Polemica Adevarului Si Nemuririi Sufletului., Patrunderea in lumea sensibilului. Optiuni

[Thomas[Necredinc...]

Draga Catalin remarc stilul tau analitic si ironic. Inainte de toate la conciliu vatican II iti recomad Catehismul elaborat in 1964, si acolo vei vedea pozitia Papei fata de evolutionism cu privire la natura umana si nu la primatele cu care te compari.Dar pentru ca eu totusi te consider fiinta umana si nu primata asa cum cu bucurie imi descriai in critica ta originala, asa cum ti-am promis, am sa te i-au cu mine, pentru a patrunde intr-o lume aparte in universul sensibil al cunoasterii. Inainte asi vrea sa fi si tu mai discret cu reply-urile, scrie direct fara copy paste, daca intr-adevar esti un filosof boem .
Vei remarca dealtfel ca abia aici putem vorbi de ratiune si vom constata pe parcurs diferentele dintre ceea ce obisnuim sa gandim si sa vedem si ceea ce defapt exista dincolo de palpabil.

Din punct de vedere filosofic, aici se pune problema cunoasterii intelectului si a mecanismului intern care duce la obtinerea cunostiintelor. Ori noi aflam de la platoniceni ca orice cunostiinta sigura despre intelect presupune matematica. Voi incepe, asadar, dialogul cu interiorul meu, cu verificarea unor cunostiinte sigure de natura geometrica - linia si sfera. Ce este linia, ce este sfera, ce propietati matematice are fiecare dintre ele, in ce masura se deosebesc; exista oare o stiinta anume a deosebirilor dintre lucruri si concepte si, daca exista, care este aceasta stiinta? Pe de alta parte stiinta despre, stiinta despre problemele umane este cu totul alta decat aceea despre Dumnezeu. Concluzia este coplesitoare in acest sens, fiindca asa cum cerul se deosebeste de pamant, tot asa se deosebeste si stiinta despre Dumnezeu de stiintele exacte. Si aici se ramnifica doua drumuri: analiza perceputa din p.de vedere imanent cum ar fi biologia de care faceai atata caz, stiintele aferente etc. si stiinta sufletului uman. Si mai exista o diferenta. Daca fiecare cunostiinta a noastra provine din activitatea unui simt, pe Dumnezeu prin ce simturi sau mijloace ajungem sa-l cunoastem? Mai precis, de lucrurile pamantesti devenim constienti prin ochi sanatosi si prin celelalte simturi – miros, gust, pipait.; pe Dumnezeu nu-l putem cunoaste decat prin minte sanatoasa si puritate morala, la fel si sufletul – |mensana in corpore sano|. Dar ca sa le posede pe acestea, sufletul nostru trebuie sa fie patruns de credinta, speranta si dragoste, si sa-si recapete libertatea fata de bunurile pamantesti: avere, bani, glorie si concupiscenta carnii. Indeplinim noi draga Catalin toate aceste conditii?
Tu poate ai fi gata sa afirmi ca le indeplinesti... dar ratiunea iti aminteste de frica ce stapaneste teama de moarte, pirderea persoanelor iubite si durerea. Este adevarat ca in dorinta ta de perfectionare morala ai invatat sa renunti la aur, averi, pozitii sociale inalte si la orice preferinta de natura pacatoasa. Iti iubesti in continoare prietenii, dar numai pentru ca doresti sa dobandesti impreuna intelecpciunea cu ei; te temi de durere, dar nu din instict de conservare, ci pentru ca nu ai vrea ca durerea sa te impiedice de la cercetarea adevarului , zadarnicindu-ti progresele cunoasterii; te temi de moarte, dar numai faptul ca prin moarte ti-ar fi imposibil progresul in acelasi act al cunoasterii sufletului si a lui Dumnezeu. Aceasta este probabil unica ta dorinta. Dar ca sa ajungi la aceasta lumina (illud, lumen – lumina aceea), te avertizez ca ai nevoie de un exercitiu treptat, de un antrenament continuu.
