Cum Staţi Cu Controlul Qi-ului?, Qi=energie in artele martiale Optiuni

[IoanV]

Pentru evolutia in artele martiale este esential sa-ti controlezi bine Qi-ul, energia. Unul dintre practicantii de frunte ai Aikido-ului a scris si o carte in acest sens: Cartea Qiului. Din ea aspirantii la perfectioare in aceste arte, dar si cei ce vor sa avanseze pe linie spirituala au ce invata. Am deschis topicul aici deoarece controlul energiei se face prin anunite tehnici, de dincolo de ratiune. Este o invitatie pentru cei mai mult sau mai putin avansati sa prezinte experienta lor in acest domeniu.

Acest topic a fost editat de IoanV: 29 Apr 2005, 08:33 AM

[IoanV]

Controlul ki-ului (cred ca aceasta e notarea cea mai raspindita la aikido, nu qi) se refera in primul rind la felul in care iti controlezi propria energie. Abia dupa ce iti poti controla ki-ul propriu poti ajunge sa interactionezi cu ceilalti. In artele martiale se spune ca la niveluri ridicate maestrii reusesc sa perceapa nivelul si cit de bine controleaza cineva ki-ul. Aici ar putea fi vorba de "dominare psihica", dar e mai mult decit increderea in sine, aici "esti ceeea ce esti", cu calitatile si posibilitatile tale iar celalalt te simte. E practic o "intrecere" in puterea ki-ului, dar mai exact intr-un articol din Aikido Journal, cu Koichi Tohei, 10 dan, conducãtorul Societãþii de Ki, a avut loc la 14 martie 1996 la sediul Societãþii de Ki în Tokyo.
AJ: Mulþi oameni ºi-au dorit sã devinã la fel de iscusiþi precum dumneavoastrã, dar le-a fost foarte dificil. Puteþi sã ne împãrtãºiþi din experienþele pe care le-aþi avut în obþinerea acestui grad de abilitate? Spre exemplu, cum erau antrenamentele de aikido pe parcursul celor doi ani care au trecut între intrarea la dojo-ul Ueshiba ºi momentul în care aþi fost trimis la rãzboi?

Tohei: M-am antrenat în dojo-ul Ueshiba pentru exact un an ºi jumãtate înainte de a pleca din þarã. De obicei o perioadã atât de scurtã nu înseamnã nimic special, dar în acest timp am fost trimis ca reprezentant al lui Sensei Ueshiba sã predau în locuri precum ºcoala Shumei Okawa la curtea imperialã ºi academia de poliþie militarã. Am fost în dojo aproximativ ºase luni înainte de a fi trimis sã predau în acele locuri.

Când persoanele cãrora am mers sã le predau au auzit cã sunt student la Universitatea Keio se aºteptau sã fiu un tip fragil ºi efeminat, aceasta fiind prejudecata despre Keio încã din acel timp. Dar am apãrut în kimono ºi saboþi de lemn, arãtând ca un student împovãrat, tipic acelor zile.

Una dintre persoanele cãrora le-am predat la academia de poliþie militarã era 4 dan, dar eu însumi nu aveam nici mãcar un grad kyu (centurã coloratã), darãmite un grad dan (centurã neagrã). Când m-au întrebat: “Sensei ce grad dan aveþi?” îi pãcãleam spunând lucruri precum “gojo-dan”, un joc de cuvinte însemnând “cred cã glumiþi”. Continuau totuºi spunând: “Totuºi, Sensei, lãsând gluma la o parte, nu se poate sã aveþi doar grad kyu, nu-i aºa…?”. Rãspundeam întotdeauna “nenju mukyu”, un alt joc de cuvinte pentru “kyu”. În final nimeni nu a cunoscut gradul meu adevãrat, sau mai bine spus lipsa lui.

De abia dupã ce am intrat în armatã Sensei Ueshiba mi-a trimis gradul de 5 dan. Acesta a fost primul grad pe care l-am primit vreodatã! Pânã atunci nu am avut nici un grad kyu sau dan, în ciuda faptului cã predam unor persoane care fuseserã gradate pânã la 4 dan! De fapt gradãrile de centuri negre se înfãptuiau într-o manierã extrem de hazardatã ºi subiectivã în acele zile. Sensei Ueshiba împãrþea grade de 3 ºi 4 dan în stânga ºi-n dreapta dupã cum avea nevoie.

