Omul Care Si-a Ucis Viata, proaza aproape foarte scurta Optiuni

[plictisitoru]

Partea 1

Noaptea inconjura din toate partile adapostind cu un susur prelung privelistea nelinistita. Un pas inainte si podeaua gemu usor. In timpanul incordat de nerabdare, scartaitul se prelungi insuportabil ca un strigat deznadajduit. Ezita. Puterea se scurgea incet din brat, cutitul aproape ii scapa. Un strat de pacla acoperind vederea, ameteala imbratisand treptat. Ecoul gandurilor nerostite ingaima un "renunt", impotrivire nascuta parca dintr-un repros subliminal. Se opri nedumerit in mijlocul unei dileme de dincolo de sine, intr-un amalgam de impulsuri traite intr-o semiconstienta unduitoare. Faldurile perdelei rostogoleau urme incolore de lumina lipite de luciul oglinzii in care-si zari silueta amestecata cu penumbra incaperii. Fata in fata cu sine asteptand sa-si ucida viata.
Sinele de tramvai sparsera linistea noptii cu un strigat suierat sub mersul sacadat al ultimei curse. Tresari. Sangele dadu buzna in obraji. Cu ochi injectati, cu puls ridicat rosti sentinta, descumpanit de ezitarea anterioara. Un trebuie si luciditatea inunda cu siguranta datoriei. Inainta cu atentie, fiecare pas urmat obsesiv de teama zgomotului. Ii vazu trupul profilat in lumina zgarcita a lunii. O singura miscare si ar fi putut lovi. Sa auda un zgomot de oase sfartecate, sa priveasca raul de sange revarsat pe covorul albastru, un spasm timid, un picior trepidand si totul s-ar fi terminat. Stranse pana la durere manerul si se pregati de asaltul decisiv. Un moment i se paru ca viata se misca, o ultima impotrivire trimisa de vis. Ochiul zbenguia inauntru pleoapei. O clipa crezu ca se va trezi si fiorul groazei de a fi privit il zgudui. Ridica ambele brate inabusit de spaima. Se sufoca sub amintirile coplesitoare. Timpul navalise peste el din toate partile. Prima culoare zarita cu ochii speriati ai pruncului curios. Ce nebunie! Nu-ti poti ucide viata decat daca reusesti sa-i supravietuiesti. Se retrase, naucit, spre fereastra. Aer, avea nevoie de aer si luminile orasului raspandeau o linista vaga, adunau in cristale multicolore tragismul neputintei disipat intr-o ascensiune care construia himeric chipul bunicului mort inainte sa auda primul sunet. "Bunicule, bunicule daca am fi avut putina vreme sa discutam..." Toti necunoscutii astia ce sapasera la temelia fiintei vremelnice, nerecunoscuti, se revoltau. Urletul carnii ii absorbea vointa.

( Va urma )

[Romelia]

Simtindu-se obosit, intarzie o clipa rezemat de perete cu gandul in 'lumea lui', respirand aerul rece al noptii.
Un episod indepartat ii reveni in memorie: o femeie foarte tanara, cu ochii mari, obositi si tristi, care nici macar nu incerca sa astearna, pe obrazul pamantiu, minciuna unui suras. O femeie atat de comuna, de asemanatoare cu altele, incat ai fi putut trece pe langa ea fara sa o remarci in multime. O intalnise intr-o seara, intr-o gradina publica, langa o fantana ce repeta intruna acelasi murmur racoros. Nu era nici mai frumoasa, nici mai atragatoare decat altele, era doar indrazneata si il putea scuti de primele cuvinte, chiar si de primele gesturi.
In apropiere, un clopot tras in trei limbi - trang-bang-bang - trezi in el emotii mai adanci si mai dureroase. Orga scoase si ea un tipat ragusit, prea neasteptat ca sa para inceputul deslusit al unui cant. Slujba isi prelungea ecourile in biserica, urmarite distrat de cativa straini. Vreo cinci credincioase, pe care vocea curgatoare a preotului le lasa mereu in urma, reluau in cor chemarile litaniei fara macar sa incerce sa le patrunda sensul.
Deschizand cu smerenie usa grea si unsuroasa, patinata de slinul delicat al timpului, Batranul Cersetor intra in modesta biserica de cartier unde, la fel cum altii intra in cafenele sau baruri, el venea aici sa savureze in fiecare noapte un strop din alcoolul lui Dumnezeu.
Chiar si in ale credintei, acest cersetor asezat era dintre cei care se multumesc cu putin. Dumnezeu, a carui voie servea drept explicatie pentru necazurile lui si de scuza pentru lipsa lui de curaj, parea a salasui aici, printre podoabele aurite ale altarului, pentru ca multimea de trecatori nefericiti sa vina sa-si planga nefericirile si astfel sa afle mangaiere. Dumnezeu ii primea pe toti, ingaduindu-le chiar sa se simta in largul lor. Amfitrionul celest nu-ti impunea nimic: puteai, dupa voie, sa ramai in picioare ori sa te narui pe un scaun cu bagaje cu tot; sa te plimbi privind distrat un tablou innegrit, pictat pe semne de un pictor celebru; ori sa ingenunchezi si sa te rogi. Batranul Cersetor in nenorocirea lui putea sa-l insele pe Dumnezeu exagerandu-si disperarea, ori incercand sa-l linguseasca gros cersindu-si protectia. Interlocutorul nevazut nu se ostenea sa-i observe minciunile; Sfanta Fecioara din marmura, prosternata langa o coloana, nu protesta cand batranul ii atingea in trecere, cu nostalgie, piciorul gol.
Lasandu-si mainile sa-i atarne, batranul apleca urechea pentru a urmari spirala cuvintelor care se implantau in el, se loveau de rezistenta unei amintiri. Asculta fara sa se roage, acea combinatie de cuvinte, unul din acele epitete insolite ce se aud doar in biserica trezeau in el un ecou, confirmau o idee, prelungea ori reinvia un fior din trecut.
O femeie tanara, intrata sa se adaposteasca de ploaie, isi ridica salul pe ceafa, ii netezi cutele, le aduna pe piept, ascunzandu-le sub stofa neagra. O recunoscu imediat dupa hainele uzate pe care le purta, erau pantofii ei, scalciati de-atata purtat, paltonul negru cumparat la solduri, salul de o eleganta tipatoare, pe care i-l daruise intr-un moment neasteptat. Nu mai vedea chipul ei, ce tinea deja de trecut, ci un chip nou, jalnic despuiat de tot ce-i apartinuse, doar un suras, artificial ca un ultim strat de machiaj, ii mai lumina chipul.
Ecoul sfasietor al unei fericiri pierdute il patrunse brusc si, lacrimi izvorate poate din adancul copilariei incepura sa-i curga pe obrazul pamantiu si inspaimantat.
Obosit, se refugie intr-un colt, mormaind o rugaciune.