Cauzalitate, (până la urmă... ce-i aia?) |
Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )
Acest subforum este destinat dezbaterilor filosofice. Pentru discutii religioase va initam sa vizitati subforumul Universul Credintei.
Cauzalitate, (până la urmă... ce-i aia?) |
14 Jan 2005, 01:57 PM
Mesaj
#1
|
|
Cronicar Grup: Moderator Mesaje: 2.132 Inscris: 16 June 04 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 3.862 |
În mod tradiţional, gândim cauzalitatea ca pe o reţea de săgeţi care "împănează" lumea, care leagă fapte, evenimente şi întâmplări. O săgeată din aceasta duce de la un fapt numit cauză la un altul numit efect. Pentru că imaginea unui graf orientat este extrem de intuitivă, cauzalitatea pare că e lămurită: e un graf orientat, săgeţile conducând de la cauze la efecte.
Dar... sunt totuşi probleme. Să luăm un exemplu: Tocmai am făcut un accident de maşină. Care este cauza accidentului? Mai întâi, pentru a putea răspunde ar trebui să ştim ce înţelegem prin "accident de maşină". Ne referim strict la configuraţia particulară de atomi/particule/obiecte de la locul accidentului? Sau admitem că sunt posibile mai multe configuraţii care să corespundă toate propoziţiei "acest accident de maşină a avut loc"? Dacă admitem că "acest accident de maşină" este un nume pentru un "ciorchine" de configuraţii, atunci trebuie să lămurim ce cauză căutăm: 1. cauza care a determinat apariţia exact a acelei configuraţii particulare care-a avut loc (şi deci nu ne interesează cauzele care ar fi condus la apariţia vreunei alte configuraţii din ciorchinele "acest accident de maşină"), sau 2. cauza care conduce la apariţia unei configuraţii oarecare din ciorchine -- cu alte cuvinte o cauză a ciorchinelui ca ansamblu de configuraţii potenţiale. Deşi varianta 1 este mult mai apetisantă logic (pentru că pare că se tratează simplu), din păcate în realitate ne confruntăm cu dificultăţile variantei 2: nu vorbim de cauza "acestui accident de maşină, având exact această configuraţie a atomilor", ci vorbim de cauza "acestui accident de maşină, indiferent de configuraţia particulară a atomilor". Prima dificultate este deci chiar identificarea lucrului căruia îi căutăm cauza: când încetează el să mai fie "acest accident de maşină" şi devine "alt accident de maşină"? Care sunt graniţele "ciorchinelui de configuraţii"? Evident, ele sunt difuze. Ciorchinele acesta este un obiect inerent vag, fără limite precise. În spaţiul tuturor configuraţiilor posibile, "acest accident de maşină" este o constelaţie difuză. Să ne apropiem cu microscopul minţii şi să analizăm totuşi un anume punct din constelaţie -- o configuraţie particulară, bine precizată. Care este cauza (în accepţiunea 1 de mai sus) a acelei configuraţii particulare? O altă configuraţie, nu-i aşa? Dar ce înseamnă o configuraţie, de fapt? Ce intră şi ce nu intră în configuraţia-cauză pe care o căutăm? Poziţia aripilor păsării care acum 3 zile a prins o libelulă pe câmpul de la marginea drumului -- este acesta un factor care a influenţat poziţia firelor de praf de pe capota maşinii în momentul accidentului? Principial, da. Deci acel factor trebuie să fie inclus în configuraţia-cauză a "acestui accident, cu aceste detalii". Observăm că sunt foarte mulţi factori care trebuie luaţi în considerare. De fapt, e mult mai simplu să spunem ce factori nu trebuie luaţi în considerare: aceia atât de îndepărtaţi încât influenţa lor este garantat nulă (fizica relativistă arată că astfel de factori există -- ei se numesc "factori separaţi spaţial faţă de accident"). Deci cauza pe care-o căutăm este o configuraţie a unei porţiuni uriaşe din Univers (putem neglija doar evenimentele din afara "conului cauzal trecut" definit de fizica relativistă). Este această cauză unică? Cu alte cuvinte, este posibil ca în spaţiul configuraţiilor trecute posibile să existe mai multe configuraţii ale Universului care să conducă la acelaşi "accident prezent" (identic până în cele mai mici detalii)? Mă opresc deocamdată cu analiza aici, pentru că văd că mesajul a început să devină descurajant de lung... Vă invit la comentarii. a -------------------- Trebuie să facem ceea ce credem că e bine, dar nu trebuie să credem că ceea ce facem e bine.
|
|
|
17 Mar 2006, 06:00 AM
Mesaj
#2
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Dregator Grup: Membri Mesaje: 698 Inscris: 27 February 05 Forumist Nr.: 5.805 |
Dupa mine, va continua sa ti se pare asa (desi nejustificat dupa mine), atat timp cat nu definim clar cauzalitatea. De altfel, mi se pare ca in mesajele trecute, nu stiu cui raspundeam, tie sau altcuiva, spuneam ca e esential sa intelegi ca ceea ce inseamna ”cauza” in retroactiune nu este asa decat intr-o acceptiune destul de limitata.
