Cauzalitate, (până la urmă... ce-i aia?) |
Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )
Acest subforum este destinat dezbaterilor filosofice. Pentru discutii religioase va initam sa vizitati subforumul Universul Credintei.
Cauzalitate, (până la urmă... ce-i aia?) |
14 Jan 2005, 01:57 PM
Mesaj
#1
|
|
Cronicar Grup: Moderator Mesaje: 2.132 Inscris: 16 June 04 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 3.862 |
În mod tradiţional, gândim cauzalitatea ca pe o reţea de săgeţi care "împănează" lumea, care leagă fapte, evenimente şi întâmplări. O săgeată din aceasta duce de la un fapt numit cauză la un altul numit efect. Pentru că imaginea unui graf orientat este extrem de intuitivă, cauzalitatea pare că e lămurită: e un graf orientat, săgeţile conducând de la cauze la efecte.
Dar... sunt totuşi probleme. Să luăm un exemplu: Tocmai am făcut un accident de maşină. Care este cauza accidentului? Mai întâi, pentru a putea răspunde ar trebui să ştim ce înţelegem prin "accident de maşină". Ne referim strict la configuraţia particulară de atomi/particule/obiecte de la locul accidentului? Sau admitem că sunt posibile mai multe configuraţii care să corespundă toate propoziţiei "acest accident de maşină a avut loc"? Dacă admitem că "acest accident de maşină" este un nume pentru un "ciorchine" de configuraţii, atunci trebuie să lămurim ce cauză căutăm: 1. cauza care a determinat apariţia exact a acelei configuraţii particulare care-a avut loc (şi deci nu ne interesează cauzele care ar fi condus la apariţia vreunei alte configuraţii din ciorchinele "acest accident de maşină"), sau 2. cauza care conduce la apariţia unei configuraţii oarecare din ciorchine -- cu alte cuvinte o cauză a ciorchinelui ca ansamblu de configuraţii potenţiale. Deşi varianta 1 este mult mai apetisantă logic (pentru că pare că se tratează simplu), din păcate în realitate ne confruntăm cu dificultăţile variantei 2: nu vorbim de cauza "acestui accident de maşină, având exact această configuraţie a atomilor", ci vorbim de cauza "acestui accident de maşină, indiferent de configuraţia particulară a atomilor". Prima dificultate este deci chiar identificarea lucrului căruia îi căutăm cauza: când încetează el să mai fie "acest accident de maşină" şi devine "alt accident de maşină"? Care sunt graniţele "ciorchinelui de configuraţii"? Evident, ele sunt difuze. Ciorchinele acesta este un obiect inerent vag, fără limite precise. În spaţiul tuturor configuraţiilor posibile, "acest accident de maşină" este o constelaţie difuză. Să ne apropiem cu microscopul minţii şi să analizăm totuşi un anume punct din constelaţie -- o configuraţie particulară, bine precizată. Care este cauza (în accepţiunea 1 de mai sus) a acelei configuraţii particulare? O altă configuraţie, nu-i aşa? Dar ce înseamnă o configuraţie, de fapt? Ce intră şi ce nu intră în configuraţia-cauză pe care o căutăm? Poziţia aripilor păsării care acum 3 zile a prins o libelulă pe câmpul de la marginea drumului -- este acesta un factor care a influenţat poziţia firelor de praf de pe capota maşinii în momentul accidentului? Principial, da. Deci acel factor trebuie să fie inclus în configuraţia-cauză a "acestui accident, cu aceste detalii". Observăm că sunt foarte mulţi factori care trebuie luaţi în considerare. De fapt, e mult mai simplu să spunem ce factori nu trebuie luaţi în considerare: aceia atât de îndepărtaţi încât influenţa lor este garantat nulă (fizica relativistă arată că astfel de factori există -- ei se numesc "factori separaţi spaţial faţă de accident"). Deci cauza pe care-o căutăm este o configuraţie a unei porţiuni uriaşe din Univers (putem neglija doar evenimentele din afara "conului cauzal trecut" definit de fizica relativistă). Este această cauză unică? Cu alte cuvinte, este posibil ca în spaţiul configuraţiilor trecute posibile să existe mai multe configuraţii ale Universului care să conducă la acelaşi "accident prezent" (identic până în cele mai mici detalii)? Mă opresc deocamdată cu analiza aici, pentru că văd că mesajul a început să devină descurajant de lung... Vă invit la comentarii. a -------------------- Trebuie să facem ceea ce credem că e bine, dar nu trebuie să credem că ceea ce facem e bine.
