Terorismul, Viitoare Politica Universala? Optiuni

[nefertiti-old]

Atacurile teroriste de tot felul se inmultesc pe zi ce trece si acopera din ce in ce mai multe zone ale lumii. Din pacate, pana acum nu exista o solutie pentru a stopa acest fenomen care, spre deosebire de alt tip de "razboaie", face predominant victime in randul celor care nu sunt implicati de nici o parte a combatantilor. Tot mai multi oameni mor nevinovati, in numele unor politici absurde. Cineva imi spunea zilele trecute ca ii intelegepe teroristi, ca actiunile lor sunt justificate de diverse nedreptati, ca terorismul este "ultima solutie". Haideti sa discutam despre acest aspect: justificarea terorismului, care tinde sa devina politica universala.

[cactus]

Sper sa nu fie dar n-am gasit un alt thread...
Iata un eseu interesant al lui Paul Dicu...

"Recurgerea la forta armata in relatiile dintre state
Intr-o lume convulsionata de framantari si nelinisti existentiale, dominata de semnul neincrederii, relatiile interstatale se transforma incet intr-un razboi de uzura si, asemenea bulgarelui de zapada, sfarsesc, iata, in conflicte violente.

Din zorii lumii, razboiul a jucat un rol important acolo unde politica a dat gres. Doar ca dincolo de rezolvarea conflictelor, in multe situatii, chemarea sub arme a exacerbat si a avut ca efect natiuni distruse, popoare stramutate, morti inutile. Si deasupra acestora, gustul amar al nerezolvarii concrete a conflictelor.

Sun Tzu trateaza cu deosebita grija posibilitatea evitarii razboiului:

O victorie este obtinuta inainte ca situatia sa se cristalizeze, iata ce nu pot intelege oamenii comuni. De aceea autorul agresiunii nu este acoperit de nici un fel de reputatie de istetime. Inainte ca lama palosului sa fie acoprita cu sange, statul inamic va fi deja supus.

Clausewitz defineste cu o clarviziune rascolitoare razboiul, ca fiind o continuare a politicii prin alte mijloace. Desigur, strategul nu a avut in vedere adoptarea razboiului ca o masura curenta de solutionare a diferendelor, ci doar realizarea unei concordante intre scop, mijloace si forte. El accentueaza aceasta ecuatie, integrand-o neaparat intr-o politica eficienta, coerenta si lucida.

Razboiul, ca fenomen socio-politic, produce un impact deosebit asupra ordinii juridice guvernatoare a relatiilor dintre state. Ca urmare, razboiul nu este un fenomen exclusiv militar, ci mai ales, este o consecinta a unui complex ce cuprinde date sociale, politice, juridice. Tot Clausewitz ne reaminteste ca razboiul nu este un scop in sine: Politica este scopul, iar razboiul, mijlocul.

Din pacate, normele de drept international nu reglementeaza foarte concret mijloacele strategice ce pot decide soarta unui razboi. Ca atare, bresele existente in sistemele de drept impun o corectie continua a acestora.

In dreptul pozitiv nu s-a ajuns la o definire coerenta si unitara razboiului, acest rol incercandu-se a fi al practicii si doctrinei. In mare parte, razboiul e definit ca fenomen de drept international, ca o relatie intre state.

La Rivier, razboiul este lupta intre doua state, mijlocul extrem de constrangere prin care vointa ostila a adversarului trebuie sa fie infranta si supusa. Delbez il priveste ca o confruntare armata intre state, rezultat al vointei cel putin unuia dintre ele, si intreprinsa in numele unui interes national.

Teoriile traditionaliste, insa, cereau in afara de aspectul material al razboiului si prezenta lui animus, a manifestarii de vointa din partea cel putin a unui stat.




Importanta acestui aspect este deosebita, pentru ca in practica, un act beligerant poate iesi usor de sub incidenta unei norme juridice, daca este catalogat in mod subiectiv.

In ordinea internationala actuala, Charta ONU interzice razboiul in sensul propriu al termenului. El este insa acceptat ca un drept fundamental al statelor la autoaparare si, ca o masura de constrangere impotriva unui stat care a incalcat ordinea juridica internationala. Conditia de baza insa, pentru a se putea recurge la aceasta masura, este existenta unui organ care sa personifice vointa unanima a societatii internationale.

