Nondualitate, locul perfect pentru a te sinucide Optiuni

[shapeshifter]

Motto:
Abide as pure awareness, embrace all forms..

Vă invit la o discuţie serioasă despre nondualitate.. Astăzi ca şi în trecut a existat, există şi va exista adevărul din spatele oricărei religii, filosofii, ştiinţe.. Ce părere aveţi despre conştiinţă? Cum apare ea? Unde este ea localizată?
Ţin să precizez că pe acest thread vreau oameni care ştiu să se asculte în primul rând pe ei înşişi..

Nu căutaţi pe wikipedia sau pe alte enciclopedii online pentru definiţii.. aici nu este vorba de concepte ci despre pointeri, cuvintele vor fi folosite pentru a îndruma..

What is the sound of one hand clapping?

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 7 Nov 2005, 01:16 PM

[shapeshifter]

- continuare

În conştiinţa unitară, în conştientizarea fără limite, sentimentul sinelui se extinde pentru a include tot ce era iniţial considerat non-sine. Simţul identităţii cuprinde întregul Univers dar acest lucru nu se poate întâmpla atâta vreme cât graniţa primară, care separă sinele de Univers e percepută ca fiind reală.
Deşi din rândurile de mai sus s-ar putea trage uşor concluzia că tot ceea ce avem de făcut este distrugerea graniţei primare, deşi în sens brut e adevărat, în realitate tot ceea ce trebuie ,,făcut” este realizarea faptului că graniţa primară nu există. La fel ca toate graniţele este doar o iluzie. Ea doar pare că există, ne prefacem că există, ne comportăm ca şi cum ar exista. Dar e fals. În momentul când citeşti aceste rânduri nu există nici o graniţă primară reală, nici o barieră către conştiinţa unitară. De aceea e absurd că porneşti în căutarea graniţei primare pentru a încerca apoi s-o distrugi, ar fi o pierdere de timp fiindcă nu poţi distruge ceea ce nu există. Tot ceea ce poţi face este s-o înţelegi ca atare şi să priveşti dincolo de ea.
Ce înseamnă căutarea graniţei primare? Înseamnă că trebuie să fim foarte atenţi şi să identificăm senzaţia că suntem un sine separat, o entitate care simte şi experimentează, distinctă de sentimentele şi experienţele prin care trece. Dacă vom căuta cu mare atenţie acest ,,sine” nu-l vom găsi. Iar daacă nu-l vom găsi înseamnă că vom fi atins deja conştiinţa unitară.
Acestă ,,absenţă a sinelui” nu înseamnă o pierdere a tuturor sensibilităţilor şi simţurilor, nu e o stare de transă, de haos, de agitaţie, de comportament necontrolat. Nu este ca şi cum mintea şi trupul meu s-ar volatiliza şi s-ar contopi cu un Mare Ceva de undeva. Nu are nimic de-a face cu regresia schizofrenică deoarece aceasta nu transcende deloc graniţa dintre sine şi non-sine ci o voalează şi o tulbură.
Realitate este lipsită de lucruri deoarece, aşa cum au descoperit şi fizicienii, lucrurile nu sunt altceva decât graniţe abstracte ale experienţei. Şi e lipsită de gânduri fiindcă gândirea, cartografierea simbolică, este exact procesul prin care trasăm graniţe asupra realităţii. A vedea un ,,lucru” înseamnă a gândi, a gândi înseamnă a-ţi imagina ,,lucruri”, a gândi şi a defini lucruri sunt aşadar două nume ale plasei de graniţe pe o care o azvârlim asupra realităţii.
Când spun că realitatea este vid asta înseamnă că realitatea este fără graniţe şi nu faptul că toate entităţile dispar pur şi simplu, lăsând în urm un vid pur, un imens nimic, un terci monistic nediferenţiat.
Orientul a înţeles de mult timp faptul că toate graniţele sunt iluzorii că realitatea este non-duală şi de aceea el nu a căzut în capcana de a confunda harta cu teritoriul, graniţele cu realitatea, simbolurile cu concretul, numele cu obiectul numit.
Când mă refer la ,,pierderea sinelui” mă refer la următorul fapt: senzaţia de a fi un sine separat este o senzaţie care a fost greşit înţeleasă şi interpretată. Fiecare individ are senzaţia, sentimentul interior că este un sine izolat, separat de fluxul experienţelor trăite şi separat de lumea din jur. Dar dacă analizăm atent senzaţia ,,sinelui interior” şi pe cea a ,,lumii exterioare” ne dăm seama că aceste două senzaţii sunt, de fapt, unul şi acelaşi sentiment. Altfel spus, ceea ce simt eu acum ca fiind lumea obiectivă din afara mea este acelaşi lucru cu ceea ce simt ca fiind sinele subiectiv din interiorul meu. Separarea dintre cel care experimentează şi lumea experienţelor nu există şi deci nu poate fi găsită.
Pare cât se poate de evident că eu sunt cel care aude sunetele, cel care simte sentimentele, cel care vede imaginile. Dar, pe de altă parte, nu e ciudat că trebuie să mă descriu ca ,,văzătorul care vede imaginile văzute”? Sau ca ,,ascultătorul care aude sunetele auzite”? Să fie oare percepţia chiar atât de complicată? Chiar implică ea trei entităţi distincte – un văzător, văzul şi ceea ce este văzut?
Cu certitudine nu există aici trei entităţi distincte. Crezi că vei găsi vreodată un văzător fără văz şi fără ceva văzut? De fapt, văzătorul, văzul şi văzutul sunt aspecte ale aceluiaşi proces şi niciodată, nicăieri nu va exista unul dintre ele fără celelalte.

- continuare în postul următor -

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 14 Nov 2005, 03:42 PM