferite, pierdute-amintiri.
E graniţa oarbã, pământul greoi
şi-mi doresc pe piatrã sã calc
dar piciorul, se-afundã şi calcă-n noroi.
Ascult iar din văpăile sacre şi tac,
sunt rotirile marilor semne
izgonite din timp. De pe ultimul prag
simt speranţele, cântând eterne.
Şi pe mine din urmă-mi mă trag.
De pe ultima treaptã n-aş vrea sã mai plec
dar în zare încep sã răsară,
când cu vântul vreau sã mă-ntrec,
spaime străvechi. Şi o să doară.
Din oprite cascade aştept în tăcere,
nu sunt încă vrednic sã port
mistere care durează în cădere.
Ochi sinistru, cu privire de mort…

De aceea, mă-ntorc întristat şi cobor
păşind, în spirale, pe trepte.
Apoi mă cutremur, mă trece-un fior,
spaimele rămân aici să mă aştepte.

[Andrei Pavel]

Fumând o ţigară



Fumam o ţigară,
călare pe timpul oprit.
Şi peste tot în jur,
frunzele galbene ale toamnei mă împresurau
cu explozia lor de un colorit aurit,
gândindu-mă la plimbările
făcute în copilărie,
în timpul cărora adunam frunzele
mari, unele încă verzi, ce urmau să fie puse
la uscat între foile unui dicţionar prăfuit.
Aşteptam începutul şcolii
şi mă gândeam la mirosul prafului de cretă…
şi la aceleaşi frunze aurii,
cu forma lor perfectă
care umpleau curtea.
Seva ce mă însufleţea
răpise viaţa de la seva acum moartă
a frunzelor desprinse din copaci
şi condamnate la putrefacţie.
Se stabilea un fel de legătură
între mine şi pădurea
pe care o ghiceam prezentă,
nemărginită şi galbenă, atentă,
dincolo de zidurile şcolii.

Acum, fumând o ţigară,
savurez momentul
în timp ce stau retras,
închis într-o dimensiune paralelă,
ca un spectator care asistă la coridă.
Cu diferenţa că pe mine,
corida nu mă interesează.