Ecclesia: Biserica Ortodoxa Optiuni

[Figaro]

Seria de topicuri Ecclesia se doreste o apropiere spirituala a crestinilor de diferite confesiuni. Va invit sa impartim credinta in Hristos in spirit crestin autentic. Discutiile in contradictoriu nu-si au locul aici. Haideti sa dezvaluim si sa pretuim fiecare stralucirea din Biserica celui de langa noi. Si cred ca ne vom cunoaste mai bine.

[Clopotel]

Dragii mei,
O sa incerc sa scriu aici cateva lamuriri, mai mult sau mai putin detaliate, despre religia noastra Ortodoxa.
Nu o sa scriu de la mine, caci eu nu pot spune ceva bun, dar o sa scriu cateva citate din lucrarea " Carte de intelegere a rugaciunilor de toate zilele si a slujbelor bisericesti" , alcatuita de Inalt PreaSfintitul Gurie Grosu (1877-1943) Mitropolit al Basarabiei. Partea referitoare la rugaciuni o sa o expun la topicul Rugaciunea. Sper ca nu se va supara nimeni daca scriu acestea, caci sunt multi frati de-ai nostri care inca nu le cunosc...si poate le vor afla chiar de aici..

Dreapta credinţă, felurile rugăciunii şi semnul sfintei cruci
Ne numim creştini, întrucât credem în Domnul lisus Hristos în ortodoxia românească s-a impus astăzi forma Hristos. în vechime, a avut o largă circulaţie la noi şi forma Cristos (uneori scrisă Christos), iar în documentele creştine din primele veacuri se întâlneşte uneori şi forma Crestos , Chrestos, ceea ce face mai transparentă derivarea cuvintelor creştin şi creştinism din chiar numele Mântuitorului (ca înţeles, Hristos reprezintă echivalentul grecesc al evreiescului Mesia, „Unsul" lui Dumnezeu). Faptele Apostolilor (11, 26), fără să indice cu exactitate momentul, menţionează că ucenicii s-au numit pentru prima oară creştini în părţile Antiohiei (probabil cam în jurul anului 50). [N. ed.], Fiul lui Dumnezeu, şi primim sfânta Lui lege. Şi ne numim creştini ortodocşi, adică drept-credincioşi, întrucât credem în Dumnezeu şi-L slăvim aşa cum învaţă dreptmăritoarea Biserică a lui Hristos. Dreapta noastră credinţă o mărturisim, adică o arătăm învederat prin rugăciunile şi faptele noastre.
Ne rugăm lui Dumnezeu, pentru că de la El primim tot ce avem şi ne este de folos. Dumnezeu ne dă şi ne păzeşte viaţa, purtându-ne de grijă, ca un tată copiilor săi.
Rugăciunea este cucernica vorbire cu Dumnezeu, prin care îi cerem toate cele de trebuinţă nouă, îi mulţumim pentru milele Lui, pe care le revarsă asupra noastră, sau îl lăudăm, îl proslăvim pe Dânsul.
Rugăciunile noastre le îndreptăm şi către Maica Domnului, către îngeri şi către Sfinţi, însă nu ca spre Dumnezeu. Pe Maica Fecioară, pe îngeri şi pe Sfinţi îi rugăm să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu şi să ajute rugăciunilor noastre păcătoase să se înalte spre tronul Celui Preaînalt.
Rugăciunile le însoţim de obicei şi cu semne exterioare: facem semnul crucii, facem închinăciuni şi metanii, stăm în genunchi, sărutăm sfintele icoane, aprindem dinaintea lor candele şi lumânări. Prin aceste semne arătăm supunere faţă de Dumnezeu, smerenie, cerere încrezătoare, mulţumire şi adevărată cucernicie.
