Jurnal Fără Valoare [Gânduri (ne)insemnate], [Jurnalul Romeliei] Optiuni

[Mihai]

Scrieri, ganduri, amintiri din viata Romeliei veti ptuea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

[Romelia]

Acum e acum...
Ce scriu?
Sa scriu ca nu este nimic de scris.
Ce spun?
Sa spun ca nu este nimic de spus.
Aiurea... acum nu mai pot, mi-e frica sa nu se creada ca ma bag in seama aiurea, sau cum se mai zice la mine in cartier "ca musca-n c***... poneiului". [era "calului" dar am adaptat, parca suna mai dragut.]

As vrea sa pot sa scriu ceva interesant, dar nu stiu ce si nu stiu cum...

- Ti-ai facut si tu drum pe aici?
Daca da, hai sa-ti scriu salutul meu tie, celui ce vei citi aceste randuri; te salut si te compatimesc.
Salutul meu iti este adresat, deoarece salutar este faptul ca vrei sa-mi citesti jurnalul, totodata, te compatimesc pentru ca, nu cred ca vei gasi ce cauti, in jurnalul meu.
Tare mi-e teama ca ai intrat datorita titlului - titlul, intelege-ma, l-am folosit ca pe o plasa de prins tantari, constienta ca nu-i frumos sa-mi ademenesc in felul asta cititorii.
Asta e! Te-am pacalit! Ai intrat, acum suporta!
Nu-i vina mea, asta se vede cu ochiul liber, alegerea si optiunea ti-au apartinut. Ai si tu dreptul tau constitutional, cu atat mai mult cu cat unii si altii il aproba si il voteaza.
Citeste!... doar citind vei intelege ca aparentele inseala si aici, ca peste tot... La urma urmei, galagie e peste tot, ce mai conteaza inca una aiurita.

Altadata, nu te mai aventura, stai pe pace, vezi-ti de treaba, nu o sa gasesti nimic interesant. N-am usurinta la scris, nu stiu sa-mi gestionez bine aglomerarile de vorbe, nu pot urmari o idee si ma pierd deseori in propriile elucubratii, folosesc cuvinte fardate fara pricepere. Obisnuiesc sa sar de la una la alta, ma autoflagelez, incerc sa folosesc un limbaj voit pueril pentru a starni hohote de ras si aplauze - din pacate, nu-mi reuseste, scriu fără nici o valoare.
Dar asta nu-i tot, sa ma vezi cand folosesc "......." , "majuscule suparatoare", "linii liniute si alte 'scame' "... iar parantezele sunt o alta manie a mea (sau cum s-o numi)... [{sa vezi cand pun acolade si patrate si rotunde, iti vine sa te iei cu mainile de zulufi sau de bigudiuri daca ti le-ai pus deja.}]

AOLEUUU, AM INCEPUT SA MA COMENTEZ SINGURA... [{( imi cer scuze pentru ca am scris toata propozitia cu litere mari, dar subintelesul o cerea cu o impetuozitate careia nu am putut sa-i rezist )}]


Si nu ma intreba: daca este un "Jurnal fără valoare" de ce l-am mai postat.

Revin, inevitabil. ... poate invat si eu sa scriu in "catifeluri " ( nu stiu cum vine asta, dar cica asa e cool sa scrii)

[Lotte]

Bun venit!Am intrat => te suport!

[Promo Contextual]

[Romelia]

'Am revinit!'
Bine ca... Am revinit. Am jurnal. E ca un blog. Ce e ala blog?...
A fost zi. Dupa care s-a facut seara...
Literele sunt tot acilea... si eu am trecut pacilea sa le amestec... din nou.
De fapt, nici n-am fost plecata ---> AM LENEVIT <--- acum doar m-am trezit ==> LA REALITATE <== nashpa - cum se trezeste fizicul omului de rand de pe meleagurile zgubilitice, cum este luat la rost, si introdus in ocupatia sa zilnica...

@Lotte

[Hashaspire]

Imi place mult ca scrii exact cum iti vin gandurile. Nu aranjezi cuvintele.

[Romelia]

[Cla]

Ce fain!! (sper ca-mi dai voie sa-mi bag nasu' )
E o binecuvântare de a avea privilegiul a citi asemenea rânduri...

adica: ce misto sa mai citesti si asa ceva

[Hashaspire]

Gizăs! Adica de bine.
Nu-mi mai scot ochii din jurnalul tau.

Pana una alta, am observat ca

[Romelia]

@Cla

[Erwin]

Foarte FAIN! Go on!

[Romelia]

Cine-a zis ca 'no' sa fie fain? Adica FOARTE fain...
Daca nu mor de cald, daca nu "mor de ras"... cred ca o sa mor de-atata FAIN.
Foarte fain!
Intr-adevar o sa fie tare fain...
Si sa mor eu daca O SA MOR de 'foarte fain' - viata e facuta sa o traiesti asa cum ai chef, adica foarte fain.
Go on!

Era sa uit... [de primitoare ce sunt]... Bine ai venit, Erwin in 'casuta mea"

Acest topic a fost editat de Romelia: 1 Jul 2006, 03:24 PM

[Hashaspire]

Indraznesc sa mai intru o singura data sa inghit in sec, sa fac ochii mari, sa admir si sa ma intreb:
Tu chiar esti religioasa? Chiar iti pasa de soarta PSD-ului?
Spor la scris. Nota 10 la tot (relatari si ascunzis).
Intr-adevar, m-ai/te-am prins.
Stai linistita, ca trag. Mi-am schimbat tigarile si pot trage oricat de tare, nu ma afecteaza.
Bey, deci scrii super. Esti un fel de Mesia .


Acest topic a fost editat de Hashaspire: 2 Jul 2006, 01:31 PM

[Romelia]

[Romelia]

Am deschis ochii si am hotarat sa iau o pauza de... AER.
Ma plimb agitat dintr-o parte intr-alta, fara stare, fara aer. Nu am pic de aer aici. Doar o caldura insuportabila, fara soare, fara lumina. O bezna fierbinte. Nu mai am aer deloc... cer o gura de aer! Nici nu mai stiu ce miros are aerul curat, ce culoare are lumina.
Aer,aer, aer, aer, aer!!! Acum as da orice pentru o gura de aer...
Ma 'mai' scoate si pe mine cineva, la aer curat... cersesc putin aer curat!
Cer prea mult?!
(Sub clar de luna - dorinta plimbarii este mult mai mare decat dorinta de a lua o gura de aer curat... )
Discreta, mana stanga se duce singura la gura. Nu, nu casc, deschid, politicoasa, gura... intrerupta de suspine, ma cearta: "D*ace, tu nu vezi, eu NU suport aerul asta!"
Inchide gura.... ammmmmmmmmmmm (e sunetul sarutului). FARA AER.

Realitatea din jurul meu este clara... ma sinucid constienta, dar, totusi, ma incapatanez si sustin ca vreau sa traiesc fara aer!
Concluzia: Vreau (sa invat) sa traiesc fara aer!
Exista si varianta ignorarii, dar indraznesc sa cred ca nici un om normal nu o poate folosi.
Am inchis ochii si intr-o clipa i-am deschis la loc... esti aici.

Acest topic a fost editat de Romelia: 3 Jul 2006, 01:02 AM

[Romelia]

Eu v-am spus uneori...? Daca nu, va spun acum:
Uneori avem nevoie de dragoste, uneori avem nevoie de singuratate, uneori avem nevoie de zi, alteori avem nevoie de noapte, uneori de frig, alteori de caldura...
Uneori ne lipseste caldura, alteori frigul...
Murim de caldura uneori, alteori inghetam singuri de frig... si doar inima ne mai tine de cald!
Dar... obosim cu timpul... si inghetam... DE FRIG.

De cele mai multe ori reusim, dar uneori, nu... pe caldura asta.
Uneori suntem priviti cu rezerva, uneori cu caldura, uneori cu raceala, alteori cu suspiciune...
Uneori uitam soaptele, privirile, caldura... alteori uitam de lacrimi, si surasuri, si cuvinte...
Ma scol cu precautie, ma indrept spre oglinda... ma dau inapoi ingrozita de figura ce-o zaresc. Ziua asta ma prapadit. Toata fata mi-e mototolita, ca si cum ar fi facuta dintr-o ceara moale, nesigura... brusc, inima incepe sa-mi bata cu putere, uda de sudoare, cu parul zburlit imi rotesc cu mirare ochii in jur.... tipand:

Caldura mare, mon ser!!!!!!!!

[milimetru]

Arşiţa asta nesuferită pesemne că nu citeşte ce scrii tu mai sus. Altfel s-ar duce ca împuşcată... Dar stai, tocmai s-a mai domolit un pic ieri şi astăzi... De ce oare? Te-o fi surprins uitîndu-te în oglindă?!...

[Romelia]

Surprinsa de vizita ta neasteptata... privesc din nou spre oglinda... si zambesc!
Daca te plictisesti, te invit sa mai vii... sa-ti arunci o privire sau chiar mai multe... spre 'oglinda mea' M-as bucura...

Mi-e foame!
In jurul meu, vanzatorii ambulanti de zarzavaturi imping inaintea lor carutele incarcate cu legume proaspete. Salata se releva verde fraged, carotele sunt de un galben roscat, ridichile de un rosu vesel, prazi `naltuti si prosti ca niste 'poeti din provincie', guliile de un violet tandru, mazarea cu boabe de jad elegant, rosiile colorate aprins... mi-e foameee!
Si 'masa asta de bunatati' trece pe sub privirea mea, nepasatoare...
O amaraciune fara leac imi intuneca fruntea, o nervozitate de orice clipa, ascunsa, surda, ma inteapa cu mii de ace, iar un nod face ravagii in stomacelul meu, ca un vierme ascuns intr-un mar...
Mi-e foame, mi-e cald, mi-e sete, mi-e dor, mi-e somn...
Vara asta mi-e foame tare rau... na, na, na, na, na...
Cucule, pasare sura, cuc, cu-cu,
Ce tot canti la noi pe sura
Ori ti-e foame, ori ti-e sete, cuc, cu-cu,
Ori ti-e dor de codrul verde...
J`ai faim!

[Romelia]

In ultima vreme, nu port ceas la mana, il consider un obiect inutil...

Imi privesc degetele... lungi, albe, subtiri, cu unghiile bombate si nitel recurbate... le examinez cu atentie, unul cate unul. Aoleuuu!!!
Ce senzatie ciudata!
Degetele mele imi amintesc de ghiarele unui vultur... nu se poate! Nu!!!
Nu, nimeni nu trebuie sa mi le mai vada... caut sa ma stapanesc, dar degetele mi se inclesteaza unul de altu` si simt cum unghiile se infig in carne fara sa doara...
Ciudat. Degetele de la propriile mele maini au ajuns, intr-un timp foarte scurt, sa-ma scoata din sarite... le privesc dusmanos, apoi imi spun, gata, de maine port manusi!

[Felina]

[Romelia]

Bucuria este de partea mea, draga Vrajitorule... te imbratisez si te pup, iaca` asa
Multumesc pentru 'perechea de ochelari roz', dar mai stiu ca tu esti atotputernic si poti sa indeplinesti multe dorinte, asa ca, indraznesc sa apelez la mestesugurile tale, rugandu-te sa-mi schimbi ghearele...

In speranta ca Vrajitorul ii va putea indeplini si ei dorinta, adormi linistita...

[Felina]

Nu trebuie decat sa porti ochelarii ce ti i-am dat. Ghearele se vor preschimba in cele mai frumoase degete si vor fi pe placul tau.

[Romelia]

Cand treci brusc de la fericirea, de la ingrijirea pe care ti-o da dragostea materna, la... la situatia in care ma aflu eu, te gandesti la atatea lucruri... atatea lucruri pe care nu le poti suporta! Ah! cat eram altadata de pazita si de imprejmuita de tandretea mamei, cat de mult ma despartea, ma apara aceasta tandrete de restul lumii!... Si iata-ma acum singura... ies singura... traiesc singura... traiesc printre straini... ceea ce e tot una cu a trai singura. E greu... nu sunt obisnuita... imi lipseste! Si totodata pare-se ca si lumea dimprejur ghiceste cat sunt de izolata, de dezarmata... si abuzeaza.
Ieri de dimineata... cand am sosit la familia X, am cunoscut-o pe domnisoara Y, care urmeaza sa se casatoreasca cu baiatul familiei X. Nu-i frumoasa, e prea inalta, prea puternica, prea masiva... nu-i tocmai inteligenta, ii lipseste orice distinctie (lipsa frumusetii la o femeie ar putea fi compensata de o alta calitate frumusetea interioara), dar are zestre, are o afacere personala de un milion cincisute mii de euroi si alte milioane in perspectiva... Atunci, se compenseaza, nu-i asa?
Fata asta e tot atat de nevrednica de averea ei pe cat e de nevrednica de dragostea lui X. Si ce este mai bizar, e ca nici ea nu parea foarte fericita de aceasta "PARTIDA".
Nu e bizar, e omenesc... Cine o fi hotarat aceasta casatorie?
Am incercat sa-i felicit, desi, "angajamentul" lor nu-mi dadea dreptul la prea mult entuziasm.
Sa-mi ierte comportarea, dar... in acele momente casatoria lor imi provoca atata rau!
Parca-mi venea sa le spun: "Ce pacat!"

Nu-mi pot inchipui cum o fata/baiat consimte sa fie femeia/barbatul unui barbat/femei fara sa-l iubeasca profund, nebuneste!
Va sfatuiesc sa nu va casatoriti astfel!

[milimetru]

Romelia, am să-ţi spun ceva care o să te mire (sper să nu te şi oripileze!): cele mai multe divorţuri se produc în acele familii unde cei doi s-au luat dintr-o dragoste profundă, adevărată, poate nebunească!...

Iubirea nebunească este una. O căsătorie trainică e alta. Chiar dacă te vei indigna de ceea ce spun, am s-o spun totuşi: căsătoria nu înseamnă doar iubire; înseamnă şi un contract social între parteneri. Cu timpul iubirea iniţială se transformă (ca să nu zic "diluează") şi parteneriatul soţilor trece în prim plan. Acolo e şi iubire dar e şi prietenie, respect, înţelegere reciprocă... şi altele. E o "artă" dificilă căsătoria, nu oricine poate fi un "artist" bun...

Sigur, vorbesc în general, nu mă refer la X/Y pe care-i menţionezi tu. Oricum, dacă cineva mi-ar cere sfatul, eu aş spune exact invers decît spui tu: vă iubiţi nebuneşte... şi... intenţionaţi să vă căsătoriţi? Căscaţi ochii (dacă puteţi!!) să nu vă frigeţi!!...

Îndrăznesc să sper că nu te-am supărat cu "gîndurile" mele. Dacă "ţi-au căzut greu" îmi cer scuze.

[Romelia]

[Romelia]

Da, si eu am slabiciunile mele...
Mi-ar placea sa traiesc la Palma de Mallorca, sa traiesc undeva aproape de mare, sa traiesc pe un tarm, acolo unde este in permanenta o adevarata parada de barci cu panze, yahturi colorate si vapoare albe. Ca dolescenta visam mereu sa fac o calatorie pe un vas cu panze albe, sa colind in jurul lumii, sa-mi pierd urma intr-un tinut indepartat al aventurii.
Visez.....
Mai am ragaz si pentru cateva minute pretioase de yoga, inainte de-a ma imbraca pentru plimbare...
Nu, nu practic yoga adevarata... doar ma intind pe jos, imi odihnesc spinarea si mai ales imi limpezesc mintea. Asta in mod obisnuit ma ajuta cand ies in lume. Acum insa NU.
Surescitata, mintea mea lucreaza, intrebandu-ma: NU e nimic de facut???

... cele cateva minute pe care mi le-am acordat au trecut si trebuie sa incep sa ma dichisesc. De cand ma stiu, fardul meu se limiteaza la putin ruj, o atingere cu creionul pe sprancene, putin rimel, si obisnuiesc sa-mi pudrez foarte usor nasul, ca sa nu luceasca. E mult mai simplu de cand mi-am taiat parul scurt, il perii, doar cat sa-i dau o linie. Cat am suferit cand aveam parul lung, il simteam prea greu si doream sa ma simt libera, usoara... il purtam pe spate, innodat la ceafa.
Improspatata, imi imbrac rochia alba, imi prind un mic sirag de perle(clar, imitatie) in jurul gatului, imi asez ochelarii fumurii pe ochi, imi incalt pantofiorii fara toc si...
Voilà, sunt gata sa ma intalnesc cu NOUA MEA LUME!!!

N-am inteles niciodata de ce fetelor le place sa-si vada degetele inecate in aur... (am gasit raspunsul: ele n-au gheare de vultur)... oare ne deosebim la gusturi, idealuri, maniere, slabiciuni?

[Romelia]

Intoarsa acasa, m-am improspatat si dupa o scurta deliberare cu mine insami, m-am decis sa scriu in jurnal...

Compliment sau obraznicie?
Pe masura ce timpul se scurgea, apareau persoane tot mai interesante, grupul de tineri in care ma aflam incepu sa se largeasca... si cum inflatia nu-i atinge niciodata pe cei bogati, cele mai multe discutii se legau de moda, masini, vacante de vis, si ceva sport...