In dreptul international contemporan, principiul nerecurgerii la forta armata precum si agresiunea sunt reglementate de catre Declaratia referitoare la definitia agresiunii, din 1974, a Adunarii Generale a ONU, precum si de Actul final de la Helsinki, 1 august 1975:

Statele se vor abtine in relatiile lor reciproce, ca si in general in relatiile lor internationale, de a recurge la forta sau la amenintarea cu forta, fie impotriva integritatii teritoriale, sau a independentei politice a oricarui stat, fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite si cu prezenta declaratie. Nici o consideratie nu poate fi invocata drept justificare pentru a recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta in contradictie cu acest principiu.

In consecinta, statele se vor abtine de la orice act care constituie o amenintare cu forta sau o folosire directa sau indirecta a fortei impotriva altui stat participant.Totodata, ele se vor abtine de la orice manifestare de forta in scopul de a face un alt stat participant sa renunte la deplina exercitare a drepturilor sale suverane. De asemenea, ele se vor abtine in relatiile lor reciproce si de la orice act de represalii cu forta. Nici o asemenea folosire a fortei sau amenintarea cu forta nu va fi utilizata ca mijloc pentru a rezolva diferendele intre ele.

In legatura cu continutul juridic al acestui principiu, trebuie precizat mai intai, ca notiunea de forta nu se limiteaza la forta armata, ci, are un sens mai larg, incluzand atat actiunile militare cat si presiunile economice politice sau de alta natura, indreptate impotriva independentei politice, ori integritatii teritoriale a unui stat, precum si pacii ori securitatii internationale. Ideea lucrarii noastre este indreptata, insa, catre analiza actiunii militare, ca fiind cea mai grava folosire a fortei in scop agresiv sau de combatere a agresiunii.

Rezolutia 3314 a Adunarii generale a ONU din 1974, reglementeaza conditiile in care un act armat este calificat ca agresiune. Potrivit acestei rezolutii, statul care a recurs la forta armata in contradictie cu prevederile Chartei ONU, a comis un act de agresiune, fapt ce constituie o dovada suficienta pentru calificarea acestuia ca agresor.

Este vorba, asadar, de un act comis cu intentie, de o anumita gravitate, care-l deosebeste de acele acte de folosire a fortei, cum ar fi, de exemplu, incidentele sporadice la frontiera, adica incidente minore. Rezolutia exemplifica, bineinteles nu limitativ, cazurile tipice de agresiune:

Invadarea teritoriului altui stat
Bombardarea
Blocada porturilor sau coastelor sale de catre forte ale altui stat
Atacul armat al unui stat impotriva fortelor armate maritime si aeriene sau flotelor civile ale altui stat
Incalcarea unui stat, ale carui forte sunt stationate pe teritoriul altui stat, (cu acordul acestuia) a conditiilor sau termenilor de stationare, etc.
De asemenea, in Rezolutie se prevede ca nici un considerent de orice natura ar fi - politica, economica, etc. - nu justifica agresiunea, ci angajeaza raspunderea statului agresor, socotindu-se crima impotriva umanitatii. Dreptul international permite folosirea fortei in doar doua situatii:

Folosirea fortei in baza hotararilor Consiliului de Securitate ONU.
Exercitarea dreptului de autoaparare individuala sau colectiva impotriva unui atac armat.
Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona actiuni armate ca si sanctiune colectiva impotriva unei agresiuni. Consiliul de Securitate este alcatuit din cincisprezece membri ai Natiunilor Unite. China, Franta, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord si Statele Unite ale Americii vor fi membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Adunarea Generala va alege alti zece membri ai Organizatiei ca membri nepermanenti ai Consiliului de Securitate, tinand in special seama in primul rand de contributia Membrilor Natiunilor Unite la mentinerea pacii si securitatii internationale si la infaptuirea celorlalte scopuri ale Organizatiei, de asemenea, de o repartitie geografica echitabila. Consiliul adopta rezolutii si ia hotarari in ceea ce priveste evolutia unor evenimente care pun in pericol statutul de nebeligeranta.

Pentru a permite Natiunilor Unite sa ia masuri eficiente, membrii au la dispozitie contingente nationale imediat utilizabile, pentru o actiune combinata, de constrangere internationala.