Cel dintâi semn însoţitor al rugăciunii este semnul crucii, care se face astfel: trei degete ale mâinii drepte - cel mare, arătătorul şi cel mijlociu - le împreunăm, vârfurile lor fiind unite, iar inelarul şi cel mic le plecăm spre palmă, împreunând astfel degetele mâinii, le punem întâi pe frunte (în numele Tatălui), apoi pe piept Spre talie, pentru a da crucii proporţiile cerute de Biserica noastră, proporţii care sunt chiar cele ale corpului omenesc, cum obişnuia să înveţe Părintele Cleopa Ilie. (şi al Fiului), după aceea pe umărul drept (şi al Sfântului Duh) şi la urmă pe cel stâng (Amin), şi în acest chip facem asupra noastră semnul crucii. Prin acest semn ne arătăm credinţa în învăţătura lui Hristos Mântuitorul şi în tot ce a făcut El pentru mântuirea noastră: prin împreunarea celor trei degete, ne arătăm credinţa în Sfânta Treime, şi anume că Dumnezeu, după fiinţă, Unul este, dar în Trei Persoane sau Ipostasuri - Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt - şi că Cele Trei Feţe Una sunt; punând mâna mai întâi pe frunte, apoi pe piept şi pe umeri, şi făcând astfel semnul crucii, ne arătăm şi credinţa că Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru lisus Hristos, S-a coborât din cer pe pământ şi, cu patimile Sale pe cruce, a sfinţit cugetele, simţirile, dorinţele şi faptele noastre, punând temei dumnezeiesc mântuirii din robia păcatului şi a morţii. Iar cele două degete unite în podul palmei aduc aminte de cele două firi unite în Hristos fără să se amestece - cea dumnezeiască şi cea omenească - şi închipuie totdeodată cele două ipostaze ale umanului (Adam/bărbatul şi Eva/femeia) prosternate dinaintea Sfintei Treimi.
Făcând semnul crucii nu doar când ne rugăm, ci în toate împrejurările vieţii noastre, mărturisim dinaintea tuturor că suntem cu adevărat creştini, arătăm că ne punem nădejdea nu în puterile noastre, nici în ajutorul oamenilor, ci în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu, prin crucea lui Hristos. Iată şi cunoscuta Rugăciune a Sfintei Cruci: Să se ridice Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul; cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară demonii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii, zicând: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă dătătoare Crucea Domnului, care alungi demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, Care S-a pogorât la iad şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmaşul. O, preacinstită şi de viaţă dătătoare Crucea Domnului, fii-mi spre ajutor, cu Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii, în veci. Amin.
Locul, vremea şi rănduiala rugăciunii particulare
Dumnezeu se află pretutindenea; El ne aude şi ne vede oriunde, şi de aceea ne putem ruga oriunde şi oricând, „în duh şi în adevăr" (loan 4, 23-24). însă creştinii dreptslăvitori au transmis din generaţie în generaţie obiceiul de a avea în casele lor un loc deosebit pentru rugăciune, cu sfinte icoane şi candelă, acesta fiind micul lor altar, bisericuţa lor de acasă.
Cuvântul icoană înseamnă „chip", „închipuire", „imagine", „reprezentare". Icoanele reprezintă - după canoanele unei vechi tradiţii, pe care iconarii trebuie să o respecte întocmai - chipul Mântuitorului nostru lisus Hristos şi al Maicii Sale, Prea Sfânta Fecioară Măria, sau chipurile Sfinţilor îngeri şi ale oamenilor sfinţi cinstiţi prin rânduială bisericească. Ele se zugrăvesc pe pereţii bisericilor, sau pe bucăţi de lemn ori de sticlă de diferite mărimi, pentru biserici şi casele noastre. Icoanele se sfinţesc de către preot, în Biserică, prin rugăciuni speciale (ierurgia sfinţirii icoanelor).