Odatã, Sensei Ueshiba a primit o cerere de la Universitatea Kenkoku din Manciuria pentru a trimite un instructor de aikido acolo. S-a decis ca dl. Tomiki sã meargã. Sensei Ueshiba a decis cã, deoarece Tomiki va fi considerat un membru al corpului didactic al universitãþii, ar trebui sã aibã mãcar 8 dan. Aºa cã Tomiki a fost promovat imediat la 8 dan. Trebuie sã priviþi aceste gradãri de la începuturi cu scepticism. Acelaºi lucru se poate spune ºi despre persoana cu grad de 4 dan cãruia i-am predat la academia de poliþie militarã. Cum altfel putea un individ ca mine, fãrã nici un grad, sã-i predea?
AJ: Totuºi, deoarece aþi fost trimis sã predaþi dupã numai ºase luni de practicã, se poate presupune cã obþinuserãþi un oarecare nivel de abilitate…

Tohei: Câtuºi de puþin. Pur ºi simplu ºase luni nu sunt de ajuns pentru a atinge nici un fel de abilitate. Când mã gândesc la trecut mã simt stânjenit cã am fost într-o astfel de posturã. În realitate cunoºteam doar puþin mai mult decât celor cãrora le predam. Cu certitudine nu am obþinut nimic de care sã fiu mândru ºi doar pentru cã cei din jurul meu cunoºteau mai puþine decât mine autoritatea mea de a preda a rãmas nedisputatã. Dacã aº vedea astfel de lucruri astãzi le-aº critica cu înverºunare.

Am fost fragil în timpul copilãriei ºi pe deasupra am cãpãtat pleurezie pe vremea când am intrat la Universitatea Keio, dar m-am sãturat de acest lucru ºi m-am hotãrât sã mã fac bine ºi sã-mi întãresc mintea ºi corpul. Într-o zi sora mea mai micã mi-a adus o carte despre Tesshu Yamaoka, un spadasin faimos. Cartea se intitula Profesorul Meu, ºi era scrisã de Tetsuju Ogura, unul dintre cei mai buni elevi ai lui Yamaoka. Cartea prezenta viaþa lui Yamaoka ºi cumva mi-a atins o coardã sensibilã. Unul din lucrurile care m-a impresionat cel mai mult a fost idea de a face orice într-un fel care nu admite decepþii asupra propriei persoane sau asupra altora, ºi sã abordezi orice cu o atitudine extrem de pozitivã, mergând chiar ºi pânã la auto-sacrificiu. Cartea menþiona un dojo de misogi (purificare), Ichikukai, care încã conducea antrenamente în stilul lui Yamaoka ºi am decis sã merg acolo.

Deºi pleurezia mã forþa sã nu fac nimic altceva decât sã stau în pat, în fiecare zi dupã orele de la universitate, am decis sã merg la Ichikukai pentru a mã întãri, chiar dacã acest lucru m-ar fi omorât. Ichikukai înseamnã ad literam; “Societatea Unu-Nouã” ºi a fost denumitã aºa pentru a comemora moartea lui Yamaoka din ziua 19 a unei luni. Avea de asemenea de a face cu filozofia cã fiecare individ are cel puþin “puterea unuia singur”, dar prin antrenamente ºi efort poate adãuga încã nouã pentru un total de zece. M-am gândit cã deºi am cel puþin puterea unuia vreau puterea a zece.

Totuºi când am ajuns la Ichikukai mi s-a spus cã cineva atât de slãbit de boalã ca mine pur ºi simplu nu va putea supravieþui tipului ascetic de antrenamente fãcute acolo. Nici mãcar nu m-au lãsat sã intru pe uºã. Mi-au spus cã antrenamentele implicã sã strigi cu voce puternicã de dimineaþa pânã seara în timp ce eºti plesnit pe spate ºi este greu de crezut cã un student de la Keio va putea îndura acest lucru. Totuºi nu am cedat. Deja eram determinat sã devin mai puternic sau sã mor încercând, aºa cã am insistat sã mã primeascã. Pânã la urmã a apãrut ºeful ºcolii, Sensei Tesso Hino. Mi-a spus cã deoarece eram atât de determinat mã vor lãsa sã încep cu zazen (meditaþie Zen din poziþia ºezut), continuând cu exerciþiile ascetice mult mai dificile (misogi) mai târziu, dupã ce corpul mi se va întãri într-o oarecare mãsurã.