Folosirea fortei ca sanctiune colectiva in baza Rezolutiei Consiliului de securitate este prevazuta in articolul 39 din Charta.

In ceea ce priveste dreptul legitim de autoaparare, exercitarea acestuia este strict determinata de prevederile articolului 51 din Charta, care il limiteaza la producerea unui act armat impotriva unui stat. Asadar, la un astfel de drept nu se poate recurge in caz de agresiune economica sau de alta natura, dupa cum el nu poate si folosit in scopuri preventive sau atunci cand un pericol pare iminent, razboiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului international. Prin urmare, art.51 trebuie interpretat restrictiv, dreptul de aparare individuala sau colectiva (in baza unui tratat de asistenta mutuala) reprezentand o exceptie de la principiul nerecurgerii la forta armata.

Se observa, deci, ca exista aici doua situatii distincte: prima, in care actiunea armata apare ca un drept de autoaparare si, cea de-a doua, mai sensibila, a interventiei armate, ca mijloc de constrangere internationala. Consideram graitor un exemplu de actiune armata ca drept de autoaparare:

La 6 octombrie 1973, in Israel, cu ocazia sarbatorii de Yom Kippur, zi a iertarii pacatelor, in care nimeni nu lucreaza, Siria si Egiptul si-au unit fortele si, echipate cu cele mai bune arme furnizate de URSS, au dezlantuit un atac concertat asupra dusmanului lor comun, Israelul. Ceea ce s-a intamplat, a fost de domeniul inimaginabilului: Israelul era atacat prin surprindere si, dupa cum decurgeau lucrurile, fortele arabe pareau a obtine victoria in scurt timp. Amenintarea infrangerii a disparut abia dupa ce generalul Sharon a reusit sa ajunga in spatele diviziilor egiptene, zdrobindu-le. La sfarsitul celui mai lung razboi dus de Israel, acesta a reusit cu greu sa respinga fortele arabe si si-a recucerit integritatea teritoriala.

Raspunsul militar al acestuia, considerat oarecum tardiv si usor anemic, ilustreaza cat se poate de bine dreptul unui stat de a raspunde cu o forta la un atac extern militar, indreptat clar impotriva integritatii sale.

Din pacate, insa, atrocitatile petrecute in zilele noastre intre Israel si lumea araba, nu mai pot fi catalogate ca fiind autoaparare, ele inscriindu-se clar in registrul fenomenului terorist.

Un alt episod emblematic in istoria agresiunilor armate a fost, bineinteles, ocuparea prin forta a Kuweitului de catre Irak in 1990. Sub o motivatie discutabila, regimul de la Bagdad calca teritoriul kuweitian anexandu-l. ONU a adoptat mai multe rezolutii, incercand sa faca guvernul irakian sa paraseasca teritoriul ilegal anexat. Rezolutia 660 a Consiliului de Securitate cere Irakului sa se retraga imediat si neconditionat. Pe de alta parte, ONU isi rezerva dreptul de a adopta si alte masuri pentru a asigura aplicarea prezentei rezolutii. Evident, Irakul refuza sa se supuna.Intr-o atare situatie NATO si Pentagonul preseaza pentru o interventie militara americana in zona, cu sau fara acordul Consiliului de Securitate. Putem remarca, aici, primele semne de erodare a activitatii ONU. In cele din urma Consiliul a adoptat Rezolutia 665, prin care autoriza masurile militare asupra Irakului. Nepunand la indoiala justetea acestei masuri, ne intrebam insa, daca riposta militara a avut rezultatul dorit, data fiind continuarea conflictului din Golf pana la ora actuala. Parafrazandu-l parca pe Clausewitz, un oficial american considera contraatacul aliatilor ca fiind mijlocul prin care se putea mentine pacea.

Concluzionand, daca in cazul dreptului de autoaparare nu apar probleme de interpretare, a doua situatie naste controverse dintre cele mai aprinse. In zilele noastre, interdictia de a folosi forta armata este mai puternica decat oricand. Prevederile art.53, vizand masurile coercitive ce pot fi luate in cadrul acordurilor regionale, produc insa, vii dispute.

Mai intai, nu exista o definire clara a conceptului de acord regional, termenii folositi pentru acesta, fiind chiar usor nesiguri. Pe de alta parte, insasi masura coercitiva este tinta discutiilor, de definirea acesteia depinzand soarta uzitarii fortei armate.