- Da-mi voie sa te intreb la ce te gandesti acum? (... buza de sus surazandu-i intr-un fel ciudat)
- Mi-e teama sa nu te dezamagesc, dar tot ce fac acum este sa-mi las gandurile sa alerge departe, departe de locul asta (i-am raspuns sec, zambind in sinea mea)...
(mi-am dat seama cam cine este el de cum l-am vazut)
Parul deschis la culoare, rebel, imi aducea aminte de un baiat cunoscut acum un an, un neamt, desirat, un tip sportiv, cu zambet de gheata, si avand in ochi siguranta ca poate seduce toate fetele, dar...
Umorul lui obscen era prea picant pentru gustul meu si m-am simtit usurata cand mi-a intors spatele. A disparut, dar nu pentru mult timp, aruncandu-si plasa in alta parte...

- Pipitele sunt specialitatea mea, baby, sau poate ca n-ai stiut inca... (l-am auzit argumentand, putin mai tarziu, in apropierea unei blonde)

Nu dupa mult timp... incepu tortura, isi facu din nou aparitia, soptind:
Tu trebuie sa fii fata care a sedus soarele pe CER...
apoi cu voce tare:
"In realitate, sunt un baiat serios, poti intreba pe oricine de-aici..."
- Hmmm!... ma intreb ce vrei sa spui cu adevarat...
- Vreau sa spun ca tu esti ascunsa in spatele realitatii, izbucni rautacios, examinandu-ma de parca as fi fost un anumit gen de marfa... fara sa piarda prea mult timp, ma complimenta din nou, pe mine cat si rochia mea, pe care o gasi un vis, o rasuflare a primaverii, dar eu mult prea ascunsa in ea...
- Ai s*ni pe cinste, copilo, de ce ii tii in inchisoare? Arata-i, imprastie putina fericire in jur! (sopti din nou, foarte aproape de urechea mea)
(Nici macar nu era adevarat!)

Cu o eleganta dezinvolta, fara sa-i raspund i-am intors definitiv spatele... inutil sa va spun ce prost m-am simtit, siragul de perle parca urca sus si se strangea in jurul gatului...
Ahhh!!! daca as fi avut o pereche de foarfeci in mana i-as fi taiat LIMBA!!!

Gandeam in tacere: Desigur, un baiat foarte serios, plin de sarm, ingrozitor de sigur pe sine...
"In realitate, sunt un baiat serios, poti intreba pe oricine de-aici..." - NU-I NEVOIE... am tras singura concluzia - MA PRICEP SI SINGURA CUM S-O STERG DIN PREAJMA TA.

...intr-un tarziu, se apropie din nou de mine, putin mai serios:
Te rog, iarta-ma! Este singurul lucru pe care vreau sa ti-l spun... acum.

Pacat. Totul era lipsit de sens.
(curata obraznicie!)

Acest topic a fost editat de Romelia: 4 Jul 2006, 06:02 PM

[Romelia]

Acum ascult cantecul meu favorit si mi-am implinit seara.
Oare sunt o sentimentala?
Nu, nu sunt... sentimentalismul este apanajul celor slabi...
Sunt numai cand e vorba de muzica, mai ales cand e vorba de cantecul asta...
Amintiri... ???
Nu! Nu, cantecul insusi imi spune ceva... pur si simplu imi place. N-am nici un fel de educatie muzicala, mai degraba sunt o primitiva. Cred ca asta si explica de ce melodiile care-mi plac mie, nu plac altora.
Intre sentimentalism si a fi slab este o corelatie?
Nu cred.
Ceea ce este slabiciune pentru uni, ar putea fi, un ingredient pentru alti. Si trebuie luat in considerare si in ce grad se manifesta... in cazul meu sentimentalismul e slabiciune, totusi, cand e vorba de muzica, poate, cu multa indulgenta fata de mine, o pot numi feblete...

[Romelia]

Somnul este pentru cei slabi...
Eu sunt un prieten desavarsit al noptii...
Incerc sa-l citesc pe Nietzche, dar... nu reusesc. Eu nu l-am citit niciodata pe Kant, Schopenhauer, Nietzche... nicio carte cap-coada, scriu ciudat. Nu i-am putut intelege si... nici nu ma astept sa-i inteleg vreodata, ei scriu pentru cei alesi.
Dumnezeu n-a murit!... femeile nu sunt niste jucarii...
Asta era... nu le pot impartasi gandurile. Sau... ca sa fiu corecta, trebuie sa spun ca nu sunt suficient de desteapta pentru a intelege ce merita sa fie citit.
Imi simt capul ciudat, iar picioarele pur si simplu ma desfinteaza... cred ca am nevoie de odihna adevarata... poate ca ar trebui sa...
Ei bine, oamenii sunt foarte ciudati cand sunt obositi...
Si totusi, nu sunt deloc obosita, doar ca in acest puzzle atatea piese razlete se aseaza la locul lor. Si noaptea, noaptea asta are un fel de a face oamenii sa uite...
Da, asa e, mi-am soptit singura, si cu atentie mi-am pus capul inapoi pe perna.
Bine, draga jurnalule, vom vorbi maine, incerca sa dormi si tu putin... ceea ce nu-i asa de simplu...

Stau intinsa in pat, uitandu-ma in tavan, incercand sa inteleg... ciudata, natura paradoxala a fiintei umane!
Noi toti mergem la biserica, totusi continuam sa ne ranim unii pe altii pacatuind.
Exista pentru unii o anumita satisfactie in a-i umili pe ceilalti?
De ce o fac? Refulare? Aparare? Prostie?
N-am sa descopar niciodata adevarul... Niciodata!
Pentru totdeauna!
Pentru totdeauna???... totdeauna este o minciuna. Am aflat ca nimic nu este dat odata pentru totdeauna. Nu exista asa ceva! Din cauza asta am continuat sa scriu, am continuat sa lupt, fiindca n-am sa pot sa imbatranesc alaturi de tine, draga jurnalule...
Si totusi, trebuie sa existe ceva 'pentru vesnicie', dar... acum nu stiu ce, nu mai pot sa gandesc corect.
Pur si simplu trebuie sa dorm. E tot ce stiu.

Intr-un tarziu, cand tacerea a devenit oprimanta, mi-am dat seama de singuratatea mea, de intuneric si de noaptea infinita pe care o am in fata...

[Romelia]

Mare mister este si cu inima omeneasca... cum poate sa reuseasca un flux emotiv sa prosteasca un om normal. Va puteti inchipui, cum trebuie sa prosteasca, un asemenea fenomen, pe o biata fata cand da aceasta boala peste ea?
- Un japonez frumos???
Ati vazut vreodata japonezi frumosi? Nici nu exista japonezi frumosi. Toti au fata latareata, pometii si falcile iesite si nasul lat si ridicat in sus. Cred ca nasurile astea sunt foarte bune pentru casnicie. Asa cum i-am vazut eu pe japonezi, am capatat convingerea, ca nevestele lor, cand ii privesc le vad prin nari, tocmai in interiorul creierului si le ghicesc gandurile...

Fugi, fato! Fugi cat vezi cu ochii...
Ati vazut vreodata doi caini de vanatoare asmutiti asupra vanatului? Daca da, atunci va puteti imagina cum arat eu, 'eu si cu mine', alergand, sarind cate sapte trepte la vale, pe scari. Cu viteza asta n-am mai vazut pana acum decat doua feluri de corpuri in miscare: ale alergatorilor pe suta de metri si ale bisnitarilor pe strada X, cand vine politia...

Acest topic a fost editat de Romelia: 5 Jul 2006, 10:36 AM

[Romelia]

Sansele nu sunt egale deloc...
El are toate avantajele si eu toate piedicile. Nu! nu sunt sansele egale... "It is not fair play!"
Am o singura nadejde... poate sa-mi treaca. Poate da si poate nu... depinde de creier...

[Romelia]

Inainte de-a scrie acest vis, am avut o mica sovaire... nu mi-e greu sa-mi formez cuvintele, dar ceva ma retine, poate ilaritatea, amestecata, de data aceasta, cu tristetea...
Am adormit. Am avut visuri ingrozitoare - un soi de compendiu al tuturor povestirilor lui Edgar Allan Poe... eram despicata in doua de masinarii monstruoase, inecata intr-un ametitor vartej de noroi, zidita de vie in piatra si... cel mai inspaimantator - ingropata de vie. Noaptea intreaga am trait sentimentul neputintei, al imposobilitatii de a ma exprima, de a misca sau de a striga pentru a protesta impotriva inexorabilei greutati a pamantului, care nu contenea sa fie aruncat peste mine...
Bam!... Bum!... Bam!... Bum!... Bam!... peste trupul meu paralizat, intins, cadavru viu pregatit pentru ingropaciune in nisip.
In desert domneste un frig ascutit! Stii?...
Cand m-am trezit, era deja dimineata. Am ramas intinsa pe spate, privind drept in sus, la cerul albastru-verzui si la salul lui transparent de ceata... ca un minuscul glob de cristal, solitar si senin, Venus stralucea in pacla deasupra lumii... LINISTITE.
Dulce-Amar... Ce e aici?
Petrecere sau morga?
Lasa tristetea!
Hai sa ne distram un pic...

[Felina]

[Romelia]

[Romelia]

Nici o data, nici de doua ori... nu-mi place!!!
Ca flirt, mai merge, dar ca...........................
Numai gandul ca s-ar putea sa am langa mine un om care sa-mi restranga libertatea, ma supara.
Sa privesti, sa zambesti, sa flirtezi... Toate astea sunt frumoase, foarte bune, si imi plac mult, dar sa fii monopolizata de un singur om, sa-i fii supusa si ascultatoare, sa-l vezi cum iti otraveste existenta cu gelozia si interdictiile lui, asta nu-mi surade deloc, MARTURISESC.
Iluzia e cel mai frumos lucru, nu-i asa?
Un baiat... asa, vazut de departe, elegant si politicos...
Ma bucura sa-l privesc, stiind ca-l fac fericit cu o privire. Imi face placere cand ma urmareste, ascunzandu-se printre trecatori, si ca pot sa-l zaresc aproape de mine, in vreun magazin, la cumparaturi...
In felul acesta pot sa mi-l inchipui cum vreau eu, cu toate calitatile care imi plac, fara ca realitatea sa le dezminta. De asemenea, si el poate sa isi inchipuie ca "eu sunt o minune", cea mai buna fata din lume.
Nu-i asa, ca iluzia e cel mai frumos lucru din lume?
Cand te cunosti prea mult, se duc noptile romantice si plimbarile, se duc 'asteptarile nerabdatoare' si galanteriile.
OFICIALUL are toate drepturile, si devine uneori antipatic, suparator si caraghios...
Nimic nu mai ramane ca la inceput, proaspat si racoritor... [Bai Gheo, iti miros picioarele!... ]
... si uite asa, OFICIALUL ARE TOATE DREPTURILE.
NU doar o data, nici de doua ori... MEREU.
Sau... ???
Depinde, mai mult sau mai putin, de indrazneala - OFICIALULUI...
'Nici o data!!!'... asa si nu altfel, sentimentele vor avea toata libertatea.
Vointa si inima noastra, care sunt, in definitiv, cele care sunt, se destrama cand le convine sau cand se plictisesc de... OFICIAL.
=========================
Asculta, draga, cati ani ai in clipa asta?
In clipa asta, cu o zi mai mult decat ieri...
==========
Si cu toate acestea... vreau sa ma casatoresc?!

[Romelia]

De ce lucrurile n-au suflet?
De ce mobilele si oglinzile stau mute, indiferente si neinsufletite, incapabile sa vibreze in fata vietii?
Dar... ar fi groaznic sa te simti spionat vesnic de ochi imateriali si multiformi pentru care nu exista nici o taina. Ce importanta tragica si definitiva ar capata oglinzile, de pilda, daca ar fi in stare sa reproduca, dupa voia omului, scenele si fetele pe care le-au oglindit mai inainte! Ce intime, suparatoare marturisiri n-ar putea sa faca rochiile... matasurile si dantelele ar putea povesti despre fiorii trupului, camasutele brodate ar putea divulga bataile inimii in clipele de dorinta si descatusare...

Noaptea e linistita... pe cerul limpede stralucesc mii de stele. Ramase singura. Isi scoase vesta, camasa... de pe masuta de langa fotoliu, lua dintr-un pachetel alb, o tigara. O aprinse. Si cand sorbi a doua oara fumul aromatic, se opri, amintindu-si: Oh! E prima oara cand fumez... vru sa arunce tigara, dar se retinu. Avea pofta sa fumeze.
De ce fumeaza oamenii???
Fumeaza putin de placere, si mai mult ca sa faca ce face toata lumea. Uneori... tigara le devine un bun prieten. E ceva ce-i intovaraseste si care s-ar putea spune ca-i sfatuieste sau le inspira unele hotarari. Am vazut oameni cum incercau cu mucul unei tigari sa aprinda o alta. Asta inseamna ca tutunul ii stapaneste sau ca nu se pot lipsi de el? Totul in viata nu-i decat o chestie de vointa, de a dori sau nu, sa faci ceva. In ce ma priveste, as putea spune ca cel mai mic rau pe care mi l-ar provoca o tigara, m-ar face sa nu mai aprind nici una in viata mea. Si totusi, oamenii nu renunta cu usurinta la acest 'MIC' viciu. De ce? Pentru ca acest 'mic viciu' are in oameni radacini mai adanci decat o mare pasiune...

Din fericire - pentru ea - NU ERA UN VICIU..... si - tristetea trece si poate fi stapania.
Mare minune!!!... sa nu fii stapanit, in viata, de nicio tristete...
Stinse tigara, apoi lumina, si se ghemui sub asternut.

Acest topic a fost editat de Romelia: 6 Jul 2006, 12:40 AM

[Romelia]

ATENTIE!!!

Daca citesti, o faci pe riscul tau...
Asta e noua?! Nu!?...
Se poarta ca la poarta noua...
O sa te uiti 'ca vitelul la poarta noua'...
O sa se uite 'ca bou' la poarta noua'...
Dupa cum la " O poarta noua" "Sta un bou "... asta cum vine? 'Stai ca Bou` la poarta noua'???
"Cine fura azi un ou, maine fura ca un bou"... Asta e!... NU poti sa treci ca un bou prin viata si sa nu iei nimic...

... contempla portile masive de fier. Aveau tepuse in varf si erau inalte de cel putin doi metri cincizeci. Studie cu mare atentie portile. De fiecare parte a lor era cate un gard viu de nepatruns, inalt de un metru optzeci si se puteau deschide numai pe baza unor dispozitive electrice. Singura posibilitate era sa le escaladeze. Dar... brusc observa indicatoarele, cate unul de fiecare parte.
Pe primul scria: CAINI DE PAZA PERICULOSI!.
Pe al doilea: PAZNICI INARMATI!.
Ce vremuri domle, ce vremuri!...
Cata risipa, domle! Cata opulenta, domle!... Iti taie rasuflarea.
ASTAZI TOATE SI-AU PIERDUT NOIMA.
Omul "SIMPLU" nu e decat caricatura 'noului' stapan.

- Ce naiba caut eu AICI?... risc sa fiu sfasiata in mii de bucati... sau chiar mai rau, impuscata!

[Romelia]

Intr-o buna zi...
Intr-o buna zi, o sa am si eu o casa cu caini de paza si paznici inarmati. Intr-o buna zi. Curand. Totusi, o sa am grija sa las cainii liberi pentru a insfaca orice nepoftit care mi-ar escalada Portile (Inimii).
Pana una alta, imi continui drumu` pipaindu-mi ruptura pantalonilor in c**... pe putin de douazeci de centimetri.
Zgomotul portilor electrice deschizandu-se m-au speriat de moarte si am ramas un moment neclintita. Apoi, farurile unei masini care se apropia cu toata viteza... Abia am avut timp sa sar intr-un tufis, aterizand pe bratul drept, fapt care mi-a provocat o durere ingrozitoare. Am scos un geamat... de durere.
Pamantul era ud datorita atentiei permanente a stropitorilor, astfel ca m-am trezit rostogolindu-ma in NOROI.
Ptiuuu, D*ace!!!... altceva ce-as putea zice?
Intr-o buna zi... NICIODATA!... Ptiu' D*ace! - Vorba Inteleptului.

Acest topic a fost editat de Romelia: 6 Jul 2006, 10:28 AM

[Romelia]

Caut un Fat Frumos BOGAT!!!... Nu rade!!!
Nu asta cauta toata lumea?
... pana cand se ridica si alerga la porti, acestea erau inchise iar. Departe se auzea latratul unui caine, dar zgomotul nu venea spre ea, asa ca rasufla usurata. Asta ii mai lipsea, un caine turbat repezindu-se la f***-ul ei. Bratul ii zvacnea dureros... poate se rupsese.
Pe cine pot invinui??? Pe NIMENI.
Altceva si mai important. Pot escalada portile cu bratul rupt? Facu o incercare, dar nu reusi decat sa-si sfasie camasa 'Yves Saint Laurent'.
Oh! E camasa mea cea mai buna... Si, pe urma toti bani mei sunt in buzunarul pantalonilor Rupti In C**... pe putin de douazeci de centimetri...
Caut un Fat Frumos BOGAT!!!... sa-mi cumpere alta camasa. Sa-mi cumpere alte HAINE.

