Cauzalitate, (până la urmă... ce-i aia?) Optiuni

[Amenhotep]

În mod tradiţional, gândim cauzalitatea ca pe o reţea de săgeţi care "împănează" lumea, care leagă fapte, evenimente şi întâmplări. O săgeată din aceasta duce de la un fapt numit cauză la un altul numit efect. Pentru că imaginea unui graf orientat este extrem de intuitivă, cauzalitatea pare că e lămurită: e un graf orientat, săgeţile conducând de la cauze la efecte.

Dar... sunt totuşi probleme. Să luăm un exemplu: Tocmai am făcut un accident de maşină. Care este cauza accidentului?

Mai întâi, pentru a putea răspunde ar trebui să ştim ce înţelegem prin "accident de maşină". Ne referim strict la configuraţia particulară de atomi/particule/obiecte de la locul accidentului? Sau admitem că sunt posibile mai multe configuraţii care să corespundă toate propoziţiei "acest accident de maşină a avut loc"? Dacă admitem că "acest accident de maşină" este un nume pentru un "ciorchine" de configuraţii, atunci trebuie să lămurim ce cauză căutăm:

1. cauza care a determinat apariţia exact a acelei configuraţii particulare care-a avut loc (şi deci nu ne interesează cauzele care ar fi condus la apariţia vreunei alte configuraţii din ciorchinele "acest accident de maşină"), sau

2. cauza care conduce la apariţia unei configuraţii oarecare din ciorchine -- cu alte cuvinte o cauză a ciorchinelui ca ansamblu de configuraţii potenţiale.

Deşi varianta 1 este mult mai apetisantă logic (pentru că pare că se tratează simplu), din păcate în realitate ne confruntăm cu dificultăţile variantei 2: nu vorbim de cauza "acestui accident de maşină, având exact această configuraţie a atomilor", ci vorbim de cauza "acestui accident de maşină, indiferent de configuraţia particulară a atomilor".

Prima dificultate este deci chiar identificarea lucrului căruia îi căutăm cauza: când încetează el să mai fie "acest accident de maşină" şi devine "alt accident de maşină"? Care sunt graniţele "ciorchinelui de configuraţii"? Evident, ele sunt difuze. Ciorchinele acesta este un obiect inerent vag, fără limite precise. În spaţiul tuturor configuraţiilor posibile, "acest accident de maşină" este o constelaţie difuză.

Să ne apropiem cu microscopul minţii şi să analizăm totuşi un anume punct din constelaţie -- o configuraţie particulară, bine precizată. Care este cauza (în accepţiunea 1 de mai sus) a acelei configuraţii particulare? O altă configuraţie, nu-i aşa? Dar ce înseamnă o configuraţie, de fapt? Ce intră şi ce nu intră în configuraţia-cauză pe care o căutăm? Poziţia aripilor păsării care acum 3 zile a prins o libelulă pe câmpul de la marginea drumului -- este acesta un factor care a influenţat poziţia firelor de praf de pe capota maşinii în momentul accidentului? Principial, da. Deci acel factor trebuie să fie inclus în configuraţia-cauză a "acestui accident, cu aceste detalii". Observăm că sunt foarte mulţi factori care trebuie luaţi în considerare. De fapt, e mult mai simplu să spunem ce factori nu trebuie luaţi în considerare: aceia atât de îndepărtaţi încât influenţa lor este garantat nulă (fizica relativistă arată că astfel de factori există -- ei se numesc "factori separaţi spaţial faţă de accident"). Deci cauza pe care-o căutăm este o configuraţie a unei porţiuni uriaşe din Univers (putem neglija doar evenimentele din afara "conului cauzal trecut" definit de fizica relativistă). Este această cauză unică? Cu alte cuvinte, este posibil ca în spaţiul configuraţiilor trecute posibile să existe mai multe configuraţii ale Universului care să conducă la acelaşi "accident prezent" (identic până în cele mai mici detalii)?

Mă opresc deocamdată cu analiza aici, pentru că văd că mesajul a început să devină descurajant de lung...