Se observa cu usurinta, rolul major in mentinerea pacii si securitatii internationale al Consiliului de Securitate.

Dupa 1990, insa, balanta puterii s-a inclinat vizibil in favoarea Statelor Unite, fapt care a alterat considerabil potentele si atributiile ONU. Interesele si contributiile membrilor majori ai Organizatiei, coroborate cu ultimele actiuni militare mai mult sau mai putin justificate, in diferite zone ale lumii, ne fac sa ne intrebam daca folosirea fortei mai poate avea un suport legal indiscutabil in toate cazurile.

Drept exemplu, Statele Unite refuza oferta Consiliului de Securitate, care prin Rezolutia 1368 din 12 septembrie 2001 declara ca e gata sa ia toate masurile necesare ripostei fata de atacurile teroriste petrecute in ajun. Mai mult, nu au acceptat nici propunerile aliatilor traditionali, trecand la masuri militare doar cu sprijinul Marii Britanii. In plus, isi rezerva dreptul de a se folosi de resursele individuale ale aliatilor, chiar daca ONU este mai mult decat rezervata in ceea ce priveste ripostele militare americane.

Gilbert Achcar, in Le Monde Diplomatique, ianuarie 2002, a ilustrat cel mai bine lipsa de vigoare a ONU si individualismul SUA: construirea, de catre Statele Unite, a unei largi coalitii internationale indreptate impotriva terorismului, ar putea fi cu greu interpretata drept un demers multilateralist. Caci, dimpotriva, Washingtonul se adanceste in unilateralism: stabileste singur misiunile militare si politice ale razboiului.

Exemplul de mai sus nu este singular.

In aprilie 1986, in Berlin, a explodat o bomba intr-o discoteca. Doi oameni au murit, din care, un ofiter american. CIA face responsabila de atentat, Libia si presedintele Reagan a dispus riposta militara. Nu existau date certe cu privire la tintele teroriste. Contraatacul se soldeaza cu 37 de morti, intre care, fiica lui Gaddafi. Inutil de spus ca riposta nu a pus capat activitatilor teroriste ale Libiei, ba, mai mult, aceastaa distrus in 1989 un avion al companiei UTA, pentru a nu mai vorbi despre atentatul de la Lockerbie din 1988, in care implicarea Libiei a dovedit lipsa de eficacitate a unor actiuni militare ordonate in pripa.

La 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya si Tanzania au fost tinta unor atentate cu bomba. 263 de morti, din care 12 americani. Casa Alba a considerat ca fiind clara semnatura lui Ussama Ben Laden si ca atare, fara a exista o permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU, ordona lansarea a 75 de rachete de croaziera asupra Sudanului si Afghanistanului. Bilantul - mai multi morti si o imensa discreditare a CIA, care considera ca si-a indreptat atacurile impotriva unor tinte teroriste clare. De fapt, era vorba de simple fabrici de medicamente. Iata consecintele unor actiuni armate pripite si mai putin analizate coerent.

Se impune aici o precizare. In ceea ce priveste Afghanistanul, acesta nu a incetat niciodata sa fie o oaza pentru teroristii din intreaga lume. Dar, mai presus de toate, nu se poate trece cu vederea peste unele atitudini discretionare ale unor tari cu potente economico - militare, in defavoarea masurilor non - armate si, mai ales, lipsa de consultare cu organismele internationale cu atributiuni in acest sens.

Intr-o alta ordine de idei, dorim a aduce in discutie si un alt aspect mai putin riguros analizat, privitor la interventia armata. Prezentam mai sus cateva cazuri in care autoapararea individuala s-a confundat cu riposta colectiva, aceasta depasind cu mult dimensiunea prevazuta de art.51. Consideram ca reactia in grup nu se justifica, prin ceea ce ne demonstreaza ea, ca fiind o replica la un act individual. Mai mult, din pacate, genereaza si abuzuri, care uneori, depasesc prin dimensiunile lor, scopul reactiunii militare. Asa-numitele victime si pagube colaterale ridica un semn mare de intrebare asupra adoptarii din start a actiunilor armate.