Nu.
Prefer ca atunci cand vom reusi sa determinam sursa legilor fizice (si in aceasta chestiune am facut deja un pas mai departe prin conceptul de forte fundamentale), sa o facem nu doar prin analogii fara nici un suport empiric. Altfel, riscam sa cadem in pacatele filozofiei, care timp de milenii a construit un elaborat esafodaj numa’ bun de amuzament azi.
Hai sa vedem: <<1) înlăntuirea cauzelor si efectelor, a adevărurilor de fapt (cum le spunea Leibniz), nu este reductibilă la înlăntuirea logică a rationamentelor (a adevărurilor de ratiune), între lumea faptelor de experientă si lumea inferentelor logice căscându-se o prăpastie peste care subiectul cunoscător este în măsură să construiască doar niste punti firave.>> E fals: daca rationamentul depaseste, de ex. pe cazul discutat de Hume, anume acela al mercurului din teromometru, nivelul simplei înlantuiri de observatii si paseste spre a deveni o veritabila relatie de cauzalitate (care explica cum cauza produce efectul), atunci obiectia lui Hume e binisor prinsa-n porte-ŕ-faux. Pot intelege insa ca bietul nu stia nici macar de molecule, insa ce facem cu cei care azi il iau in seama in aceasta chestiune?
Deja le-am expus, scutindu-te sa mai cauti vechile documente salvate, dar mai ales cautatul prin ele ptr. a identifica unde trateaza Hume chestiunea. Argumentul lui este mai mult decat penibil, imi pare sincer rau ca trebuie sa spun asta, mai ales ca il simpatizez sincer, si este usor de intuit de ce.
Momentan nu ader la "decretul" tau, ramanând la constatarea ca prea mult este ridicul.
Aici te-as contrazice, caci in chestiunea cauzalitatii Kant face o critica a lui Hume, asa cum am rezumat deja.
Jock, lasa-te de glume si atunci cand ti se cere o explicatie, da o explicatie, nu te limita doar la o afirmatie.
E o exagerare, fireste. Insa are samburele ei de adevar, nu contest.
Simplu, n-are sustinere nici macar printr-un singur exemplu. Asa cum aratam in chiar propozitia la care raspunzi, stiinta inseamna mai mult decat formalism, insa asta nu inseamna deloc ca stiinta este mai mult decat formalism, descriere, explicatie, etc. Acum sincer, nu stiu sigur nici macar cat de literal sa citesc definitia ta a reductionismului, caci s-ar putea sa fie una prea simplista, cu care evident, nu sunt de acord. Asa cum discutam cumva, o celula functionala nu este suma substructurilor ei, ci a substructurilor si proceselor si interdependentelor (regularii) de care sunt capabile acele substructuri.
Iata am incercat mai sus, insa banuiesc ca trebuie sa mai discutam ca sa pot sa ma fac convingator.
Nu sunt sigur ca am inteles exact ce vrei sa spui, insa mi se aprinde un beculet ptr. a doua oara de cand citesc raspunsul tau, asa ca am sa raspund la ceea ce mi se pare ca am inteles ca idee generala a raspunsului tau. Ma pot insela, evident . . . Este esential sa facem distinctie intre cauzalitate ca regula acceptata de stiinta întotdeauna (ba chiar mai mult, caci stiinta nu accepta decat cauzalitate naturala), asta chiar in conditiile in care tot ce putem face deocamdata este sa obtinem predictii statistice sau incomplete, dar chiar si atunci cand nu avem nici macar un formalism ptr. asta si nici macar o ipoteza stiintifica. Adica cand avem o simpla observatie. In fapt, postulatul obiectivitatii naturii, dupa cum stii, exact asta fixeaza. Apoi, asa cum aratam sau poate doar sugeram prea laconic, e important sa facem distinctia intre o succesiune a 2 fenomene carora le cunoastem exact relatia de cauzalitate care le face sa constituie un cuplu cauza-efect, si acele fenomene la care cunoastem (asa cum trata ”cunoasterea”Hume) doar concomitenta sau succesiunea in sine a acestor fenomene. Asta nu e chiar nimic, intrucat este o observatie importanta, insa nu este o veritabila relatie de cauzalitate in sens stiintific, si in consecinta nu avem o cauza si un efect. Avem doar o potentiala cauza si un potential efect. Te rog deci in masura in care n-am nimerit cu explicatia, sa explici mai bine la ce te referi cand spui: <<Eu voiam să arăt că stiinta modernă e pe cale de a renunta complet la acest concept, în primul rând datorită mijloacelor de care vorbesti, mijloace ce influentează radical si interpretarea, întelegerea fenomenelor studiate. Pretul este că rămânem numai cu o fatetă a realitătii, cu o proiectie a ei pe o singură axă.>>
Nu avem nici o problema atunci si nu merita remarcat acest fapt, intrucat nici macar nu poti cere de la un simplu formalism sa poate face chestia pretinsa. Ca sa nu mai spun ca nici nu e necesar.
