Nu de multă vreme mi-am adus în posesie o nouă ea, încă "asociată", din păcate, cu un alt el.

Fulminanta noastră poveste s-a înfăurit extrem de repede, poate tocmai din prisma deschiderii amândurora, dar şi nenumăratelor probleme, fie într-o parte, fie în cealaltă, fie în ambele părţi cu care ne-am confruntat şi în care ne-am sprijinit.

Momentul concretizării sentimentului de iubire n-a fost unul exact, poate ca în majoritatea cazurilor, dacă nu chiar toate, însă a fost remarcabil, poate nu doar pentru mine şi ea, ci, mai grav, şi pentru ei.

Întâi a fost acea noapte, acea noapte precedată de momentul cunoştinţei propriu-zise, acea noapte când acel prieten comun lipsea din tablou, acea noapte când rămăsesem doar eu şi ea, pe două scaune diferite, despărţiţi de nimic material, însă de acel zid imaginar care despărţea două suflete care suferiseră parcă prea mult în trecut, două suflete nesigure de un viitor improbabil.

În acea noapte am auzit pentru prima oară acele cuvinte care şi-au întipărit singure şi nestingherite un loc de neatins în mintea mea, dar au săpat totodată un gol şi mai adânc în suflet: Cât de mult mi-aş dori să mă îndrăgostesc de cineva acum, să uit de toate problemele şi să-mi pierd o eternitate în pieptul lui.

Nu eram pregătit să aud acele cuvinte. Privind-o în ochi şi simţindu-i mâna ce o strângea tot mai tare pe a mea am căzut; am căzut în acea stare pe care o simte un nou-născut atunci când priveşte pentru prima oară soarele şi orbeşte în grandoarea sa. Nimic din jur nu mai conta şi din acel moment toate eforturile mele aveau să privească de acum încolo binele ei, indiferent de ce sacrificii ar fi fost necesare.

A urmat apoi ziua nesiguranţei, ziua în care nu ştiam dacă seara trecută fusese doar un produs al imaginaţiei mele, dacă trăirile ei erau unele pur fictive sau dacă ochii săi străluciseră doar din cauza fumului de ţigară. Era prima zi în care am început să tremur, singur şi tăcut, fără să cunosc altceva în faţa ochilor decât zâmbetul ei uşor, şi fruntea ei lină. Mă durea să nu o pot atinge, încă mă mai doare că nici acum nu-mi stă mereu la îndemână, dar ce folos să te plângi? Cum îţi poţi permite să-i ceri Cerului mai mult decât el decide că ţi se cuvine?

A urmat perioada în care ne-am apropiat. Ne ştiam numele, ne ştiam statutul, dar nu ne ştiam pe noi, un noi ce se simţea tot mai tare de fiecare dată când eram împreună. Fiecare moment împreună întărea tot mai tare dorinţa de a fi alături. A venit ziua acea; ziua în care ne-am confesat. Poate că asta a fost chiar frumuseţea. N-a fost o chestie de moment, ceva instant şi rece, ci a fost un proces ale căror etape anunţau inevitabil acele cuvinte, două cuvinte care pot vindeca orice inimă, două cuvinte care pot soarbe orice lacrimă şi pot transforma orice tristeţe în zâmbet.

Câte dimineţi au urmat, câte atingeri şi câte lacrimi au adus acestea .. prea puţin mai contează. Nimic din ce a fost nu poate fi regretat, deşi prea puţine au fost momentele ce-ar fi vrut să poată compensa atâtea clipe de distanţă.

Apoi a urmat tăcerea, tăcerea completă şi frica. Apoi a urmat el şi acţiunile sale încăpăţânate, şi frica ei. Frica de ce? De sentimentul infinit şi ireversibil care nu poate decât să te ridice? Cum te poţi teme de un astfel de sentiment şi cum l-ai putea ignora doar din comfort? Apoi a urmat acea seară în care eram doar noi, eu şi el, faţă în faţă pentru prima oară. Era seara când am preferat să fiu sincer. Nu mai era nimic de ascuns sau poate doar că nu mai aveam puterea de a ascunde ceva.

Şi apoi a urmat tăcerea.

Nu sunt pregătit pentru aşa ceva. Nu pot căra o astfel de povară pe umeri şi în suflet. Nu mai pot suporta lucrurile astfel.

Nu mai am pic de sânge rece. Nu mai sunt cum eram înainte: calm, nesăţios, indiferent. Fiecare picătură de ploaie care-mi atinge părul mă apasă mai tare decât orice greutate. Tremur constant şi nu este nimeni care să aprindă focul. De ce încerc inutil să mă gândesc la alte lucruri şi să fiu în alte locuri, când totdeauna mă aflu aici, în camera asta goală, singur şi trist? De ce încerc să-mi imaginez lucruri care nu au fost şi care poate nu vor fi? De ce să mă amăgesc?

De ce mă trezesc dimineaţa? Nu mi-ar fi mai bine fără să mă trezesc deloc? Doar să visez continuu, să fiu încuiat în visele mele. De ce m-aş mai trezi când nu pot schimba nimic? Pentru ce să mă trezesc, încerc şi eşuez şi adorm din nou?

Am obosit să zâmbesc şi sper să nu obosesc să plâng.