Antrenamentele de zazen erau conduse de Josei Ota, preotul ºef al templului Daitoku în Tokyo. Venea tocmai de la Tokyo pentru a preda intensiv de trei ori pe lunã.

De fiecare datã stãteam în meditaþie întreaga noapte. Nimeni altul nu era obiºnuit sã stea în zazen pe parcursul nopþii, dar Sensei Hino mi-a spus cã va sta cu mine, dacã îmi doresc acest lucru, astfel încât stãteam împreunã pânã în zori.

Dupã aproximativ ºase luni s-a hotãrât în sfârºit cã pot sã trec la antrenamentele de misogi. Antrenamentele presupuneau într-adevãr sã strigi ºi sã fii lovit pe spate, iar pieptul a început sã mã doarã din seara primului antrenament. Am presupus cã pleurezia s-a întors, dar deoarece am spus cã sunt hotãrât sã devin puternic chiar dacã voi muri încercând, nu mã puteam plânge cã mã doare pieptul ºi sã cer sã plec acasã. M-am gândit cã oricum dacã mã prãbuºeam pe podea mã vor ajuta cumva. Mi-am alungat pur ºi simplu durerea din minte ºi am uitat de ea. Dupã aceasta pleurezia a dispãrut ºi nu s-a mai întors niciodatã. (Am fost examinat la raze X mai târziu ºi cu surprindere am aflat cã nu mai era nici o urmã de la pleurezie de parcã nu aº fi avut-o niciodatã). Aceasta a fost prima experienþã care mi-a arãtat puterea minþii.

În 1940 dl. Shohei Mori m-a prezentat lui Sensei Ueshiba ºi am devenit elevul dânsului. Am fost teribil de impresionat de felul în care Sensei Ueshiba arunca oameni fãrã a folosi nici un fel de forþã. Am mers la dojo la fiecare antrenament, dar am descoperit cã nu mã puteam mãsura nici mãcar cu elevii de liceu care se antrenau acolo. Dupã un timp, totuºi, am observat cã atunci când veneam la antrenamente, complet epuizat dupã o sesiune la Ichikukai, nimeni nu mã putea miºca. Am observat de asemenea cã atunci când aruncam persoane, eu având aceastã stare de extenuare, se duceau de-a dreptul zburând. Aceste douã fenomene m-au fãcut sã înþeleg cã trucul era sã renunþ la tensiunea fizicã. Pe de altã parte Sensei Ueshiba ne spunea tot timpul sã folosim forþã în tehnici. Aºa cã am experimentat în diverse feluri atât folosind forþã, apoi renunþând la ea, folosind-o apoi din nou ºi aºa mai departe.

Am încercat sã pun în practicã învãþãturile lui Yamaoka care spunea cã odatã ce þi-ai ales un profesor trebuie sã urmezi ceea ce îþi predã indiferent dacã gândeºti cã este bine sau rãu. Lucruri care nu îþi par logice în minte pot fi înþelese experimentându-le prin intermediul corpului. Odatã ce le-ai înþeles în acest fel te poþi opri sã le mai faci dacã alegi acest lucru. În caz contrar, dacã porneºti cu atitudinea: “Voi învãþa acest lucru, dar nu-l voi învãþa pe celãlalt”, vei sfârºi ratând toate lucrurile bune pe care þi le oferã profesorul tãu. De aceea ºtiu tot ceea ce a fãcut Sensei Ueshiba, atât lucrurile bune cât ºi cele rele.

În acel moment mi-am dat seama cã relaxarea era o cheie importantã, deºi am observat cã erau lucruri pe care nu le puteam face doar relaxându-mã. Am simþit cã motivul era pentru cã fãceam ceva greºit.

Am înþeles care era acel lucru când am ajuns pe câmpul de luptã ºi m-am confruntat cu ideea morþii. Am înþeles atunci cã universul are o minte. M-am întrebat asupra semnificaþiei tuturor antrenamentelor pe care le-am fãcut. M-am gândit cã dacã aº muri atunci, pentru ce au fost toate antrenamentele mele? M-am gândit cã oricum nu au fost pentru a muri pe câmpul de luptã. Cu siguranþã universul m-a fãcut sã mã antrenez în acel fel pentru cã aveam altceva de fãcut. Dacã aveam dreptate, nu era nici un motiv sã mor acolo. Cu siguranþã dacã antrenamentele mele au fost în concordanþã cu mintea universului, nu voi muri pe câmpul de luptã. Gândind în acest fel am decis sã-mi testez teoria în practicã.