Evenimentele recente din Balcani si Afganistan ne fac sa ne gandim prioritar la rolul pe care Consiliul de Securitate ar trebui sa il joace in contextul unui conflict armat, punand accentul mai mult pe mijloace pasnice decat pe riposta militara.

Evident, chiar acceptand folosirea fortei armate de catre Consiliu, derogand de la principiul interdictiei folosirii fortei, vom constata ca pretul platit este mult prea mare, respectiv incalcarea Dreptului umanitar. Ne aflam. deci, in fata unui paradox, in care, pentru a putea impiedica atacul armat, trebuie folosit chiar atacul armat. Tehnologiile moderne de lupta, discrepantele intre necesitatile militare si cele umanitare produc acest paradox. Nedorind a cadea in desuetitudine, credem ca, de vreme ce scopul Dreptului umanitar este sa salveze comunitatea internationala, atunci, actiunile militare trebuie reduse drastic.

Pe de alta parte, trebuie sa amintim ca actiuni militare nu se initiaza doar de catre Consiliul de Securitate. Amintind mai sus despre acordurile regionale, intalnim in baza acestora, interventii armate duse de NATO, sau UE. Acest lucru consideram ca este deosebit de primejdios, de aici putandu-se naste abuzuri regretabile. Daca ne gandim la contraatacuri militare initiate de aliante regionale, fara ca vreun stat membru al acestora sa fie victima unui atac, vom asista la incalcari grave ale normelor de Drept umanitar.

De asemenea, se cunosc cazuri, in care actiunile militare ale ONU au fost ineficiente. In urma lor, viata in constantele ei firesti nu a fost readusa. La fel, arestarile sau retinerile operate de trupele ONU nu au un fundament moral.

Ca atare, astazi, in umbra evenimentelor curente, ne intrebam daca interdictia ferma a folosirii fortei nu este oarecum depasita de fapte. Principiul neutilizarii fortei armate in relatiile dintre state trebuie sa ramana indiscutabil. Tehnica de razboi este din ce in ce mai perfectionata si, cuantificand aceste date, vom putea observa ca scopurile si principiile Dreptului international nu mai pot fi realizate, decat daca se vor lua in calcul modificari ale Chartei ONU sau decizii absolut prudente ale Consiliului.

Asistam, in prezent, la o contradictie intre ideologia si fundamentele Dreptului international, pe de o parte si reglementarile privitoare la folosirea fortei armate, de cealalta parte. Mai devreme sau mai tarziu, intr-un fel sau altul, neputinta de conciliere intre aceste doua seturi de norme, se transforma in escaladare a conflictului.

Incompatibilitatea intre vremurile celui de-al II-lea razboi mondial sau ale razboiului rece, cand recursul la forta era acceptat si zilele noastre, da nastere la confuzii cu efecte grave pe termen scurt si, mai ales, de viitor. Organismele create si recunoscute in acele vremuri, precum si documentele corespunzatoare nu se mai ridica azi, la nivelul exigentelor secolului XXI.

Multe voci intreaba, in zilele noastre, ce se intampla cu valorile fundamentale ale omenirii, cu respectul fata de Charta ONU si normele de drept international, cu obligatiile si indatoririle stabilite prin tratate bi sau multilaterale. Ne intrebam daca trebuie reconsiderate criteriile de evaluare a fortei unui stat, sau puterea acestuia de a fi un motor al pacii si securitatii internationale. Regulile de ducere a razboiului sunt reguli de drept international, care izvorasc din cutuma, tratate si principii de drept recunoscute de statele civilizate.

Ce concluzie ne permitem sa tragem din toate aceste semiesecuri? Solutiile violente nu aduc niciodata si nimanui beneficii. Este deosebit de periculos a ne intoarce la vechiul dicton latin si vis pacem para bellum. Numai dialogul si tratativele pot ajunge la rezultate de bun simt in politica internationala. Orice alta victorie este iluzorie.

Ca atare, recomandam, de lege ferenda, o revizuire urgenta si pertinenta a sistemelor de drept si adoptarea unor norme care sa limiteze drastic posibilitatile de folosire a fortei armate. De asemenea, consideram primejdioasa interpretarea extensiva a textelor ce reglementeaza uzul de forta, situatiile beligerante nefiind in nici un caz identice, astfel incat, analogia in interpretare poate fi periculoasa.