Sfintele icoane, prin harul lor, nu numai că ne amintesc de Dumnezeu, de Maica, de îngerii şi de Sfinţii Lui, ajutându-ne să ne rugăm fără împrăştie-rea minţii, cu luare-aminte şi cucernicie, dar ne pun în tainică legătură cu Persoanele pe care le reprezintă, în cinstea Domnului şi a Sfinţilor Lui, există, mai ales la sate, obiceiul să se împodobească icoanele, după darea de mână şi evlavia fiecaruia, cu ştergare lucrate frumos din in sau borangic. Dinaintea lor aprindem candele cu untdelemn şi lumânări din ceară curată. Lumina aprinsă dinaintea icoanei închipuie lumina credinţei şi căldura dragostei noastre, pururea veghetoare.
Trebuie să ştim că nu icoana în sine ne ajută, ci Persoana al cărei chip e zugrăvit şi care e tainic prezentă dincolo şi mai presus de icoană. Toate icoanele pot fi făcătoare de minuni, căci toate sunt legate de puterea sfinţeniei. E taina lui Dumnezeu de ce unele sunt cu deosebire mai ajutătoare şi, câteodată, izvorăsc mir, lacrimi sau chiar sânge, îşi schimbă expresia feţei sau poziţia. Asemenea zguduitoare minuni sunt, de cele mai multe ori, pentru necredinţa şi răutatea noastră, în faţa lor trebuie să ne întrebăm, fiecare, prin ce păcate am contribuit şi noi, personal, la plânsul acela, să ne căim, să ne spovedim şi să cerem ajutor pentru îndreptarea şi însănătoşirea noastră, mai întâi sufletească şi apoi trupească. Să nu ne închipuim că icoana plânge doar ca să ne prevestească ceva rău din afara noastră: un cataclism natural, un război etc. Icoana plânge nu numai pentru starea jalnică în care a ajuns lumea în general, ci pentru starea de decădere din care trebuie să mă ridic eu, cel ce uit mereu că sunt om, chemat la sfinţenie, creştin sfinţit prin Botez şi Ungere, îmbisericit în Biserica lui Hristos, ca mădular al Lui, iar rostul meu aici este să adun, până în clipa morţii, prin rugăciune şi fapte bune, prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, har peste har, arvuna vieţii veşnice în împărăţia cerurilor.
Dinaintea icoanelor nu ne rugăm aşteptând să ne dea semne de ascultare a rugăciunilor noastre, sau provocându-ne noi înşine năluciri. Icoana se priveşte cu credinţă smerită, nu crezându-ne demni de semne. Dacă, totuşi, primim asemenea nepreţuit dar, să credem sincer în nevrednicia noastră şi să ne pocăim încă şi mai adânc în fata milei lui Dumnezeu, mărturisindu-ne neîntârziat duhovnicului, ca să avem dreaptă călăuză şi să nu cădem cumva pradă vreunei sminteli sau închipuiri de sine.
Viata noastră - cu toate cele de trebuinţă, ale sufletului şi ale trupului - este de la Dumnezeu. El ne dă totdeauna milele Sale; ale Lui mari lucrări totdeauna le vedem. Avem neîncetată nevoie de a cere îndurarea lui Dumnezeu, de a-I mulţumi şi de a-L slăvi cu inimă curată. Pentru aceasta, suntem datori a ne ruga neîncetat, însă prea multă vreme cheltuim în ziua de azi cu grija pentru viata pământească „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-1 da mie..", se ruga Sfântul Efrem Şirul, a cărui pildă să nu pregetăm a o urma şi noi, spre a nu ne risipi în cele lumeşti. . Ca să nu uităm datoria noastră cea mai de seamă şi să nu ne risipim în deşertăciunile vieţii, se cade ca în fiecare zi să avem o vreme hotărâtă anume pentru rugăciune:
1) dimineaţa, când ne sculăm din somn;
2) peste zi: la începerea şi la sfârşitul lucrului nostru, înaintea mesei şi după masă;
3) seara, la culcare.