Cel ce poate - face, cel ce nu poate - invata pe altii. Cel ce ARE - DA SI LA ALTII???

Fetelor! nu-l asteptati pe Fat-Frumos... s-a ratacit.
... pe atunci asteptam un Fat-Frumos si o viata de basm... ACUM - VREAU SA UIT!!!

[Romelia]

Unora le place, altora NU...
Unora le pasa, altora NU...
"Unora le place jazz-ul... " [Nu! nu ma refer la film...] Altora NU.
Unora le place locul, altora NU...
Unora le place muntele, altora NU...
Unora le place cafeaua, altora alcoolul, altora drogurile...
- altora le place SA TRAIASCA -
Ceea ce unora le place altora le poate parea ridicol sau neinsemnat sau neinteresant.

Peste oras se lasase seara... acoperind de-a binelea strazile zgomotoase ale orasului.
... pasind incet, ma uitam la firmele cu neon si la oameni. Puzderie de oameni ca furnicile pe trotuare. Misunau. Misunau ca furnicile in toate partile. Inauntru si afara, razand, povestind zgomotos, abatuti, alti beti, unii tinand in maini sacose burdusite, altii tineau pahare de carton si introduceau monede in automate.
Unora le place enorm sa joace, sa indoape aparatele acelea de parca ar hrani o armata de rechini lacomi.
Mi-as fi dorit sa-i pot opri.
Aparatele sunt rele. Se hranesc cu bani. Banii sunt rai. Oamenii care se joaca cu banii sunt canibali...
Canibali rai care sug sangele.
M-am invartit pe acolo o vreme simtind pulsul locului si privind tot timpul - cu ochii negri si reci si inexpresivi - furnicile intrand si iesind din locurile lor de proslavire. Furnici antropofage. Dumnezeul lor era banul...
Furnicile astea par sa se gaseasca peste tot...

Am obosit!... vreau sa dorm, sa mananc si sa-mi spal murdaria vietii de pe trup.

Acest topic a fost editat de Romelia: 6 Jul 2006, 04:12 PM

[Romelia]

07 Iulie 2006 - Vineri dimineata.
Gimnastica - un ritual al fiecarei dimineti.
Urc repede scarile. Un alt ritual al diminetii. Astazi nu am timp (a se citi chef) pentru gimnastica... si urcarea scarilor in fuga e o perfecta activitate cardiovasculara. Imi face bine. Mai bine decat sa fac flotari sau sa sar coarda "FARA MANERE".
Am ajuns SUS... si inima imi bate exact in ritmul care trebuie...
(7/7/2006 3:29:48 AM).

[Romelia]

Am indraznit sa zbor... si am zburat.

[Romelia]

Sala Barului - o sala lunga si stramta, cu tavanul jos, cu peretii zugraviti cenusiu, cu perdele de creton, prinse de galeriile de lemn, luminata de o jumatate de duzina de lampi - era complet plina. In jurul fiecarei masute, stateau cate patru sau cinci clienti, fete si baieti, consumand alcool si sarutandu-se in plina libertate, in galagia infierbantata si vesela a barului.
Ea si El stateau intr-un colt al barului, aproape de usa - de cate ori se deschidea usa, un val de aer cald intra, si cu el un grup de noctambuli, care isi roteau privirile prin sala.
Odata cu ora inaintata (21:30), divanurile aurii si invechite ale barului nocturn se populau de un public consumator vesel si ametit 'de caldura', care striga si radea pe masura ce se familiariza cu atmosfera barului (mai bine zis - se chercheleau). Un public fara ocupatie, specific acestui local, si care se poate intalni numai prin barurile nocturne...
Baieti bine, barbati maturi, distinsi si impecabili in hainele lor 'severe', care stiu sa iubeasca si sa se imbete intotdeauna discret... aventuriere de toate soiurile, in toalete atragatoare, care vorbesc intr-o limba neinteleasa - un argo special, cu fraze alese din diferite dialecte - care stiu sa danseze si sa bea fara sa se ameteasca, sa ceara bani si sa dea mangaieri in toate limbile lumii.
'Sextetul ciocolatiu', costumat in haine de marca, putin invechite de timp si de noptile rele, canta 'o melodie' la moda.
Prima pereche care incepu sa danseze era dintre 'artistii' angajati ai barului.
Ea se distra uitandu-se la ei. Nu intelegea cum cineva poate sa considere aceste miscari grotesti drept dans.
Dar, in sfarsit........
Fiecare OM cu lumea lui.

Intr-un tarziu, el rupse tacerea, intreband-o:
- Ce pot sa fac pentru tine?
Ea il privi o clipa si apoi, cu glasul tremurator, ca si cum toata viata ei ar fi stat in aceste cuvinte, izbucni:
- VREAU SA PLECAM!

[Romelia]

Ce sa fie, ce sa fie?
Durere de Cap sau Durere de Inima?
Sunt foarte suparata si... cand sunt suparata nu pot sa dorm.
Asa ca, aleg Una din Doua, decat sa-mi distrug bunatate de timp, mai bine vorbesc cu tine, Jurnalul Meu...
Taci si asculta. Eu te-am deschis, eu te-am ales, eu te finantez... si, te rog sa ma crezi, sunt o multime de lucruri ce vreau sa ti le spun. Te rog sa apreciezi. Vreau sa-ti spun ca, uneori, nu-mi place cum te porti cu mine, cum incerci sa-mi pui 'pumnu` in gura', cum ma lasi de izbeliste, cum ma tratezi...
Vreau sa-ti spun ca - daca ai de gand sa fii dificil, te las si te anulez.
Asta vrei? Mai bine imi spui de acum, inainte sa fie prea tarziu.
Si, altceva si mai rau - NU ma urmaresti ATENT. Nu pot sa povestesc cand cineva nu ma asculta, nu ma urmareste cu atentie...
Daca tot avem sa traim impreuna imi datorezi macar atata lucru. Taci!... si asculta.

... ceva, nu stiu ce, imi provoaca O Durere de Cap sau de Inima.
Una din Doua. Nu stiu exact.
Ce fel de medic imi poate prescrie un tratament pentru - Una din Doua? -
Toti medicii prescriu medicamente... contra deprimarii sau pentru relaxare - antistress - chestii din astea. Un medic poate sa te vada foarte deprimat, altul 'bolnav cu capu`', si cei multi 'Pe Moarte'.
Orice medic iti poate prescrie un tratament. Dar cine iti poate prescrie tratamentul corect?
Medicul, oricat ar sustine ca face un act caritabil si misionar, nu face altceva decat sa-si burduseasca buzunarul - (NU SARITI! - doar unii) - ... iar alti...
(Alti ar face orice daca ti-ai da - . - 'jos' pentru ei.)
Un medic caruia ii place Ceea Ce Face... ti-ar putea DA tratamentul corect.
Si, 'daca' ii place si stie ce face - TE-AR PUTEA VINDECA.
Merita sa-l cauti. E bine sa ai o rezerva buna de medici. Fac viata mai usoara...

[Si totusi, Medicii Profesionisti fac o munca absolut extraordinara, iar salariul este o batjocura, asa ca, ar fi o nesimtire sa consideri ca statul ii asigura banii pe care ii merita pentru serviciile ce le presteaza. Nu-i da spaga cu scopul de a obtine niste favoruri, ci dai un "bonus" neconditionat - UN MEDIC PROFESIONIST trebuie sa valoreaze mai mult in ochii tai decat in ochii statului.]

Eu mi-am inceput tratamentul...

[Romelia]

Cat de ciudata aceasta stare paradoxala a sentimentelor... mi se pare ca traiesc o viata fantastica, nebanuita, ca si cum in sufletul meu s-ar fi nascut fulgerator o adolescenta noua, deosebita de cea de altadata, cu alta inima si alte ganduri, pe care niciodata nu le-am cunoscut.....
Pentru orgoliul nostru de oameni, care au descoperit si inventat atatea minuni, exista ceva ce ramane tainuit, de nepatruns, ca un dispret azvarlit ignorantei noastre si ca o dovada de eterna noastra nimicnicie - INIMA si CREIERUL - studiate de intelepti pana in cele mai mici amanunte...
- SUFLETUL si GANDURILE -

[Romelia]

Se aseza afara, pe balconul ce dadea spre gradina, alaturi de 'Mutti', sorbind un suc rece.
O pisica persana, neagra si grasa, torcea incantata in poala bunicii, cu ochii semiinchisi, in timp ce stapana o mangaia cu mana imbatranita de vreme... o alta persana neagra se alinta la picioarele ei, lingandu-si delicat labutele.
Pisicile sunt niste animale atat de minunate, asa de recunascatoare si afectuoase, si totusi atat de distante si independente. Privi cu dragoste la pisica din poala bunicii - arata ca o printesa.
Privindu-le, nu e greu sa intelegi de ce egiptenii le venerau...
Se spune ca - pisicile au noua vietii si sunt ucise de curiozitate.
(De fapt, curiozitatea asta poate ucide pe oricare dintre noi, nu-i asa?)
Cu un falfait, o vrabiuta se aseza pe creanga unui pom si incepu sa ciripeasca tare. In poala bunicii, persana isi deschise somnoroasa ochii galbeni, dar ramase linistita, sub mangaierea continua a maini imbatranite, care o alinta bland...
- Stii ce minunat canta vrabiile? E o minune sa le asculti... e o bucurie sa traiesti, ascultandu-le!
Pacat ca nu canta mai des...
Mica pasare zbura si bunica canta cateva acorduri, cu o voce surprinzator de puternica, ridicand si vocalizand si intonand delicat... apoi lasa cantecul sa se stinga si ramase tacuta, zambind unei amintiri din trecut...
Eu ma simteam ca prinsa intr-un vis care luase o turnura nedorita, dar din care nu ma puteam trezi... pentru o clipa am inchis ochii, speriata ca bunica mi-ar putea descoperi secretul si ar dori sa-l impartasesc.
Un moment de reculegere, o traire de-o clipa, apoi se auzi o izbucnire de entuziasm:
- Sunt gata! Putem pleca...

[Romelia]

O jumatate de ora mai tarziu...
Masina circula pe partea dreapta a drumului, cu farurile aprinse. Traficul era lent, dar nu aglomerat... o geana de lumina brazda cerul la orizont. In masina geamurile inchise erau pe jumatate aburite, afara o ploaie neobosita sfichiuia in bataia vantului. Stergatoarele de parbriz, suprasolicitate, alunecau la dreapta si la stanga metronomic, abia reusind sa faca fata potopului. Ploaia impiedica vizibilitatea... si valul pe care il forma apa in cadere izola masina intr-o lume proprie, stranie si mohorata. Casele ca niste corabii, veneau si treceau...
La o rascruce... intoarse scurt la stanga si incepu sa urce la deal cu greutate, avand de o parte si de alta poieni cu flori salbatice, potopite de ploaie. Un zgomot de bricheta tacani si se aprinse scurt, dezvaluind trasaturile soferului in peumbra.
In timp ce masina urca incetisor panta spre P., stergatoarele de parbriz nu incetau sa se agite asemenea labelor unei insecte gigantice agatate de un geam. De o parte si de alta a drumului, copacii se ridicau ca peretii unei fortarete. Si in tot timpul acesta, o melodie incredibil de dulce continua sa se scurga cu forta din casetofon...
.....
Where were you when I was burned and broken
While the days slipped by from my window watching
Where were you when I was hurt and helpless
Because the things you say and the things you do surround me
While you were hanging yourself on someone else's words
Dying to believe in what you heard
I was staring straight into the shining sun...
.....
... pipai usa masinii pana cand gasi butonul care actiona fereastra. Cu un zgomot usor, geamul aluneca si arunca afara chistocul, urmarind scanteile pe care le arunca in intuneric. Cu un sfert de ora mai tarziu, calatoria se sfarsi, masina se opri si soferul se intoarse in scaun...
- Am ajuns, zise soferul, rasufland usurat.....

[Romelia]

Timpul este uneori un Prieten Rau.
Ne face sa ajungem inainte sau dupa, si in aceasta graba sau intarziere sta cheia fericirii sau tristetii noastre.
Timpul e cel care ne face sa ne intalnim cu Tristetea sau cu Fericirea.
Un minut sau un an de intarziere e totuna in fata Eternitatii.

Timpul - Creatorul Uitarii, magul neinvins, care transforma TOT.
Timplu - Dusmanul Durerii; timpul neobosit, care transforma Lacrimile de Durere in Zambete Fericite, care sadeste Florile Primaverii in Zapada Iernii si face sa rasara Trandafirii peste deznadejdea mormintelor.

Timpul - topeste.
Timpul - loveste. Ne loveste si devenim prizonierii lui.
Cand nu mai am timp - pretuiesc Clipa.

[Romelia]

Exista doua tipuri de torace...
Un torace ca lumea trebuie sa fie agresiv, sa tasneasca in afara, sa se extinda, ca si cand ar vrea sa inghita cat mai mult spatiu cu putinta.
Un alt tip de torace, spre deosebire de primul, e toracele in defensiva, ce bate in retragere in fata lumii, aducand cu o camasa de forta care se strange tot mai mult in jurul omului si, in cele din urma, il sufoca si-l da gata.
Pe viitor, ai grija sa te uiti mai bine la toracele celor din jur.

Daca nu m-as fi vazut niciodata intr-o oglinda si-ar fi trebuit sa-mi descriu infatisarea exterioara dupa ceea ce cunosc din interiorul meu, portretul nu s-ar asemana catusi de putin cu originalul. Mi se intampla uneori sa fiu cu totul alta decat par in realitate. Am momente ca, de pilda, cele petrecute cu ceva timp in urma, cand uit cu desavarsire de infatisarea mea.
Acum insa, m-am asezat in fata oglinzii si ma privesc... sunt inzestrata pe neasteptate cu un trup si cu o bluza tip kimono.
Nu mai reusesc sa-mi vad toracele...

Acest topic a fost editat de Romelia: 10 Jul 2006, 05:34 PM

[Romelia]

Am o multime de neplaceri...
Neplaceri cu gustul.
Neplaceri din cauza gandurilor...
Adeseori imi displac pana si propriile mele ganduri. In mintea mea nu exista compartimente bine definite. Cele vazute si auzite imi afecteaza toate cunostintele anterioare. Unele dintre combinatii sunt greu de suportat, dar nu le pot anticipa si nici nu le pot bloca sau reprima. Standardele de decenta si buna-cuvinta imi sunt terfelite si haituite de aceste asociatii si viziuni... imi pare rau ca in zona osoasa a craniului nu am nici o fortificatie pentru ce mi-e drag.
Conexiunile se inlantuie cu viteza luminii. Judecatile de valoare apar ca niste reactii spontane la o lectura antrenanta. Nu-mi pot niciodata sustine sau cordona gandirea.
Imi consider modul de gandire grotesc, dar util, ca un scaun facut din coarne de cerb, pe care nu sunt in stare sa-l schimb.

[Romelia]

Oamenii se tem intotdeauna de ceea ce nu stiu, de ceea ce nu inteleg, de lucrurile nefamiliare sau diferite de ale lor, iar aceasta frica se transforma, fara exceptie, in ura. O ura necugetata, care n-are nici un sens.
Exista oameni care urasc fara nici un motiv. Pur si simplu urasc.
Nu isi dau seama ca ura lor nejustificata se intoarce, inevitabil, spre interior, distrugandu-i.
[Ah, ce ciudata este fiinta umana, nu-i asa?]
Pana la urma, ura este autodistructiva.

[Romelia]

Edit.

Acest topic a fost editat de Romelia: 10 Jul 2006, 06:23 PM

[Romelia]

Zambesc - eternul meu zambet nesuferit, compus ad-hoc ori de cate ori e cazul sa maschez o alta miscare sufleteasca.
Sunt egoista, sunt rea, mandra, inchisa, rece si inutila, inchisa mereu in cercul vicios al gandurilor si visurilor mele.
Mi-e frica de resemnare. Nu-mi doresc o viata fara suferinte - ar insemna sa nu traiesc, ci sa accept totul resemnata.
Tot ce vreau e sa inteleg totusi, macar uneori, ce inseamna fericirea.
- Ce vreau?! Nu stiu nici eu ce vreau. De fapt n-am nici curajul de a-mi dori ceva. Las totul la voia intamplarii si astept ca viata sa dezlege unele probleme si sa-mi puna altele.
Nu ma pot satura niciodata... sa privesc apa, iarba sau ferigile, intotdeauna gasesc la ele ceva ciudat si nou. Susurul apei e odihnitor si tot atat de odihnitor e sa stai pe o piatra, in tihna si sa astepti ca in jurul tau viata sa-si urmeze cursul. Te pierzi si te regasesti astfel in copaci, in stanci, in apa, in pasari si in cer. Nu te mai simti chiar o bruta.
Mi-ar placea sa ma intereseze pescuitul - sa simt cum o fiinta incearca sa o inhate pe cealalta - in loc sa contemplu si sa caut sa patrund natura lucrurilor.
Uneori, imi place sa stau linistita, sa privesc stelele si sa incerc sa inteleg ce se petrece in mintea mea.
Sunt si eu doar o 'ambitioasa marunta'

Azi-noapte am descoperit ca stelele zboara. Nu cad, zboara. Pasari mici de foc si de lumina care se topesc in bezna. Stelele danseaza - un cadril grav. Un vals universal, coplesitor.
Am fost pana nepermis de tarziu nepermis de copila.

