Jurnalul unui pierde-vară, [Jurnalul lui rebel] Optiuni

[rebel]

Nu de multă vreme mi-am adus în posesie o nouă ea, încă "asociată", din păcate, cu un alt el.

Fulminanta noastră poveste s-a înfăurit extrem de repede, poate tocmai din prisma deschiderii amândurora, dar şi nenumăratelor probleme, fie într-o parte, fie în cealaltă, fie în ambele părţi cu care ne-am confruntat şi în care ne-am sprijinit.

Momentul concretizării sentimentului de iubire n-a fost unul exact, poate ca în majoritatea cazurilor, dacă nu chiar toate, însă a fost remarcabil, poate nu doar pentru mine şi ea, ci, mai grav, şi pentru ei.

Întâi a fost acea noapte, acea noapte precedată de momentul cunoştinţei propriu-zise, acea noapte când acel prieten comun lipsea din tablou, acea noapte când rămăsesem doar eu şi ea, pe două scaune diferite, despărţiţi de nimic material, însă de acel zid imaginar care despărţea două suflete care suferiseră parcă prea mult în trecut, două suflete nesigure de un viitor improbabil.

În acea noapte am auzit pentru prima oară acele cuvinte care şi-au întipărit singure şi nestingherite un loc de neatins în mintea mea, dar au săpat totodată un gol şi mai adânc în suflet: Cât de mult mi-aş dori să mă îndrăgostesc de cineva acum, să uit de toate problemele şi să-mi pierd o eternitate în pieptul lui.

Nu eram pregătit să aud acele cuvinte. Privind-o în ochi şi simţindu-i mâna ce o strângea tot mai tare pe a mea am căzut; am căzut în acea stare pe care o simte un nou-născut atunci când priveşte pentru prima oară soarele şi orbeşte în grandoarea sa. Nimic din jur nu mai conta şi din acel moment toate eforturile mele aveau să privească de acum încolo binele ei, indiferent de ce sacrificii ar fi fost necesare.

A urmat apoi ziua nesiguranţei, ziua în care nu ştiam dacă seara trecută fusese doar un produs al imaginaţiei mele, dacă trăirile ei erau unele pur fictive sau dacă ochii săi străluciseră doar din cauza fumului de ţigară. Era prima zi în care am început să tremur, singur şi tăcut, fără să cunosc altceva în faţa ochilor decât zâmbetul ei uşor, şi fruntea ei lină. Mă durea să nu o pot atinge, încă mă mai doare că nici acum nu-mi stă mereu la îndemână, dar ce folos să te plângi? Cum îţi poţi permite să-i ceri Cerului mai mult decât el decide că ţi se cuvine?

A urmat perioada în care ne-am apropiat. Ne ştiam numele, ne ştiam statutul, dar nu ne ştiam pe noi, un noi ce se simţea tot mai tare de fiecare dată când eram împreună. Fiecare moment împreună întărea tot mai tare dorinţa de a fi alături. A venit ziua acea; ziua în care ne-am confesat. Poate că asta a fost chiar frumuseţea. N-a fost o chestie de moment, ceva instant şi rece, ci a fost un proces ale căror etape anunţau inevitabil acele cuvinte, două cuvinte care pot vindeca orice inimă, două cuvinte care pot soarbe orice lacrimă şi pot transforma orice tristeţe în zâmbet.

Câte dimineţi au urmat, câte atingeri şi câte lacrimi au adus acestea .. prea puţin mai contează. Nimic din ce a fost nu poate fi regretat, deşi prea puţine au fost momentele ce-ar fi vrut să poată compensa atâtea clipe de distanţă.

Apoi a urmat tăcerea, tăcerea completă şi frica. Apoi a urmat el şi acţiunile sale încăpăţânate, şi frica ei. Frica de ce? De sentimentul infinit şi ireversibil care nu poate decât să te ridice? Cum te poţi teme de un astfel de sentiment şi cum l-ai putea ignora doar din comfort? Apoi a urmat acea seară în care eram doar noi, eu şi el, faţă în faţă pentru prima oară. Era seara când am preferat să fiu sincer. Nu mai era nimic de ascuns sau poate doar că nu mai aveam puterea de a ascunde ceva.

Şi apoi a urmat tăcerea.