Cauzalitate, (până la urmă... ce-i aia?) |
Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )
Acest subforum este destinat dezbaterilor filosofice. Pentru discutii religioase va initam sa vizitati subforumul Universul Credintei.
Cauzalitate, (până la urmă... ce-i aia?) |
14 Jan 2005, 01:57 PM
Mesaj
#1
|
|
Cronicar Grup: Moderator Mesaje: 2.132 Inscris: 16 June 04 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 3.862 |
În mod tradiţional, gândim cauzalitatea ca pe o reţea de săgeţi care "împănează" lumea, care leagă fapte, evenimente şi întâmplări. O săgeată din aceasta duce de la un fapt numit cauză la un altul numit efect. Pentru că imaginea unui graf orientat este extrem de intuitivă, cauzalitatea pare că e lămurită: e un graf orientat, săgeţile conducând de la cauze la efecte.
Dar... sunt totuşi probleme. Să luăm un exemplu: Tocmai am făcut un accident de maşină. Care este cauza accidentului? Mai întâi, pentru a putea răspunde ar trebui să ştim ce înţelegem prin "accident de maşină". Ne referim strict la configuraţia particulară de atomi/particule/obiecte de la locul accidentului? Sau admitem că sunt posibile mai multe configuraţii care să corespundă toate propoziţiei "acest accident de maşină a avut loc"? Dacă admitem că "acest accident de maşină" este un nume pentru un "ciorchine" de configuraţii, atunci trebuie să lămurim ce cauză căutăm: 1. cauza care a determinat apariţia exact a acelei configuraţii particulare care-a avut loc (şi deci nu ne interesează cauzele care ar fi condus la apariţia vreunei alte configuraţii din ciorchinele "acest accident de maşină"), sau 2. cauza care conduce la apariţia unei configuraţii oarecare din ciorchine -- cu alte cuvinte o cauză a ciorchinelui ca ansamblu de configuraţii potenţiale. Deşi varianta 1 este mult mai apetisantă logic (pentru că pare că se tratează simplu), din păcate în realitate ne confruntăm cu dificultăţile variantei 2: nu vorbim de cauza "acestui accident de maşină, având exact această configuraţie a atomilor", ci vorbim de cauza "acestui accident de maşină, indiferent de configuraţia particulară a atomilor". Prima dificultate este deci chiar identificarea lucrului căruia îi căutăm cauza: când încetează el să mai fie "acest accident de maşină" şi devine "alt accident de maşină"? Care sunt graniţele "ciorchinelui de configuraţii"? Evident, ele sunt difuze. Ciorchinele acesta este un obiect inerent vag, fără limite precise. În spaţiul tuturor configuraţiilor posibile, "acest accident de maşină" este o constelaţie difuză. Să ne apropiem cu microscopul minţii şi să analizăm totuşi un anume punct din constelaţie -- o configuraţie particulară, bine precizată. Care este cauza (în accepţiunea 1 de mai sus) a acelei configuraţii particulare? O altă configuraţie, nu-i aşa? Dar ce înseamnă o configuraţie, de fapt? Ce intră şi ce nu intră în configuraţia-cauză pe care o căutăm? Poziţia aripilor păsării care acum 3 zile a prins o libelulă pe câmpul de la marginea drumului -- este acesta un factor care a influenţat poziţia firelor de praf de pe capota maşinii în momentul accidentului? Principial, da. Deci acel factor trebuie să fie inclus în configuraţia-cauză a "acestui accident, cu aceste detalii". Observăm că sunt foarte mulţi factori care trebuie luaţi în considerare. De fapt, e mult mai simplu să spunem ce factori nu trebuie luaţi în considerare: aceia atât de îndepărtaţi încât influenţa lor este garantat nulă (fizica relativistă arată că astfel de factori există -- ei se numesc "factori separaţi spaţial faţă de accident"). Deci cauza pe care-o căutăm este o configuraţie a unei porţiuni uriaşe din Univers (putem neglija doar evenimentele din afara "conului cauzal trecut" definit de fizica relativistă). Este această cauză unică? Cu alte cuvinte, este posibil ca în spaţiul configuraţiilor trecute posibile să existe mai multe configuraţii ale Universului care să conducă la acelaşi "accident prezent" (identic până în cele mai mici detalii)? Mă opresc deocamdată cu analiza aici, pentru că văd că mesajul a început să devină descurajant de lung... Vă invit la comentarii. a -------------------- Trebuie să facem ceea ce credem că e bine, dar nu trebuie să credem că ceea ce facem e bine.