Dumnezeu si sufletul nu pot fi cunoscute decat prin adevar. Adevar si adevarat nu sunt insa decat doua notiuni diferite, asa cum sunt si castitatea si castul. Daca ceea ce este adevarat poate oricand sa dispara fara urma, si in aceasi masura si ceea ce este cast poate disparea. Unde se afla atunci adevarul? In lucrurile muritoare nu poate exista, cu toate ca el exista si la el raportam tot ceea ce spunem ca este adevarat. Va trebui deci sa cautam adevarul in ceea ce este nemuritor. In acest sens plec de la lucruri concrete: existenta ganditoare a fiintei umane. Prin urmare, el vrea sa traiasca pentru a sti, intrucat stiinta ii aduce omului fericirea. Daca ceea ce cunoaste el va dura in eternitate, inseamna ca si el va dura in eternitate. Numai sufletul insa poate fi cunoscut prin intelect. Intelectul este alcatuir din adevar si adevarul este nemuritor. Ca sa ajung la aceasta echivalenta, am recurs la dialectica, stiinta care ajuta sa disting intre adevarat si fals, intre adevar si nonadevar. Afirm ca neadevaratul este tot ceea ce se comporta altfel decat apare, implicit decat ceea ce este real. Adevarul este tot ceea ce se infatiseaza celui care vrea sa-l cunoasca in felul in care il vede si doreste sa-l recunoasca. In timp ce neadevarul ni se arata sub o forma pe care nimeni nu o doreste, si nu o recunoaste. Mai pe scurt, adevarul este ceea ce exista. Se naste insa o noua intrebare: ce este neadevarul?. Eu caut aceasta aparenta, acest nonadevar tot in lumea adevarului, prin comparatie. De exemplu un om pe care il vedem in vis nu este un om adevarat., dupa cum nu este adevarata nici imaginea unui om reflectata in oglinda. Aceasi imagine inselatore ne dau doi gemeni, doua sau mai multe oua etc. Prin urmare cauza tuturo ratacirilor si neadevarurilor decurge prin asemanarea acestora cu adevarul. Mai mult, asemanarea ne face ca lucruirle sa ne apara ca reale, fiindca, daca un ou seamna cu altul, nu inseamna ca ouale sunt ireale. In asemenea situatii, asemanarea devine causa adevarului.
Concluzia care se impune ar fi deci ca aparenta sau neadevarul este elementul care ne inseala intr-o imagine, intr-o oglinsa sau intr-un tablou; altfel spus, este neadevar ceea ce nu exista, desi pretindem ca exista. Un ou reflectat in oglinda nu este real, fiindca nu face zgomot prin rostogolire, nu poate fi apucat cu mana. Trebuie sa facem insa o deosebire intre ceea ce este cu adevarat fals, si ceea ce este fals in mod deliberat. De pilda, poeziile, operele dramatice sau plastice, care formeaza cultura unui popor sau a lumii intregi, sant false, dar voit false. La fel si actorii de comedie sau de tragedie, ei sunt actori cu atat mai buni, cu cat, in mod deliberat, reusesc sa ne insele mai bine. Insa aceasta inselaciune se produce in baza unei conventii tacite intre actori si specatori, aceea de a accepta sa fie pus in actiune un neadevar, care ar putea totusi sa devina un adevar. Daedalus n-a zburat, dar s-ar putea ca cineva, vreodata, sa fie in stare sa zboare. Nici Medeea n-a zburat, insa daca ar zbura, noi am exprima acest adevar in acelasi mod in care acum exprimam un neadevar.
Acum! Sa pornim de la premisa ca adevarul exista in spirit; cum vom ajunge la acest adevar? Vom ajunge prin procedeul anamnezei, al reamintirii, biruind uitarea.Din acest moment ma voi raporta neincetat la teoria platoniciana a preexistentei spiritului. Sf. Augustin (Confessiones) : „Deci unde Te-am gasit ca sa invat sa Te cunosc? Caci tu nu erai in memoria mea, mai inainte de a invata sa Te cunosc, daca nu in Tine, deasupra mea?”. In consecinta, introspectia si constiinta de sine vor fi deacum mijloacele si caile cele mai adecvate in descoperirea adevarului. Din aceasta deducem postexistenta sufletului prin demonstrarea preexistentei lui: problema uitarii (cauzele si efectele acestuia), survenita mai intai prin intrupare si apoi prin pacat; problema adevarului, pe care nu-l putem contura cu mintea decat pe und fond de puritate morala.; prin disocierea falsului de ceea ce este adevarat si a imaginii imperfecte date de simturi., de aceea data de ratiune; rolul virtutilor este repezentat de credinta, speranta si dragostea in depasirea conditiei umane pacatoase, in vederea apropierii de illud lumen sau illa pulchritudo (lumina aceea, sau frumusetea aceea); in sfarsit rolul dragostei crestine (caritas) in saltul sufletului spre lumea inteligibilului, estenta divinitatii, de care aminteam in opera lui Kant.
Doctrina anamnezei (a reamintirii) a fost formulata pentru prima data in istoria gandirii de catre Socrate si o gasim explicata pe larg in dialogurile Phaidon, Phaidros, Menon si sporadic in alte dioaloguri. Ea se implineste cu, saumai bine zis, completeaza teoria socratica a contrariilor. In Phaidon, 73a-76b, Socrate afirma ca sufletele mortilor exista undeva, intr-un loc de unde ei renasc, renasterea fiin permisa prin |devenirea contrariilor|. Ce intelege Socrate prin acest enunt? Ca exista o miscare de trei tipuri in cadrul fenomenelor de devenire: a. o miscare circulara, b. o miscare rectilinie si c. o miscare circulare inversa. Aceste trei modalitati de miscare fac ca ceva sa treaca in contrariul lui, adica ceea ce a murit sa renasca su ubvers. „Tot ce e viu se naste din ce e mort” si daca sufletul exista inainte de nastere si daca intrarea lui in viata, nasterea lui, nu poate aveam, in chip necesar, alta origine decat moartea si starea de moarte, tot in chip necesar trebuie el sa existe si dupa moarte, de vreme ce urmeaza sa se nasca din nou.