[Romelia]

M-am intins.
Si, jurnalele mele stau marturia acestui lucru. Nu vreau sa neg ca, am avut, uneori, impresia ca ma pot strecura, nevazuta. M-am incurajat cu ziduri de discretie, vietuind frenetic la intersectia realitatii imediate cu rasfrangeri in propria mea constiinta. Am trait mereu intre realitatea si ideea de realitate pe care am cultivat-o constant, cu disperata incapatanare. Mi-am construit singura, netulburata, propunerile de real - absenta si dezinteresata total fata de ceea ce inseamna 'lumea din afara'. Am stat cu privirea atintita asupra universului interior, de fapt treceam pe langa evenimentele realitatii - si eu, si ele - treceam unele pe langa altele, cu o indelunga exersata indiferenta. Orgolioasa, timida, egoista din nesiguranta, am trait o insatisfatie interioara, o nesiguranta intima pe care trebuie sa o uit.
Acum, fara curaj, incerc sa ma strecor ca un "musafir nepoftit", nu refuz realitatea, dar nu am putere sa-i dau glas pana la capat...
Ma simt pustiita si seaca, mi-e teama sa ma dezvalui, ma sperii, resursele mele interioare au devenit inexistente, acum, nu sunt numai inutila, ci si indezirabila, vreau in carapacea mea - tot n-am nimic de dat si a primi ceva nemeritat e un 'furt'.

... chiar si in culmea fericirii - teama te pandeste de undeva de sus ca umbra unui vultur.
E prea frumos ca sa dureze.

[Romelia]

Am ezitat atat.
De ce?
Pentru ca... sunt in situatia de-a nu indrazni sa scriu pur si simplu TOT ce gandesc.
De ce?
Nu stiu. Nu stiu de ce. Si totusi, stiu... gandurile mele nu au esenta in nimic care sa motiveze aceasta ezitare. De fapt, gandurile mele sunt asa de invalmasite, asa de neclare...
Oare... sunt sincera?
Sau urmaresc numai cateva miscari - la mine.
Prea bine nu inteleg nici eu ce e cu mine.
Gandesc. Incerc sa caut, undeva in mine, un suport...
Si sunt atat de obosita.
Of! Am impresia ca nu mai pot scrie nimic! M-am zapacit complet.
Dar, oare, nu o fi altul motivul?
Oare, nu m-am uitat pe mine, cea adevarata?
Nu!!! Nu am 'dreptul' sa fac asta. Dreptul - din siguranta fata de mine.
N-am experimentat 'totul' in viata. Sau, in orice caz, NU TOT ce m-ar putea interesa.
Ma vad batrana - oare sunt? Nu! Nu sunt!... nu atata timp cat viata ma surprinde.
N-am ratacit pe toate paralele, nici n-am navigat pe toate marile, n-am gustat toata limpezimea lor si nici n-am ajuns la capatul pamantului.
Am pastrat linistea si tacerea.
Ma intreb insa (asta in virtutea vechiului pact de sinceritate cu mine insami) daca accept ca definitiva stare asta de liniste si tacere in care ma aflu?! Nuuu~!!!
Recunosc... starea mea de-acum e invecinata cu sublimul, dar... gratie numai atributului de provizorat pe care m-am surprins acordandu-i-o. Transformata in permanenta, toata situatia asta ar deveni o povara greu de carat. E clar.

Astazi - ma reculeg din mine si ma privesc acum de undeva, de la distanta, straina si rece, cu singurul sentiment de care ma simt capabila: MIRARE.

[Romelia]

Atunci - am inteles ca, fire incurcata cum sunt, voi fi obligata sa nu mizez niciodata pe un suport, ci sa ma impart sau, mai bine, sa iau din toate doar ceea ce-mi va fi de folos si mai cu seama sa dau la fel, farame numai din fiinta mea si niciodata pe mine, intreaga.
Acum - mai inteleg ceva. Trebuie sa inchid in mine NU gandirea(cel putin, in coordonatele ei de baza), ci TOT ceea ce ma defineste ca fire sensibil feminina. E un potential de puritate, candoare, vis, care nu se contrapune gandirii (cred ca se determina reciproc), dar care trebuie sa ramana definitiv inchisa in mine.
Ca reteta, urmeaza sa abordez un aer de indiferenta...
Si uite asa - m-am cufundat in marea liniste din mine, cu voluptatea chinuitoarelor dorinte contrazise.
Si totusi - n-am luat nici o hotarare, in afara de aceea de a astepta inca, eterna asteptare.
In asteptare...
Zambete care dor...
Clipe, clipe, clipe...
Ma uit la ceas si imi cronometrez asteptarea.
Departari, astazi alte departari...
Alte departari, acum voite, departari care dor.
Curata greseala de calcul... am mers prea departe si surprinzator de repede.
Atat insa, si niciodata mai mult.

Acest topic a fost editat de Romelia: 12 Jul 2006, 01:13 AM

[Romelia]

Uneori... doar uneori.
Uneori... sufletele canta. Cu stelele, cu luna, cu apele si cu pamantul. Dar canta atat de rar...
Uneori... sufletele ar vrea sa cante. Au luat insa gresit tonul. E atat de chinuitor zbuciumul sufletului care bolboroseste incapabil sa se puna la unison cu lumea...
Uneori... sufletele fredoneaza. Fraze disperate din partiturile marilor lumini...
Uneori... ah! uneori.
Uneori... mi-e dor sa pun ca mi-e dor, s-o spun incet, in mine, cu sufletul, cu ochii, cu zambetul...
Uneori... mi-e dor atat de tarziu. Uneori, de atata dor, inaintez spre tivul de lumina al departarii...
Uneori... visez pentru ca nu pot altfel. Visez, desi stiu ca nu trebuie...
Uneori... uit visele. Nu le retin, le inregistrez numai ca pe ceva natural si lipsit de importanta... si, uite asa:
Visele mor, se usuca.
Uneori... doar uneori, exista iubire.
Exista deci iubire! Iubire cu piedici, cu defecte, temporara sau in timp nedefinit, de aproape sau de departe... dar exista si trebuie constatata si nu judecata.
Uneori supara Finalul.
Uneori supara Timpul.
Uneori supara Viata.
Uneori se supara indragostiti.
Se supara in lupta... in lupta cu timpul.
Si eu ma supar... si el, si cei cuprinsi in spatiul unui destin care ii impletise laolalta in tesatura lui complexa.
Uneori... te superi si pleci.
Uneori... e atat de greu sa pleci.
Sa pleci!!!
Sa pleci cu tot sufletul tau.
Uneori... n-ai vrea sa pleci.
Si totusi, trebuie...
Bucata ta de rol s-a terminat. Au intrat altii in scena.

[Romelia]

Vara enervanta, apasatoare.
Ah, vara, vara vasta si nesfarsita!
Vara adanca si calma!
Vara, vara, vara... cu zile lungi, monotone, de ploaie de vara.
Mi-s dragi serile si diminetile de vara, dar dupa-amiezile sunt asa de pustii! Dupa-amiezi goale. De peste tot se aud aceleasi chemari. E plina dupa-amiaza asta de cioburi de cantece si chemari...
Doi batrani trec pe sub fereastra camerei mele, repetand, obsedant, elogiul oamenilor stralucitori de altadata. In departare un caine latra sacaitor de insistent...
E de-a dreptul amuzant...
P.S. ... ACUM NU MAI e mai demult.
Am devenit superstitioasa: pasiente, culori, numere fatidice, semne, vise...
Si totul iese bine.
Singurul inconvenient e ca realitatea iese prost.

Ufff! m-am incurcat cu atatea dupa-amiezi...
Dupa-amiezi, de-o parte si de alta a ochilor mei...


Care este pluralul de la "amiază" ===>"amiezi"?
Dar la "Dupa-amiază" sa fie ===> "Dupa-amieze"?

[Romelia]

Mi-e dor de mine, mi-e dor de mine cea imprastiata in ganduri, mi-e dor de linistea din mine, mi-e dor de o zi frumoasa scursa intre flori si ireal, mi-e dor de gustul amar al lacrimilor, mi-e dor de caietele de amintiri, desi le inteleg inutilitatea; mi-e dor de portile fermecate care nu se deschid decat cu un descantec; mi-e dor de amintirea unei iubiri, mi-e dor de cuvinte sovaielnice, mi-e dor de ciudateniile mele, mi-e dor de parfumul abia simtit, dar formidabil de persistent al boabelor de levantica; mi-e dor de o problema complicata, mi-e dor de anumite carti, mi-e dor de juramintele de sinceritate absoluta, mi-e dor de o neliniste eterna, mi-e dor de un zbucium chinuitor si, mai recent, mi-e dor de o descurajare totala; mi-e dor de melancolia ta, mi-e dor de mandria ta de etern neinteles, mi-e dor de comportamentul tau incolor, mi-e dor de zambetul tau trist, mi-e dor de fiinta ta crispata; mi-e dor de o clipa absurda, mi-e dor de sticla albastra imaculata, mi-e dor de nostalgia sunetelor, de unicul sunet care poate trezi pustiitatile inghetate; mi-e dor de senzatia unei prabusiri, mi-e dor de spaima sentimentala, mi-e dor de o scrisoare de la tine, de neplacuta senzatie pe care ti-o dau cateva randuri scrise in sila; mi-e dor de pustiul tau, mi-e dor de centrul de greutate al prieteniei, mi-e dor de pericolul gandurilor si al hotararilor, mi-e dor de starea pura, de starea de gratie a promisiunilor, mi-e dor de o tresarire, de o tresarire nemascata, o tresarire de surpriza; mi-e dor de gandul ce ma tine paralizata in fata ta, mi-e dor de nobletea suferintei, mi-e dor de forta de-a invinge, mi-e dor de blestematul meu egoism, mi-e dor de un zambet chinuit de asteptare, mi-e dor de un "Neînceput de Poveste", mi-e dor sa ma zbucium, sa plang sau sa simt ca innebunesc pentru un cuvant sau pentru o privire; mi-e dor de senzatia vietii, de senzatia aceea de oboseala, mi-e dor de lumina, de-a putea judeca limpede, mi-e dor de vesnica, nesfarsita liniste, mi-e dor de tot ce inseamna viata, mi-e dor de cat mai multe puncte de tangenta cu viata; mi-e dor de singuratatea mea, mi-e dor de marele intuneric, mi-e dor de aer si apa, mi-e dor de cer, mi-e dor de soare, de luna, de stele, mi-e dor de ploaie, de curcubeu si de norii din ochii tai, mi-e dor de pamant, mi-e dor de iarba, de copaci, de flori, de minunatele mele flori, mi-e dor de UNIVERSUL TAU; mi-e dor de marele mister pe care n-am stiut sa-l traiesc, mi-e dor de tine ' Învăluit în Mister', mi-e dor sa-ti caut din nou privirea, tacerea si zambetul cald, mi-e dor de ochii care ma cauta, mi-e dor de capatul unui drum, mi-e dor de cei ce se iubesc simplu si cald; mi-e dor de un bilet ratacit intr-o carte, mi-e dor de un cuvant nerostit, mi-e dor de-o intamplare, de ceva care nu trece, mi-e dor de zambetul vesniciei, mi-e dor de faramitura luminoasa din eternitatea omeneasca, mi-e dor de pulsatiile vietii, de rezonanta cu pulsatiile unei alte inimi, de pulsatiile pamantului, ale marii, ale infinitului; mi-e dor de miracolul margaretelor, mi-e dor de parfumul verde al brazilor, mi-e dor de cantecul coplesitor al pasarilor, mi-e dor sa ma trezesc ametita de iubire, mi-e dor sa fulguie cu anii tai peste mine, mi-e dor de tine; mi-e dor de pulberea de pe genele stelelor, mi-e dor de lumina ochilor tai, de privirea retinuta in care mocneste ceva de nepatruns; mi-e dor in asteptari si ganduri, mi-e dor de pustiurile reci, mi-e dor de intrebarile fara raspuns, mi-e dor de instrainarea ta, mi-e dor de fericirea tulburatoare a impacarilor de demult; mi-e dor sa-ti soptesc in serile cu luna plina, mi-e dor de noptile nedormite cu tine, mi-e dor sa platesc NU fericirea, ci faptul ca n-am stiut sa stiu sa fiu fericita; mi-e dor si cersec timpului orele de intalnire cu tine, mi-e dor sa-mi fie DOR, mi-e dor sa strig lumii ca MI-E DOR DE TINE!!!

Acest topic a fost editat de Romelia: 13 Jul 2006, 12:31 AM

[Romelia]

"Ziua de Joi"

Dand nitel din coate, ea izbuti sa isi 'vare' subtirea-i faptura in multimea ingramadita pe cele doua margini ale covorului intins de la marginea trotuarului pana in pragul bisericii. Lumea era agitata. Femeile isi vorbeau, se inghesuiau, lungeau gatul intr-o parte si alta. Un flacau calare, teapan ca insasi "legea la noi in tara", pe un cal 'gros', roib, punea ordine in multimea curiosilor, facand loc alaiului de invitati cu un semn prietenesc din cap sau aruncandu-le cate un cuvant.
Un alai de automobile lucitoare care astepta intr-o strada laturalnica, se puse incet in miscare. Usa bisericii sta deschisa. Se auzeau sunetele orgii. O fanfara isi amesteca trompetele, clarinetele, flautele, basii puternici in fata bisericii, cu vuietul adanc al strazii, cu claxoanele de automobil, cu strigatele invitatilor si sunetul clopotelor.
Inauntru bisericii, muzica se facu mai tare, preschimbandu-se intr-un mars sacadat. Multimea amutii. Femeile zambeau, cateva incepura sa lacrimeze cand din umbra bisericii se ivi tanara pereche, unita in fata oamenilor si a lui Dumnezeu.
... zari prima data mirele pasind sigur, privind grav spre un grup de tineri surazatori. Intr-o secunda, ea cuprinse toata infatisarea miresei. X purta pe paru-i negru o cununa de flori albastrii, care umbreau chipu-i subtire si oval. Faptura-i miniona, intr-o rochie alba, dantelata, se rezema usor de bratul lui. In mana stanga tinea un buchet mic de trandafiri si crini albastrii, iar adierea vantului risipea fire galbene de polen pe pieptu-i care palpita. Ochii ei negri priveau cu nevinovatie la multimea adunata in jur.
- O! Dumnezeule, cat e de frumoasa! ofta tare o femeie, alaturi de ea...
Cateva domnisoare de onoare duceau trena alba a miresei. Buchete imense de flori se incrucisara in cinstea tinerei perechi, care se indrepta prin multimea de langa marginile covorului spre automobilul fastuos impodobit. In aceeasi clipa, ea iesi din multime si cu privire scaparatoare, puse mana pe bratul miresei.
- Fii fericita!!!... O! Fii fericita!... ii spuse cu glas frant, in vreme ce o napadeau lacrimile. Mireasa se opri uluita, era atat de trista, nu stia ce trebuie sa faca, ce sa spuna la aceasta izbucnire...
... ea isi duse servetelul la ochi, se intoarse si disparu, urmata de murmurul uimit al multimii.
...
Trec tigani prin colb
Colbul este orb,
Orbul e un corb,
Giacardea.
Cade seara-n camp,
Soarele-i scalamb,
Cortul este stramb,
Foc ardea.
Fac tiganii foc,
Focu-i la mijloc,
Fete cu ghioc.
Si cu carti de joc,
Hai, noroc, noroc,
Vino la soroc...

[Romelia]

... cu un suras larg, bunica incerca sa-mi explice: 'nici nu ma ostenesc sa le prind... se prind singure. Pun cateva boabe intr-un castron si harsss!!! Am prins-o!
La apropierea ei, gainile se napustira asupra hranei din castron, dar erau totusi nelinistite, se uitau cu neincredere la ea cu ochii lor rotunzi, galbui ca pucioasa. Cel mai neinsemnat gest al ei care nu arata ca le-ar imparti hrana era de-ajuns sa le puna pe fuga.
Nu!!!!! Nu pot sa suport!!! Urasc sa faci asta!!!
Ele simt ce se intampla cu ele cand le prinzi! Ele stiu TOT!... Stiu tot!... Ufff!...
TREBUIE sa faca cineva asta. TREBUIE sa taie cineva gainile, ca sa ajunga sa le manance altii... "Trebuie sa muncesti ca sa traiesti!"
Auzi la ea - TREBUIE - stiu ca e nevoie sa muncesti ca sa poti trai, dar nu trebuie "SA TAI TU GAINILE!"
Trebuie. Ce cuvant ticalos. Trebuie! Eu nu inteleg acest cuvant. Si nu vreau sa cred in acest cuvant. N-am vrut sa ma dau in spectacol, dar m-a suparat... si ne-am certat...