|
|
|
9 Feb 2005, 12:10 AM
Mesaj
#2
|
|
Vataf Grup: Membri Mesaje: 197 Inscris: 18 February 04 Forumist Nr.: 2.263 |
Conceptul traditional de cauzalitate (A este cauza lui B, determinare univocă de la A la B) este într-adevăr inconsistent logic si a fost criticat îndeajuns de Hume. Din câte stiu, stiinta modernă formalizată a renuntat complet la această reprezentare a cauzalitătii si asta nu pentru că oamenii de stiintă si-ar fi însusit temeinic critica lui Hume, ci pentru simplul motiv că aparatul matematic nu a prea permis formalizarea ei. Ecuatiile care descriu fenomenele fizice sunt simetrice în raport cu variabilele lor, predictiile se pot face la fel de bine pentru trecut ca si pentru viitor; aceasta e valabil atât pentru relativitatea generale a lui Einstein, cât si pentru functia de undă a lui Schrodinger din mecanica cuantică; exceptia ar fi poate termodinamica, dar aici se renuntă fătis la determinism si se folosesc diverse artificii (probabilităti, etc.) care restabilesc simetriile, deoarece numai astfel devine posibilă formalizarea. Cum spunea un filosof (cred că Bergson), schimbarea este staticizată de functionalismul stiintei moderne, timpul este transformat în spatiu.
Evident, asta nu înseamnă că chiar asa stau de fapt lucrurile si că ar trebui să aruncăm imediat la gunoi acest concept. Există destule asimetrii în natură ce rezistă si vor rezista poate întotdeauna atacului logico-matematic (toate procesele de geneză - degenerare, fenomenul vietii, etc). Mai mult chiar, s-a constatat că nici fenomenele pe care le studia mecanica secolului XIX nu sunt atât de deterministe cum voia Laplace. Celebra problemă a celor trei corpuri a putut fi rezolvată (de către H. Poincare) doar cu pretul acceptării unor ipoteze probabiliste. Ce să mai vorbim atunci de o multime de corpuri, care se mai pot si ciocni între ele? S-a spus adesea că această situatie se datorează faptului că nu cunoastem cu destulă precizie conditiile initiale, că erori infime în stabilirea acestor conditii se amplifică în timp si ajung să provoace efecte considerabile. Corect (dacă trag cu pusca si teava deviază un milimetru, e posibil să nu mai nimeresc tinta), dar în calcule se pot fixa conditii initiale cu orice precizie dorim si totusi problema celor trei corpuri nu devine rezolvabilă. S-a tot vorbit în acest topic despre cauze infinitezimale si despre ponderea unei anume cauze în producerea efectului. Eu cred că a admite existenta unor cauze infinit mici înseamnă, de fapt, a accepta doctrina determinismului absolut, iar despre determinismul absolut eu cred că, riguros vorbind, n-ar exista decât într-o lume complet uniformizată, din care a dispărut multiplul (lumea lui Parmenide), o lume care nici nu mai poate fi numită astfel. In schimb, diversitatea lumii, dacă o acceptăm, denotă existenta unei ierarhii ontice (prin doar faptul că sunt diferite, două existente nu se mai află la acelasi nivel), ierarhie pe care o putem vedea ca asimetrie sau ireversibilitate sau raport cauzal. Plecând de la această imagine a realitătii structurate pe niveluri, eu as zice că raportul cauzal este acel raport care se instaurează între două niveluri diferite. Ori, "ecartul ontic" dintre aceste nivele n-ar putea fi infinitezimal, ci fiecare nivel ar trebui să fie definit pritr-un fel de prag de actualizare, ce ar permite doar factorilor de o anumită amploare să aibă acces acolo. E un fel de cenzură ontică, dacă vreti, care, pe lângă faptul că asigură o anume stabilitate nivelului respectiv (= un obiect al relitătii), este si un factor de simplificare, de reductie obiectivă a complexitătii. Cel mai relevant exemplu de existentă a unei asemenea cenzuri ar fi cuanta de actiune a lui Planck, pe care eu as desemna-o drept "pragul de intrare în univers". Asta poate ar fi deja suficient ca să nu mai existe influentele infinitezimale pe care le-ar avea măruntisul din buzunar asupra vântului solar sau pozitia degetului lui Becquerel asupra gravitatiei pe Sirius. Dar deasupra pragului cuantic mai există o multime de alte praguri care fixează alte baremuri de actualizare, practic oriunde vedem obiecte ce posedă o anume stabilitate. Cât priveste cauzalitatea, eu as propune clarificarea ei din alt unghi: să cercetăm mai întâi ce este schimbarea în genere (în opozitie cu stabilitatea, cu starea) si apoi să vedem cum stă aceasta în raport cu ceea ce numim timp. Schimbarea se desfăsoară în timp sau timpul o fi doar măsura schimbării? Există timp fără să existe schimbare? |
|
|
Versiune Text-Only | Data este acum: 14 May 2024 - 01:07 AM |