Premisa de la care plec este ca miscare circulara si rotirea inapoi, asigurata de teoria contrariilor, face ca invatarea sa nu fie altceva decat o reamintire, cum afirma Cebes, interlocutorul lui Socrate in aceleasi dialoguri „invatatura nu este pentru noi de fapt decat o reamintire si ea, daca e intemeiata, ne sileste sa admitem, nu-i asa, ca trebuie sa fi invatat candva mai de mult ceea ce ne reamintim acum. Or acest lucru, nu ar putea fi cu putinta daca nu admitem ca, inainte de a ne naste in aceasta forma omeneasca, sufletul nostru a existat undeva in alta parte. Astfel ca si pe calea aceasta putem crede ca sufletul este nepieritor.”
Cum se va declansa reamintirea lucrurilor stiute deja de suflet din vremea preexistentei sale?Arta de a scoate adevarul din uitare, de al trezu din atipirea la care l-a obligat reintruparea, a fost numita de Socrate maieutica (arta mosirii adevarului) si succesul ei depinde de capacitate ainductiva de a pune intrebari si de a da raspunsuri formulate corect.. Acest procedeu dialectic face sa se declanseze in interlocutor „reamintirea” si sa se contureze din ce in ce mai clar adevarurile despre existenta noastra in lume si in afara lumii.
Platonicienii nu dau importanta cunoasterii senzoriale, intrucat adevarata cunoastere trebuie sa se orienteze spre lumea interioara, spre ceea ce se intelege din intelect si prin intelect. In cazul in care se pune totusi o baza si pe simturi, senzatiile nu au decat un rol de mediere in actul cunoasterii. Alfel spus, cunoasterea exclusiv senzoriala ne va conduce intotdeauna la judecati so concluzii eronate.
Dar de ce exista uitarea celor stiute? In mod evident , daca sufletele sunt obligate la eforturi rationale si morale sa-su reaminteasca ceea ce au stiut, inseamna ca au uitat ceea ce au stiut. Pentru a explica fenomenul uitarii Platon pleaca de la etimologia falsa a doi termeni, inruditi din punct de vedere fonetic, dar a caror similitudine este absolut intamplatoare: soma- sema (in greca veche: trup – mormant). Altfel spus sufletul uita ceea ce stia tocmai pentru ca s-a intrupat. De aceea Socrate ii precizeaza lui Callicles in dialogul Gorgias: „Nu m-as mira sa aibe dreptate Euripide cand spune |Cine stie daca a trai nu inseamna a muri / Si a muri a trai?| Si poate ca defapt suntem morti; asa am auzit vorbind odata pe un invatat, ca noi acum suntem morti, ca trupul ne e mormant si ca aceea parte a sufletului in care se afla pasiunile prin firea ei se lasa induplecata si manata in toate sensurile.”
Iar in dialogul Cratylos analiza etimologica este si mai bine pusa in relief: „Intr-adevar, unii spun ca el – trupul – este mormant –sema- sufletului, acesta fiind ingropat in el in clipa de fata.”
Dar nu intruparea ca fenomen in sinte constituie cauza principala a uitarii, ci activitatea simturilor, robia fata de patimi este aceea care accentueaza uitarea, obligand sufletul la numeroase reincarnari, pana cand acesta ajunge sa-si asume adevaratul sau destin. Dialectica se imbina cu morala si participa in chip sinergic la fenomenul anamnezei. Platonicienii socoteau importante patru virtuti: curajul, chibzuinta, intelepciunea si dreptatea. Spre deosebire de acestia, eu voi adera la codul moral religios al Noului Testament, la gandirea evanghelica si Paulina, orientata spre alte virtuti cardinale: fides, spes et caritas (credinta, speranta si dragostea). Asadar lipsa virtutii este aceea care accentueaza uitarea, iar uitarea, face obligatorie reincarnearea gandita de platonicieni ca un fel de repetentie a sufletului. Filosofia capata in acest sens dimensiuni sotereologice, fiindca in lumea zeilor nu-i este ingaduit sa ajunga celui ce nu a cultivat filosofia si nu a plecat dintre cei vii in stare de deplina puritate: doar iubirea de cunoastere te duce printre zei ... Sufletul celui cu adevarat filosof se tine cat mai departe cu putinta de placeri si dorinte, de suferinte si de spaime. Raul suprem in aceste situatii nu este ignoranta propriu-zisa, ci efectul acesteia, starea de ratacire si de minciuna in care se afunda sufletul, odata lasat in seama ei. Asadar ca sa ajungi la realitatile neschimbatoare, care n-au aspect vizibil, nu pot fi pipaite sau sumtite cu nici un simt, ci pot fi cuprinse cu numai prin exercitarea mintii. Deocamdata ma opresc aici si la dorinta ta draga Catalin vom patrunde si mai adanc in lumea sensibila pentru a intelege adevarul, si nemurirea sufletului, iar daca te-am plictisit inseamna ca nu am fost bun, pentru folosul tau.
Sebastian Th.

Acest topic a fost editat de Thomas[Necredinciosul]: 30 Sep 2004, 10:17 AM