Odatã ce am luat aceastã decizie m-am simþit dintr-o datã uºurat ºi dupã aceea, indiferent cât de intense au fost luptele, gloanþele nu m-au lovit. Pas cu pas am devenit îndrãzneþ – probabil chiar arogant – ºi le-am spus oamenilor mei cã dacã mã vor urma, gloanþele n-o sã-i loveascã. Toþi au crezut acest lucru ºi la acel moment patrula mea a fost singura care s-a întors din rãzboi cu toþi cei 80 de oameni neatinºi. Din acea experienþã am înþeles cã universul trebuie sã aibã un fel de minte. Când vorbesc acum despre “mintea universului” mã bazez pe acea experienþã. Universul are un ritm propriu ºi guverneazã viaþa. Sã fii corect înseamnã sã fii în acord cu principiile sau ordinea universului; ceea ce nu este în acord cu principiile universului este imposibil de fãcut sau necesitã un efort nenatural.

Problema este sã determini care sunt principiile sau ordinea. Poþi sã te gândeºti la principiile sau ordinea universului ca la ceva pe care nimeni nu îl poate nega, caz în care nu este nici o problemã. Unii pot spune cã întrucât universul nu are limite, întotdeauna vor fi lucruri pe care nu le cunoaºtem. În acest caz un om ar trebui sã admitã ceea ce nu ºtie sau poate ar trebui sã se ducã sã consulte un specialist al acelei probleme. Cel mai important este sã faci lucruri corecte într-un mod determinat, sã încetezi sã faci lucruri greºite la fel de determinat ºi când nu ºtii ceva sã spui cã nu ºtii la fel de determinat. Acesta este felul în care am încercat sã-mi trãiesc viaþa.

Chiar ºi un mare profesor poate preda lucruri greºite. În cazul meu, am încercat sã le fac oricum ºi am încetat sã le mai fac imediat ce mi-am dat seama cã nu sunt potrivite pentru mine. Respingând sau acceptând lucruri fãrã a le încerca nu înseamnã decât construirea de iluzii.

Când m-am întors din rãzboi, am constatat cã în timp ce Sensei Ueshiba mã putea arunca foarte uºor, tehnicile altor persoane erau complet ineficiente. În mod evident erau niºte diferenþe între cele douã modalitãþi de aplicare ale tehnicilor. Unii spuneau cã pur ºi simplu Sensei Ueshiba are “puterea ºi îndemânarea a o mie de oameni”, dar m-am întrebat dacã erau cu adevãrat lucruri pe care, în ciuda faptului cã amândoi eram fiinþe umane, Sensei le putea face ºi eu nu. Astfel de întrebãri au început sã se nascã în mintea mea. Din nou am simþit cã doar admiþând sincer cã sunt lucruri pe care nu le ºtii vei putea pânã la urmã înþelege.

Cam în acea perioadã l-am descoperit pe Sensei Tempu Nakamura. El m-a învãþat cã “mintea miºcã corpul”. Mintea este amontele ºi corpul este avalul. Dacã amontele este murdar la fel va fi ºi avalul. De la Nakamura am învãþat cã unificarea minþii ºi a corpului este posibilã prin purificarea minþii pentru a-i permite sã influenþeze corpul. Deja experimentasem acest lucru pe câmpul de luptã dar nu fãcusem legãtura dintre acea experienþã cu principiul.

Cred cã la fel se poate spune despre aikido. Privind înapoi la ceea ce fãcea Sensei Ueshiba, este clar cã îºi aplica tehnicile doar dupã ce conducea mintea oponenþilor. În mod contrar, noi toþi încercam cã conducem corpurile oponenþilor ºi abia apoi sã ne dãm seama cum sã-i aruncãm. Bineînþeles cã ei rezistau ºi era imposibil sã-i aruncãm.

Pentru a putea conduce mintea oponentului, mai întâi trebuie sã ai control complet asupra proprii tale minþi. Dacã nu îþi poþi controla propria minte nu te aºtepta sã poþi conduce mintea altora.

Acest topic a fost editat de IoanV: 4 Apr 2007, 09:50 PM