Asta e ce spui acolo: <<Nu întelegi pentru că identifici cauzalitatea cu determinismul. Eu văd determinismul doar ca o limită a cauzalitătii, ca o cauzalitate degenerată, în sensul că demersul stiintific de modelare matematică a fenomenelor aduce la acelasi nivel cauza cu efectul, eliminând determinarea univocă (sau acea componentă a determinării ce dă măsura procesualitătii, devenirii). Ideea de determinism absolut este strâns legată de formalizarea stiintelor.>> Concluzia este ca tu poti sustine ca relatia de cauzalitate asa cum o poseda stiinta azi, pe chiar exemplul lui Hume, acela cu termometrul, elimina determinarea univoca!!!! Adica dupa tine, explicatia dilatarii metalului lichid datorita agitatiei termice crescute a moleculelor sale sub influenta caldurii, iti poate totusi sugera ca de fapt ridicarea mercurului in termometru este producatoarea (cauza) caldurii (efectul)? Ca asta ar insemmna eliminarea determinarii univoce, dupa mine.
Bine, cu analogiile putem fi de acord, insa hai mai intai sa lamurim daca avem la ce sa facem analogie.
Nu stiu exact ce inseamna la tine determinsm pur, insa imi este clar ca e ilogic sa te indoiesti de un determinism natural doar ptr. ca el ar fi greu sau imposibil de modelat matematic. Acum, pe de alta parte, daca vorbesti de determinism in sensul ca nu putem cu formalismul acesta sa stim tot si oricand, atunci accept ca putem accepta mai multe nivele (care sa fie stiinte ca si mec. newtoniana), evident, in masura in care exista.
Pai intereseaza, de ce nu, mai ales daca poti exemplifica fiecare notiune din asta teoretica ca teleonomie si determinare inversa; evident, exemplele trebuie sa fie potrivite, si nu ca exemplul feedback-ului care explicam ca nu se potriveste cat timp definitia de cauza aplicata acolo este cea slaba, si sper sa nu-mi dai exemplu de teleonomie umana sau eventual animala, chestiune asupra carora suntem imi inchipui de acord.
Da, cu siguranta. De altfel nici nu e tare dificil, caci daca parasesti limitarea empirista sau rationalist-idealista tipica filozofiei, cred ca in orice raport le-ai pune, tot bine iese. Problema nu este prea mult empirism sau prea mult realism cartezian sau prea mult idealism, ci prea mult idealism in fiecare dintre ele.
Deja ai mai sus un bun exemplu, care arata de ce blocajele mentale produse de scepticismul empirist n-au nici o valoare, cat timp intelegi corect ce inseamna cauza/efect si relatie de cauzalitate. Nici nu mai discut idealismul pur (vreau sa-ti spun totusi ca cei mai inraiti realisti sau empiristi, sunt din pacate tot niste idealisti, in masura in care toti pitrocesc aceleasi vechi si falite notiuni de absolut, dumnezeu, suflet, etc., fara ca vreunu', empirist macar, sa le fi putut dovedi reale vreodata. In sensul asta, toti sunt niste realisti scolastici ).
E si pragmatismul un punct de vedere filozofic, desi displace multora (mie inclusiv). Nu l-as vedea mai putin valoros decat toate -ismele celelalte ale filozofiei. Apoi, referitor la români si "cultura mare": as zice ca mai degraba o cultura mare produce si intretine idealisti, empiristi, rationalisti, decat invers, desi nu neg importanta ideilor si ideologiilor in chiar succesul sau esecul unei civilizatii. Oricum, materialismul cultural are ceva de zis in aceasta chestiune. O cultura mare se naste cel mai adesea intr-un popor mare (numeros relativ la vecinii sai, cel putin cei mai apropiati), ori românii n-au fost niciodata un popor mare in acest sens, asa, etern cantonat de imperii mutilante prin chiar natura lor. Un sir nesfarsit de evenimente fac ca la un moment dat un popor mare, si nu altul, sa fie si generatorul unei culturi mari. Nu sunt dintre acei care sustin ca geografia, clima, sansa istorica sau chiar fondul genetic, determina cine e mare si cine e mic, dar cu atat mai putin cred ca aberatiile onirice ale filozofilor au realmente mare importanta in aceasta chestiune. Oricum, ca român, n-am complexe din pricina faptului ca apartin unei "culturi mici". Ma simt extraordinar de bine si avantajat ca vlastar al poporului român bine integrat intr-o cultura europeana din ce in ce mai integrata si convergenta. Acest topic a fost editat de Octavi: 17 Mar 2006, 06:15 AM |
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Versiune Text-Only | Data este acum: 15 May 2024 - 01:06 AM |