Vă invit la comentarii.

a

[Octavi]

Hume (empirist) neaga valoarea simturilor si perceptiei (matter of facts) ptr. ca ele au valoare "a posteriori", chestie care il face sa considere ca poti sai ai senzatii sau sa nu le ai, ca unul poate sa aiba senzatii, altul sa nu aiba. Inchipuindu-si ca nu poti avea o cunostinta universala si necesara decat prin tautologie (era influentat de viziunea rationalista (carteziana) asupra matematicii), care mai apoi tot el constata (ca si popper mai tarziu) ca de fapt nu e totusi o noua cunostinta, concluzioneaza ca nu putem dobandi siguranta cognitiva decat facand din cuplul cauza/efect un cuplu tautologic, matematic (zicea: <<Judecata matematica este analitica si apriori, o judecata asupra ideilor abstracte, nu asupra impresiilor concrete.>>). Chestie care nu se poate, isi da si el seama, respingand astfel posibilitatea obtineri unei cunostinte sigure (care obtinuta prin judecata nu poate genera relatii necesare, caci sunt analitice si nu sintetice (idee preluata de Kant mai apoi): <<Relatiile cauzale nu au o siguranta de fapt, caci sunt impresii, adica judecati referitoare la obiecte, ele nefiind necesare, caci nimeni n-a perceput o cauza. Relatia cauzala nu se identifica cu raportul matematic intre ratiune si consecinta, cauza si efectul nu sunt identitati si raportul cauzal nu este analitic, oricat am considera o cauza, nu vom vedea in ea analitic si a priori care va fi efectul ce va decurge din ea. Efectul se adauga cauzei din afara, astfel ca raportul intre cauza si efect este sintetic, iar judecata cauzala este o judecata sintetica. Dar daca cauza si efectul nu se leaga de la sine, analitic, ci trebuie unite sintetic de altceva, acesta "altceva" este experienta, care ea este numai succesiunea fenomenelor sensibile, nu o legatura stransa: un fenomen dupa altul, nu din cauza altuia. Cand caldura cauzeaza o urcare a coloanei de mecur in termometru, simturile ne arata o succesiune in timp intre caldura si ridicarea mercurului, nu o forta producatoare, o cauza eficienta si necesara. Succesiunea este contingenta (intamplatoare), iar legatura facuta de noi intre una si cealalta, este chestiune de deprindere. Repetarea indelungata a unei succesiuni in timp stabileste o stransa legatura intre 2 fenomene (aici pare a uita sa adauge "in constinta noastra"), intre care antecedentul devine cauza si consecventul efect. Aceasta legatura trezeste in mine credinta si asteptarea ca atunci cand apare intaiul fenomen trebuie sa urmeze si cel de-al doilea. Aceasta credinta dar nu stiinta, produsa fiind de imaginatie, nu de ratiune, este legea cauzalitatii si nimic nu ne impiedica a crede ca cu toata repetitia de pana acum, legatura nu se va schimba maine si ca cu toata caldura, mercurul va sta pe loc. Cauzalitatea este deci o conexiune de fapt, nu o conexiune de drept, de gandire. Existenta si ordinea lumii externe este o credinta, nu o cunostinta.>>

In ciuda acestor speculatii autist-superficiale, Hume termina totusi pe o nota optimista, considerand ca fie ele si credinte, asociatiile cauza-efect sunt utile - bunul simt (de altfel recunoscut la acest important filozof) prevaleaza asupra metehnei filozofului de a despica firul pana cand se-ncurca in propria-i creatie.

Contributia lui Kant la aceasta chestiune provine din intrebarea "nu cumva exista o cunostinta necesara, adica numai din ratiune (a priori), care totusi sa reprezinte un progres, sa fie sintetica, adica sa se aplice la obiecte?"
Raspunsul lui e un "Da!" de o lungime impresionanta, care l-a consacrat ca "zerstoerer" in bransa, desi era tot atat de distrugator ca si creator de iluzii. Exista asadar judecati sintetice si apriori. Explicatia lui este (ca la un bun idealist) inca si mai rupta de realitate. Ca-ntr-o manie a consecventei in esec, si Kant, ca si Hegel, dar chiar ca si Marx, rateaza sa accepte imposibilitatea (si chiar inutilitatea) incadrarii naturii in concepte stramte si definite printr-o betie continua si inflationista de aberatii pretentioase. La empiristul Hume relatia (de cauzalitate) nu e buna cand e scoasa din gandire ca e a posteriori, insa nu exista nici cand observam succesiunea fenomenelor, caci asta nu explica cauzalitatea, ci prezinta doar o succesiune. Cum sa astepti la un filozof sa fie-n stare sa cupleze observatia empirica cu analiza rationala intr-un just dozaj finalist si valoric si sa le accepte pe amandoua ca utile si valide, cand traditia spune ca suntem idealisti, empiristi, rationalisti, fenomenalisti, intuitionisti, realisti si nominalisti, insa niciodata doar inteligenti?

(surse: Indrumar in filozofie Mircea Florian, Dict. filozofie & logica Antony Flew, Curs de filozofie Vergez & Huisman)

Acest topic a fost editat de Octavi: 14 Mar 2006, 06:00 AM