|
|
|
30 Apr 2006, 05:06 PM
Mesaj
#2
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
Vataf Grup: Membri Mesaje: 197 Inscris: 18 February 04 Forumist Nr.: 2.263 |
Dacă nu e posibil, atunci conceptul de cauzalitate ar trebui să-si piardă statutul său filosofic, ba chiar nici n-am putea pune instantele naturale de care vorbesti tu sub un acelasi concept, indiferent că-i spunem cauzalitate sau altcumva. Cele două definitii ale mele se reduc, de fapt, la una singură: cauzalitatea este inter-determinare, este modalitatea ontologică de a trece de la o existentă la alta. Spunând că A este cauza lui B înseamnă a spune, înainte de toate, că există o legătură ontică între A si B. Mai departe, ne putem întreba: de ce A este cauza lui B si nu invers? Asadar, legătura dintre A si B trebuie să aibă o orientare, care poate fi de la A la B sau invers, orientare ce stabileste semnificatia de cauză si efect a termenilor. Apoi s-ar putea imagina două situatii la limită: 1) disparitia orientării, prin egalarea ponderii determinării A->B cu a determinării B->A, o situatie de echilibru prin care s-ar putea defini simetriile si stabilitătile pe care le invocă legile naturii; 2) accentuarea orientării până la situatia în care A îl determină complet pe B, prin care s-ar putea defini asimetria pură si temporalitatea. Aceste situatii limită nu sunt altceva decât proiectiile "vectorului" cauzalitate pe cele două axe, în analogia pe care o făceam. De aici e cale lungă până la conceptul mai mult metaforic de cauzalitate al limbajului comun, pe care îl folosesc si oamenii de stiintă pentru a vorbi despre "cauzele" cresterii temperaturii si alte cauzalităti exemplificate de tine. Cauzalitatea de care vorbesc eu este mult mai abstractă, este o cauzalitate mai degrabă logică decât fizică. Cu această definitie nu mă pot repezi imediat să-ti explic nici dilatarea mercurului în termometru si nici de ce soarele va răsări mâine. Si nici tu nu te poti repezi să mă combati cu astfel de exemple.
Postulatele stiintei, ca si axiomele din matematică, sunt enunturi sintetice, care pot fi contrazise (pot fi înlocuite cu enunturi contrare sau chiar eliminate), deci sunt dogme. Cel putin asta-mi sugerează mie notiunea de "dogmă" în sensul cel mai larg al cuvântului. Caracterul dogmatic al unui enunt se decide în raport cu logica, nu cu experienta. Numai logica nu este dogmatică, în măsura în care enunturile sale sunt tautologii, adică propozitii ce se autojustifică. Atunci când justificarea trebuie să vină dinafară, avem de-a face cu dogme, fie că această justificare vine, fie că nu vine în final. Dogma nu este totuna cu falsul. Sistemele formale din matematică se construiesc pornind chiar de la niste afirmatii impuse si fără suport. Exigentele logice nu ajută la alegerea axiomelor sistemului decât prin cerinta de noncontradictie relativă.
Argumentele sunt, în primul rând, faptele ca atare, nu cele la care conduce demersul analitic-explicativ al stiintei. Lumea biologică, cel putin, ne oferă exemple suficiente de teleonomie. Totusi, e firesc ca stiinta să nu găsească nici o teleonomie în fenomenele naturale, întrucât o caută abia după ce a înlăturat-o. Reductia la părti echivalează cu eliminarea teleonomiei (în sensul mai general, ca determinare de sus în jos). Cauzele finale au dispărut din stiintă prin efectul metodei analitice.
Negarea teleonomiei nu este nici fapt cert, nici adevăr stiintific, în primul rând pentru că metoda analitică a stiintei este o asumptie metafizică, nu stiintifică. Iar cauzalitatea este departe de a fi un concept pe care si l-ar fi adjudecat stiinta. Dacă ar fi fost asa, măcar am fi avut o definitie precisă a cauzalitătii. Sau, de-ar fi cum zici tu, că definitia cauzalitătii diferă de la caz la caz, ceea ce face ca aceste definitii diverse să intre sub aceeasi pălărie, adică conceptul de cauzalitate în genere, nu mai este de competenta stiintelor.