Speram să nu i se fi întâmplat nimic. A preferat să nu-mi spună la telefon pentru că m-aş fi întristat. De ce nu mi-a spus? Oare spunându-mi faţă în faţă nu mă durea la fel de tare? Nu m-a durut şi mai tare să mă abţin să nu reacţionez aşa cum ar fi fost normal să reacţionez? Poate dacă aş fi fost acasă aş fi dat cu pumnii în perete până nu-mi mai simţeam mâinile şi m-aş fi liniştit. Nu, n-ar fi fost bine aşa. A fost bine însă să-mi spună în faţă, să-mi zdrobească inima, eu să fiu la fel şi să mă prefac că totul e bine, că nu mă deranjează, să o sprijin, în loc să mă gândesc la mine şi să îmi plâng în palme ca un prost ce am fost.

Cu ce drept ar fi trebuit să mă revolt, să strig, să mă consum? Ce poziţie ocup eu în viaţa ei şi ce reprezint eu pentru ea pentru a-mi putea asuma astfel de drepturi de a mă enerva dintr-un motiv ca acela?

De ce nu m-a sunat întreaga săptămână, dar m-a sunat imediat după acea seară vrând să mi se confeseze? Nu e hilar? Cum eu, nimeni, am pretenţia să nu fiu înşelat? Şi mai ales cu cine? Cum îmi poţi spune că nu voiai şi te-ai gândit la mine tot timpul? Cum pot sa cred aşa ceva? Cum să nu-mi vină să mă arunc în faţa trenului? Ce scuză e asta? Eu nu am vrut, dar m-a obligat. Dar e ok, mă gândeam la tine tot timpul.

De ce a trebuit pentru a doua oară să fac un drum inutil pentru a pleca mai prost decât venisem? Pentru ce? De ce mereu îmi spune două cuvinte minunate şi pe măsură ce trece timpul simt că mai tare îmi golesc sufletul, decât să mi-l umplă?

În final, cine sunt eu să pot avea pretenţia asta de la ea? Şi acum îmi spui că te vei retrage o perioadă. Probabil prea n-am văzut şi prea ne-am vorbit în ultima vreme şi e cazul să luăm o pauză.

Asta e. Eu mi-am făcut-o. Voi mai plânge cât trebuie pentru a-mi reveni pe picioare. Şi apoi? Probabil că am învăţat, pe lângă ce înseamnă să adormi uitându-te în sus în fiecare seară, plângând şi suspinând, că cea mai mare greşeală e să îţi deschizi sufletul.

Aşa să-mi dai, Doamne, dacă-s prost. Să-mi dai până mă învâţ minte!

De ce?

De ce-ţi e chipul nemişcat
Când lumânări nu se aprind?
Şi între noi, doar tu fiind
De ce zâmbeşti forţat?

De ce-ţi sunt ochii trişti, arzând
Când lacrimi calde se adună?
Şi între noi se-aprinde Lună
De ce să plângi nevrând?

De ce-ţi sunt buzele fierbinţi
Când timpul se opreşte-n loc?
Şi între noi nu arde foc
De ce să minţi?

De ce ţi-e fruntea-ngrijorată
Când gânduri groaznice ivesc?
Şi intre noi nu ne privesc
De ce să fii iertată?

De ce ţi-e trupul tremurând?
Când doar speranţele mai sper
Şi între noi e doar mister
De ce să spui în gând?

De ce ţi-e palma desmierdată
Când patimi grele au trecut
Şi între noi nu este scut
De ce stai nemişcată?

De ce-ţi e inima mirată
Când vremurile au apus?
Şi între ele noi dureri au pus
De ce simţi uitată?

Tu

Cu zâmbetul tău voi începe,
Cu zâmbetul tău amărui
Căci numai el poate percepe
Când trupul mi-e şi gândul nu-i.

Căci numai zâmbetul acela,
Un centimetru de iubire,
În suflet îmi poate afla
Şi-n ochi doar dulce amintire.

Îl voi iubi-ndelung, uşor
Până e gata să cedeze,
Iar când se va deschide-n zor
Din nou va-ncepe să vibreze

Apoi la buze voi accede,
Iar buzele frig de ardoare
Prin mine sufletul se vede
Le voi iubi cum altfel, oare?

Ele întâi mă vor respinge,
Îşi vor şopti pe-ascuns, încet
Dar ale mele le-or convinge
Pornind de sus ... ca un antet.

Şi buzele sunt infinitul,
De-aceea tremur când m-ating.
Ele mă fac să fiu iubitul
Şi nu mă lasă să mă sting.

Apoi obrajii intră-n scenă.
Obrajii tăi, aprinşi şi moi
Care nu cunosc nici o jenă
Când ne atingem amândoi.

Şi pe întreg, fără ocol,
Când cu ai mei obraji găsesc,
Îi voi iubi atent, domol..
Cu greu ai vrea să mai sfârşesc.

Vor străluci cum noaptea stele
Atrag lumina fără şansă
Şi se vor stinge tot ca ele,
Ieşind uşor-uşor din transă.

Iar ochii tăi, precum o oază
Într-un deşert tremurător
Mă vor cutremura în groază
Şi-apoi vor plânge iubitor.

Pe ambii i-aş prinde în sărut
Şi i-aş feri de orice durere
Prin mine ei să fi văzut
Doar alinare şi plăcere.

Mă vor topi în orice stare..
Chiar orb de-aş fi.. nu aş putea
Să nu le simt căldura care
Mi-or oferi de-a pururea..