... in timp ce-si stergea minutios mainile cu servetul se uita cu mirare la mine. Cu o neliniste retinuta, imi zise rar:
Gainile tot vor muri odata...
Sa moara, ce te priveste pe tine? Toti vom muri. Dar a ucide o vietuitoare nevinovata e o brutalitate infioratoare.
NU e drept sa ucidem. Nimeni nu are dreptul sa ajute la crimele care se petrec pe lumea asta...
... rade in hohote, dar nu se opreste din comentarii.
Eu tai numai cand mi-e foame. Si ce fac eu fac si alti. TREBUIE sa taie cineva si 'gainile astea'...
Iarasi TREBUIE???
Auzi, tu fato... de ce omoara pisica soarecele?
Pentru ca pisica e o salbaticiune, asemenea oamenilor care pun "mana pe arme"
Spui cuvinte fara noima, baga-ti mintile in cap... viata e altfel de cum o vezi tu... si inca ceva, n-am nimic impotriva "gogomaniilor" tale atata vreme cat nu supara pe altii. Te-am invatat de mica ca trebuie sa respectam parerile altora, simtirile, trairile, credintele...
Respect TOT ce e infinit - si mi-e mila de TOT ce e trecator... (i-am raspuns sarcastic)
Esti obraznica! (mi-a strigat furioasa)...
............................
Ufff! N-am vrut nici o clipa sa o jignesc, dar nu suport sa vad cum taie gainele.
Ii voi cere iertare, dar... NU ASTAZI.


Acest topic a fost editat de Romelia: 13 Jul 2006, 04:15 PM

[Romelia]

Exista unii oameni despre care crezi ca stii tot ceea ce merita sa stii. Crezi ca i-ai integrat intr-o forma si i-ai definit cu rigurozitate matematica. Nu te mai intereseaza pentru ca nu-ti pun, pur si simplu, nici o problema. Si dintr-o data intelegi ca mai exista lucruri pe care nu le stii inca, sau, mai grav, ca s-ar putea foarte bine sa te fi inselat in rationament, sedus de cine stie ce trasatura lipsita de importanta, dar afirmandu-se cu tarie, mascand omul. Sau, poate, fara toate acestea, sa descoperi odata... si asta nu oricand... o singura nota care sa te impresioneze astazi mai mult decat toata schelaria psihica dinainte.

[Romelia]

Trebuie sa ai pe cineva caruia (sau careia) sa te poti plange... (iarasi - trebuie.)
Eu te-am ales pe tine, jurnalul meu. Tu esti pentru mine: "groapa din nisip" unde imi ingrop, pe soptite, cuvintele care altfel m-ar sufoca. Si cred ca toate gandurile mele - un fel de exorcizare prin clarificare poate - fac din tine un fel de pavaza a decentei - o garantie ca nu-i impovarez pe altii cu 'trairile mele'. Libertatea mea este - partial - salvata prin acest joc, jocul de-a scrisul, de-a statul la taclale cu tine. Am intrat in acest joc fara sentimentul de spaima, fara sentimentul iremediabilului, cu sentimentul (fals, dar ce conteaza!) ca retragerea e oricand posibila.
In fond, ce mare lucru e sa te las de izbeliste?
Nu te speria! Momentan nu am de gand sa renunt la tine...
Razi?! Da?! Nu rade, nu te bucura... doar pentru moment, se pare ca ai scapat.
Astazi, din pacate, trebuie sa dialogam - in scris, vorbesc - pentru ca, vrand-nevrand, astazi inca, sunt prizoniera ta. Dumnezeule, cum trebuie platite toate!

Stii ca turturelele zboara nelinistite, trimitand in fiecare dimineata difuza de vara chemarile lor... sunt inspaimantate ca vine TOAMNA. In dimineata asta, doua s-au oprit pe stalpul din fata ferestrei mele. Una isi tremura nelinistita aripile si privea nesigura, cu capul plecat, spre cealalta. O alta se apropia in zbor nervos si isi striga chemarea. Turtureaua cea speriata si-a luat zborul ca un 'musafir nepoftit', urmarita de fosta ei tovarasa furioasa...
Acum ploua enervant...

[Romelia]

Amintirile si-au pierdut caracterul de proprietate, de amintiri proprii, au devenit cunostinte straine.
Trecutul nu-si mai traieste continuitatea in prezent. Timpul e unidimensional - singura realitate e prezentul. Senzatiile si imaginile au pierit in trecut din notiunile prezentului. Viitorul e prezentul in plina desfasurare. Uite asa, se sfarseste totul, definitiv, cu imposibilitatea reluarii. Despartirea arunca acel timp intr-un trecut ireversibil. Singuratatea, dorinta de-a fi liber inseamna si libertatea fata de trecut, izolarea fata de un trecut din care nu mai pastrezi nimic material. Ramane un trecut 'mumificat in amintiri'. Un trecut ce devine, dintr-o data, in intregime neant - adica nonexistenta.
Neantul e inimaginabil. E si el o existenta, aparuta dupa multe alte existente...

Speranta fiindu-mi mereu inselata, am ajuns sa descopar cauza deziluziei. Momentul l-am depasit, a fost - sau ar trebui sa fie - trait si trecut in amintire.
Acum - "traiesc in gand" - compensatoriu, impulsul fiecarei clipe.
Astazi - imi construiesc, netulburata, propunerile de real.

Ce valoare mai are toata aceasta POVESTE daca lucrurile s-au lamurit atat de firesc si daca nimeni nu mai are de ce sa scormone cenusa vremurilor ce s-au irosit... ?

[Romelia]

Iarta-ma ca incep ex-abruto, dar nu ma pot opri sa te intreb: DE CE ZAMBESTI?
Multi dintre filosofi s-au ocupat cu definirea, cu clasificarea zambetelor care infloresc in natura. Si s-a ajuns la o concluzie: toate unitatile fizice sau spirituale din univers sunt in stare sa zambeasca - zambesc tainic stelele, surade siret LUNA, isi pleaca sfios capetele imbujorate florile si parca tremura, intre petalele lor inmiresmate, un zambet din alte lumi. Si asemeni acestor imagini, de mult se zamislea in coltul gurii tale un zambet. In timp - s-a intarit, a imbracat o noua fata: aceea a seriozitatii si a dorintei de a zagazui suferintele celuilalt. Mai tarziu insa, batut de vanturi puternice, ce s-au iscat fara de veste, zambetul, ca o scanteie, s-a stins. Astazi a murit, dar tot mai staruie in mintea mea, ca un crin pictat pe vitralii albastre, ca un colt de rai, in noianuri de truda.

Undeva, in departare, intr-un colt mai intunecat de cer o singura stea luceste simbolic, zambind dureros...

[Romelia]

... perlele cele mai frumoase sunt acelea care nu s-au pescuit, iar rubinele cele mai rosii sunt acelea care nu se daruiesc ci se arunca la marginea drumului.
Refuza, dar refuza zambind.
Raneste, dar vindeca in acelasi timp.
... un lucru delicat si greu.

NU EXISTA NEFERICIRI MICI.
Exista suferinta tacuta, grea, cenusie, care patrunde in toti porii si exista dureri violente, nefericiri, nu 'mari', ci URIASE. Durerea se naste cu noi, se taraste cu noi, se hraneste cu noi. Suntem nemuritori numai prin suferinta, pentru ca, durerea singura e eterna. Traieste si in fericire, caci fericirea nu e multumire si echilibru, ci paroxism al vietii, intensa, dureros de intensa, traire.

[Romelia]

Timp pierdut... Timp pierdut inutil... Timp pierdut aiurea...
De ce pierdem timpul in zadar?
De ce e atat de putin spornic timpul?
Timp pierdut... imensa risipa de timp. Pierdere de vreme... de care toti ne plangem.
Nimic explicabil... in toata acesta pierdere de timp, pierdere de vreme...
De fapt, e altceva, mult mai grav, iremediabil pare-se: timp pierdut - cu ochii pe pereti in intuneric, in timpul pauzelor de lumina; timp pierdut - cu vise smulse din tavan, timp pierdut - in ganduri, timp pierdut - in asteptari, timp pierdut - cu umbre si indoieli; pierdem timpul in vorbe, pierdem timpul in taceri, pierdem timpul cu meditatiile; timp pierdut - cu lectii de viata, timp pierdut - intr-o stare latenta de plictiseala si lene; pierdem timp incercand sa ne aparam punctul de vedere sau sa ne impunem limite clare peste care ceilalti sa nu treaca, pierdem timp - asteptand mai mult de la ceilalti, pierdem timp - in deciziile noastre; ne pierdem timpul incercand sa ne ascundem de ceilalti, ne pierdem timpul alaturi de cei ce pierd timpul risipindu-l si pe al nostru; timp pierdut - la cozi (la mine, mai putin, nu-i cazul), timp pierdut - la mijloacele de transport (imens), timp pierdut - fara motiv, timp pierdut - cu discutii inutile; ne pierdem timpul unul cu altul, ne pierdem timpul si energia cu tot felul de nimicuri; timp pierdut - degeaba, timp pierdut - croindu-ti o lume in care crezi (chiar daca e utopica - cred ca inveti in timp sa te desprinzi de ea), timp pierdut - cu fabrica noastra de planuri; pierdem timpul facand speculatii gratuite; timp pierdut - cu prieteniile, cu regretele; timp pierdut - cu exemple, cu blamari, cu nervi, cu tristeti si suparari. Timp pierdut - inotand impotriva curentului. Timp pierdut - incercand sa grabim timpul.
Si - uite asa - te vei uita in urma la un moment dat si vei constata ca cei mai frumosi ani i-ai irosit, facand "nimic"!
Ai pierdut timpul.
Toti ne pierdem timpul?
Nu cred.
Sunt unii oameni care pur si simplu nu au timp liber, adica - fac tot timpul ceva - nu pierd timpul.
Si totusi, noi toti - PIERDEM TIMPUL - pentru fiecare minut in care inchidem ochii pierdem 60 de secunde de lumina!
HAI sa nu pierdem timpul. Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.

Avem timp sa invatam sau invatam sa avem timp?
Pierdem timpul - cand invatam ?
Din pacate, nu pierdem timpul - invatam doar pentru ca pierdem, atunci cand pierdem ( si nu ma refer la timp), timpul este un simplu spectator. Si TIMPUL nu depinde in nici un fel de NOI... timpul ne alunga trecutul fara sa ne arate viitorul, lasandu-ne doar 'azi'... si nu 'azi' tot timpul, ci doar "ACUM".
Intr-o zi... vom descoperit mirati ca, desi ne-am ancorat dincolo de timp, timpul tot trece... vom simti timpul alergand.
Cu timpul ajungem sa pretuim TIMPUL.

[Romelia]

Iubesti clipa pentru ea insasi, ti-o fixezi, dar nu vrei s-o opresti, pentru ca 'a trai' inseamna a accepta moartea clipelor succesive. Dar dupa ce le-ai sacrificat (nici nu se poate, dar nici nu vrei altfel, pentru ca vrei sa traiesti aventura, clipa care vine, adusa de cea prezenta) ele mor definitiv, implinindu-si sensul. Si reactualizarea prin memorie e imposibila, pentru ca trecutul e ireversibil, e doar ideea pe care prezentul si-o face despre el.
Sunt si clipe ciudate, de pura placere, cand 'acum' si 'atunci' coincid fara imagini (cu imagini nu pot coincide, se specifica inevitabil si te rup); in 'atari' momente e fantastic de bine, imi vine sa ma intind si sa torc ca o pisica masurand un timp de parca eu as fi timpul, dinlauntrul lui, fara nevoia vreunui suport care sa-l instraineze, sa mi-l (sau sa ma) instraineze.
Sunt clipe rotunde, moi, par supuse, feminine cumva, ca atunci cand inoti singur, departe...
In clipe din astea totul scapa de sub control si te napadeste o alta fata a lumii (uneori vaga, aproape fara chip, total, nemaipomenit de prezent intr-un moment din trecut). Si ai certitudinea sfasietoare a unui 'acolo' care te bantuie si-ar trebui sa spui ca sa-l scapi, ca sa-l prinzi, ca sa nu-ti mai scape. Cu cat trece timpul 'acolo' se populeaza cu ce-am fost si ce-am trait odata, nu-n amintire (eu nici 'n-am memorie', uit tot, incurc pana si visele cu faptele reale), ci intr-un 'prezent salvat'.
La inceput, 'acolo' era un fel de timp pur, de alt timp, promis, neumplut cu nimic.
Acum - uneori cel putin - se umple cu prezentul intermitent, coplesitor, a lui 'altadata'. Probabil mai tarziu in viata va fi 'plin-ochi' cu prezentul asta pe care altfel il numim trecut - nu stiu, banuiesc doar...
Astazi, acum - pandesc timpul cumva cu nasul frematand dupa 'o urma' sau 'o boare' care poate promite CEVA.

Ma intreb: oare cat de plicticos si fara rost e - din afara - ceea ce scriu? Stiu ca toate astea par idioate 'din afara'. Dar eu stiu prea bine ce inseamna ele 'dinlauntru'.
Ma joc de-a absolutul. Cred - imi construiesc o certitudine. Apoi, mirajul se destrama. Si ma autoconsum asteptand sa renasca miracolul credintei in fericire.

[Romelia]

De fiecare data mi-e teama.
Lumea s-a retras, politicoasa, in cuvinte. Cuvintele lumii imi surad si-mi dau buna ziua. Mi-e teama... de fiecare data.
Surad si eu si ma apar, decent, cu un cuvant care a invatat, din copilarie, bunele maniere. Uneori - cuvintele se tem de mine si fug cat vad cu ochii. De cate ori apuc un cuvant mai putin prudent, il iau in palma si il dezghioc. De fiecare data, cuvantul ofteaza si moare fara sa marturiseasca nimic.
De fiecare data mi-e tot mai teama - in loc sa le apropiu, cuvintele fug, de fiecare data cu un pas mai departe.
Citesc. Curand am sa termin tot 'Dictionarul', inclusiv capitolele cu majuscule. Apoi va 'trebui' sa gasesc un cuvant destul de larg ca sa ma incapa si pe mine si sa ma inchid cuminte in el ca sa pot 'trai frumos'.
De fiecare data mi-e... ... si asa ad infinitum.

[Romelia]

Mi-e dor de mine. Mi-e dor si mi-e teama...
Mi-e dor de starea pura, de starea de gratie a promisiunilor dinaintea oricarei alegeri. Dor de mine, cea imprastiata in ganduri. In ganduri care nu-s esentiale - ganduri transformate in trairi experimentale, in formule, in jumatati de masura...
Le-am uitat (oare cu voia?) facand mereu altceva - ....... - si, cand nu ma astept, ma trezesc iar prada lor.
Astazi imi ajunge o clipa de neatentie, de vacanta, ca sa reapara.
Nu ma intreb acum daca fug de ele si de certitudinea ratarii. Am invatat ca totul se autoconstruieste in adancuri si ca e inutil sa fortezi portile noptii inainte de amurg.
De altceva ma tem... eliberare sau inmormantare, zidire inghetata in ceea ce, desprins de mine, a devenit altceva.
Doamne, de ce ma lasi sa traiesc la cheremul lor, la cheremul slabiciunii gandurilor mele. Ajuta-ma sa ma strang in mine. Sa nu ma mai doara nimic, sa nu ma mai sangere fiecare gand. Sa lupt si sa ma inving.
Astazi am facut un pariu, un pariu riscant, ca toate pariurile cu timpul...
Iubindu-te - Te-am uitat.

... in cazul in care as mai trai, as supravietui fizic, dar si sufleteste?

Acest topic a fost editat de Romelia: 23 Jul 2006, 05:28 PM

[Erwin]

[Romelia]

Te-am facut vis si te traiesc asa...
Am puterea de-a târâ dupa mine tot sirul interminabil si mereu al zilelor ce vor urma...
Poarta-ma, viata! Poarta-ma, caci singura mi-ar fi imposibil. Sa fi ajuns la un stadiu exasperant de epuizare? Pentru ca, uneori, am impresia ca am pierdut 'facultatea' de a deosebi realitatea de vis.
Ma tortureaza un gand, o idee... incerc, doar incerc sa-mi traiesc, fascinant, ideile. Uneori nu pot dormi si stau cu ochii inchisi, incapabila sa fac vreo miscare, incapabila sa uit tot, incapabila sa ma concentrez asupra unei singure idei. Senzatiile traite nu au relieful si acuitatea celor visate, pe care ajung sa cred ca le traiesc.
Caut un vis cu toate gandurile mele. Dar nu-l pot gasi. Si sufar... sufar acut, dar nu din cauza lipsei lui materiale, ci din cauza ideii lipsei lui.
Si totusi...
Trebuie sa traiesc tot... tocmai pentru ca trece.
Incerc si vreau sa gasesc felul de-a ma descoperi toata, pe mine, asa cum sunt, cu spaimele mele, cu gandurile si fericirile mele, cu cosmarurile si visurile mele, cu goana dupa certitudini, cu descurajari, cu renuntari, cu uitare...