Filosofia este, înainte de toate, metafizică. Eu cred că metafizica n-a murit si-si va putea păstra neatinse aspiratiile, orice s-ar întâmpla pe terenul stiintei. Inutilă si stearpă, zici? Păi asa a fost dintotdeauna si va fi prin însăsi natura sa. Faptul că se găsesc acum destui asa-zisi filosofi ce propovăduiesc renuntarea la vechea problematică a filosofiei prime, în beneficiul filosofiei stiintelor, n-are absolut nici o importantă.
Dar cine le poate comenta, stiinta? Mie mi se pare o chestiune de rationament elementar că stiinta ce s-ar ocupa de limitele stiintei nu mai este o stiintă propriu-zisă, trebuie să-i dăm alt nume. Dacă nu-ti place numele "filosofie", poti să-i spui cum vrei. Sau tu consideri că nici n-ar merita să se ocupe cineva de aceste limite? E si asta o opinie, nimic de zis!
Negatia ta categorică nu are mai multă acoperire decât argumentul lui Diogene împotriva Ideilor platoniciene. Nu ai dreptul să spui "nu există un dincolo", ci doar "nu am dovezi că există". Eu am totusi un argument că un "dincolo" ar exista, si anume natura particulară a lumii experientei, a legilor ce guvernează această lume. Absolutizarea unui ce particular implică o decizie absolută în multimea lumilor posibile, un act ontic pe care-l putem numi Vointă divină. Mi se pare cel putin curios faptul că tu, pe de o parte respingi principiul antropic (ce-si are sensul numai în ipoteza unicitătii lumii noastre), iar pe de alta nu accepti nici existenta unui "dincolo" în raport cu lumea noastră. Ti-ar trebui totusi nitică filosofie măcar pentru a-ti limpezi si armoniza viziunea pe care ti-ai format-o deja în atelierele stiintei. Măcar atât, fără să te avânti în speculatii insipide.
Cum am spus si mai sus, nu le poti considera false, ci doar nedovedite experimental. Nici existenta materiei nu este dovedită - pentru că materia este un concept filosofic dincolo de faptele experientei - si nici existenta lui D-zeu n-a fost falsificată de stiintă; e doar o chestiune de gust cum numesti substratul ultim al existentei, întrucât conceptul investit cu această functie n-ar trebui să păstreze altă semnificatie decât aceea de substrat ultim al existentei. Stiinta nu poate dovedi decât manifestările materiei Materiei/Spiritului/D-zeu/Absolut, etc. Stiinta poate să combată Biblia, care este o relatare despre anumite fapte de experientă, dar nu poate nega existenta divinitătii ca substrat ultim al tuturor faptelor de experientă.
Nu pricep prea bine ce-ai vrut să spui, dar nu contează. Eu cred într-o eternă acceptiune a problematicii filosofiei, stabilită încă de la începuturile ei grecesti si rămasă aproape neschimbată. Nu-mi dau seama de unde ti-ai creat impresia că as fi un corifeu al filosofiei contemporane. Mie-mi place să cred că înteleg filosofia mai mult în felul celor vechi, de-aia bat apa-n piuă pe-aici.
Devenirea, fiinta si nefiinta nu sunt ceva tare special, ci ceva tare general, încât stiinta n-a putut ajunge până acolo si cunostintele dobândite cu girul experientei n-au putut afecta semnificatia acestor concepte. E suficient să le discutăm din perspectiva mult mai clară a lui Parmenide, Heraclit si Platon, dacă vrei. De fapt, e suficient să-l întelegi pe Parmenide ca să întelegi tot, chiar si legăturile cu cauzalitatea idealistă, teleonomia si holistica.
Ce să zic, că ai ocolit întrebarea? Eu ti-am cerut să-mi explici punctual acel "decurg", care-mi sugerează, nu stiu de ce, analogia cu mirosul unui câine (sau sconcs, dacă vrem să vorbim de interactii mai tari, nu? ): elementul este câinele (sau sconcsul) si mirosul este interactia care face conexiunea ontică cu alte elemente (câine, sconcs sau nasul meu). Iar tu-mi vorbesti mai departe de elemente care "manifestă interactii", adică din care "decurg" interactiile, elementele fiind, desigur, primordiale interactiilor. Răspunde-mi atunci măcar la întrebarea aceasta de cosmologie: ce a fost mai întâi, particule elementare din care s-a închegat Universul sau a fost Universul în care au apărut particule elementare? Cum răspunde stiinta contemporană la această întrebare? Poate esti mai informat decât mine.