Rugăciunile este bine să fie rostite aşa cum sunt orânduite în cartea de rugăciuni. Vrând să ne rugăm, stăm cu bună cucernicie înaintea icoanei, facem asupra noastră semnul crucii, iar după aceea, stând „drept", în picioare sau în genunchi, fără de grăbire, cu deplină luare-aminte, rostim rugăciunile, în gând sau cu voce potrivită. După rostirea în rugăciuni a cuvintelor de slăvire, de cerere sau de mulţumire, facem cruce şi închinăciune sau mătănii.
Mântuitorul ne învaţă să ne rugăm cu puţine cuvinte şi cât mai tainic, nu cu vorbe prisositoare şi de ochii lumii (Matei 6, 5-8); dar să ne rugăm cu încredere şi des, să „priveghem" în toată vremea: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită..." (Matei 26, 41). Iar Sfântul Apostol Pavel întăreşte zicând: „Rugaţi-vă neîncetat!" (/ Tesaloniceni 5,17).
Cel ce priveghează e mereu cu gândul la Dumnezeu şi toate le săvârşeşte în numele Lui; îl întreabă mereu dacă-I sunt pe plac osteneala lui, sau odihna, sau gândirea, sau alegerea făcută, sau ce mănâncă şi cât, sau ce-ar mai putea să facă pentru a fi în voia Lui. în fiecare clipă a vieţii noastre avem motive să-I vorbim lui Dumnezeu: să-I cerem, să-I mulţumim, să-L slăvim. Toate sunt prilejuri de comunicare cu Dumnezeu, chiar şi starea noastră de păcătoşenie; Dumnezeu nu se „formalizează", ci ne răspunde în orice stare am fi, cu atât mai mult când vrem din toată inima să ne ridicăm din păcat, întrebarea oricui vrea să facă voia lui Dumnezeu este cum să priceapă în ce constă această voie. Sfintele Scripturi şi
Sfânta Tradiţie a Bisericii ne spun cum trebuie să fim şi ce avem de făcut pentru mântuire. La început, ni se pare că toate acestea sunt cerinţe generale. Curând, însă, la timpul potrivit, va ţâşni din Evanghelii, din predici, din vieţile ori scrierile Sfinţilor, din cuvintele duhovnicului, întotdeauna răspunsul cel mai potrivit frământărilor noastre intime şi personale. La rugăciune, în chip tainic, ne răspund Sfinţii, Maica Domnului şi - prin toate şi prin toţi - Hristos însuşi, în Duhul Sfânt. Trebuie să-I cerem sincer lui Dumnezeu să ne împiedice să apucăm pe căi greşite, să nu ni se realizeze dorinţele care nu sunt şi ale Lui. Iar dacă portiţa lăsată deschisă pentru noi în urma rugăciunii ni se pare că ne duce la greu, acolo unde nu ne doream, după socoteala minţii noastre, să pornim pe drumul acela strigându-I lui Dumnezeu că o facem încredinţaţi că drumul e al Lui. Nu ne va lăsa în rătăcire şi vom vedea, mai devreme sau mai târziu, că a fost cea mai bună cale.
Fiecare clipă a vieţii ne pune în faţa unei alegeri: spre dreapta, cu Dumnezeu; spre stânga, cu satana, într-o clipă, dacă mintea nu ne e la Dumnezeu, dă buzna diavolul, pe nesimţite. O cale pe care să meargă omul singur nu există. Dumnezeu ne lasă singuri, dacă i-o cerem, fiindcă El este iubire, iar iubirea fără libertate n-ar mai fi iubire, ci tiranie. El ne lasă inclusiv libertatea de a-L respinge. Dar diavolul nu respectă principiul libertăţii. Omul fără Dumnezeu devine prada lui sigură: atacă fulgerător, cu arma cea mai potrivită situaţiei în care ne aflăm.
Salvarea noastră este continua alipire de Hristos, prin rugăciune şi făptuire în numele Lui. Fapta consacrată Lui este tot un fel de rugăciune, împreună cu rugăciunea propriu-zisă şi cu „tăcerea rugătoare" a inimii înduhovnicite, ea constituie ceea ce se cheamă rugăciunea neîncetată