@Erwin... Experimentam, concluzionam si aplicam, de asta ne numim 'oameni'.
Logica este asa de simpla: totul este compus din ceva. Toate lucrurile trebuie sa fie intr-un fel, si sunt... mult mai nuantate decat le vedem noi. Conceptul 'cunoastere' defineste masura predictibilitatii noastre, a anticiparii dinamicii realitatii, iar cunoasterea este intotdeuna limitata. Asa cum oamenii au performante creative diferite, ei trebuie sa aiba si performante afective deosebite. Cu siguranta daca sentimentele ar fi reciproc transferabile, uneori am fi mandri de calitatea emotiilor iar alteori am fi umiliti cand am explora si prelua alte emotii care ne depasesc enorm in adancimea si diversitatea exprimarii.

Eu, Tu, El, Ea... cel ce esti atat de 'mic' -

[Romelia]

Deodata se opri si... privirea ii aluneca peste tufa de trandafiri, incercand sa-si potoleasca zambetul, care isi cerea dreptul sa i se astearna pe fata.
Era abatuta, trista... simtea ca ar trebui sa spuna ceva...
Si, atingand cu mana "buchetul de flori", isi spuse in gand:
"Ce frumosi sunt trandafirii acestia!"
Oare poti desface un boboc de trandafir ca sa fie la fel cu trandafirul inflorit?
Nu!... isi raspunse cu tristete. Nici daca ii desfaci petalele cu multa grija, nu reusesti. Nu se poate nicidecum!
Nu se poate!!!
Nu se poate! Nu se poate, pentru ca bobocul este prea fraged. Petalele sunt inca prea crude, prea tinere. Inca nu i-a sosit vremea sa infloreasca! Pentru ca... asta e legea! Trebuie sa treaca un timp anume in care floarea creste, se intareste, da boboci, iar, dupa un alt timp, in care petalele se intaresc si ele, se despart si infloresc asa frumos, ca trandafirii acestia. Vezi... dragul meu Jurnal, fiecare transformare are nevoie de un timp anume. Iar daca vrem sa avem 'o floare' frumoasa, sanatoasa, trebuie sa asteptam ca timpul sa-si faca treaba. Daca ne grabim si fortam planta, ea se ofileste, se chirceste si moare inainte de vreme.
Si la om legile sunt aceleasi. Daca incercam sa fortam timpul, omul se ofileste, se imbolnaveste si... MOARE.
Nu te grabi! Nu forta timpul! Lasa timpul sa-si faca treaba! Poarta-te cu el, cum te-ai purta cu o floare. Si, timpul iti va reda FERICIREA de-a atinge 'Un Trandafir Inflorit'

Este minunat sa poti ajuta, sa poti alina, sa poti inlatura durerea...


"Simti o durere usturatoare in inima, in timp ce... privea atenta petalele de trandafir pe care le tinea in mana. Revolta interioara o impiedica sa mai distinga ceva. Stia ca acea 'clipa' sfasiase orice dragoste ce prinsese sa-i inmugureasca in suflet".

[Romelia]

We are so far into the nowhere already...

[Romelia]

A te amagi - inseamna - a te complacea in confortul fals, al compromisului?
Mi se pare ca uneori incerc sa ma ascund, sa fug... de mine.
De ce? De ce nu-mi pot privi sufletul si gandurile in... oglinda? Mi-e teama ca... sticla poate devia conturul lucrurilor si atunci, pentru orice deformare a lor, o voi invinui pe ea?! Ceea ce nu este cinstit. Fata de mine in primul rand.
Inca ceva... , desi mi-am dat toata silinta, totusi... nu m-am ascuns bine. Si asta fiindca... nu stiu sa ma "ascund".
N-am reusit?... sau incercarea mea a fost o intamplare nereusita! Cred ca exista o greseala pe undeva. Ori am pornit-o gresit, ori nu am...
Pentru aceasta imprudenta... port o vina.
A recunoaste o greseala este primul semn ca ea 'trebuie' si poate fi indreptata?
Nu!!! Nu cred... in cazul meu nu o mai pot indrepta.
Da... nu-mi place sa pun intrebari, sa cer explicatii, sa declansez 'scene' clasice...
De ce? Oare de ce? De frica?... ca sa nu aflu realitati care sa ma dezechilibreze complet - din cauza asta - prefer sa ma mint.
Asta e!
Imi place sa zambesc - cand sunt mintita. Zambesc cu teama, cu teama ca... intr-o zi te poti trada singur.
Poate... vine "O Zi" cand... adevarul nu se mai lasa ascuns. Si rabufneste!
Minciuna. Prin tacere - minciuna.
Minciuna ascunsa sub fiecare zambet, impletita in fiecare mangaiere.
Trairi nesocotite, tainuri totale.
Cine stie, poate intotdeauna intre noi a stat minciuna.
Cate minciuni or mai fi existand intre noi in afara de aceasta, cate mai tinem ascunse cu grija sub zambetul nostru?

Mi-am spus: - I can`t go on, I can`t go on, I`ll go on -
Si: - And I began to walk again...

[Romelia]

Amurgul, cade greu, incarcat. Vremea isi scutura pletele ude, batrane. Inserarea urca pe geamurile reci flamande ventuze de caracatita, aspirand incet, insidios, lumina interioara. Umbre subtiri, adevarate sageti negre, impanzesc podeaua, peretii, aerul, ca niste canevasuri desenate parca acum de niste maini nevazute. Mi se pare ca totul se agita, desi totul este rigid in camera si in seara asta, ca in atatea seri la rand...
Da, totul e impietrit aicea...
Nu, nu ma mai poate minti jocul umbrelor...
Imi vorbesc amintirile...
Doar ele vorbesc si... vibreaza frenetic toate chemarile din inima mea.
... mi-am mutat privirea intr-un colt stiut al camerei, cautand ingrijorata ceva. Acolo, ascunsi, parca suradeau mereu doi ochi, urmarindu-ma intotdeauna cu atentie, cu duiosie.
Incerc sa numar: 1, 2, 3, 4, 5...
Ar trebui sa numar secundele, clipele?
Dar de unde sa incep?
Incerc sa-mi sondez adanc amintirile, atintindu-mi din nou privirea in colt, cautand sensuri, descifrari, o lumina de undeva, cautand clipe, cautand in toate de-atunci, de acum, in speranta unei revelatii. Incerc sa-mi inchipui cum ar arata Universul apropiat mie, partas la framantarea mea, dar... atmosfera din jurul meu e atat de rece, neparticipanta.
Amurgul cade ca plumbul. Ochii tai nu mai spun nimic - se ineaca intr-un simulacru de lacrimi si ma ocolesc. Coltul meu isi pierde conturul, luminitele se estompeaza, cronologia secundelor se incurca. Peste amintiri, staruie noaptea din care timpul nu se mai faramiteaza in ceasuri, zile, saptamani, ani...
Persista o asteptare nelamurita, fiindca - ridicol, dar adevarat - NU stiu ce astept.
In noaptea asta... imi ascund amintirile, incerc sa le ascund altor priviri.
- Tu crezi ca umbrele au ochi?

... m-am convins in timp ca amintirile sunt o inviere frumoasa, mai frumoasa decat clipele care le-au zamislit.
A.

Acest topic a fost editat de Romelia: 19 Aug 2006, 03:49 PM

[Romelia]

O ora mi-am mancat-o incercand sa scriu, jumatate de ora imi trebuie sa ma pregatesc de plecare...
Mi-e indiferent unde o sa ma duc daca tot am hotarat sa ies. Imi place sa umblu 'brambura' pe strazi...
(Nu stia unde sa se duca, dar... prefera sa se adune de una singura)
Cum ar fi sa... ?
Gata!
Astazi merg pe I.M.
Mi-am propus sa ma plimb cinci ore -

Isi scoase din sertarul asezat langa cuier o pereche de pantofi fara toc, isi cerceta picioarele, rasucindu-se; ceva nu era in ordine. Udandu-si un deget cu limba, prinse cu umezeala o scama agatata de pulpa piciorului. Se privi in oglinda, acum ramase multumita de felul cum arata. Si... in ultimul moment isi lega parul la spate cu o funda albastrie.

... pasea fara grija. Cunostea locurile. Nu era pentru prima oara in acest loc. Cu pantofii agatati pe spate, cobora treptele reci, zgrunturoase. Pasii ei nu faceau zgomot. Taie cararuia, fara sa ezite, (dupa obiceiul romanesc) - alese alta, cu mult mai mica, pasind desculta peste rondourile de flori, in nici zece minute ajunse aproape de lac.
Cand se aseza pe banca avu senzatia ca se prabuseste. Isi trase sufletul. In scurt timp, bataile regulate ale inimii ii dadura de stire ca putea explora locul in voie. Nu-i parea rau, fata ei radia o placere ascunsa...
Pe intinderea lacului, apa era neteda, de un albastru deschis, ca cerul, dar nu lasa ochiului sa observe mare lucru. Brusc, la suprafata apei, se produse o mica explozie auzita de ea inainte; deasupra luciului aparu un pestisor de marimea unei sabioare. In cateva secunde, pestisorul, cu trup cu tot, disparu in lac.
... lovind o piatra cu varful degetelor de la picior o trimise direct peste parapet, in lac... auzi un pocnet, apoi altul, si deasupra apei crescura doi bulbuci albiciosi, repede imprastiati de valurelele grabite formate in jur... in dreapta, cu mult mai departe, pocnetul se repeta de cateva ori. Deasupra apei din nou se vazura basicutele albe, repede imprastiate si ele...
Acum era sigura ca gandul, fulguit prin minte, putea deveni realitate... isi casca gura si isi misca maxilarele in ambele sensuri. In urechea dreapta pocni ceva...

Cu urechea dreapta am inceput sa te aud...

[Romelia]

Incerc sa mi-l inchipui pe Goethe traind intr-o insula pustie sau... pe Rafael fara maini. Am vrut sa-l citesc pe Stendhal si m-a suparat de la primele pagini. E in fraza lui atata bun simt, atata cumintenie, atata optimism, ca l-am zvarlit cu scarba la o parte. Incerc sa ascult muzica... nu pot!
Si totusi... sunetele viorii ma linistesc, ma fac sa surad, adauga parca o nota de intimitate, de participare la singuratatea mea adanca.
Neputinta.
As vrea sa vad... cum te mangaie apusul...
As vrea sa aud... pe drum rapaitul surd al pasilor tai...
Parca am mai imbatranit... mi s-au ivit riduri noi la coltul ochilor.
Singuratate.
Zadarnica trecere de clipe. Numai amintirile mai razbat din cand in cand in negura.
Probabil ca orasul tau fierbe acum sub povara asfaltului. Seara, se inalta ultimele unde ale arsitei de peste zi. Oamenii devin mai usori, parca salta. Te vad plimbandu-te in pantaloni scurti, cu ochii mari si linistiti.
- Te-ai ingrasat? As vrea sa nu mai fii slab.
Sa fii fericit si implinit.

[Romelia]

In camera incepusera sa isi faca loc primele fasii de lumina. Ea se trezise de vreo jumatate de ora. Statea intinsa cu mainile sub cap, incercand sa-si potoleasca gandurile care nu-i mai dadeau pace de cand sosise la... ar fi vrut ca timpul sa treaca mai repede, sa ajunga mai grabnic acasa, sa...
Intinse mana peste cap dupa cutia cu dulciuri. O gasi, dar..., dupa cateva clipe, se decise sa NU manance "pe inima goala".
Frumos din partea mea, isi spuse in gluma, incep ziua cu renuntari.
Se scula din pat, se indrepta spre fereastra si o deschise. Intaii zori ai zilei, luminosi, spuneau ca Toamna - desi inca zgribulita - sosise!. Trase cu nesat aerul proaspat si rece. Ramase mult timp cu ochii inchisi, adulmecand parca boarea umeda a diminetii. Parasi apoi fereastra, grabi executarea programului de dimineata si porni spre sala de antrenament. Ajunsa acolo, intra in sala. Profesorul nu venise inca. Era abia ora opt si jumatate. Dupa ce isi scoase hainele, deschise dulapul si imbraca rochia - de fiecare data cand imbraca rochia de dans, in faldurile ei gasea acel fior de emotie veche si totusi permanenta. Acest 'vesmant' ii regla parca sufletul si mintea si le acorda cu atata desavarsire armonie, incat orice gand era impletit cu dragoste si orice suflu al inimii era cantarit cu judecata.

Ore de ragaz ale inimii.
Simt nevoia sa dansez. Ma linisteste. Imi inlesneste puterea de a fi sincera cu mine... dansul imi daruieste... un pic de fericire.

Acest topic a fost editat de Romelia: 3 Sep 2006, 04:12 PM

[One_Last_Dance]

Eu nu stiu nimic. Sunt nestiutoare pana la refuz. Total nestiutoare. Nu stiu nici macar incotro merg...
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Daca nu curge, pica, dar mai degraba curge...

[Romelia]

In lumea asta in care traim oamenii nu stiu sa pretuiasca diminetile. Se trezesc fortat cu ajutorul ceasului desteptator, care le sparge somnul cu o lovitura feroce, aemanatoare loviturii de topor, ca apoi sa se lase prada, intr-o clipita, unei agitatii precipitate, de-a dreptul funeste.
Si atunci, spune si TU, ce fel de zi e aceea care incepe printr-un asemenea act de violenta?
Ce trebuie sa se petreaca in sufletele unor oameni supusi zilnic, cu ajutorul ceasului desteptator, unui mic soc electric?
Crede-ma, dragul meu, si tine bine minte ce-ti spun: acesti oameni sunt invatati zi de zi cu violenta, si zi de zi dezvatati de bucuria placerii.
Majoritatea oamenilor se misca pe o traiectorie ce se intinde intre casa si locul de munca, uitand, pur si simplu, ca timpul e 'un smecher' uns cu toate alifiile.
----------------------------------------
Ma gandesc la, la, la... la Arhimede si la cercurile lui, la Michelangelo si bucatile lui de piatra, la Pasteur si eprubetele lui - oare acestia au incercat sa schimbe viata oamenilor?

[Romelia]

~ Gesturi si Definitii ~

Lucrurile se petreceau mereu altfel decat se asteptase si... nu era in stare sa-si revina din surpriza asta ametitoare.
"Era, in acelasi timp, alaturi si la distanta".

Sarutulnuurmeazaolinieconstantaciurmarestedispozitiidemoment.Fiesuntlainceputreci,inghetate pentrucaatuncicandseapropieoraplecariisadevinapasionatesilungi.
Unsarutfaramiscare,faraincheiere,cacinuteindurisa-ltermini,oricatdemultavoluptatearaduceimperechereabuzelor.Ochiise
inchid,respiratianumaiexista.Siladesfacereramanepeguraunstropdesaliva.
Uneorisepetrecelimbapanainfund,inmisterelegurii.De-alunguldintilor,limbapelimba,sarutuldevineaproapeoposesie...
Guraluiseimpingefaraniciostavilapestebuzeletale.Uniisarutacast,pecandaltiimarcheazaprinsarutunactdeposesiune,simuleaza unactsexual,uneorisaruturilesuntsadice,rele,cautasaproducadurere.
Existasiovarianta"modernizata"aacestorsaruturi:candceidoicomitoinfractiune,sarutandu-seintimpceELconduceautomobilulpe drumurilepublice.
Si... uneori-doaruneori-tedoarecapuldeatataviolenta,darnuestiinstaresatedesprinzi.

Inevitabilul s-a produs.
Se apleca spre ea si isi lipi gura de gura ei. Era o gura curata, o gura tanara, cu buze moi, frumos croite si cu dinti bine ingrijiti - toate erau la locul lor in gura si neatinse.
[Aceaste buze aveau darul sa o ispiteasca atat de mult, dar ea nu le percepuse decat prin panza de ceata a dorintei, nestiind nimic despre realitatea lor, despre... ce senzatii sunt cand ajungi sa le atingi?]

... uneori ne jucam cu focul, alteori ne jucam cu apa.
Atingem mereu apa, dar alteori incercam sa atingem focul. Nu dintr-o data, ca sa nu renuntam prea iute la atatea senzatii. Incet, atingem incet, lasand temperatura se urce pana la creier.
In sfarsit, intram in apa... si emotiile se schimba cum dam drumul la apa calda sau rece. Apa fierbinte, cat mai fierbinte sau rece de tot. Lasam sa curga din abundenta sau numai o picatura. Picatura sa se prelinga pe corp, incercam sa-i simtim drumul, sa vedem unde poate ajunge fara sa se dastrame. Si daca porneste spre mijloc – singura - caci n-are nimeni curajul s-o forteze sa ia aceasta cale – cu atat mai bine. Cateodata oprim cu mana robinetul si dam drumul brusc, ca sa o vedem violenta, incercand sa castigam timpul pierdut. Sau luam apa in pumn si o lasam sa se prelinga cat mai incet intre degete...
Uneori... cate o picatura merge pana la cot, atunci cand bratul este indoit.

Cand tinem un picior nemiscat - el intepeneste - sau daca nemiscarea este intrerupta dintr-un anumit motiv, se produc furnicaturile. Cand ramane un picior in intregime gol, ne putem uita cu de-amanuntul la el, la forma lui, cum se arcuieste, se strange, se schimba, daca il tinem drept sau il indoim. Alteori ne jucam cu el, incercand sa facem aceeasi miscare din glezna, repede, rar, dupa un sunet care ne rasuna in urechi.