Din câte stiu eu, modelarea e posibilă doar prin introducerea unor ipoteze probabiliste, iar metodele numerice se folosesc tocmai acolo unde nu există algoritmul presis de calcul. Pe Godel nu l-am băgat chiar degeaba. Teoremele de incompletitudine ale lui Godel ar trebui să dea mai mult de gândit reductionistilor, pentru simplul motiv că, chiar pe terenul unei discipline înalt formalizate precum e aritmetica, iată că se pot construi enunturi care nu se pot demonstra în sistem, adică, cu alte cuvinte, nu se reduc la elementele (axiomele) sistemului. Godel a reusit să pună capăt programului logicist (programul lui Frege si Russell de reducere a matematicii la logică, asa-numitul atomism logic) într-un mod mai categoric decât s-ar putea face acest lucru pe terenul stiintelor naturale.
In mesajul precedent spuneam urm: "Există multe probleme care sunt în principiu necalculabile, desi par deterministe la prima vedere. Imposibilitatea de principiu a modelării în genere, adică faptul că realitatea nu se conformează complet modelării matematice se dovedeste practic prin esuarea unor modele într-un cadru teoretic dat (desi asta nu e o dovadă suficientă) si prin prezenta aleatoriului în natură. Logic si filosofic se poate dovedi analizând, de pildă, conceptul de multiplu, cum a fâcut-o pentru prima dată Parmenide, ajungând la concluzia că necesitatea absolută exclude multiplul." Era vorba deci de dovedirea faptului că fenomenele naturii nu pot fi complet formalizate, as cum ar cere-o un reductionism stiintific riguros. Reductionism înseamnă formalizare completă, calculabilitate completă, deductibilitate completă, determinism laplacean si necesitate absolută, în ultimă instantă. Necesitate absolută e ceva fundamental, greu de definit prin alte concepte: înseamnă principiu, ceea ce nu poate fi negat, substratul ultim, existenta ca existentă; pentru unii e materia, pentru altii spiritul, D-zeu sau Fiinta, dar numele prea putin contează, pentru că în postura de necesitate absolută orice concept îsi pierde sensul său propriu. Parmenide exclude multiplul printr-o ontologizare a principiilor logice: discursul despre Fiintă se reduce la enuntul" "Fiinta este" (Nefiinta nu este, deci e un pseudo-concept). La nivelul Fiintei nu există diferente si nu poti să spui mai mult de-atât. Orice diferentă ar presupune Nefiinta, ori Nefiinta nu este. Prin urmare, Fiinta este Unu si reprezintă necesitatea absolută (nu poate să nu fie, e contradictoriu să nu fie). Multiplul nu există din punctul de vedere al Fiintei, ca multiplu absolut, ca multiplicitate de necesităti absolute (mai clar, enunturile "A este" si "B este" nu pot avea valabilitate universală, se limitează reciproc, iar sensul lui "este" se restrânge, se particularizează). Ca să avem multiplu, trebuie introduse diferente, dar diferentele compromit necesitatea absolută, introduc relativul, contingentul, irationalul lui Meyerson (de care am mai vorbit). Acest contingent, implicat deja în conceptul multiplului pur (si în aritmetică, cum arată Godel), subminează promisiunea modelării matematice complete a realitătii si triumful reductionismului.
Sugerez că efectuarea unor teste presupune o anume tehnologie, cum ar fi instrumentele de măsură suficient de sensibile. Cele mai simple teste le facem folosindu-ne de instrumentele naturale care sunt simturile. Diogene combătea teoria platoniciană a Ideilor pe baza unor astfel de teste: cupa, pe care el putea s-o vadă si s-o pipăie, trecea testul, Ideile însă nu. Asta nu înseamnă neapărat că nu există Idei, e posibil ca testele să fie făcute cu mijloace nepotrivite. De aceea Platon îi replica lui Diogene cam în felul următor: "Diogene, ai ochi să vezi cupa, dar se pare că-ti lipseste mintea ca să poti vedea Ideile". |
||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
Versiune Text-Only | Data este acum: 14 May 2024 - 06:25 AM |