Cronica De Carte A Lui Tinkerbell Optiuni

[Mihai]

Carte, dulce carte... cinste cui te-a scris, lauda celui ce te citeste!

Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale lui Tinkerbell pe marginea cartilor pe care le-a citit!

[Tinkerbell]

Muriel Barbery – Eleganta ariciului
Editura Nemira, colectia Babel, 2009
Trad. Ion Doru Brana



Pesemne am chef de locul asta, dupa ce l-am neglijat multa vreme, altfel nu stiu de ce ma tot intorc aici.

Ia sa vedem ce-i cu carticica asta…pe linga ca e foarte premiata in Franta, tradusa in nu stiu cite limbi si vinduta rapid in peste un million de exemplare imediat dupa lansare, are un farmec deosebit si mi-a facut placere sa o citesc.

Autoarea e profesoara de filozofie, s-a nascut in Maroc, a studiat si a predat filozofia in Franta si traieste in prezent in Japonia, tara de a carei cultura straveche se simte in mod hipnotic atrasa.

Cartea e un deliciu, ti-e foarte clar ca e opera cuiva care se misca fara probleme prin filozofie, pictura olandeza din secolul al XVII-lea, muzica clasica, literatura rusa si cinematografia de arta (filmele lui Yasujiro Ozu, in speta) si e scrisa cu mult umor.

In doua vorbe: cartea e o alternanta de insemnari de jurnal, unul al unei portarese de imobil in care locuiesc bogatasi francezi -o femeie de 54 de ani, scunda, urita, dolofana, dar foarte inteligenta si cu mare pasiune (chiar obsesie!) pentru arta, care alege sa duca o existenta stearsa ca sa se poata bucura in liniste de marile creatii artistice ale omenirii - iar celalalt, al unei fetite de 12 ani, supradotata intelectual, care locuieste in acest imobil impreuna cu parintii ei bogati, superficiali si snobi, si care decide sa se sinucida in ziua in care va implini 13 ani.

Un pic cam pretios limbajul, dar, deh, avem de a face cu o doamna educata in respectul fata de canoanele gramaticale ale limbii franceze, si sint perfect de acord ca rigoarea gramaticala are un rol foarte important in constructia unei fraze reusite. Sincer, chiar m-a distrat sa caut ce e aia “turpitudine”, sau “soporific”…

Revenind la poveste, felul in care aceasta femeie autodidacta -insignifianta in aparenta, dar stralucitoare spiritual- isi traieste cu discretie emotia in fata unei reproduceri dupa o natura moarta de Pieter Claesz, sau in fata imaginii efemere a unei camelii pe un pat de muschi gros, la poalele unui templu japonez dintr-un film de Ozu, e absolut cuceritor. La fel, adorabila pustoaica, cu cugetarile ei adinci despre absurdul si desertaciunea vietii de adult scrise sub forma de tanka si hokku, dezvoltate apoi cu dezinvoltura specifica virstei.

In mod inevitabil aceste doua fiinte super-inteligente se intilnesc, se cunosc si se adora –merita vazut cum si in ce fel , de aceea nu insist.

Vorba micutei, convinsa in sfirsit ca ceva tot merita cautat in viata asta:

“Pentru prima data in viata mea, am simtit sensul cuvintului niciodata. Ei bine, e infiorator. Pronuntam cuvintul asta de o suta de ori pe zi, dar nu stim ce spunem pina ce nu ne confruntam cu un adevarat niciodata(…) in cele din urma, poate ca asta e viata: multa disperare, dar si citeva momente de frumusete in care timpul nu mai este acelasi. E ca si cum notele muzicale ar face un fel de paranteze in timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un intotdeauna in niciodata.

Da, asta e, un intotdeauna in niciodata…. Frumusetea din aceasta lume.”