Un (alt)fel de doua feluri...

- Oare daca ar fi intrat cineva in acest minut, ne-am fi priceput sa ne intrerupem?

[Romelia]

Amintiri...

Trageam perdeaua la o parte... sa vad mai bine ce fac. Bunica ma certa...
- Nu ti-am aranjat bine funda. Uita-te drept la mine, sa o prind pe crestet. Ai astampar, ca nu fuge porumbita.
- Vreau sa-i dau de mancare, buni. Am firimiturile aici...
- Vai A., draga mea! Hai, da-i sa rontaie, ca altminteri nu am liniste cu tine, dar incearca sa tii capul asa cum e corect, nu sucit...
Cand ma apropiam de fereastra intredeschisa, cu bratele sprijinite de pervaz, porumbita mea moţată, alba ca zapada, venea sa ciuguleasca ce-i adusesem. Nimerea intai in palma goala - ma gadilam - o retrageam imediat. Nu se speria. Isi indrepta din nou ciocul bont spre palma mea cu firimituri - paine, mamaliga, cas, resturi de oua prajite - tot - ce se intamplase sa mananc dimineata. Cainele, izbit de miros, incepea sa latre, agitandu-se in lantul care zuruia suparator. Abia atunci... porumbita zbura speriata. Ma podideau lacrimile. Strangeam pumnul si firimiturile adunate in el, rugand-o pe bunica:
-Sa batem cainele, asta, buni!... sa-l alungam.
- Lasa-l draga, asta ii mai lipsea de aici, porumbita ta. A ciugulit destul alintata asta si altadata. A imbatranit la geamul asta. Hai sa te spal, ca trebuie sa mergem la piata...
- Poate mai vine... sa las firimiturile afara?
- Nu mai vine pana dimineata, stiu eu. Arunca-le, ca le mananca gainile. Ne trebuie oua proaspete, sa crestem mare, nu?

* * *

[One_Last_Dance]

* * *

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 10 Sep 2006, 06:00 PM

[Romelia]

... ma pierd in aceeasi suita de intrebari fara raspunsuri.
Fiecare vorbeste - aici ca si aiurea dealtfel - de fericirea unei zile, unei clipe, dorind-o sa mai intarzie. Ce sa fac cu o astfel de clipa? ma intreb mereu. Cu atatea altele ca ea? Sa ramana? La ce bun? Sa o folosesc si sa dispara, dincolo de pragul amintirilor? N-ar avea cu nimic mai mult sens decat un strop de apa ajuns in imensitatea unui ocean. Si daca judecam la rece, fiecare clipa in parte nu-i altceva decat veriga langa veriga in lantul care sfarseste prin a ne strangula.
Noi oamenii, am facut din viata o arena mare, uriasa, de intrebari si raspunsuri, de certitudini si indoieli, de inaltari si caderi, de lumini si umbre; ca sa traim intens.... Ce sa traim? O iluzie!
Cat de ciudati suntem! Si cat de creduli ramanem fata in fata cu ipocrizia vietii care ne imbie, zambindu-ne, mintindu-ne ca un cantec de iele, de la primul la ultimul tipat.
Dar, hai sa-mi vad de treaba mea. Ca la filozofeala asta lunga a vietii, sunt si suntem tamaie toti, chiar si cei mai increzuti filozofi. Si cu parerea mea, a ta, a voastra, viata curge tot in legea ei, bine sau anapoda...

[Kristin]

Romelia, gandurile tale sunt departe de a fi neinsemnate. Ma regasesc in multe dintre ele.

Cat despre clipa de fericire, ia-o cu forta si pune-o la conservat. Trebuie.

Altfel, va veni iarna si vei merge sa cersesti, ca la tine camara va fi..goala.

Bucura-te de fiecare moment ! Chiar si cand iti vine sa urli, sa spargi ferestre si sa te revolti !

[Romelia]

Multumesc Kristin!
M-ai prevenit la timp...
De astazi... n-am sa mai las CLIPELE sa treaca pe langa mine ca apa pe langa 'penele gastei'
... am sa le iau cu mine drept "manta de vreme rea"

* * *

Ce greu se intelege si se strabate viata!
Curios, invatam tot timpul, in toate imprejurarile si tot neintelepti absolvim scoala vietii. Nu numai eu, toti de langa mine Scrie undeva sau mi-o fi spus cineva adevarul asta? Nu mai stiu...
~ Cea mai mare calitate a omului e ca poate uita cate ceva ~
Calitatea asta nu opereaza insa intotdeauna in mod cinstit...
Cate nu auzim si nu le mai stim - ori nu le mai stim asa cum le-am auzit demult. Si cate staruie... neintelese si imposibil de uitat...
Si totusi multe lucruri ne raman departe, straine, probabil unde nu le stim foarte bine nici pe cele dinlauntrul nostru.
~ prin tainitele sufletului meu ~ se isca uneori o incredere, cam anemica e drept, dar... se va face lumina si toate se vor limpezi candva. Intai in cuprinsul, apoi in perimetrul meu; si eu incerc sa ma prind ca scaiul de ea, de speranta mea.
Ce invatam? ca invatam Slava Domnului, zi de zi!
Unde apar cele invatate? Cum sa le intelegem? Unde-i intelepciunea care sa ne descurce intre alfa si omega?
Uite d*acie! Nu stiu cum sa-mi opresc invalmaseala asta; tot acum imi vine in minte ca... daca cei batrani dupa atatia ani nu-si pot explica o intamplare sau alta din viata lor, ce sa ma mai mir de mine ca stau acum intre o luciditate chinuitoare si un sentimentalism lanced, nedumerita in ce ape ma scald...
Si uite asa... ramane mai mult intuneric in jurul nostru, in care orbecaim, in loc sa mergem.
Ne agitam, infruntand caile nestiute ale timpului, cadem, sa avem de unde ne ridica; satisfactia ca, chipurile (mi-a scapat cacofonia, dar depinde de tine, daca alegi sau nu sa o citesti...), ne-am ridicat; si ne ridicam, cu teama de-a nu cadea; cu sentimentul ca mereu se intampla ceva, ca nici vorba de un 'punct terminus' in drumul nostru...
Unde este adevarul?
Adevarul e - cred eu - ca momentele, zilele, intamplarile prin care strabatem sunt fiecare o litera din alfabet, din alfabetul greu al vietii, pe care nimeni nu a reusit vreodata sa-l stie tot - ce zic??? nici intr-o infima parte.
Suntem cu totii firavi elevi in scoala mare a vietii! oricat de silitori ne-am trudi sa fim.
Oare cum ar fi mai bine, sa te incapatanezi sau sa renunti?
Sau sa apreciem scoala asta a vietii - a societatii, cum vreti s-o numiti - pe care suntem sortiti fara voia noastra sa o parcurgem cu totii... poate ca s-ar cuveni sa fie cea mai sincera, cea mai deschisa si corecta scoala, de sus in jos si de jos in sus. Adica asa cum stim ca 2+2=4, ca varful cel mai inalt e asta, prapastia cea mai adanca aceea, sa stim bine doiul, adica pe X si sufletul sau - din mediul nostru social.
Nu cuvinte, nu pareri, nu iubiri pe ocolite, ci toate directe, la si in subiect. Doar suntem incontinuu elevii acestei scoli, nimeni nestiind cand o absolva. Si, culme a ironiei, cand o terminam, ramanem unul dupa altul repetenti, indiferent de zelul sau delasarea cu care am frecventat-o; indiferent de zbaterea sau ipocrizia cu care am incercat sa o luam inaintea altora pe parcurs. Se inmultesc atat de repede cele pe care trebuie sa le cuprindem in drumul nostru, incat... uneori abia reusim sa le buchisim.
Ce greu se intelege si se strabate viata! De fiecare-n parte, de toti oamenii ei la un loc...
Opriti-VA!...`ca si asa orbecaim destul.
Opreste-TE din cand in cand... si spune-TI:
Gata!... pentru astazi.
* * *
(astea-s draga jurnalule, toate nazdravaniile mintii subsemnatei...)
-----------
Luni - incepe scoala~!!!

[Romelia]

Pasii se apropiau din ce in ce. Altadata, nu le-as fi dat importanta. Dar acum ma scoteau din sarite.
De ce 'naiba' nu mai apare cineva? Cine o fi individul care ma urmareste? Ce vrea? Pasi de barbat, asta e sigur.
Am sa ma intorc si am sa-i spun: "Imbecilule, ce vrei de la mine?"
Ufff!... (ce urat gandesc...)
Nu ma intereseaza barbatii...
Nici femeile nu ma intereseaza...
Eu sunt o fantoma...
Ce-ar fi sa fac stanga-mprejur si sa-l plesnesc? El o sa ramana uluit, eu am sa-i spun: "un act gratuit..."
Intorcand capul, am vazut un tanar foarte inalt, cam deselat, putin adus din spate.
- Ce vrei?
- Nimic. Avem acelasi drum.
(unde l-am mai vazut pe lunganul asta?)
- Cred ca glumesti, dar, daca vorbesti serios, nu avem acelasi drum.
- Azi am avut o zi grea - continua el - mi-am iesit din minti, cand am auzit ca ea se marita cu altul, iubitul invizibil...
Pretinde ca e pentru ea ca un frate. Dar se marita cu el.
- De ce-o fi vrand toate fetele sa se marite?
Cred ca suprema dovada de dragoste pe care poti sa i-o dai unei fete e sa o ceri de nevasta...
Eu n-am cerut-o... n-am vrut sa-mi impart cu ea patul, masa, casa, grijile, bucuriile, necazurile...

Mi-am amintit ca prin vis ca zarisem o nunta in dimineata aceea...
Nu cumva el venea direct de la Nunta EI?

Acest topic a fost editat de Romelia: 15 Sep 2006, 11:29 AM

[Romelia]

Astazi am ocolit de trei ori orasul, ca sa am timp sa ma gandesc... si sa ma razgandesc...
Inseamna ca nu sunt hotarata?
Sau... e greu sa aleg?
(E greu, dar... totul e sa aleg bine, cand aleg...)
Am nevoie de lumina, mai multa lumina!...
Ma uit in jurul meu si-mi spun: nu s-a schimbat nimic.
Sau nu s-a schimbat mare lucru. Usile mi se inchid. Si raman pe dinafara, izolata, singura...
Ha, ha, ha... ce ziiiii!!!
Daca as putea as rade in hohote. Rasul te elibereaza de o agresivitate refulata. Nu stiu cine a spus-o, dar eu am acum nevoie de torente de ras!

Ce bine stiu oamenii geniali sa spuna lucrurile cele mai simple... dar pentru asta au trebuit mai intai sa fie geniali. Ca sa spui : "Mehr Licht!", trebuie sa fii Goethe... adica sa scrii Faust...

De ce sa-mi pierd vremea? Lumea e larga...
Hai, fato, avanti!

[Romelia]

Intrebandu-ma in gand... m-am asezat in fotoliu, picior peste picior, cu cotul pe genunchi si barbia rezemata in palma...
De ce 'un fotoliu' e ravnit?
Ce e puterea?
O himera... stand intr-un fotoliu zadarnicesti celorlalti pofta? Numai acesta si e un motiv suficient sa te urasca.
Si totusi...
In virtutea 'fotoliului' nu poti sa domini oamenii. Doar in aparenta.
Se pleaca, zic ca tine, rad, te aplauda. Unii se gudura, te lingusesc. Si... ? Stii ce e in capul lor?
In timp ce sar sa-ti indeplineasca cea mai mica dorinta scrasnesc din dinti si te injura in gand. Iti dau dreptate orice ai spune, se minuneaza cat esti de destept si cand ies pe usa pufnesc in ras.
Omul poate sa se sustraga puterii ierarhice. In mii de feluri se sustrage. Pune intre el si celalalt dispret, ipocrizie, batjocura, ura. Iti scapa printre degete. Cel pacalit ramai tu, posesorul fotoliului.
Nu posezi niciodata omul... omul nu poate fi posedat. Nici in dragoste.
A poseda - e o vorba goala. Contact epidermic. Cine pe cine poseda? Nimeni pe nimeni.
Abia cand omul decide, si se hotaraste sa te primeasca in sufletul lui, se umple de tine, se lasa cotropit in toate celulele...
Orgoliu...
Cine se lasa de bunavoie ingenuncheat de vorbe, de fraze, de idei? Toti nastem idei. Iar de puterea fotoliului numai in aparenta.
Ma uimesti!...
Uimirea...
Toata gama uimirii.
Fantastic de mult e inclinat omul sa se mire. E prima faza, primul moment al cunoasterii. In uimire cel putin 80% e bucurie, nu-i asa?
Suntem o omenire mereu uimita, ce frumos! Si... motivele de uimire nu se vor epuiza niciodata.
Ce e iubirea?
Exista asa ceva? Cuvinte mari...
Nu mi-am spus ca nimeni nu poseda pe nimeni?!
Nu vad ca nu ardem, nu clocotim?

... n-am dominat pe nimeni, un timp m-am inselat, dar mi s-au deschis ochii. Am primit darul de-a vedea...

Asta nu-mi propusesem sa zic, dar ii dau inainte. Tu tragi de aici un inteles, eu altul...
Ma straduiesc sa fiu obiectiva, dar sunt om, am antipatii, resentimente...
Nu-mi contest defectele, numai ca le vedem diferit. Sau invers, sau invers si iar invers, pricepi?
E fireasca relativitatea in judecarea oamenilor.
Totul e o loterie... pornim cu cele mai bune intentii si esuam.
Ne punem toate sperantele intr-un numar si pierdem, in timp ce alta data intindem mana la intamplare, nici nu ne gandim, un gest reflex, si deodata, castigul visat.
Viata asta ii scapa oricarei geometrii, oricarei liniaritati.
Cate surprize nu sunt posibile?
Cate variante nu exista?
De ce sa ne cramponam de una, de ce sa inghesuim totul in scheme?
Enorm de multe necunoscute ne scapa.
Hai sa lasam viata sa curga, isi gaseste ea albia - cotita, cu mendre, dupa cum e relieful.

[Romelia]

Eu merg...
Tu mergi...
El/ea merge...
... pe strada asta... CUM?! pe strada asta nu sunt plopi! numai tei de ambele parti. Abia acum i-am zarit, cand cautam "plopii fara sot"
"Nu-s nici cu sot, nici fara sot..."
- Uita-te la mine! Si merg tu, merg... calare pe martoaga asta de viata - am curaj, nu? Dar merg! S-o intrema ea vreodata, s-o pot lua la galop?!
Sa-mi iau inima in dinti, doar n-o fi prapadul pamantului... si merg hotarat...
Trec pe sub fereastra ta. Nu o data, nu de doua ori, o seara intreaga ma plimb cu aceeasi pasi egali, usori. Ma uit insistent, ascult incordata, asteptand parca sa se sfarseasca O Poveste Inceputa de mult, in care Fat-Frumos trebuia sa invinga, sa zboare in lume cu Ileana Cosinzeana, urmariti de Muma Padurii...
Asa, incet, sa merg incet... atenta, foarte atenta. Sa nu mi se auda nici pasii...
Strada asta a ta are un ecou vechi, foarte puternic. Fara indoiala, ar amplifica mult zgomotul, ar putea sa te sperie, sa-ti loveasca bataile inimii, deregland-o din ritmul ei egal.
Noi mergem...
Voi mergeţi...
Ei/ele merg...

Eu am mers...
Tu ai mers...
El/ea a mers, noi am mers, voi aţi mers, ei/ele au mers...

Eu fug, Tu fugi...
Eu sunt, Tu eşti...

"... Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii
are, dacă o atingi pe obraz
sunetul unor paşi care pleacă... "
Definiţia despărţirilor ~ Octavian Paler

[Romelia]

A venit TOAMNA.
O Toamna trista...

In toamna de care vorbesc - aci seaca, aci impaclita - inceputul anului scolar pare incorect si anost.
Liceul si-a deschis ca de fiecare data larg poarta prin care, abia acum observam, nu incapeau mai mult de doi elevi; era deci, in realitate, o portita. Eu am intrat singura. Profesorii adunati grup ne urmareau cu privirea pierduta. Parintii ii insoteau pe cei mici; pe cei din clasele superioare nu-i conducea nimeni, prietenii amabili au ramas la ultimul 'colt de drum'. Cativa curiosi numai, la festivitatea de deschidere; de la an la an imi pareau din ce in ce mai putini si serbarea tot mai simplificata.
Gandurile ma poarta spre o alta Toamna, un alt inceput de an...
Tresar pe nevrute, puternic; intorc capul, sucit parca de cineva. Ajungea clar pana la mine ritmul pasilor tai...
Celelalte colege nu auzeau pesemne, nimica... toate erau cuminti, nu se miscau...
... pasii se departeaza, ii urmaresc atenta, ascultandu-le ritmul, numarandu-i mintal cand nu se mai aud; aveau parca un tempo sacadat...
Suna clopotelul... sunetul lui ma indurereaza, poate si la gandul ca va mai suna foarte putin pentru mine. Colegii navalesc spre clasa; eu voiam sa merg singura, dar C. ma astepta. C. este cea mai buna prietena a mea. Parca-mi amintesc si acum... anul trecut, intr-o oara de filozofie, care nu ma interesa prea mult - consideram ca imi era destula filozofia mea - ii aud parca rugamintea soptita: "Daca ma scoate la tabla, sa suflii ceva". Atunci am lovit-o cu cotul "sa fie linistita , ca stiu ce am de facut"
Acum se uita indelung la mine, ma gaseste desigur shimbata - cu privirea pierduta, ce nu mai asculta de mine - ... am lasat ochii in pamant, incordandu-ma sa mi-i stapanesc, sa-i astampar, ca si cum atunci reveneam la realitatea in care ma gaseam, coborand dupa ce suisem un pisc greu pe taramuri departate, necunoscute, care ma obosisera.
Ultimul an de liceu e si el un motiv in plus de restriste.
...
Ultima mea toamna se incapatana sa ramana trista - ca mai toate toamnele. Nu-i de mirare ca versurile melancolice sunt pline de frunze ruginite, copaci vaduviti, pasari triste, calatoare, de greieri flamanzi, chiriasi grabiti si cate alte asemeni aratari triste.
E intr-adevar o toamna foarte trista, poate cea mai trista din cele pe care le-am inteles in viata mea... am constatat asta acum, in prima zi, in drum spre scoala.
Toamna din Ultimul Meu An De Liceu...
Ufff...
Vorba cantecului: "Fata draga nu fi trista, fiindca e pacat..."
... in fiecare clipa, doar, se incheie un capitol pe care cineva l-a scris in paragrafe mai scurte sau mai lungi, dupa o randuiala pe care nici unul dintre noi nu o cunoaste, desi toti - chiar si alesii pamantului - ne supunem ei, vrand-nevrand.

... de undeva, de aproape - stiam de unde - strabatu pana la mine un tipat ca de pasare salbateca, vocea C.:
Vino odata!!!!!

[One_Last_Dance]

Provocarile sunt, de fapt, oportunitati mascate... pierzand in fata unei provocari din ce in ce mai mare si mai importanta ai ocazia sa inveti si sa gasesti drumul catre succesul final cu bataie lunga.
Jucatorii de golf opteaza in mod progresiv pentru terenuri tot mai dificile si pe masura ce fac progrese incearca lovituri din ce in ce mai complicate. Pentru inceput, un teren relativ usor si alegerea unor lovituri mai simple pot reprezenta o provocare suficienta. Dupa o vreme, vor opta pentru un teren mai dificil si lovituri mai indraznete... ( - incercarea de-a arunca mingea peste un palc de copaci in locul unei lovituri sigure, ocolind copacii - )
- O provocare mai mare presupune mai multe greseli si dificultati?

... isi scoase sacoul, esarfa, isi netezi parul si incepu sa masoare camera in lung si in lat; i se parea ca timpul abia se scurge. In sfarsit se tranti pe canapeaua de langa fereastra si inchise ochii. In fata ei plutea din nou viziunea aceea care o obseda de cateva zile, desenul neclar, in sah, al unei orchestre si arcusurile albe, miscandu-se laolalta in vazduh. In urechi ii rasunau temele Simfoniei lui Beethoven, stergandu-i din minte toate celelalte necazuri. In ritmurile acesteia isi facuse ea, grabnic, pregatirile de calatorie; auzise Simfonia in masina, si-o inchipuise chiar si in zgomotul trepidant al orasului. In somn, muzica crestea, devenea din ce in ce mai puternica, vibrand in creierul ei obosit, viorile sunau dulce si patrunzator, ca intr-un vis. Bataile tobelor insa o ingrozira; pareau a prevesti ceva rau, sunetul lor, tot mai violent, deveni insuportabil... se trezi.
- La urma urmei, de ce-am venit aici? In fond nu vreau sa scriu in Jurnalul Tau.

Regretam alegerile si provocarile din trecut si suferim pentru ceea ce s-a intamplat. Ne facem griji cu privire la ceea ce urmeaza sa se intample, gandindu-ne in ce fel am putea rata in dupa-amiaza aceasta sau maine sau saptamana viitoare. Dar trecutul e dus odata pentru totdeauna, iar ziua de maine nu vine niciodata, pentru ca atunci cand vine, se transforma in astazi. Provocarea, desigur, consta in a ne imagina o modalitate prin care sa traim clipa, atunci cand trecutul pare sa ne atraga in mod constant in vartejul sau puternic de regrete, iar viitorul ne inspaimanta cu imprevizibilul sau.

... incepu din nou sa asculte, pierduta cu desavarsire in incantarea actului doi. Sunetul tobelor incetase; se mai auzeau doar ca bataile usoare ale inimii, prin cadentele din ce in ce mai stinse ale violoncelurilor si ale viorilor secunde. Clarinetele si cornetele amutisera. Tema era minunata, Beethoven a scris melodii pretioase, atat de rare in lume.
... totul trecu ca o soapta, si ritmul muzicii se accelera pana la violenta ultimei teme... furtuna atinse punctul culminant si sfarsi printr-o explozie; Beethoven, frenetic, ratacit, parea ca se inalta la cer, pentru ca apoi sa se scufunde in mijlocul orchestrei vlaguite. Acest interludiu, inaltat la o suprema simplicitate, in contrast cu vacarmul de la inceput, fusese scurt ca un ragaz, o ilustrare a efectului special al unei melodii auzite dupa un soc.
... trezita la realitate, isi aminti deodata ca trebuie sa se desparta de Jurnalul acesta si nu mai stia de ce.

[Romelia]

... spre sfarsit, cand mai erau doar cinci minute, profesorul respira adanc si spuse linistit:
- O, in ce priveste lucrarile, imi face placere sa spun ca printre voi sunt cativa care au facut lucrari bune. Exista doua lucrari notate cu noua si una chiar cu noua cincizeci. Apoi adauga cu un zambet: "din principiu - stiti acest lucru - niciodata nu dau nota maxima". Apoi facu o pauza, trase aer si continua...
Desigur, sunt unii care - cum sa va spun - nu s-au prea descurcat. Intr-adevar, cea mai scazuta nota este trei, deci este clar. Insa, putem spune ca majoritatea dintre voi s-au grupat in jurul notei cinci, ceea ce inseamna ca exista posibilitati pentru acestia de a absolvi clasa.
(... in clasa se auzira murmure si era agitatie.)
Apoi, la despartire, profesorul anunta, zambind ironic: "o sa primiti lucrarile ora urmatoare".
La revedere.
... se intoarse pe calcaie si parasi clasa.
.......
- Cum ai facut testul la Chimie, A.?
- Nu rau.
- Inseamna ca ai facut bine?
- Nu, inseamna ce-am spus, NU RAU.
- Hai, hai, n-o sa avem secrete intre noi, de altfel eu sunt cel mai bun prieten al tau.
- Doar presupuneri R., eu nu ti-am dat nici un raspuns...
- Bine, A., bine. Capitulez. Acum, ce faci de weekend?
- Invat, ce altceva?
- Asta e subinteles, dar ai nevoie si de o pauza. Cred ca si puscariasii se 'lafaie' in weekend...
.......
... go get stuffed.

Acest topic a fost editat de Romelia: 24 Sep 2006, 05:25 PM

[Romelia]

- Ce spui?
- Nimic.
- Ce s-a intamplat?
- Nimic.
- Ce faci?
- Nimic.
- Ce cauti?
- Nimic.
- Ce vrei?
- Nimic.
- Ce ai?
- Nimic.
- Ce te doare?
- Nimic.
- Ce simti?
- Nimic.
... iar eu nu pot sa fac Nimic.
M-am poticnit rostind ultimul cuvant si n-am reusit sa mai spun altceva.
Nimic.
Nu reusesc sa rostesc cuvantul asta rupandu-l din coaja neputintei si a teoriei: Nimic, exista un Nimic pe care nu-l mai pot uita. De fiecare data cand aud cuvantul asta, imi zic: "nu e adevarat cuvantul asta, eu nu stiu sa-l spun. Nu stiu ce inseamna Nimic. Nici tu nu stii..."
Nimic.
Nu reusesc sa pricep acest "Nimic".
De cand ma stiu aud intrebarea si mai apoi raspunsu`:
- Ce mai faci?
- NIMIC.
- De ce? (... nu faci Nimic)
- Dar ce faci cand NU faci Nimic?
- Tot Nimic?

... da` 'io' tot nu pricep Nimic.
Si ce-i, ma rog, de priceput. Ii numa` doar un cuvant greu, greu de priceput, si adanc, adanc tare...
- Ce faci cand nu stii ce sa faci? Ce sa faci, nu faci Nimic. Nu ai Nimic de pierdut - daca nu faci Nimic.
Ufff~!!!... Daca nu faci Nimic, sigur nu vei schimba Nimic?!
- Ce sa fac? (NU mai pot sa ma opresc din...)
Nimic.


Nimic nu e intamplator?! Din pacate, Nimic.

Acest topic a fost editat de Romelia: 24 Sep 2006, 09:22 PM

[Romelia]

Astazi ai rascumparat absenta atator zile...
- Si?
- Si atat.

(... ma incurajezi si nu-i frumos.)

[Romelia]

Dincolo de fereastra camerei mele, orasul navigheaza si huruie. Trecatorii alearga grabiti, copiii se joaca, indragostitii se cearta, automobilele colorate scot zgomote stridente, tinerii si tinerele isi cumpara haine noi, in timp ce batraneii privesc casele de marcat cum zornaie.
... iar eu scurtez capatul cozii unui Trandafir Alb si-l pun intr-o vaza cu apa.
Incerc sa retin clipa, aici, in camera mea, impreuna cu Trandafirul.
Ce cuvant trist - "scurtez capatul cozii unui trandafir"
... sa te afli in camera mea, in pielea mea, taind cozile florilor - 'nu' este un esec. NU este un esec, este un efort. Si acest efort te poate solicita mult - Sa fii prezent; Sa fii fericit.
Ce cuvant 'teribil' - "Sa Fii Fericit!"
- O sa vii, nu-i asa?
... si nu ne vom certa niciodata.

... o iei spre vest, de la Universitate, prima strada la stanga, mergi inainte fara sa te abati din drum, la primul semafor - astepti culoare verde - traversezi, si faci dreapta, apoi numeri: 'saptezeci si sapte de pasi pana la casuta mea'.
Sa Fii Prezent si eu sa te privesc tandru, sa te imbratisez bland, in timp ce orasul va urui dincolo de canaturile ferestrei.

Un Trandafir n-ar insemna prea mult fara Tine.

[Romelia]

Hmmm...
Exact asta imi lipsea Dis-De-Dimineaţă... mami a dat navala la mine in camera, cu criza ei de "Greiere-care-a-cantat-toata-vara" data in chip miraculos uitarii.
- Ce moaşa-sa, dragă! mi-a zis dintr-o suflare, in timp ce-a deschis in plina viteza usa de la camera mea.
- Ai avut cumva o noapte proasta? Arati de parca ai avea nouazeci si cinci de ani, zău aşa.
- Ceee??? Ce e in neregula cu mine? am murmurat eu cătrănită.
- Ăaaa... păi... pari atat de plictisita. Ar fi trebuit sa te demachiezi aseara. Pe o parte parul ti-e lipit de cap, iar pe alta ti-e 'sculat' ca 'ţepii de arici'.
... mi-a dat la o parte o suvita de par care-mi acoperea ochii, mi-a cuprins obrajii in palma si m-a sarutat cu patima. O vreme m-a tinut strans lipita de ea, apoi mi-a soptit pe un ton incurajator:
- Esti frumoasa! dar imi place sa te cicalesc, toata ziua.
- Ufff!!! Stii ceva?
... firele mele de par au o existenta proprie, se poarta frumos toata ziua si nu asteapta decat sa ma culc ca sa porneasca sa sara si sa ţopăie care-ncotro, ca niste copii, obraznici.
Nimic nu stii... habar n`ai ce greu e sa fii 'FEMEIE', e mai greu decat a fi Agricultor - ai atatea de recoltat si ierbicizat: picioare si subrate de epilat, sprancene de pensat, manichiura-pedichiura de intretinut, calcaie de frecat cu piatra ponce, piele de exfoliat si de cremuit, pete de curatat, gene de rimelat, unghii de lacuit, musculatura stomacului de lucrat si... daca ma uit mai atent la 'MAME' - radacini de par de vopsit, celulita de masat...
Toate aceste operatiuni sunt atat de bine sistematizate, incat a le neglija fie si numai 'o zii' pot provoca un 'dezastru'.
Uneori ma intreb cum ar fi daca am putea sa ne intoarcem la natura - barba stufoasa pe picioare, sprancene gen Mircea Albulescu, greu de imblanzit, obraji ca un cimitir de celule moarte, cu pete in inflorire, unghii lungi, încârligate, orbi ca liliecii si ca alte specii, caci nu ar exista lentile de contact, trupuri molatice, târându-se fleşcăite de colo-colo...
Brrrrrrr!!!
Nu pot arata asa.... voi sfarsi singura.
Fara pereche.
Tocmai ieseam din camera sa ma duc spre baie, cand am vut un moment de bucurie nebuna - am descoperit un buchet de trandafiri pe hol. M-am napustit asupra lui si l-am înşfăcat in culmea fericirii. Cat sunt de frumoşi!!!
- De la cine sunt?
- De la tati. Sunt pentru mine... mi-a raspuns mami, fâstâcită.
... pret de o clipa, am visat, imaginandu-mi ca ar fi pentru mine.


Ufff. E sapte si un sfert. Cum a trecut timpul... Ufff...
Cel mai bine ar fi sa intru in baie si sa ma aranjez un pic. Cel putin daca arat decent, pot sa merg la scoala.

Acest topic a fost editat de Romelia: 27 Sep 2006, 12:17 PM

[frozen.blue]

Rasfoind acest jurnal.....nu am crezut ca trandafirii pot sa intepe

[Romelia]

La momentul respectiv, implinisem vreo sase anisori - se intampla de Craciun - bunica s-a aplecat de la 'inaltimea ei' semeata, ca sa-mi dea un cadou.
ZAMBILE - mi-a soptit, intinzandu-mi un vas de lut, adapostit intr-o hartie cafenie. Pune-le intr-un dulapior si asteapta pana la Primavara. Dar eu voiam sa le vad imediat.
Vai, nici nu rasarisera inca!
De unde putea fi atat de sigura 'inaltimea ei', ca mai tarziu vor deveni ZAMBILE?
Peste cateva zile, am deschis din nou, pe furis, un colt al invelisului din hartie cafenie si m-am uitat inauntru.
Surpriza!
Rasarisera, intr-adevar. Patru varfuri subtiri, maronii, lungi cam de un centimetru si jumatate.
Am fugit sa-i spun bunicii...
Ea s-a silit sa rada, ca un adult luat prin surprindere de cate stie un copil. Apoi mi-a explicat ca e un motiv in plus ca sa nu umblu la FLORI pana la Primavara. Lumina in exces le-ar putea face sa creasca mai mult decat le sta in puteri sa se sustina. Lasa-le la locul lor in dulap si asteapta sa le vina vremea.
Ma gandeam adesea la ele si ma intrebam cam cum o fi aratand O Zambila.
Intr-o seara, la sfarsitul lui Ianuarie, n-am mai rezistat, am stins lumina, m-am apropiat de dulapior cu o lumanare in mana, am coborat vasul, am desfacut putin hartia, am potrivit lumanarea si...
M-AM UITAT REPEDE INAUNTRU.
Cele patru varfuri promitatoare erau in acelasi loc, lungi tot de un centimetru si jumatate.
Eram FERICITA!
Cel putin stiam ca lumina pe care o lasasem sa patrunda, cu ceva timp in urma, nu le facuse nici un RAU.
La sfarsit de Februarie (26), m-am uitat din nou, dar era limpede ca vremea cresterii nu sosise inca.
Pe la mijlocul lunii Martie, in timpul pranzului, bunica m-a intrebat intr-un ton conspirativ:
- Ei, draga mea A., au crescut Zambilele?
- Mi-ai spus sa nu ma uit. Asa am facut, asa am facut...
De-atunci ma uitam mereu, aproape in fiecare zi, le cercetam indeaproape. Dar... cele patru varfuri subtiri, maronii, nu se dezvoltasera catusi de putin.
Din zi in zi ma aratam tot mai nelinistita.
Intr-o zi, mami suparata, mi-a strigat cu o voce rautacioasa:
- Cred ca am face BINE sa le aruncam, A.
- Nuuu!!! Nu vreau sa le fac asta!!! Poate cresc radacinile, tipam eu, cat ma 'tinea gura'
Dar era prea tarziu. Mami dezgropa, unul cate unul, cei patru bulbi si.....................
Trist.
Cata diferenta...
Oamenii mari arunca mereu lucrurile. Copiilor le place sa pastreze.
Straniu, dar... incidentul nu m-a facut sa-mi pierd increderea in ZAMBILE. Nici...
Increderea in Oamenii Mari.

frozen.blue ...
NU însângera Trandafirii, doar aşa poţi scăpa de înţeapătura lor!

[frozen.blue]

SCUZE!!! Ai primit vreun trandafir?....daca da? nu te mai uita la culoare.Astea-s flori ce nu trebuie atinse. NICI MACAR CU O VORBA!!